Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Terorismul reprezintă acele acțiuni, inacțiuni, precum și amenințări cu privire la acestea, care
prezintă pericol public, afectează viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii
materiali, relațiile internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională,sunt
motivate politic, religios sau ideologic.
Actele de terorism au următoarele scopuri - a) intimidarea populației prin producerea unui
puternic impact psihologic, b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații
internaționale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui
anumit act c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale,
constituționale, economice ori sociale ale unui stat sau organizații internaționale.
Caracteristica cea mai spectaculoasă şi mai cunoscută a terorii a fost executarea tuturor
opozanţilor, teroarea fiind privită ca metodă de eliminare a celor ce se opuneau regimului.
Folosirea terorii a devenit astfel o modalitate de legitimizare a unui guvern minoritar şi de
justificare a menţinerii sale la putere. Comitetul Siguranţei Publice, condus de Robespierre, a fost
construit iniţial drept un instrument împotriva monarhiştilor, dar în scurt timp a început sa-i
lovească şi pe republicani. În iulie 1794, Robespierre a fost arestat, judecat şi executat, iar
partizanii tribunalelor revoluţionare iacobine au fost etichetaţi drept terorişti, acest nume
răspâdindu-se în toată Europa anului 1975 sub accepţiunea de partizan al terorismului de stat.1
Sfârşitul primului război mondial poate fi considerat un punct de tranziţie spre noi frome
de manifestare ale terorismului, care au fost definitorii pentru perioada interbelică, şi anume:
terorismul sponsorizat şi terorismul de stat.
Un bun exemplu al acestor noi forme de terorism îl putem observa la începutul anului
1934, sub egida Oficiului de Politică Externă a Partidului Naţional Socialist Muncitoresc din
Germania, condus de dr. Alfred Rosenberg, a fost elaborat un plan de atentate teroriste ce urmau
să fie puse în aplicare de cei 364 de agenti infiltraţi în străinătate în acest scop şi de celulele G
ale SS care coordonau acţiunile grupărilor teroriste. Punctul 4 al acestui plan prevedea asasinarea
lui Carol al II-lea, iar punctul 11 asasinarea lui Nicolae Titulescu. Pe această listă mai erau
incluşi şi Engelbert Dolfuss, cancelarul Austriei, Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei,
Albert I, regele Belgiei.3
2 Gheorghe Văduva, Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva
terorismului, Editura AÎSM, Bucureşti, 2002, p. 18.
3 Gheorghe Arădăvoaice, op. cit., p. 50.
ca poliţiile din ţările lor de rezidenţă să-i descopere pe autorii atentatelor. De aceeaşi soartă
aveau parte şi activiştii NKVD care dezertau. Chiar şi Leon Troţky, unul dintre cofondatorii
Uniunii Sovietice, a devenit victima terorismului sovietic.4
Ideologia bolşevică şi cea nazistă au conferit noi dimensiuni în ceea ce priveşte folosirea
terorii, ei considerând terorismul o strategie de luptă de clasă. Terorismul, din această optică, era
privit ca un conflict armat în care utilizarea forţei şi violenţei era la fel de banală şi firească ca în
orice altă situaţie de război.
Terorismul pre-modernist a cunoscut trei perioade de maxima intensitate, in care teroarea era
principala metoda de impunere a reformelor sociale:
1. In timpul revolutiei burgheze din Franta, termenului „terorism” i se acordase o conotatie
pozitiva, deoarece reprezenta pe atunci un instrument de guvernare.
In aceasta perioada, teroarea a fost o practică, o legislaţie, un pricipiu. O practică începută
din iulie 1789 şi care s-a terminat abia cu eliminarea montagnarzilor,ea se prelungeşte cu
Terorarea albă, se extinde până în perioada imperiului cu excesele napoleoniene. Această
practică implică mai mulţi actori (victime, martori, decidenţi, executanţi), mai multe mijloace
(ghilotina, tunul, spada), spaţii diferite (Parisul, Vendée, Nantes). O practică proteiformă care
– conform istoriografiei recente – are drept trăsătură definitorie caracterul conjunctural,
variabil în timp şi spaţiu. Ea este, de asemenea, o moştenire a practiciilor de supraveghere şi
represiune ale Vechiului Regim. În acelaşi timp, Teroarea este şi legislaţia care legitimează
practica:o legislaţie, formată din texte acumulate înca de la debutul revoluţiei, care
legalizează crimele – acelea ale lui De Launay, comandant al Bastiliei;sau Masacrul de pe
Câmpul lui Marte. Prin cele două funcţii de conducere – în Marele Comitet şi în clubul
Iacobinilor – Robespierre devine şi organizator al Terorii. Apoi a devenit victima propriului
mecanism – a fost condamnat de Convenţia Naţională şi executat prin ghilotinare la 28 iulie
1794. Pentru el, Teroarea a fost o necesitate cerută de vremurile dificile şi de Naţiune, o lege
pe care a refuzat să o încalce. Drept urmare, şi-a pierdut şi libertatea, şi viaţa. Moartea lui nu
a pus capăt nici legilor, nici practicilor Terorii.
În alte colţuri ale lumii; Regele Leopold al II-lea al Belgiei a terorizat statul Congo pentru
o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, începând cu 1888. Scopul era de realizare a
comerţului cu fildeş şi cauciuc brut. Acesta a inrobit populatia locala, pentru a avea asigurata
forta de munca gratuita, prin constrangere. În urma analizelor acest regim a fost acuzat de a fi
responsabil cu moartea a 10 milioane de congolezi şi de extragere a unor resurse în valoare
de aproximativ 1,76 miliarde dolari.
2. In timpul „terorii rosii” terorismul va avea sensul modern de nouă metodă de luptă contra
unui regim politic, şi nu ca sistem de guvernare.