Tema 10: Gnoseologia și problematica ei

Plan:

1. Caracteristica generală a gnoseologiei.

2. Formele cunoașterii.

Filosofia n-ar putea să reprezinte o sinteză teoretică, o privire

totalizatoare asupra lumii dacă n-ar fi preocupată sistematic de
problematica cunoaşterii.
Gnoseologia sau teoria cunoaşterii este acel domeniu al
filosofiei care studiază cunoaşterea. Cunoaşterea se i-a pe sine
drept obiect de studiu.
Trecerea de la problemele despre ce şi cum este lumea
(ontologice) la cele ce este şi cum se realizează cunoaşterea
(gnoseologice) reprezintă o trecere relativă, deoarece unele din
conceptele cu conţinut şi valoare ontologică vor interveni în analiza
cunoaşterii.
Filosofii presocratici nu au acordat gnoseologiei o atenţie
deosebită. Preocupările lor de bază erau studierea lumii naturale.
Astfel, Heraclit punea accent pe rolul simţurilor, Parmenide
considera că adevărata cunoaştere ne este dată cu mijloacele raţiunii.
La sfârşitul sec. V î.Hr. sofiştii au ajuns la concluzia că,
cunoaşterea lumii este variabilă şi că, cunoştinţele oamenilor de
pretutindeni şi din totdeauna nu sunt aceleaşi.
Cu alte cuvinte nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din adevăruri
universale şi permanente.
Protagoras spune „Omul este măsura tuturor lucrurilor” astfel
exprimându-şi neîncrederea şi posibilitatea de a cunoaşte lumea aşa
cum este ea în sine.
Socrate, Platon şi Aristotel au încercat să justifice posibilitatea
cunoaşterii cu ajutorul simţurilor şi al raţiunii.
Pentru Platon, explicarea actului cunoaşterii prezent are loc
datorită cunoştinţelor deja dobândite. El consideră că precunoaşterea

1
face posibilă cunoaşterea în sensul unei reamintiri (anamnesis) a
sensurilor lucrurilor pe care le-am cunoscut altădată, în altă viaţă, sau
într-o „călătorie împreună cu zeii”.
Aristotel a formulat teoria „imprimării” formei lucrurilor „fără
materia” lucrurilor. El ne-a lăsat moştenire logica formală clasică.
Scepticii se îndoiau de putinţa unei justificări raţionale a
cunoaşterii. După ei activitatea inteligenţei este subordonată
activităţii organelor de simţ. Ei atacau ideea certitudinii sensibile şi
cea a certitudinii logice sau raţionale. Ei nu admit de cât certitudinea
îndoielii: ei pun la îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii
obiective sau a oricărei cunoştinţe certe.
În maniera grecilor antici de a discuta structura şi operaţiile
procesului de cunoaştere s-au conturat premisele empirismului şi
raţionalismului, orientări care au devenit extrem de influente în
gândirea modernă.
Interesul faţă de problemele teoriei cunoaşterii nu apune nici în
condiţiile specifice ale gândirii medievale. Sub influenţa bisericii
acest interes a avut soarta creaţiei filosofice în genere urmărind să
servească justificativ prescripţiile gândirii teologate. Disputele
teologice şi filosofice din epocă scrise şi nescrise au fost prilejuri de
exersare a gândirii umane, de rafinare a modurilor de argumentare şi
pregătirile pentru afirmările renascentiste şi moderne.
După o lungă perioadă de subordonare a filosofiei faţă de
teologie devenim martorii unui proces de constituire treptată a teoriei
cunoaşterii ca domeniu filosofic independent. În acest sens un mare
aport l-au avut Bacon, Descartes, Hobbes, Locke, Berkeley, Hume,
Leibniz, Kant, Hegel ş.a. O privire cât de fugară peste opera acestor
filosofi ne permite să constatăm că interesul faţă de teoria cunoaşterii
capătă un loc central. Astfel, s-au format două curente mari: pe de o
parte empiriştii, ca Bacon, Locke, Berkeley şi Hume, care pun la
baza cunoaşterii simţurile; pe de altă raţionaliştii ca Descartes,
Spinoza, Leibniz potrivit cărora doar raţiunea ne poate da cunoştinţe
autentice.

2
 Descartes consideră că cunoştinţele clare şi distincte nu pot
proveni din simţuri, pentru că acestea ne înşeală. „Mă pot îndoi de
orice cunoaştere care provine de la simţuri, ba chiar şi de propoziţia
matematică c2+2=4, căci nimic nu mă împiedică să cred că un
„geniu viclean” şi-a propus să mă înşele. Dar, deşi toate
cunoştinţele pot fi puse astfel la îndoială, rămâne totuşi ceva sigur –
anume faptul că eu mă îndoiesc, că mă gândesc. Atunci este însă
sigur că eu exist”. Rezultatul la care ajunge Descartes este că cel
puţin o propoziţie este adevărată: „Gândesc, deci exist”, „Cogito,
ergo sum”. Astfel el ajunge la concluzia că raţiunea este sursa
veritabilă de cunoştinţe.
Pentru empirişti întreaga cunoaştere îşi are fundamentele în
experienţă. Ei nu s-au îndoit de faptul că oamenii posedă unele
cunoştinţe certe, precum adevărurile matematice. Acestea pot fi
demonstrate fără a apela la nici un fel de experienţă. Dar totodată au
accentuat că aceste cunoştinţe nu pot proveni decât din experienţă.
Nu există idei înnăscute, intelectul nu posedă anumite idei cu
care vine pe lume.
Locke arată că intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care
se imprimă senzaţiile şi percepţiile. Toate ideile sale reprezintă
rezultatul prelucrării datelor pe care le primeşte de la simţuri. Dar nu
toate ideile noastre corespund unor proprietăţi ale corpurilor. El
consideră că se întâmplă aşa numai în cazul acelor idei care exprimă
proprietăţi intrisece ale corpurilor ca întinderea, figura, mişcarea ş.a.
Aceste însuşiri sunt numite calităţi primare. Dar culoarea, mirosul,
gustul, sunetul sunt calităţi secundare. Ele nu există ca atare în
corpuri, ci reprezintă numai putinţa lor de a produce anumite
senzaţii. (Roşu nu este o proprietate a obiectelor, ci puterea lor de a
produce anumite senzaţii).
Dialogul dintre empirism şi raţionalism a dominat discursul
gnoseologia în secolele XVII-XVIII.
Însă în istoria filosofiei au existat şi încercări de a depăşi
alternativa empirism-raţionalism de a realiza o sinteză a lor. Cel mai
reprezentativ exemplu este filosofia lui Kant.

3
 Pe Kant nu-l mai interesează întrebarea dacă actele de
cunoaştere sunt posibile, şi dacă ele sunt posibile prin simţuri sau
raţiune, ci cum se realizează această posibilitate, cum este posibilă
ştiinţa. Kant consideră că condiţia principală o constituie „zestrea”
apriorică a subiectului cunoscător, a facultăţilor lui cognitive.
Existenţa cunoaşterii a priori îşi are originea în natura puterii
cunoaşterii umane. Spiritul omenesc dispune de anumite forme,
tipare în care lucrurile trebuie să intre pentru a fi cunoscute. „Aşa
cum ochelarii coloraţi fac ca totul să ne apară în culoarea lor, tot
aşa formele spaţiului şi timpului fac ca toate aceste date să ne apară
aranjându-se în spaţiu şi petrecându-se în timp.”
Alături de spaţiu şi timp subiectul cunoscător posedă şi alte
forme a priori: categoriile (substanţă, cauzalitate etc.); cu ajutorul lor
omul introduce ordine în haosul datelor simţurilor, strângându-le în
noţiuni, concepte. Ceea ce ne este dat în experienţă şi orânduit în
formele a priori ale subiectului cunoscător, devine obiectul ştiinţei,
iar acestea ne dau cunoştinţe pe deplin sigure despre acest obiect al
său. Datele aprioricului sunt principalele puncte de sprijin ale
producţiei de idei, principalele temeiuri ale realizării câmpurilor de
cunoştinţe.
Ideile lui Kant au pus din nou totul să se mişte în jurul omului,
în jurul calităţii sale de subiect cunoscător.
O primă mare confruntare a criticismului kantian a făcut-o
Hegel în lucrarea sa Fenomenologia spiritului, în care critică
presupoziţiile şi rezultatele analizei critice ale cunoaşterii. El
consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie pornit de la premisa
„neîncrederii” ci de la certitudinea „cunoaşterii absolute”. Pentru
aceasta trebuie invocată şi urmărită toată fenomenologia spiritului.
În ceea ce priveşte tabloul contemporan al preocupărilor
gnoseologice, putem menţiona că el este destul de variat şi aceasta
datorită marilor prefaceri interne care s-au produs în ştiinţa modernă,
de noile metode şi instrumente care permit efectuarea unor cercetări
teoretice şi empirice. Aici se înscriu şcolile contemporane –
empirismul logic, filosofia analitică (R.Carnap, C.Hempel),

4
raţionalismul critic (K.Popper), Fenomenologia (Husserl), ş.a.;
metodele, tehnicile şi instrumentele; disciplinele şi teoriile
particulare ca logica ştiinţelor, sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei,
istoria epistemologică a ştiinţei ş.a.
Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor; producerii
ideilor sau enunţurilor despre realitate; procesul specific uman de
reflectare activă, complexă şi conştientă a lumii reale în limbajul
specific al abstracţiilor.
Deci cunoaşterea este un proces care îl însoţeşte pe om pe tot
parcursul existenţei dezvoltării sale. Numai omul este agent
cunoscător.
2. Formele cunoaşterii

Cunoaşterea este un fenomen deosebit de complex.

Formele cunoaşterii sunt de obicei divizate în două:
1. forme ale cunoaşterii senzoriale;
2. forme ale cunoaşterii raţionale.
La formele cunoaşterii senzoriale se raportează senzaţiile,
percepţiile şi reprezentările. Ele constituie contactul direct al
subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. Prin intermediul lor
omul capătă o informaţie primară despre realitate. Senzaţiile şi
percepţiile sunt forme de reflectare, dar nu sunt operaţii de
cunoaştere.
La formele cunoaşterii raţionale se raportă noţiunea sau
conceptul, judecata sau raţionamentul.
Deosebim două tipuri de cunoaştere:
1. cunoaşterea comună;
2. cunoaşterea ştiinţifică.
Cunoaşterea comună s-a constituit în raport cu practicile
cotidiene ale omului. Ea cuprinde cunoştinţe despre mediu formulate
în limbajul natural. Acest tip de cunoaştere se caracterizează printr-o
specializare, sistematizare şi rigoare redusă, prin îmbinarea unor
elemente cognitive cu altele afective sau valorizatoare. Cunoaşterea

5
comună stă la baza celei ştiinţifice, alimentând-o cu noi cunoştinţe,
sugestii şi probleme.
Cunoaşterea ştiinţifică a apărut ca rezultat al unei specializări
crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de cercetare
de mare eficacitate. Ea are un caracter sistemic, supunându-se unor
exigenţe experimentale puternice. Este rezultatul unor specializări
crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici şi metode de mare
eficacitate, care urmăresc trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea
legilor şi structurilor. Rezultatele ei i-au forma conceptelor,
ipotezelor, legilor şi teoriilor ştiinţifice, formulate în limbaje
speciale, adesea simbolice.
Între cele două tipuri de cunoaştere există atât unitate, cât şi
opoziţie. Unitatea este în aceea, că cunoaşterea comună stă la baza
celei ştiinţifice, iar cea ştiinţifică are o influenţă continuă asupra celei
comune. Opoziţia – prin profunzimea înţelegerii şi explicării
realităţii, a unor discontinuităţi metodologice pe fundalul
continuităţii istorice.
Nivelele fundamentale ale cunoaşterii sunt: cunoaşterea de
observaţie; empirică şi teoretică.
Cunoaşterea de observaţie este formată din mulţimea de
propoziţii despre starea şi caracteristicile unor obiecte, procese sau
evenimente individuale accesibile subiectului cunoscător prin
senzaţii şi percepţii. Metoda prin care se obţin aceste cunoştinţe este
observarea.
Cunoaşterea empirică şi teoretică continuă să aprofundeze
procesul de reconstrucţie a lumii. Este foarte greu de a le despărţi,
deoarece legătura dintre ele are un caracter de continuitate. Ele se
deosebesc prin obiectele lor specifice. Obiectele nivelului empiric se
constituie ca rezultat al unor operaţii ale subiectului prin activităţi
perceptive şi de aceea reprezintă aproximări ale unor fragmente de
realitate. Obiectele nivelului teoretic sunt rezultatul unei activităţi de
abstractizare mult mai profunde.
Cele două nivele pot fi diferenţiate şi prin natura legilor pe
care le formulează şi le aplică în realizarea unei explicaţii.

6
 Se mai deosebesc şi prin limbajele utilizate. Cel empiric
cuprinde termeni care desemnează obiecte, caracteristici ce pot fi
observate (măr, presiune, temperatură); iar cel teoretic obiecte ce nu
pot fi observate (punct material, gaz ideal etc).
Puntea de legătură între individ şi comunitate în procesul
cunoaşterii o constituie limbajul.
Limbajul este un sistem de semne şi reguli de operare cu ele. În
cadrul limbajului distingem limbajul natural şi ştiinţific.
Prin cel natural înţelegem un sistem de semne utilizat în viaţa
cotidiană de membrii unei comunităţi. El se caracterizează printr-o
mare mobilitate şi plasticitate.
Limbajul ştiinţific apare în baza celui natural, prin preluarea
unor termeni la care se suplimentează termeni noi, definiţii şi reguli
de operare specifice, care asigură precizie.
Funcţiile limbajului:
1. reprezintă învelişul material al ideilor, fără de care
acestea nu se pot forma şi constitui în conştiinţa
subiectului;
2. prin limbaj se însuşesc cele mai multe cunoştinţe în
procesul de instruire şi în cadrul relaţiilor dintre oameni
în viaţa socială;
3. Influenţează formarea şi specificul structurilor logice
ale subiectului;
4. cuvintele sunt purtătoarele informaţiei cognitive;
5. Limbajul este mijlocul de transmitere a experienţei şi
cunoştinţelor de la o generaţie la alta;
6. Îndeplineşte funcţia sintetic-calculatoare: cu ajutorul
limbajului se obţine o propoziţie cu valoare informativă
nouă;
7. Funcţia argumentativă – capacitatea de a susţine
anumite idei şi de a le subordona criticii raţionale.