PROBLEME LITURGICE

INTRE RUTINA ŞI INOVAŢIE

de.: Prot. dr. TEODOR BODOGAE
l Cred că ghiceşte oricare cînd aude aceste vorbe din gura unui preot
că ele ar vrea să spună că în slujirea noastră la altar sau la orice altă
ierurgie, ori unde ar avea ea loc, atît rutina cit şi inovaţia sînt două
primejdii, două defecte profesionale, care se cer deopotrivă ocolite.
Rutina sau săvîrşirea aproape mecanică a serviciilor divine (acţiuni,
citiri sau cîntări) este, dacă nu prima slăbiciune, dar, desigur, din cele
mai des întîlnite chiar la slujitori cu bună pregătire. Deprinderea repetată
de-a lungul unei vieţi întregi de a săvîrşi aceleaşi acţiuni, de a citi aceleaşi
texte, de a rosti aceleaşi rugăciuni, de a intona „iară şi iară” aceleaşi
melodii, pun adeseori fără să vrem, pe slujitor în situaţia dacă nu de
robot, cel puţin de săvîrşitor servil şi fără personalitate, dar ceea ce e
mai grav fără participare activă, fără trăire vie, individuală şi colectivă,
a slujbei respective. Ştim pe de rost nu numai ectenii şi cîntări, ci şi
pericope biblice şi rugăciuni şi le intonăm uneori cu o monotonie atît de
! impersonală, atît de absentă, îneît pare că îţi aminteşte de cel care torăe
rugăciunea fără nici o modulaţie în voce ori de cea care îşi rosteşte ocina-
şele ştergîndu-se cu ştergarul, dar şi uitîndu-se pe geam cine trece pe
stradă ori împlinind în acelaşi timp treburi gospodăreşti.
r Rutina a devenit o a doua natură, pînă şi la preot, ca să nu zic de
•1 citirile şi cîntările psaltului de la strană, care măcar nu cunoaşte mai
adînc amănunte ale teologiei şi îţi citeşte cîte un text din „Apostol” ori
cîte o parimie atît de neînţeles îneît supără şi auzul celui mai puţin teolog
dintre noi. Aceasta cu atît mai mult cînd ne gîndim că în diferitele noastre
ocazii de slujbe religioase întîlnim expresii vechi, ieşite din uz ori în orice
caz greu de înţeles pentru el.
Unii din slujitori ne-am obişnuit prea mult să cîntăm şi ceea ce n-ar
fi necesar, mai ales că nu toţi au voce şi auz muzical. Aşa, de pildă, mulţi
jertfesc înţelesul textului evanghelic de dragul intonării lui, de dragul
de „a face muzică”. Vă mărturisesc sincer, după aproape 20 de ani de
slujire neîntreruptă la altar, că prefer ca pericopa din Evangheliar sau
din Apostol să fie mai curînd recitată cu dicţiune bună şi fără ostentaţie,
decît să caut s-o mai cînt. Credincioşii vreau să s-aleagă şi ei cu ceva,
Biserica devine astfel ceea ce a fost întotdeauna : o învăţătoare a credin-
 :
i
;•
Mitropolia Banatului
224
!
cioşilor. De aceea să nu facem abuz de voce, de incantaţii de tot soiul,
mai mult sau mai puţin potrivite; o recitare evlavioasa şi simţită zideşte
mai mult.
! Cu totul exagerată şi ne la locul ei mi se pare „cîntatul rugăciunilor
liturgice sau de la orice ierurgie. In fond, cînd ne rugăm se cade să rostim
. textul, să-l scoatem din inimă şi din cap, iar nu. din gît.^ Azi nu se mai
! poate încălzi credinciosul dacă nu se caută să i se facă înţeles sensul
participării lui la slujba divină. Să ştie şi el de ce răspunde „amin , de
ce repetă aşa de des „Doamne miluieşte-ne”. Dacă străinii vorbesc la
superlativ de frumuseţile de gînd şi de cuvînt ale cultului răsăritean, oare
noi să nu mai ştim să-l punem în valoare ? Să trecem pe lîngă poezia
„Acaftistului” ori a „Canonului Mare” al Sf. Andrei Criteanul fără să-i
ajutăm credinciosului să guste din minunăţiile acestor giuvaeruri ale spi­
ritului însetat de „jertfa laudei” şi de „chemările la pocăinţă” ? Dar ce
să zicem de plăsmuirea fără egal a dramei liturgice, unde, împreună cu
Hristos şi cu cetele îngereşti, sufletul credincioşilor e prins cu toată fiinţa
lui, în toate ipostasele, din această viaţă şi din cea de dincolo, într-o
măiastră întrepătrundere, la misterul mîntuirii şi al înălţării dincolo de
materie şi de puterile morţii ? Cîţi dintre noi am căutat în predici litur­
\ gice repetate să ancorăm pe credincios în atmosfera sfinţitoare a litur­
: ghiei ? Sau cîţi am epuizat încercarea de a încorpora făpturile încredin­
ţate nouă spre păstorire în acea viziune prinsă pe zidurile mozaicate ale
baptisteriului din Ravena şi care, în fond, nu cuprind altceva decît ilus­
trarea primului tropar al înmormîntării: „Ceata sfinţilor a aflat izvorul
vieţii şi uşa raiului?” După veacuri de „încremenire” dacă nu statică,
cel puţin rutinară, am ajuns azi, noi ortodocşii, să nu mai pricepem, ca
altădată, frumuseţea poeziei liturgice a slujbelor ortodoxe, aşa cum au
; fost ele concepute. Dacă n-avem la îndemînă explicaţii ale liturghiilor, aşa
i cum le citeau înaintaşii noştri de acum 3—400 de ani (Nicolae Cabasila,
I Simeon Tesaloniceanul şi alţii, deşi din cea dintîi se mai găsesc exem­
plare), să avem măcar dragostea să pricepem atît cît ne-au ajutat studiile ♦
teologice, aceste valori decît care nici o altă Biserică creştină nu are altele
; mai preţioase : poezia şi evlavia cultului nostru răsăritean. Să ne apropiem
de orice slujbă liturgică sau de orice ierurgie cu tremurul şi cu pietatea,
cu care am săvîrşit prima liturghie după punerea mîinilor arhiereşti. Să
vedem atunci cît de transfiguraţi vom sluji, cît de simţit vor participa
credincioşii, cîtă viaţă şi cît înţeles vor avea fiecare gest, fiecare cîntare,
fiecare rugă î
i Am spus, însă, la început că tot atît de primejdioasă este şi inovaţia
: sau improvizaţia, pe care şi le îngădue unii dintre noi atunci cînd caută
sa faca poate mai.accesibile unele aspecte sau momente din viaţa cultului
; nostru. Ea e o minimalizare a valorilor de gînd şi de cuvînt, pe care ni
• le-au transmis Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. în întreaga istorie a creş­
i
tinismului niciodată nu au fost preţuite şi admirate formele de cult ale
I Bisericii noastre pe cît sînt ele azi studiate şi căutate de cei mai distinşi
:

te I
Probleme liturgice
225

teologi apuseni, atît romano-catolici, cit şi protestanţi. E aici un semn că

spre deosebire de ceea ce spunea acum 70 de ani învăţatul luteran Ad!
Harnack, creştinismul răsăritean nu-i pietrificare şi nici ermetism static
şi impersonal, ci e viaţă de evlavie adîncă şi înnoitoare, numai să-i pri­
cepem noima.
Dar cînd auzi de unii că simplifică ecteniile, că bagatelizează mo-
mente importante din liturghie îngînînd rugăciuni formulate personal în
timp ce cădesc în biserică ori îşi îngădue să adauge fraze formulate ad-hoc
atunci cînd citesc vreo dezlegare ori vreo molitfă unui credincios (pentru
„dezlegarea cununiei” ori a „norocului”), ca să nu pomenesc de îndrăs-
neala altora de a schimba însăşi fiinţa spovedaniei fără să administreze
vreun canon ori cu atitudinea cu totul de neiertat a unora care se supra­
licitează cu valoarea slujbei spunînd că prin cutare şi cutare slujbă asigură
dezlegarea ori împlinirea unui gînd. Pentru toate aceste soiuri de atitudini
arbitrare (la care se mai poate adăuga şi improvizarea unor rugăciuni la
momente deosebite) va trebui să se găsească o rezolvare cerută de aceleaşi
rînduieli ale Bisericii, cu atît mai mult cu cît prin ele nu aducem decît
nivelare şi minimalizare.
Tot pe atît de greşită e şi interpretarea unei valori dictate de canti­
tatea unor servicii de cult. Ele pot crea deprinderi, dar duc tot la rutină
ca şi la libertinaj. Dacă spui de 10 ori „Tatăl nostru”, de 20 ori „Născă­
toarea” sau mai ştiu eu de cîte ori „Credeul” n-ai căzut numai în forma­
lism, ci şi în ispita de a-1 putea obliga pe Dumnezeu să-ţi împlinească
voia pentru că ai făcut atîta şi atîta. Ii aplicăm lui Dumnezeu calapodul
nostru de a gîndi, evlavia noastră din calitate devine o cantitate. Dar mai
presus de toate, ea devine o superstiţie, o supralicitare a unor forme fără
rost, care ar aduce, chipurile, schimbarea în sensul dorit de evlavia ieftină
a unora şi a altora. De ce să nu mărturisim că adeseori poate am încurajat
astfel de evlavii simpliste, care dacă nu au în dosul lor pofta după cîştig
ori după popularitate, în orice caz sînt lipsite de evlavia autentică orto­
doxă ? Şi cu maslurile se face după părerea mea prea mult abuz în unele
biserici.
Viaţa noastră de cult oferă atît de multe alte slujbe, atît de multe
leacuri mult mai ducătoare la scop, numai să fie administrate cu un tact
şi cu o pedagogie mai serioasă, mai autentică. Pentru că, în fond, viaţa
noastră pastorală trece prin transformări destul de variate şi nu trebuie
să le mai diluăm şi noi cu reţete nepotrivite şi uneori compromiţătoare.
Preotul nu poate fi un oracol, care să aibă pretenţia că „deschide cartea”
cu răspunsul exact a „ceea ce a fost şi va fi”. Preotul e un părinte care
îndrumă pc credincioşi, se roagă împreună cu ei (iar nu împreună cu
„hainele” lor !, chiar dacă în caz de boală extremă mai admitem aşa
ceva !), preotul aduce mîngăierea rugăciunii, dar nu e chemat să garan­
teze împliniri închipuite de epistolii căzute din cer ori de lanţul Sf. Anton.
Iată numai cîteva din extremele în care poate să ajungă slujirea
noastră preoţească. Nu din sărăcia vieţii liturgice răsăritene au izvorît
rutina şi nici inovaţia. Cu cît ne adîncim mai mult în comoara moşteni­
rilor orientale, cu atît sîntem mai departe de oricare din aceste extreme.

5 — Mitropolia Banatului