Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
București
2020
CUPRINS
CAPITOLUL I
OBIECTUL SI SEMNIFICATIILE ISTORIEI ECONOMIEI MONDIALE
1.1. Conceptul de I.E.M...........................................................................................................4
1.2. Constituirea I.E.M. ca disciplina si evolutia interpretarilor acesteia................................4
1.3. Izvoarele istoriei economiei mondiale............................................................................6.
1.4. Periodizarea istoriei economiei mondiale.........................................................................6
1.5. Rolul factorului geografic.................................................................................................8
CAPITOLUL II
REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ
2.1. Introducere.......................................................................................................................9
2.2. Revoluţia industrială. Definiţie şi accepţiuni..................................................................9
2.3. Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei în Anglia, Germania, Franţa, Rusia, Statele
Unite ale Americii, Japonia, China, România...................................................................11
CAPITOLUL III
CONSECINŢE ECONOMICE ȘI POLITICE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
3.1. Introducere...............................................................................................................27.
3.2. Consecinţe ale primului război mondial....................................................................27
3.2.1. Consecinţe umane.......................................................................................27
3.2.2. Consecinţe materiale..................................................................................28
3.2.3. Consecinţe politice şi sociale......................................................................30
3.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale................................................................................................................... ..32
3.3.1. Refacerea economică şi avântul economiei....................................................32
3.3.2. Depresiunea economică din anii 1929-1933, depăşirea ei şi avântul
economiei................................................................................................................35
3.3.3. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale...............................................................................................................40
CAPITOLUL IV
CONSECINŢE ECONOMICE ȘI POLITICE ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL
4.1. Introducere........................................................................................................................43
4.2. Consecinţe ale celui de-al doilea război mondial..............................................................44
4.2.1. Consecinţe umane...............................................................................................44
4.2.2. Consecinţe materiale...........................................................................................56
4.2.3. Consecinţe politice..............................................................................................58
4.2.4. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1945-1990............61
4.2.4.1.Organizaţii şi instituţii internaţionale…………………………………61
4.2.4.2. Integrarea economică interstatală occidentală……………………….62
4.2.4.3. Integrarea economică interstatală răsăriteană………………………..63
4.2.4.4. Încercări de integrare economică în alte părţi ale lumii……………..64
4.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1991 – 2019.....................65
2
4.3.1. Globalizarea...............................................................................................65
CAPITOLUL V
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN CADRUL
CONSILIULUI DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC
5.1. Introducere.......................................................................................................................80
5.2. România în sistemul CAER în anii ’50 – ’60................................................................... 80
5.3. Bilanţul comercial al României în sistemul CAER...........................................................83
5.4. Orientări economice ale României după 1990..................................................................86
CAPITOLUL VI
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI CU UNIUNEA
EUROPEANĂ
6.1. Introducere......................................................................................................................90
6.2.. Evoluţia politicii economice în contextul integrării economice europene....................90
6.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1991 – 2017 și
prognoze până în 2020................................................................................................92
6.4. Comerţul exterior al României cu ţarile membre ale Uniunii Europene........................93
6.5. Etapele formării UE........................................................................................................96
3
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Istoria economiei mondiale sau naționale este o știință aflata la granița dintre
istorie ca știință și diversele ramuri ale stiințelor economice sau mai concret la
interferența dintre istoria universală, istoria vieții economice a omenirii pe de o parte,
iar pe de alta parte ansamblul stiintelor economice:statistica, finante, banci,
contabilitate s.a.m.d.
I.E.M. cercetează și redă modul în care s-a realizat prin timp de către om actul
muncii, evoluția producției bunurilor necesare supraviețuirii și susținerii existenței
sale, progresele înregistrate în evoluția bazei materiale a societății, în dezvoltarea mai
lentă sau mai accelerată a forțelor productive.
4
Maurice Aymard-istoric francez, îl parafraza în Gramatica civilizațiilor pe
Fernand Braudel (istoric francez): “Nu este de fapt istorie, accea care nu raspunde
prin întrebari și referiri la trecut, curiozităților, incertitudinilor și problemelor
prezentului”.
În sec XIX s-a ajuns să se practice istoria economică sub influența realizarilor
economiei politice, aceasta din urmă fiind prima dintre toate ramurile științelor umane
care s-a concretizat într-un corp de doctină coerent. Economia politică s-a născut în
Anglia odată cu intuițiile lui ADAM SMITH (1723-1790) și rigoarea lui David
Ricardo (1772-1823) fiind și prima știință umană ce s-a constituit cu ajutorul
aparatului noțional al matematicii.
La sfârșitul sec. XVIII începutul sec. XIX Anglia era țara cea mai avansată din
punct de vedere al dezvoltarii capitaliste. Aici au aparut primele lucrări mari de istorie
a economiei, cum ar fi cea în patru volume a lui D. Macpherson (1805), consacrată
evoluției comerțului, manufacturii și navigatiei britanice. Un alt exemplu este
“Istoria economică a Imperiului Britanic” în trei volume, scrisă de G.R. Porter și
aparută în anii 1836-1843.
6
IEM este împărțită în mai multe perioade, concordate în general cu mari epoci
istorice, aflate în succesiune pe scara timpului istoric, fară ca diversele economii
zonale să fi evoluat concomitent cu aceasta scara.
Această perioadă își are începuturile odata cu evolutția omului din animal, cand
acesta a început confecționarea uneltelor rudimentare și amenajarea spațiului de
locuit, respectiv cu trei milioane sapte sute de mii de ani în urmă și până la 3500-
4000 de ani î.e.n. când o data cu folosirea metalelor în producerea uneltelor s-a
trecut la o altă epocă.
2. Epoca veche sau epoca antichității – se întinde din mileniile V – IV î.e.n. odată
cu inceperea folosirii metalului și individualizării popoarelor, este epoca în care
economia s-a diversificat și schimburile de bunuri au început să se faca pe distanțe
din ce în ce mai mari.
3. Epoca medievală – a fost cuprinsă între sfârșitul sec. V și secolul XIII, chiar
sfârșitul sec. XIX pentru zone precum Asia și Extremul Orient. Este epoca
economiei naturale sau a economiei de subzistență, întemeiate pe exploatarea
agricolă, valorificarea pamântului ca principal mijloc de producție și treptat a
meștesugurilor sau a schimburilor de mărfuri.
Istoricii români Constantin Giurescu și fiul său Dinu Giurescu spuneau despre
epocile premoderne ca: “omul era aproape robul pământului. Pe măsura însă ce
sporește civilizația, pe masură ce se înmulțesc mijloacele tehnice, cu ajutorul carora
se poate supune sau modifica mediul fizic, însemnătatea acestuia scade. Ea nu va
dispărea însă niciodată”
8
CAPITOLUL I I
REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ
2.1. Introducere
Fenomenul denumit revoluţia industrială a constituit şi constituie încă unul
dintre cele mai
controversate din literatura de specialitate, fiecare autor încercând să-l cerceteze dintr-
un unghi de
vedere inedit, să reliefeze sau să nuanţeze aspectele pe care le consideră a fi cele mai
semnificative.
În acelaşi timp, în literatura de specialitate îşi face loc, tot mai mult, ideea
potrivit căreia înţelegerea complexităţii, a locului şi a rolului, dar mai ales a
implicaţiilor imediate şi pe termen lung ale revoluţiei industriale presupune luarea în
considerare a proceselor provocate de expansiunea economică declanşată de marile
descoperiri geografice şi a modului în care au fost exploatate consecinţele acestora.
Aceste descoperiri, care au avut loc începând cu secolul al XV-lea şi au
continuat cu intensitate în secolul următor, au determinat o puternică dezvoltare a
schimburilor comerciale ale Europei cu alte continente şi au lansat o parte a Europei, a
celei de Vest, pe drumul care, două-trei secole mai târziu, a dus-o către revoluţia
industrială.
9
modificat însuşi modul de gândire şi acţiune umană. Aşa cum aprecia A. Toynbee, s-a
pierdut o lume tradiţională, dar s-a câştigat un alt viitor pentru omenire.
La nivel european, revoluţia industrială a reprezentat un salt datorat unor
acumulări generate de procese şi fenomene ce s-au desfăşurat de-a lungul secolului al
XVII-lea. Sub aspect politic, acest secol se caracterizează şi printr-un proces continuu
de întărire şi centralizare a unor state monarhice şi printr-o cvasipermanenţă a stării de
război. În plan economic, acestea se reflectă în creşterea aparatelor administrative,
curţi regale rafinate, armate numeroase şi înzestrate corespunzător, altfel spus, în
cheltuieli supradimensionate, care au generat fiscalitate ridicată, inflaţie şi accentuarea
rolului reţelei financiare internaţionale.
Concomitent se constată avântul deosebit al comerţului maritim, îndeosebi ca
urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care noile teritorii sunt atrase în
sfera de influenţă europeană.
Este de menţionat şi faptul că apar primele societăţi anonime pe acţiuni, cu
scopul de a asigura colaborarea între asociaţi pentru exploatarea unei zone geografice
sau a unei rute comerciale. Prima mare societate pe acţiuni este considerată a fi
Compania Olandeză a Indiilor Orientale, înfiinţată în 1602 şi având sediul la
Amsterdam. Companii similare iau naştere extrem de rapid şi în Anglia, Franţa,
Suedia, Spania, Portugalia ş.a. Importanţa acestor companii este deosebită, datorită
funcţiilor pe care le îndeplineau: cea economică, prin legăturile comerciale întreţinute
între ţara de origine şi teritoriile de peste mări, şi mai ales cea administrativ-politică şi
chiar şi militară, în zonele de acţiune. În esenţă, companiile comerciale au reprezentat
vârful de lance cu ajutorul căruia s-au creat imperii coloniale moderne.
Politica economică mercantilistă, dominantă de-a lungul întregului secol, a
contribuit într-o măsură substanţială la desfăşurarea procesului de acumulare de
capital bănesc, o premisă esenţială pentru desfăşurarea revoluţiei industriale.
Agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un
randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rutiniere, dominată de
marii latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele şi îndelungatele
războaie dintre marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o foarte mare
cantitate de forţă de muncă şi au transformat întinse suprafeţe agricole în câmpuri de
luptă. Porumbul şi cartoful, aduse, în secolul menţionat, de peste Ocean, erau,
deocamdată, doar curiozităţi fără semnificaţii economice majore şi aveau să modifice
structura culturilor agricole şi a alimentaţiei populaţiei abia peste un secol.
Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei până la primul război mondial s-
au desfăşurat în mai multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi
inerente de la o ţară la alta, precum şi de la o etapă la alta.
10
2.3. Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei în Anglia, Germania, Franţa,
Rusia, Statele Unite ale Americii, Japonia, China, România
Stat în Europa de Vest cu suprafața de 244 130 km2 și o populație de 65,64 mil.
locuitori, din care: Anglia 53,01 mil. loc., Scoția 5,29 mil. loc., Iranda de Nord 4,473
mil. loc. și Țara Galilor 3,063 mil. loc. Capitala la Londra (8,78 mil.loc. în 2016).
STATUL. Este monarhie constituțională, regat ereditar, potrivit Constituției
Organice (o acumulare de convenții, precedente și tradiții). Activitatea legislativă este
exercitată de Parlament, compus din Camera Lorzilor și Camera Comunelor, iar cea
executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar din Camera Comunelor.
ECONOMNIA. Este o țară cu o economie dezvoltată (locul 6 ca volum al
PNB), în care industria (locul 6 pe glob la cea minieră și locul 5 la cea prelucrătoare)
și serviciile (comerț, bănci, turism) dețin rolul principal.
Agricultura este intensivă și puternic mecanizată, concentrând 2,3% din
populația activă, predominând producția animalieră (2/3 din totalul producției
agricole). Culturile (ocupă 30% din suprafața țării) sunt dominate de orz (2/5 din
suprfața cultivată), urmată de sfleclă de zahăr, leguminoase ș.a. (Horia C. Matei,
Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Este unanim recunoscut că Anglia constituie prima ţară care a parcurs revoluţia
industrială. Este, în acelaşi timp, singura ţară în care demarajul şi desfăşurarea acesteia
s-au produs fără a exista un model care să fie avut în vedere sau imitat. De altfel, de la
maşina cu aburi până la reţeaua bancară modernă, dezvoltarea Angliei este originală.
Anglia va antrena, pe drumul şi sub influenţa ei, şi alte ţări, pentru care exemplul său a
fost ghidul major al secolului al XIX-lea, fie că l-au imitat mai mult sau mai puţin
conştiincios, fie că s-au dezvoltat pe alte căi, în scop de autoapărare economică.
Prezentăm desfăşurarea revoluţiei industriale în Angia, pe cele trei
coordonate menţionate anterior: demografică, agricolă şi industrială. Delimitarea
acestor coordonate are un scop metodico-didactic; în realitate, ele s-au întrepătruns şi
intercondiţionat fără a se putea stabili cu precizie o ordine de precădere. În plus,
revoluţia industrială a generat numeroase procese conexe, care s-au împletit şi i-au
imprimat o creştere însemnată în amploare şi complexitate.
Deasemenea, desfăşurarea ei în Anglia nu poate fi ruptă de contextul european
şi de cel din alte zone ale lumii, împrejurări care au incitat dezvoltarea ei economică.
Evaluată, la 1700, la 6,5 milioane, populaţia Angliei creşte la 8 milioane în 1760 şi la
peste 9 milioane în 1780, la care se adăugau trei milioane în Irlanda. Recensământul
populaţiei din 1801 indică pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei o populaţie
de 16 milioane, iar în anul 1821, aceasta ajunge la 20,8 milioane. Sporul demografic
considerabil a asigurat o piaţă internă de mari proporţii şi o sursă importantă de forţă
de muncă cu pondere deosebită a categoriilor de vârstă tânără. Totodată, el a atras
după sine schimbări importante în structura socio-economică, profesională şi în
mediile rural şi urban a populaţiei, cu repercusiuni semnificative asupra întregii vieţi
economice şi publice.
La jumătatea secolului al XVIII-lea agricultura engleză nu prezenta deosebiri
esenţiale faţă de celelalte ţări din Vestul Europei. Ea se practica cu tehnici şi
11
tehnologii tradiţionale. În acelaşi timp, erau încă foarte numeroase câmpurile comune,
adică acele părţi de teren agricol care erau folosite în devălmăşie de către membrii
comunităţilor rurale, precum şi foarte întinse suprafeţe necultivate. Începe procesul de
răspândire, în Anglia, a unor noi metode agrotehnice, experimentate şi aplicate în
Olanda şi Franţa, de către personalităţi de vază, ca Jethro Tull şi lord Townsend,
adepţi ai rotaţiei culturilor. Coke din Norfolk, agricultor ilustru, al cărui domeniu
atrăgea vizitatori din întreaga Europă, reuşeşte, prin folosirea îngrăşămintelor, să
cultive grâu pe terenuri considerate până atunci sterile. Bekewell ameliora rasele de
vite, capre şi oi, intuind creşterea cererii de carne care se va face simţită odată cu
sporirea populaţiei.
În acelaşi timp, începe să se manifeste, în această perioadă, fenomenul numit
procesul de „împrejmuire“ a pământurilor de către marii proprietari, care, în fapt, a
reprezentat deposedarea de pământ a ţăranilor, prin răscumpărare sau violenţă. Actul
de împrejmuire se acorda de către parlament, iar cel care aspira la un asemenea
document trebuia să facă dovada că dispune de sumele necesare pentru valorificarea
agricolă a întregii suprafeţe împrejmuite. Trebuie remarcat şi faptul că sistemul bancar
englez era suficient de dezvoltat în epocă pentru a răspunde cu promptitudine nevoii
de credit a agricultorilor care dispuneau de acte de împrejmuire.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către parlament
peste 3.300 de asemenea acte, prin care circa patru milioane de acri de pământ au fost
„împrejmuiţi“. Efectele procesului de „împrejmuire“ au fost rapide şi s-au făcut
simţite în dublu sens. În primul sens, cel economic, împrejmuirile au permis formarea
de mari ferme, prin comasarea pământurilor, şi adoptarea de metode ştiinţifice precum
şi obţinerea unei producţii cu mult mai mare.
În cel de-al doilea sens, cel social, împrejmuirile au grăbit stratificarea
socială şi polarizarea proprietăţii funciare. Devin foarte numeroşi marii latifundiari,
dispare clasa mijlocie rurală, iar ţăranii expropriaţi sau lipsiţi de câmpurile comune vor
deveni fie muncitori agricoli, fie mână de lucru ieftină pentru industria textilă în
dezvoltare, fie emigranţi în America.
Saltul demografic petrecut în decurs de un secol rupe echilibrul preexistent
între cerinţele de pe piaţa internă în extindere şi posibilităţile de producţie ale
manufacturilor textile engleze, care aveau tradiţii însemnate de mai bine de două
secole. Această ruptură declanşează, pe principiul
reacţiei în lanţ, un şir de perfecţionări şi descoperiri tehnice. Începutul este făcut în
1733 de către
mecanicul John Kay, care a inventat suveica zburătoare şi, fără pretenţia unei
enumerări exhaustive,
arătăm că au urmat: maşina de tors inventată de James Hargreaves, în 1765, maşina de
filat a lui
Richard Arkwright, în 1769, o nouă maşină de filat, în 1785, a lui Samuel
Crompton ş.a.
Perfecţionarea maşinii cu abur, în 1784, de către James Watt, multiplică în
proporţii considerabile forţa motrice a industriei textile şi rupe dependenţa anterioară a
acesteia faţă de cursurile apelor. Altfel spus, aplicarea maşinii cu aburi a lui J. Watt
este startul în formarea industriei textile engleze moderne, de fabrică şi urbană.
Dezvoltarea industriei grele antrenează căutări şi descoperiri în industria
chimică, pentru efectuarea operaţiunilor privind albirea, degresarea, uscarea şi
12
colorarea firelor şi ţesăturilor, tehnologiile tradiţionale reprezentând o piedică în
prelucrarea cantităţilor sporite de astfel de produse. De asemenea, cerinţa crescândă de
utilaje antrenează dezvoltarea industriei metalurgice, domeniu în care asistăm la
descoperiri şi perfecţionări însemnate, ca, de exemplu: procedeul fabricării cocsului,
de către Abraham Darby, în 1709; în 1750, Benjamin Huntsman prelucrează fonta în
fier forjabil; în 1784, Henry Cort perfecţionează procesul de pudlare prin care se
obţine oţel ş.a. În urma acestor descoperiri şi perfecţionări, dar mai ales a extinderii
aplicării lor, metalurgia îşi schimbă locul de desfăşurare, mutându-se din mijlocul
pădurilor în bazinele carbonifere.
Dezvoltarea industriei metalurgice a fost favorizată şi de importantele resurse de
cărbune şi de minereuri de fier de care dispunea Anglia. Producţia de metal cunoaşte
creşteri însemnate, de la 25.000 de tone în 1720, la 68.000 în 1788, şi la 250.000 în
1806. Extracţia de cărbune urmează şi ea aceeaşi curbă ascendentă, de la 5 milioane de
tone în 1750, la 10 în 1800, şi la 16 în 1829.
O cauză, şi, în acelaşi timp, efectul dezvoltării metalurgiei, dar şi a vieţii
economice în general, o constituie dezvoltarea transporturilor. Într-o primă perioadă a
revoluţiei industriale s-au dezvoltat în mod deosebit transporturile pe canale. În al
doilea deceniu al secolului al XIX-lea, Anglia dispunea de o reţea de canale de circa
6.400 km, care asigura transporturi ieftine şi rapide, precum şi o mare fluenţă a
traficului de mărfuri, prin ecluzele şi instalaţiile de încărcare şi descărcare cu care erau
dotate.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea reprezintă o
perioadă de mari frământări şi căutări pentru perfecţionarea unei noi forme de
transport, a celei pe calea ferată.
Transportul pe şine este cunoscut şi folosit cu mult înaintea acestei perioade,
mai ales în domeniul extracţiei de minereuri, tracţiunea utilizată fiind, de regulă, cea
animală. În 1790, numai liniile industriale miniere din regiunea Newcastle măsurau
600 km. Începutul tracţiunii cu aburi este făcut de firma „Watt şi Boulton“ din Soho
(lângă Birmingham), cea mai mare fabrică de maşini cu aburi a epocii şi care
inaugurează, în 1775, prima locomotivă cu aburi din lume pentru cale ferată cu
ecartament redus, locomotivă cunoscută sub denumirea „Tram Engine“, la construcţia
căreia au participat James Watt, William Murdoch şi Richard Trevithich.
Dezvoltarea ulterioară a transporturilor pe căile ferate reprezintă şi o sinteză a
descoperirilor şi perfecţionărilor în fabricaţia de oţel şi a maşinii cu abur.
O nouă etapă a evoluţiei căilor ferate începe în 1825, când se inaugurează, în
tracţiune cu abur, linia Stockton-Darlington, în nord-estul Angliei, linie ce avea
ca scop exploatarea zăcămintelor de cărbune din zonă, dar pe care se transportau şi
călători. Proiectele liniei sunt întocmite de George Stephenson, construcţia durează
trei ani, iar traseul cuprinde şi un pod feroviar.
Trenul inaugural al liniei, remorcat de locomotiva „Locomotion Nr. 1“,
este condus de G. Stephenson şi parcurge traseul cu viteza maximă de 19 km/h. Pe
traseul menţionat se folosea însă tracţiune mixtă, cu cai şi cu locomotive, acestea din
urmă având încă un randament scăzut în exploatare, ceea ce solicită noi perfecţionări.
Câţiva ani mai târziu, în 1829, conducerea companiei feroviare Liverpool-Manchester
Railway organizează cu concurs de locomotive, cu scopul de a decide sistemul de
tracţiune ce urma să fie adoptat.
13
Premiul este repurtat de locomotiva „The Rocket“, prezentată la concurs de
George şi Robert Stephenson, împreună cu Henry Booth, care parcurge, în mai multe
etape, 112 km, cu o viteză medie de 25,75 km/h.
Rezultatul îl constituie inaugurarea la 15 septembrie 1830, pe traseul Liverpool-
Manchester, a primei linii de cale ferată comercială modernă, un traseu de 51 km, care
a necesitat şi numeroase alte lucrări, între care 63 de poduri şi un viaduct de 18 m
înălţime. Se stabileşte, astfel, o primă legătură feroviară între două oraşe engleze, de
care beneficiază atât negustorii din Liverpool, cât şi fabricanţii din Manchester.
Primele trenuri au fost remorcate de locomotive asemănătoare cu „The Rocket“,
construite de firma „Robert Stephenson & Co“. Ulterior, extinderea căilor ferate
urmează o curbă exponenţială atât în Anglia, cât şi în alte ţări. După 20 de ani de la
inaugurarea menţionată, numai în Anglia liniile de cale ferată măsurau circa 10.000
km. Căile ferate au oferit un spor de viteză de deplasare a mărfurilor şi călătorilor, de
volum şi siguranţă, precum şi o ieftinire a costurilor transporturilor.
La începutul deceniului patru al secolului al XIX-lea, după cum se apreciază în
literatura de specialitate, Anglia încheie revoluţia industrială şi intră într-o nouă
etapă, a procesului de industrializare, în urma căruia industria devine ramura
fundamentală a economiei şi are un rol precumpănitor în expansiunea economică
externă. Economia engleză, prin nivelul de dezvoltare atins, îşi consolidează statutul
de „atelierele lumii“, „cărăuşul lumii“ şi „Imperiul unde soarele nu apune niciodată“.
Câteva exemplificări succinte din performanţele economice atinse de Anglia în
deceniul al treilea al secolului al XIX-lea sunt, credem, edificatoare: maşinile cu aburi
folosite, în număr de circa 15.000, dezvoltau o forţă motrice de 33.000 CP; industria
textilă dispune de peste 100.000 războaie de ţesut mecanice şi prelucrează peste 300
de milioane tone bumbac brut, producţie din care circa 80% este plasată pe piaţa
externă; producţia de metal atinge un milion de tone, iar extracţia de cărbune 30
milioane de tone; flota comercială depăşeşte 2,5 milioane de tone,
din care 60.000 în tracţiune cu aburi ş.a. Perioada 1850-1870 reprezintă momentul de
vârf al supremaţiei industriei engleze. Perfecţionările ce au loc în metalurgie şi
construcţia de maşini sporesc capacitatea de producţie, vastul imperiu colonial
reprezintă sursă sigură şi profitabilă de materii prime ieftine pentru industria din
metropolă şi asigură, în acelaşi timp, şi o piaţă de desfacere convenabilă mărfurilor ei.
Urmare a dezvoltării accelerate, de-a lungul unui secol, a industriei, erau
conturate şase regiuni puternic industrializate: regiunea situată între Birmingham şi
Wolverhampton, sudul Ţării Galilor, sudul Lancashirului, sudul Yorkshirului, Valea
Clydului şi Newcastle. De asemenea, trei pătrimi din populaţie era urbană şi un număr
de 46 de oraşe depăşeau 100.000 de locuitori.
Londra devine centrul de greutate al lumii financiare, iar lira engleză bazată pe
etalonul aur - moneda cea mai puternică - este unitatea de măsură în derularea
schimburilor comerciale internaţionale.
După 1870, la locul întâi în ierarhia economică mondială încep să aspire două
noi puteri - SUA şi Germania. În pragul primului război mondial, Anglia pierduse
întâietatea în producţia industrială şi agricolă, dar îşi menţine în continuare puterea
colonială, maritimă, comercială şi financiară.
Desigur, revoluţia industrială şi industrializarea în Anglia nu au avut numai părţi
luminoase, ele au cunoscut şi aspecte întunecate, provocate, cu deosebire, în plan
social. Dispariţia clasei mijlocii rurale, ca urmare a procesului de împrejmuire,
14
folosirea în industria textilă a mâinii de lucru ieftine a celor sărăciţi, folosirea
muncii femeilor şi a copiilor în producţie, creşterea productivităţii muncii în
industrie, ca urmare a perfecţionării utilajelor, şi apariţia şomajului ş.a. au determinat
sacrificii umane şi au generat convulsii sociale.
Mişcarea sindicală şi legislaţia socială, născute din aceste frământări şi
cristalizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, au atenuat multe din aspectele menţionate.
Trebuie subliniat, însă, că marele grad de profitabilitate a industriei engleze în
perioada la care ne referim s-a bazat, în principal, pe munca ieftină a englezului de
rând, fără însă a considera că revoluţia industrială a fost realizată cu preţul scăderii
standardului de viaţă al acestuia.
La scara timpului, desigur, realizările fără precedent ale economiei engleze se
înscriu ca un moment de cotitură în plan mondial şi, aşa cum aprecia Francis Delaisi,
Anglia a fost învingătoare în bătălia pentru „calul putere“.
În forme specifice, legate în principal de o serie de particularităţi istorice naţionale,
revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei s-au desfăşurat şi în alte ţări.
GERMANIA
FRANȚA
RUSIA
Stat în Euroasia cu suprafața de 17 075 400 km2 și populația de 148 485 000
locuitori (9 loc*km2). Are capitala la Moscova (9,6 mil.loc.). Este compusă din 16
republici autonome, 48 regiuni, 2 orașe de rang național (Moscova și St. Petesburg), 6
teritorii (ținuturi),.
STATUL. Republică prezidenȚială, stat federal, potrivit declaraȚiei din
12.06.1990, stat membru al Comunității Statelor indeendete. Activitatea legislativă
este executată de președinte, Congresul Deputaților Poporului și între sesiunile
acestuia de Sovietul suprem., iar cea executivă de Consiliul de Miniștri numit în urma
alegerilor legislative.
ECONOMIA. Rusia este un stat cu economie emergentă, industrial-agrară.
Industria, dezvoltată prioritar în anii puterii sovietice, este dominată de subramurile
industriei grele – siderurgia, construcțiile de mașini, chimia ș.a., contribuie cu ¾ la
producția industrială.
Industria textilă este concentrată în zona centrală a părții europene.
Agricultura se practică pe mari întinderi în jumătatea sudică a părții europene și
pe zone mai restrânse în sudul Siberiei. Sectorul animalier este reprezentat de creșterea
ovinelor, porcinelor și bovinelor, iar în extremul Nordic, reni (Horia C. Matei, Silviu
Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Deasemenea, vânătoarea și pescuitul sunt acivități importante în Siberia.
Rusia, după cum se apreciază în literatura de specialitate, prezintă un caz aparte
de dezvoltare economică. În privinţa ei, nu toţi autorii sunt de părere că ar fi cunoscut
un proces de industrializare modern, în sens vest-european, până la începutul primului
război mondial.
Ţară de dimensiuni continentale, cu resurse naturale imense şi în mare parte
necunoscute în acea
vreme, Rusia cunoaşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de înnoiri.
Prin reforma agrară adoptată în 1861, ţărănimea este eliberată din iobăgie şi
împroprietărită, dar acestea nu se transformă într-o premisă a unei dezvoltări
industriale moderne susţinute, întrucât împroprietărirea se face nu individual, ci la
nivelul obştilor săteşti, fapt ce menţine în continuare forţa de muncă în agricultură.
Exploatările de fier şi de cărbune din bazinele Krivoirog şi Doneţ, precum şi
cele de petrol din jurul Mării Caspice sunt folosite fie pentru industria metalurgică,
legată, în principal, de cerinţele armatei imperiale, fie pentru export, cum este cazul
petrolului. Industria textilă cunoaşte, de asemenea, unele creşteri, prin dezvoltarea
de mari fabrici, la Petersburg, Moscova ş.a., care prelucrează bumbacul din zonele
sudice. Statisticile epocii consemnează, pentru anul 1900, un număr de două milioane
de muncitori salariaţi. Desigur, mult în cifră absolută, dar foarte puţin raportat la
populaţia Rusiei, care era de circa 170 milioane.
Căile ferate cunosc şi ele o dezvoltare însemnată, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, lungimea liniilor lor însumând, în pragul primului război mondial, peste
60.000 km, în care este inclusă şi o linie transcontinentală, în lungime de 8.267
km, inaugurată în 1904.
17
Cu toată dezvoltarea, reţeaua căilor ferate este insuficientă, dacă avem în vedere
imensitatea spaţiului geografic şi trebuinţele economice de pe acesta. Mai trebuie
adăugat şi faptul că ecartamentul adoptat este mai mare decât cel european, ceea ce
face ca fluenţa traficului internaţional să fie mult îngreunată. Pe baza celor arătate se
poate aprecia că, la începutul primului război mondial, Rusia era o ţară agricolă cu
insule de industrie.
SUA
Stat federal în America de Nord cu suprafața de 9 396 691 km2 (fără cei 156
615 km2 care îi revin din Marile Lacuri), și o populație de 323,1 mil. loc. Are capitala
la Washington (5.4 mil. loc.). Este compus din 50 de state și un district federal (599
657 loc.
STATUL. Republică prezidențială potrivit Constituției adoptate la 17.09.1987,
în vigoare, cu unele amendamente, până astăzi. Activitatea legislativă este exercitată
de președinte și de Congres compus din Senat și Camera Reprezentanților, iar cea
executivă de un cabinet numit și condus de președinte.
ECONOMIA. SUA este în continuare prima putere economică a lumii, fiind
puternic concurate de China și Japonia. Dispun de variate și bogate resurse minerale,
iar în ce privește exploatarea acestora, sunt a doua putere minieră a lumi după CSI.
Economia Statelor Unite este cea mai mare din lume. Cu o valoare de 18
trilioane de dolari, reprezintă un sfert (24,3%) din avuția globală, arată datele Băncii
Mondiale, citate de World Economic Forum.
Realizează peste ¼ din producția de energie electrică a planetei și au o industrie
prelucrătoare de un înalt nivel tehnic ( în ansamblu locul 1 pe glob).
Agricultura americană, puternic mecanozată (concentreză doar 3% din populația
activă) și de mare randament, ocupă primul loc pe glob, pe care în unii ani îl împarte
cu China (Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Statele Unite ale Americii, în momentul proclamării independenţei erau
ţări predominant agricole şi cu o populaţie relativ redusă. De-a lungul secolului al
XIX-lea, ele cunosc însemnate frământări, determinate de cristalizarea statutului
politic, întinderea teritorială şi căutarea unui model de dezvoltare economică.
Urmare a unei rate a natalităţii extrem de ridicată, precum şi a valurilor de
imigrări, populaţia SUA cunoaşte, într-un secol, un salt uriaş, de la 4 la 100 milioane,
şi este o populaţie predominant tânără, ceea ce imprimă un dinamism deosebit vieţii
economice. În plus, piaţa internă a SUA se caracterizează printr-o mare omogenitate,
urmare a ceea ce sociologii numesc „creuzetul american“.
Cu toate acestea, până în pragul secolului al XX-lea, economia SUA suferă de o
cronică lipsă de braţe de muncă, motiv pentru care producţia, atât cea agricolă, cât şi
cea industrială, are caracteristici proprii.
În dezvoltarea economică a SUA deosebim, în principal, două etape: prima,
până la războiul de secesiune, în care economia se dezvoltă în relativă dependenţă faţă
de fosta metropolă, şi a doua, după acesta, când ea îşi găseşte propriul drum şi ritm de
dezvoltare. În esenţă, dezvoltarea economică a SUA începe cu agricultura, domeniu în
care fertilitatea excepţională a terenurilor virgine şi imensitatea spaţiului geografic
sunt factori favorizanţi pentru cultura cerealelor şi creşterea animalelor, deşi cucerirea
vestului se dovedeşte a fi o realitate extrem de aspră.
18
Producţia agricolă reprezintă baza de materii prime pentru producţia alimentară
care în faza ei de început este concentrată în jurul oraşului Chicago. Concomitent,
industria textilă cunoaşte şi ea dezvoltări semnificative, prin valorificarea bumbacului
din zonele sudice.
Prima „afacere în stil american“ o constituie însă căile ferate, construcţia
lor fiind o permanenţă a vieţii economice din SUA, începând din deceniul al treilea şi
până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuinţele generate de construcţia de căi
ferate impun dezvoltarea industriilor extractive, metalurgice şi constructoare de
maşini, apariţia primelor societăţi pe acţiuni, iar ca urmare a gradului înalt de
monopolizare, a primelor legi antitrust.
Este semnificativ, credem, faptul că acţiunile societăţilor feroviare au fost
primele acţiuni înregistrate la Bursa din New York, iar valorile la care ele erau
negociate depăşeau cu mult pe cele ale acţiunilor societăţilor industriale.
Descoperirea petrolului, la jumătatea secolului trecut, imprimă vieţii economice
a SUA un ritm şi direcţii proprii de dezvoltare. Coroborat cu victoria nordului
industrial asupra sudului agricol, în urma războiului de secesiune, şi cu politica
protecţionistă promovată consecvent în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
procesul de industrializare în SUA se desfăşoară accelerat şi cu rezultate care
îndreptăţesc şi consfinţesc poziţia lor fruntaşă în ierarhia mondială la începutul
secolului al XX-lea. Expansiunea economică americană se face simţită pe piaţa
mondială încă înainte de primul război mondial, prin activităţile unor mari societăţi, ca
Standard Oil, General Motors, Ford, United States Steel Co, General Electric, Dupont
de Nemours ş.a.
ROMÂNIA
Stat în SE Europei Centrale cu suprafața de 237 000 km2 și o populație de 22
760 500 loc. (96 loc./km2). Are capitala la București (2 064 474 loc.).
STATUL. Republică parlamentară. Activitatea legislativă este exercitată de
Parlament, compus din Senat (143 membri)și Camera deputaților (341 membri), iar
cea executivă de un govern nuit de Parlament în urma alegerilor legislative.
ECONOMIA. Țară cu economie de piață, dispune de importante resurse
minerale și de un important fond forestier. Industria a cunoscut o amplă dezvoltare în
deceniile postbelice , prin apelul tot mai accentuat la import (combustibil, materii
prime) o diversificare și amplasare proporțională în teritoriu. Procesul de restructurare
demarat după 1990 în industrie și agricultură a generat o scădere continuă a producției
(Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
După intrarea țării în UE (01.01.20007), industria a cunoscut un trend
ascendant înregistrând în mai 2017 cea mai mare creştere a producţiei industriale din
Uniunea Europeană, faţă de mai 2016, de 14,6%, şi a doua cea mai mare creştere,
comparativ cu luna aprilie, de 3,5%, potrivit unui raport Eurostat.
Producţia industrială va creşte în acest an cu 5,4% faţă de anul precedent,
potrivit Comisiei Naţionale de Prognoză. Iată care sunt însă ramurile industriale cu cea
mai mare creştere.
Agricultura în România are o valoare de 5% din produsul intern brut și
angrenează 30% populația activă ocupată. România ocupă o poziţie importantă în
ansamblul agriculturii europene, situându-se pe locul 6 în UE din perspectiva
suprafeţei agricole utilizate
19
România are o suprafață agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar zece
milioane sunt ocupate cu terenuri arabile (Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae,
Nicolae Șteflea 1994).
În iulie 2011, suprafața agricolă a României era de 14,7 milioane de hectare,
dintre care 9,4 milioane hectare teren arabil (63,9%), 3,3 milioane hectare pășuni
(22,4%), 1,5 milioane hectare fânețe (10,2%), 218.000 hectare vii (1,5%) și 206.000
hectare livezi și pepiniere (1,4%).1
Suprafața agricolă a României a scăzut ușor de la un an la altul. Transferul
suprafețelor de teren către sectorul forestier și al construcțiilor a constituit cauza
principală a reducerii suprafețelor agricole în ultimii douăzeci de ani Reducerea
suprafețelor de teren, prin includerea acestora în zona urbană, reprezintă un fenomen
întâlnit în zonele cu productivitate mai mare, în timp ce schimbarea categoriei de
folosință a terenului agricol în cel forestier apare, în special, în zonele defavorizate.
Pădurile acoperă o suprafață importantă, însă se situează încă sub potențial.
Din datele Recensământului General Agricol (RGA) 2010, din cele 23,8
milioane ha cât însumează teritoriul României, suprafaţa agricolă utilizată în
exploataţiile agricole este de circa 13,3 mil. ha (55,9 %), din care circa 8,3 mil. ha
reprezintă teren arabil. După modul de folosinţă, terenul arabil ocupă cca. 62,5% din
suprafaţa agricolă. Cerealele şi• plantele oleaginoase ocupă circa 80% din suprafaţa
arabilă.
În spațiul geografic românesc revoluția industrială s-a desfășurat mai lent, cu
anumite particularități, datorită unor factori precum: inexistența unui stat centralizat;
dominația străină exercitată până în 1877, respectiv 1918 care a frânat dezvoltarea
societății românești; predominarea iobăgiei până în a doua jumătate a sec. Al XIX –
lea ( 1848 în Transilvania , respectiv 1864 în România); greutatea acumulării primitive
de capital; aplicarea măsurilor de politică economică protecționistă, etc.
Producția industrială
Cu toate că producția industrială din țările române este relativ slab dezvoltată în
deceniile 3 – 7 ale secolului trecut, elementele apariției noilor realții de producție, cele
capitaliste, s – au făcut simțite mai puternic decât în agricultură.
Destrămarea vechilor forme ale activitățiii industriale și afirmarea celor noi se
desfășurau ca un proces obiectiv în cadrul căruia avea loc, pe de o parte, subminarea
meșteșugului feudal cu organizarea sa de breslă, iar pe de altă parte, apariția unor
ateliere capitaliste bazate pe cooperația simplă a manufacturilor, precum și a
începutului industriei de fabrică.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creștera populațiilor târgurilor și orașelor,
au făcut să sporească nevoia de produse industrisle a societății. Meșteșugurile
medievale și producția casnică românească nu putea satisface aceste necesități sporite.
Industria metalurgică
Industria metalurgică a avut un rol important în susținerea procesului revoluției
industriale, Siderurgia și metalurgia prelucrătoare s – au dezvoltat mai mult în
Transilvania, la Oravița a intrat în funcțiune primul furnal (1718), Bocșa, Dognecea,
călan,Reșița – cu furnalele de prelucrare a fierului. În 1940 s – a făcut modernizarea
furnalelor Reșiței, revoluția industrială încheindu – se pe la sfârșitul sec. Al XIX – lea.
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Agricultura_Rom%C3%A2niei - cite_note-PNDR_2007-2013-14
20
Industria extractivă
În general a fost, n afara celei alimentare, cea mai bine dezvoltată. În primul
rând se remarcă extracția petrolului, primele puțuri de exploatare s-au realizat în 1857,
iar în 18882 s-au introdus sondele.
Prima rafinărie din țară și atreia din lume a fost construită la Ploiești, în 1857,
având ca proprietar pe Teodor Mehedințeanu. Petrolul lampant prodis de această
rafinărie s-a folosit la București – primul oraș din lume iluminat cu petrol.
În 1883 a fost înființată Societatea anonimă a rafinăriei de petrol din Oradea,
iar în 1891 cea din Orșova. Prin înființarea Societății anonime ”Steaua Română” se
trece la ”era” marilor societăți. În 1907, având în vedere importanța pe care petrolul îl
juca pe piața mondială, ca urmare a inventării motorului cu combustie internă,
România producea peste 1 100. 000 tone, ocupând locul cinci în lume.Tot acum
revoluția industrială este înfăpuită în acest domeniu.
Industria alimentară
A fost ramura cu cea mai mare pondere în ansamblu industriei din toate
teritoriile românmești, în cadrul acesteia impunându-se subramurile morărit și cea a
zahărului unde s-auintrodus primele mașini cu aburi.
Astfel, au apărut mori cu aburi la Gârbou (1831), Cluj , București (1835, moara
lui ASAN), Iași (1841). La Bod (jud. Brașov) s-a ceat o fabrică de zahăr, în 1889, cu
un capital de șase milioane coroane. Spre sfârșitul sec. Al XIX – lea, s-au înființat
mori modrne în comitatele Timiș, Torontal, Brașov etc. care prelucrau mari cantități
de cerealr. Între 1890 – 1910, în aceste subramuri revoluția industrială a fost
înfăptuită.
Industria lânii
Această industrie a folosit primele mașini, în ceea ce putem numi ”marea
industrie prelucrătoare”. Astfel, în 1842, la Zărnești, jud. Brașov s-au introdus mașini
de tors bumbac, iar în 1843 s-a dotat cumașini țesătoria de la Tunari a vornicului
Băleanu.
Concurența mărfurilor străine, mai ales în urma aplicării Convenției comerciale
româno-austro-ungare ( 1875), a determinat unritm lent de introducere a mașinismului
în ramură. Ca urmare, revoluția industrială este considerată doar la începuturile sale în
primii ani ai sec, XX.
Industria hârtiei
Are vechi tradiții în țările române. În 1842, în Moldova, Gheorghe Asachi
aducea mașini din Praga și Viena, fabricând hârtie din zdrențe. La Zărnești (1853) și
Petrești (Sebeș – Alba) în 1854 au apărut alte două fabricicare foșoseau aceași materie
primă. Urmare a legii speciale de încurajare a industriei hârtiei (1881)s-au creat două
mari și moderne fabrici, la Bușteni (1883) și Letea-Bacău (1885). La 1900, revoluția
industrială a fost înfăptuită în această ramură industrială.
Industria lemnului
21
În general se baza pe bogăția păpdurilor, cu lemn de diferite esențe și de mare
valoare. În Transilvania existau 82 de fabrici până la sfâeșitul sec. al XIX-lea, iar în
România 54 până la 1900 – toate folosind aburul ca forță motrice.
Sunt înregistrate câteva mii de fierăstraie mici, acționate de forța apei. În
industria lemnului, revoluția industrială este finalizată între 1890 – 1900, dar nu
întoate domeniile (binale, mobolă, etc.)
22
În transilvania, cu toată domonația atelierelor meșteșugărești, acrescut numărul
și însemnătatea manufacturilor, precum și elementele stadiului mașinist – cu deosebire
în ramura extractivă și siderurgie. Față de Austria și alte regiuni ale Imperiului
Habsburgic, ca Cehia, Boemia, industria transilvăneană era rămasă în urmă. Însă, față
de țări ca Bulgaria, Serbia, Grecia, ninelul economic al țărilor române era mai ridicat.
Creșterea puternică a elementelor capitaliste în economie, maturizarea lor,
dezvoltarea unei industrii mașiniste necesitau credit ieftin, căi de transport și
comunicație moderne, reglementarea circulației monetare, apărarea producției
industriale românești de efectele concurenței fabricatelor străine și, în primul rînd,
asigurarea forței de muncă libere. Înlăturarea dominației relațiilor feudale constituia o
necesitate obiectivă pentru asigurarea forței de muncă libere în toate ramurile
economiei ca și pentru lărgirea pieței interne (I. Puia, A. Cherciu, 1979)
JAPONIA
Stat în estul Asiei cu suprafața de 3337 800 km2 și o populație de 125 932 027
loc. Capital la Tokyo (37 843 000 loc. La o suprafață de 8 500 km2) .
STATUL. Monarhie constituțională, imperiu ereditar. Activitatea legislativă
este exercitată de Dietă, compusă din Camera Consilierilor și Camera
Reprezentanților, iar cea executivă de un cabinet numit de membri partidului majoritar
din Camera reprezentanților.
ECONOMIA. Japonia deține o șesime din puterea economică mondială. Își
asigură majoritatea materiilor prime den import, are o industrie complexă cu un înalt
nivel tehnologic, ce antrenează o treime din populația activă și contribuie cu 40% la
PNB.
Agriculturaeste protejată și asigură aprovizionarea cu cereale (orezul ocupă 45%
din suprafața cultivată), legume, fructe ș.a. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă
(4,7 mil. Bovine, 11 mil, porcine, 28.000 ovine). Pescuitul deține un rol important,
peste 11mil.t/an, locul 1 pe glob).
După două secole, politica japoneză de izolare sub conducerea șogunilor din
perioada Edo a ajuns la sfârșit atunci când țara a fost forțată să se deschidă comerțului
în urma intervenției americane din 1854. Anii de după Restaurarea Meidji din 1868 și
prăbușirea Șogunatului a transformat Japonia dintr-o societate feudală într-un stat
industrial modern. Japonezii au trimis delegații și studenți din întreaga lume, în scopul
de a învăța și a asimila artele și științele occidentale, nu numai pentru a evita ca
Japonia să intre sub dominație străină, dar și pentru a permite Japoniei să concureze cu
șanse egale cu puterile occidentale.[2]
Japonia, cunoaşte la jumătatea secolului al XIX-lea, începutul Erei Meidji, care se
constituie într-un amplu proces de reforme şi transformări ce au înscris ţara într-un
accelerat proces de modernizare. Reformele şi transformările au vizat atât domeniul
politic, cât şi pe cel social şi economic.
În domeniul politic au fost adoptate principiile şi formele organizatorice ale
democraţiei
moderne, concomitent cu restaurarea puterii imperiale, iar în cel social, prin
desfiinţarea relaţiilor
feudale, au fost create premisele structurilor sociale moderne.
23
În domeniul economic, se cuvine subliniat rolul deosebit pe care şi l-a asumat
statul japonez în procesul de modernizare şi industrializare, prin apelul treptat,
gradual, la iniţiativa particulară.
Maşinismul pătrunde iniţial în industria textilă, în cea de prelucrare a mătăsii la
început şi, ulterior, a bumbacului importat, iar în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, în industria grea - metalurgie, construcţii de maşini, construcţii navale
sprijinite de către stat prin comenzi ferme şi pe termen lung, pentru cerinţele armatei
imperiale în vederea expansiunii politice şi militare.
De asemenea, statul s-a implicat nemijlocit în pregătirea forţei de muncă, prin
sistemul de învăţământ de toate gradele: primar, profesional, liceal şi superior.
Într-un termen relativ scurt, de trei decenii, Japonia a parcurs în ritm accelerat drumul
de la statul feudal la un stat modern industrial. La sfârşitul secolului trecut, pe piaţa
Extremului Orient produsele japoneze concurau la egalitate cu cele engleze, germane
şi americane.
CHINA
Republica Populară Chineză, stat în Asia de Est cu o suprafață de 9 596 960
km2 (locul3 pe glob) și o populație de 1 373 000 000 locuitori, în 2016 . Capitala țări
este Beijing cu o populație de 21,7 milioane locuitori.
China are în componență 22 provincii (23 cu Taiwan), 5 regiuni autonome și 3
municipalități. STATUL.Republică parlamentară potrivit Constituției din
29.03.1993. Activitatea legislativă este exercitată de Congresul Național al Poporului
(CNP) și între sesiunile acestuia de Comitetul Permanent al CNP, iar cea executivă se
Consiliul de Stat (Guvernul numit de CNP)
ECONOMIA. Țară cu economie în pli proces de modernizare realizat în ritmuri
susținute după 1979. China aplica principiul ,, o țară, două sisteme”, iar pentru
promovarea economiei de piață a promovat un amplu program de măsuri (după 1980),
printre care crearea de ,,zone economice speciale” – Shenzen, Zhuai ș.a. în sudul
Chinei deschise investitorilor străini, cu producția orientată spre export. Succesul
remarcabil al acestora a condus la crearea de alte asemenea zone, între care cea de la
Pudong, lângă Shanghai,
Agricultura antreneză 60% din populația activă șiasigură 30% din PNB și este
primul producător mondial de cereale.Deasemenea sectorul zootehnic este foarte
dezvoltat, în China se află 41% din efectivele mondiale de porcine și este pe locil, 1 pe
glob la cabaline, precum și locul 3 la ovine.
De rmarcat că suprafața agricolă cultivată nu este foarte mare – 96 mil. Ha.,
adică 10% din suprafața țării.
Economia Chinei
Rezultatele revoluţiei economice a lui Deng Xiaoping sunt spectaculoase.
Ele au pregătit economia chineză să evolueze de la zero, la a doua economie a lumii.
Dar rolulul esenţial i-a revenit sistemului lui Mao, care s-a ocupat de mobilizarea
populaţiei şi controlul partidului.
Economia Republicii Populare Chineze este a doua economie națională la nivel
mondial (urmându-i Statelor Unite ale Americii și fiind urmată de Japonia). Totodată,
aceasta este economia majoră cu cea mai rapidă creștere, cu o medie a procentului de
creștere de 10% pe parcursul ultimilor 30 de ani.
Dezvoltarea economică în China are loc sub conducerea Partidului Comunist
Chinez în baza planurilor cincinale. În urma tempourilor de creștere ecomonică rapidă,
guvernul a hotărât să mențină creșterea în jurul a 8-9 % pe an. Cu ajutorul investițiilor
externe, din care aproximativ 80% sunt investițiile chinezilor cu trai permanent peste
hotare, conform planurilor PCC în 2010 economia Chinei ar trebui să întreacă
economia SUA.
În primele etape creștererea economică s-a datorat agriculturii, care a fost scutită
de multe limitări impuse în epoca Mao. Partidul încuraja producția, manufactura la
scară largă. Astfel în țară au apărut numeroase manufacturi, care creau un deficit de
resurse datorită utilizării iraționale. Întreprinderile de stat rămâneau adesea
falimentare. Ca să facă față schimbărilor de structură, guvernul reformează sistemul
educațional, trimite studenții peste hotare, în special Japonia și SUA, favorizează
importul de tehnologii. Are loc dezvoltarea tehnologiilor informaționale,
telecomunicațiilor, biotehnologiilor, sectorului medical. În districtul Haidian, la nord
de Beijing a fost creată Silicon Valley chineză. Dezvoltarea economică are și efecte
secundare, în zonele rurale, nivelul șomajului depășește de 2 ori indicii oficiali de 4,6
%. Neoficial, China favorizează emigrația.
China este al doilea mare exportator mondial, livrând în anul 2008 bunuri în valoare
de 1.430 miliarde dolari, față de Germania care a livrat bunuri în valoare de 1.470
miliarde dolari.
25
Exporturile din China 1983-2018 2
Exporturile din China au crescut cu 10,9% față de anul precedent până la o
valoare record de 231,79 miliarde USD în luna decembrie a anului 2017, după o
creștere de 12,3% în luna precedentă. Cifra a depășit estimările pieței cu un câștig de
9,1%, datorită cererii globale susținute. Exporturile de combustibil rafinat au atins un
nivel record de 6,17 milioane de tone, peste nivelul maxim de 5,79 milioane de tone
înregistrate în noiembrie. Având în vedere întregul trimestru al anului 2017,
transporturile la ieșire au crescut cu 7,9%, cel mai mult după 2013. În același timp,
excedentul chinezesc de 2017 cu SUA a atins un maxim de 275,81 miliarde
USD. Exporturile în China au fost în medie de 620,81 USD HML începând cu 1983
până în 2017, ajungând la un nivel maxim de 2317,86 USD HML în decembrie 2017
și un nivel record de 13 USD în ianuarie 1984.
2
https://tradingeconomics.com › Countries › China (ultima vizualizare 06.02.2018, ora 11,55)
26
CAPITOLUL III
CONSECINŢE ECONOMICE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
3.1. Introducere
Prin proporţiile sale, prin eforturile umane şi materiale, precum şi prin
distrugerile provocate, primul război mondial a afectat puternic viaţa economică. De la
încheierea acestuia şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, viaţa
economică a parcurs mai multe etape, caracterizate prin fenomene şi aspecte
comune, dar şi prin elemente specifice.
Părţile beligerante
Puterile Centrale - iniţial Germania şi Austro-Ungaria, şi Antanta - iniţial
Anglia, Franţa şi Rusia, vor antrena de o parte sau de alta 27 de ţări într-o conflagraţie
de o amploare fără precedent în istoria omenirii. Intrarea în acest conflict, în anul
1917, a Statelor Unite ale Americii, alături de Antantă, va înclina în mod evident
balanţa victoriei de partea acesteia. Prin dimensiunea resurselor economice cu care
intră în acest conflict, SUA fac previzibilă victoria Antantei, în discuţie
rămânând doar data ei, mai devreme sau mai târziu. Era însă, la fel de evident, că
reîntoarcerea la pace va însemna un nou raport de forţe mondial, un nou echilibru, o
nouă ordine economică mondială.
3.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada dintre cele
două războaie mondiale
În perioada dintre cele două războaie mondiale viaţa economică în plan mondial
a parcurs mai multe etape, marcate de fenomene şi probleme comune, dar şi de aspecte
specifice.
32
Refacerea economică şi avântul economiei
Sub aspect economic, primii ani postbelici sunt marcaţi de eforturile tuturor
statelor de revenire la normalitate. Ţările Europei, care constituiseră principalul teatru
de război, cu economii caracterizate, în ansamblu, prin capacităţi de producţie reduse
şi inflaţie monetară, cu disponibilităţi de mărfuri insuficiente şi consum scăzut al
populaţiei, erau preocupate de refacerea şi relansarea economiilor lor.
Statele Unite ale Americii, dar şi alte ţări, cum au fost Canada şi Japonia,
cunosc o însemnată criză de supraproducţie, ca urmare a sporirii capacităţilor lor
industriale în anii războiului, stimulată de exporturile în Europa, criză atenuată însă
prin eforturile de retehnologizare a industriei, cu scopul trecerii la producţia de pace.
Din anii 1922-1923, situaţia economică începe să se echilibreze, fireşte cu
nuanţe particulare de la o ţară la alta.
Se poate aprecia că, după perioada supremaţiei tehnice engleze şi cea a
supremaţiei tehnice germane, acum se afirmă supremaţia tehnică americană. Progresul
tehnic, legat, la începutul secolului al XX-lea, în principal, de disponibilităţi
financiare, este influenţat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, într-o
măsură crescândă, de exodul personalităţilor ştiinţifice către laboratoarele cele mai
echipate, exod care începe să aibă ca punct final Statele Unite ale Americii.
Către sfârşitul perioadei, fenomenul este accentuat de persecuţiile rasiale din
Germania nazistă. Avansul tehnic, astfel câştigat, al SUA are ca rezultat întărirea
poziţiei lor în ierarhia mondială ştiinţifică. În acelaşi timp, vastele disponibilităţi
financiare americane accelerează aplicarea industrială a rezultatelor cercetării
ştiinţifice, cu efectele corespunzătoare în planul vieţii economice.
Motorul electric, motorul cu ardere internă, modernizarea utilajelor şi
raţionalizarea muncii, împreună cu noile concepţii de management, şi de marketing, îşi
pun amprenta, convergent, asupra evoluţiei şi rezultatelor întregii activităţi economice.
Anii 1924-1929 reprezintă o perioadă de stabilitate relativă şi de dezvoltare
economică. Indicele producţiei industriale, cu baza 1925 = 100, creşte substanţial până
la sfârşitul perioadei menţionate; în SUA, la 114, în Anglia la 113, în Franţa la 130 ş.a.
Urmare a sporirii cererii de utilaje, producţia mondială de oţel cunoaşte un salt
deosebit, de la 74 milioane tone în 1913 la 120 în 1929. Din producţia mondială de
oţel, 50% era obţinută în SUA, 15% în Germania, 8% în Anglia, 8% în Franţa, 3,3% în
Belgia, 2% în Luxemburg, 1,9% în Japonia ş.a.m.d.
De asemenea, una din importantele dimensiuni ale dezvoltării economice o
constituie creşterea, în unele ţări, a producţiei de energie electrică între anii 1925 şi
1937. Astfel, producţia respectivă a crescut, în SUA, de la 82.000 milioane kWh la
114200, în Marea Britanie de la 11.274 (numai uzine de distribuire generală) la
32.344, în Germania de la 20.328 la 49013 (fără provincia Saar).
În perioada la care ne referim, motorul electric şi energia electrică şi-au pus
amprenta cu deosebită putere asupra dezvoltării economice generale şi cu accente
deosebite asupra dezvoltării industriale şi a urbanizării.
Automobilul, noul idol al epocii, antrenează dezvoltarea a numeroase ramuri
industriale. De remarcat însă decalajul substanţial, constituit în acest domeniu, între
SUA şi ţările europene. Inspirat din ideile lui Taylor, Henry Ford, în 1919, la Detroit,
modifică structural concepţia privind construcţia de automobile şi inaugurează
producţia în flux continuu.
33
Rezultatul acestora îl constituie reducerea duratei de asamblare a unui automobil
de la 12 ore şi 30 minute la o oră şi 30 minute, transformarea automobilului într-un
bun accesibil pentru categorii mai largi de cumpărători, dar şi un grad de profitabilitate
substanţial mărit şi pentru industriile care concură la fabricarea automobilului.
Procesul de producţie agricolă este şi el considerabil modificat, îndeosebi prin
folosirea tractorului, care are efecte deosebite asupra producţiei obţinute. Şi în acest
domeniu, realizările SUA sunt mai mari decât ale ţărilor europene. Astfel, în 1930, în
Europa erau 130 mii de tractoare şi la un tractor reveneau 1277 ha teren arabil, în SUA
erau 1020 mii de tractoare şi reveneau 217 ha teren arabil la un tractor.
Concentrarea producţiei şi a capitalului, iniţial industrial, ulterior financiar, a
reprezentat un proces izvorât din nevoia de a limita sau elimina elementele de
conjunctură şi risc ale pieţei. Sub formă de concentrare orizontală şi/sau verticală,
procesul respectiv este cunoscut cu mult înainte de primul război mondial.
Originalitatea lui în perioada la care ne referim este determinată de tentativele făcute
pentru a asigura controlul şi pe pieţele internaţionale.
Concentrarea producţiei şi a capitalului, care are ca punct de plecare
„înţelegerea“, respectiv cartelul, urmăreşte, în principal, stabilirea cotelor de producţie
şi, uneori, şi a preţurilor. Altfel spus, cartelurile vizează transformarea pieţei bazată pe
libera concurenţă, considerată teoretic ca perfectă, în piaţă bazată pe concurenţă
imperfectă, adică piaţă controlată, în diferite grade de intensitate, de mari agenţi
economici.
Fenomenul de concentrare a producţiei şi a capitalului cunoaşte dezvoltări
deosebite în perioada dintre cele două războaie mondiale, el începând încă din anii
1924-1929 să devină semnificativ atât în planul pieţelor naţionale, cât şi în cel al pieţei
mondiale. De exemplu, firma IG Farben, constituită în 1923, ajunge, în 1938, să
controleze 4/5 din ramura industriei chimice germane. În Anglia, cu firma menţionată
poate fi comparată firma Imperial Chemical Industries Ltd, fondată în 1926.
În Franţa, fără a fi atinse dimensiunile firmelor amintite, se apreciază în literatura
de specialitate că piaţa industriei chimice este împărţită între Saint-Gobain, Alain
Froges Camargue şi Ugine-Kuhlmann. În SUA, în aceeaşi perioadă, viaţa economică
este dominată de giganţi ca Ford, General Motors, US Steel, Dupont de Nemours, care
la rândul lor sunt influenţaţi sau chiar controlaţi, într-o măsură sau alta, de mari puteri
bancare, ca, de exemplu, Banca Morgan.
Petrolul reprezintă terenul relativ nou al înţelegerilor privind piaţa
internaţională. În 1927, principalele companii petroliere mondiale au încheiat o
înţelegere privind repartizarea surselor de petrol din teritoriile ce au aparţinut fostului
Imperiu Otoman. În 1928, Royal Dutch Shell, Standard Oil şi Anglo-Iranian încheie
un acord prin care se angajează să practice preţ unic şi îşi împart pieţele de desfacere,
cu excepţia celei din Statele Unite ale Americii.
Aproximativ o jumătate de secol, cele trei firme menţionate, împreună cu alte
patru subordonate lor prin pârghii financiare, vor controla efectiv piaţa mondială a
petrolului. Desigur, fenomenul la care ne referim cunoaşte dezvoltări similare şi în alte
ramuri de activitate economică.
Perioada anilor 1924-1929 este puternic marcată şi de problemele monetare. În
ţările europene, inflaţia, în grade diferite de la o ţară la alta, este un fenomen general,
mai mult sau mai puţin controlat de guverne. Urmare a acestui fapt, asistăm, la nivel
34
european, la un val de reforme monetare cu scopul declarat de stabilizare monetară şi
înlăturare a efectelor inflaţiei.
Astfel de reforme au loc în 1924 în Germania şi Austria, în 1925 în Marea
Britanie şi Cehoslovacia, în 1927 în Italia, Belgia şi Polonia, în 1928 în Franţa,
Danemarca şi Norvegia, şi în 1929 în România. Prin reformele monetare au fost
adoptate şi aplicate, în împrejurările date ale uneia sau alteia dintre ţări, măsurile prin
care se consfinţea de fapt renunţarea la principiul Gold Exchange Standard, adică
etalon aur, şi înlocuirea cu Gold Bullion Standard, adică etalon aur-devize. Singura
excepţie a constituit-o Marea Britanie, care renunţă la etalonul aur în 1931.
Fluctuaţiile monetare afectează profund schimburile economice internaţionale şi
au ca rezultat o transformare fundamentală şi în natura creditului internaţional, prin
apariţia unor mari capitaluri flotante, care se angajează numai pe termen scurt şi în
funcţie de sănătatea monetară a economiilor diferitelor ţări. Se poate aprecia că
instabilitatea pieţei monetare internaţionale este slăbiciunea majoră a anilor '20 şi că
fenomenul se va accentua în perioada depresiunii economice din anii 1929-1933,
precum şi în anii următori, până la cel de-al doilea război mondial.
36
contul despăgubirilor de război 2,5 miliarde dolari şi a plasat în străinătate alte 2,5
miliarde dolari.
Economia germană cunoaşte, la intersecţia deceniilor trei şi patru, o depresiune
declanşată brusc şi profund, dar şi o rapidă redresare. Producţia de cărbune scade de la
163 milioane tone în 1929, la 104 în 1932; cea de oţel de la 16 milioane tone, la 5,6; cea
a industriei chimice la jumătate, iar construcţiile navale sunt paralizate. Sistemul bancar
german este deosebit de afectat, datorită în special legăturilor lui cu sistemul bancar
american, faţă de care are obligaţii de plată însemnate.
În literatura economică sunt consemnate prăbuşiri spectaculoase ale unor bănci,
ca, de exemplu, Dresdner Bank şi Darmstädter Bank. Ameninţată este chiar şi
Reichsbank. Redresarea economiei germane se face însă extrem de rapid, în principal pe
seama consumul de stat, legat cu deosebire de dezvoltarea sectorului militar, ca urmare
a opţiunii politice adoptate începând cu anul 1933.
De altfel, aceeaşi trăsătură se întâlneşte şi în cazul Japoniei şi al Italiei. Datorită
militarizării economiilor, a masivelor înarmări, producţia lor industrială globală a
sporit puternic, evoluţia ei ascendentă nefiind întreruptă de criza din anii 1937-1938.
Încă din 1937, producţia de fontă şi oţel a Germaniei atinge pe cele ale Marii Britanii
şi Franţei, luate împreună, iar cea de aluminiu era de peste două ori mai mare decât
cele ale celor două ţări, de asemenea, luate împreună.
Dacă la toate acestea adăugăm producţia Italiei, de un milion de tone de fontă şi
2,3 milioane tone de oţel, precum şi pe cea a Japoniei, de 5 milioane tone de fontă, 7
milioane tone de oţel şi 23 mii tone de aluminiu, putem prefigura cu uşurinţă
pregătirile ţărilor respective pentru conflagraţia mondială ce avea să se declanşeze spre
sfârşitul deceniului patru.
După ocuparea Austriei, în 1938, şi a Cehoslovaciei, în 1939, prin includerea
capacităţilor de producţie ale acestora în spaţiul economic german, Germania
realizează o producţie anuală de 20 milioane tone de fontă, 23 milioane tone de oţel şi
204 mii tone de aluminiu.
Marea Britanie cunoaşte mai târziu decât celelalte ţări Marea Depresiune, aceasta
durează mai puţin şi redresarea economiei se realizează mult mai repede decât în alte
ţări. Semnele depresiunii se manifestă la jumătatea anului 1930, intensitatea ei maximă
este atinsă în 1931, iar în 1932 economia britanică începe relansarea. Indicele general al
producţiei industriale a scăzut cu 16% în 1931 faţă de 1929; producţia de cărbune s-a
redus de la 262 milioane tone la 233, iar cea de oţel de la 9,7 milioane tone la 5,3.
Scăderile producţiei industriale în Marea Britanie sunt mai puţin grave decât în SUA
sau Germania, dar consecinţele monetare ale depresiunii au necesitat măsuri
excepţionale. Astfel, la 20 septembrie 1931 autorităţile engleze hotărăsc renunţarea la
etalonul aur, Marea Britanie fiind ultima ţară care adoptă această decizie.
La mijlocul anului 1937, semne ale unei noi crize se resimt şi în Franţa, anul
1938 reprezentând de fapt un an de criză, economia franceză redresându-se, în general,
abia în 1939.
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), în decursul perioadei dintre
cele două războaie mondiale urmează o cale proprie, în care obiectivele economice se
împletesc strâns cu cele politice, adesea ele putând fi destul de greu de disociat.
Lăsându-le la o parte pe cele politice, se poate aprecia că în deceniile trei şi patru
agricultura şi industria cunosc creşteri importante. În deceniul al treilea, producţia de
cereale creşte de la 423 milioane q în 1921, la 783 în 1926, iar producţia industrială,
37
care în 1920 reprezenta 20% din cea a Rusiei în 1913, depăşeşte nivelul antebelic în
anul 1927 şi atinge 120% în 1928. După anul 1928, dirijismul economic se
accentuează şi atinge cote maxime, prin lansarea colectivizării rapide în agricultură şi
a planurilor cincinale în industrie.
Colectivizarea agriculturii se accentuează începând cu anul 1930 şi este aproape
completă în 1940. Ponderea pământurilor colectivizate, în suprafaţa agricolă, creşte de
la 1,7% în 1928 la 21% în ianuarie 1930, la 58% în martie acelaşi an, la 71,4% în 1934
şi reprezintă 96,9% în 1940.
Una dintre consecinţele majore ale colectivizării agriculturii este micşorarea
drastică a şeptelului, datorată, în mare măsură, faptului că ţăranii nu sunt dispuşi să
intre în colhozuri cu animalele pe care le au, dar şi secetei din anii 1931-1932. Astfel,
în 1932 faţă de 1929 scăderea (în milioane capete) a fost, la cabaline de la 34 la 16,6,
la bovine de la 68,1 la 38,6, la ovine de la 147,2 la 50,6 şi la porcine de la 20,9 la 12,2.
Producţia de cereale cunoaşte fluctuaţii însemnate, cauzate de condiţiile
climaterice, dar are tendinţă de creştere. Producţia de grâu (în milioane q) este de
279,7 în 1913, de 55,7 în 1921, creşte cu oscilaţii desigur de la un an la altul, la 248,7
în 1926 şi la 269,2 în 1930, scade în următorii doi ani, la 202,5 în 1932, creşte la 468,6
în 1937 şi apoi scade la 317,5 în 1940.
Costul uman al colectivizării agriculturii este deosebit de ridicat, unii autori estimând
la 4 milioane numărul deceselor datorate violenţelor fizice şi foametei din perioada
1932-1936.
O altă consecinţă majoră a colectivizării agriculturii este deplasarea populaţiei
rurale spre oraşe. Populaţia rurală reprezintă, în totalul populaţiei, 82,1% în 1926 şi
67,1% în 1939. Exodul rural, stimulat de industrializare, dar determinat şi de
eliberarea, prin colectivizare şi mai ales prin mecanizarea lucrărilor agricole, a unui
însemnat număr de braţe de muncă dă naştere la serioase probleme privind condiţiile
de viaţă şi de locuit ale celor care se angajează în industrie şi în alte activităţi
neagricole. De exemplu, cu tot efortul social depus în domeniu, suprafaţa locuibilă pe
persoană cunoaşte scăderi drastice, de la 6 m2 în 1923 la 4,2 în 1937.
Planificarea industriei cuprinde trei planuri cincinale succesive: 1928-1932,
1933-1937 şi 1938-1942.
Primul plan cincinal prevede o creştere a producţiei totale industriale cu 300% şi
cu 530% a celei de energie electrică. Îndeplinirea prevederilor de plan diferă de la o
ramură la alta, reprezentând 185,2% la construcţia de maşini, 136% la echipament
electric, 57% la oţel ş.a.m.d. Al doilea plan cincinal este îndeplinit global în proporţie
de 102%, cu deosebiri între ramuri. Al treilea plan cincinal este întrerupt de război, dar
în 1941 era îndeplinit în proporţie de 70%. În ansamblu, URSS obţine rezultate
considerabile în domeniul industrializării.
De exemplu, producţia de oţel creşte de la 4,7 milioane tone în 1929 la 21 în
1941, cea de energie electrică de la 6.500 milioane kWh în 1929 la 39.400 în 1938. Ca
urmare a industrializării, ponderea producţiei industriale a URSS în cea mondială
cunoaşte, încă la sfârşitul primului plan cincinal, o creştere semnificativă.
De menţionat şi faptul că depresiunea economică din anii 1929-1933, care
afectează în diferite grade de intensitate economiile ţărilor lumii, nu o afectează pe cea
a URSS, ca urmare a dezvoltării ei izolate de circuitul economic mondial. Prin
rezultatele obţinute în industrializare, URSS devine, în 1940, a patra putere economică
38
mondială, cu o producţie industrială pe locuitor de 3,4 ori mai mică decât în SUA, de
2,7 ori mai mică decât în Marea Britanie şi cu jumătate din cea din Germania.
Criza socială. Reducerea capacităţilor de producţie sau închiderea lor se traduce
pe plan social în amplificarea şomajului, unul dintre indicatorii esenţiali în aprecierea
gravităţii depresiunii economice din anii 1929-1933. Şomajul atinge o parte
considerabilă a forţei de muncă activă, se reflectă imediat în nivelul de trai, dar are şi
aspecte psihologice surprinzătoare.
Este cazul Statelor Unite ale Americii, care, cu toată imigraţia cunoscută în
decursul istoriei, au suferit multă vreme de o cronică lipsă de forţă de muncă, pentru a
valorifica bogăţiile naturale potenţiale, sau cazul Angliei, care în urma revoluţiei
industriale şi a dezvoltării economice ulterioare a asigurat pe toată durata secolului al
XIX-lea şi la începutul celui următor un grad înalt de folosire a forţei de muncă, ţări
care în perioada depresiunii economice din anii 1929-1933, pentru prima dată în
istoria lor modernă, nu pot asigura ocuparea la nivel corespunzător a forţei de muncă
disponibile.
Povara socială a şomajului este suportată diferit de la ţară la alta, în funcţie de
legislaţia socială existentă. Astfel, în perioada la care ne referim, în Japonia nu există o
legislaţie privind asigurarea în caz de şomaj, în Franţa se întreprind măsuri temporare
cu caracter local, în SUA măsurile adoptate diferă de la stat la stat fără să cunoască
reglementări federale, în timp ce în Marea Britanie, începând din 1911 şi mai
accentuat din 1920, există o legislaţie concretă şi exactă privind asigurarea în caz de
şomaj.
Redresarea economică şi creşterea ocupării forţei de muncă în anii de după
depresiune au loc, cum am arătat mai sus, în mod diferit de la o ţară la alta, şi, în
acelaşi timp, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o ramură la alta sau de la un grup de ramuri
la altul. În ramurile în extindere gradul de ocupare a mâinii de lucru creşte relativ mai
repede decât în cele în declin.
Exemplificăm acest lucru pe cazul Marii Britanii, cu date din anii 1932 şi 1937
privind rata şomajului în ramuri în declin şi în ramuri în extindere, cu precizarea că, în
linii mari, tendinţa se manifestă în aproape toate ţările.
Mişcarea sindicală, născută cu aproximativ un secol înainte, cunoaşte în perioada
dintre cele două războaie mondiale o evoluţie sinuoasă. În anii 1920-1930, numărul mem-
brilor sindicatelor înregistrează scăderi dramatice, care se înscriu în jurul a 40%. De
exemplu, în Germania el scade de la 9,2 milioane la 5,6, în Statele Unite ale Americii de
la 5 milioane la 3,4, în Marea Britanie de la 8,3 milioane la mai puţin de 5 ş.a.m.d.
În anii imediat următori primului război mondial, mişcările sociale în general şi
cele sindicale în special se lovesc de fermitatea patronatului, care în timpul războiului
se afirmase ca un partener de discuţii privilegiat în negocierile cu guvernele.
După 1930, în mişcarea sindicală, slăbită numeric şi adesea contaminată de
ideologiile vremii, se manifestă o serie de fracţiuni; alături de sindicatele denumite
libere, fondate în secolul al XIX-lea, se manifestă unele sindicate denumite liberale,
altele denumite creştine ş.a., multe sindicate fiind legate direct sau indirect de interese
de partid.
Pluralismul sindical devine trăsătura dominantă a mişcării sindicale europene, cu
excepţia Marii Britanii, unde Trade Union Congress îşi menţine o relativă unitate. În
SUA, pe fondul unei divizări a mişcării sindicale, adoptarea legislaţiei anticriză,
39
aplicarea căreia are efecte şi asupra diminuării şomajului şi a ocupării forţei de muncă,
limitează, într-o anumită măsură, obiectivele şi audienţa organizaţiilor sindicale.
3.3.3. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale
Trăsătura dominantă a politicilor economice promovate de diferite ţări, cu nuanţe
diferite de la una la alta, în funcţie de etapă şi de starea economiei fiecăreia, o constituie
practicarea protecţionismului. În primii ani de după întâiul război mondial, raporturile
economice internaţionale sunt marcate de interesele divergente ale fostelor părţi
beligerante şi caracterizate printr-o anumită prudenţă şi reţinere.
Prin documentele finale adoptate, Conferinţa Economică Internaţională, desfăşurată
la Bruxelles în 1920, recomandă stabilirea de raporturi economice normale între ţări,
prin colaborare, înlăturarea barierelor vamale, a restricţiilor şi prohibiţiilor din comerţul
exterior, precum şi a controlului devizelor.
Încheierea refacerii şi începutul relansării economiei se reflectă, începând cu
1923-1924, şi într-o îmbunătăţire substanţială a relaţiilor economice internaţionale.
Cunosc o atenuare restricţiile vamale şi cele monetare, precum şi insuficienţa unor
produse ce fac obiectul comerţului dintre ţări. Comerţul internaţional cunoaşte mutaţii
importante.
Astfel, creşte volumul şi valoarea produselor comercializate, au loc modificări în
structura provenienţei mărfurilor vehiculate, o creştere deosebită cunoscând cele
provenite din Asia, Africa şi America Latină. În acelaşi timp, scade ponderea mărfurilor
europene în totalul comerţului mondial, de la 61,2% în 1913 la 53,4% în 1929 şi la
52,3% în 1938. Această scădere se datorează, în principal, mărfurilor provenite din
SUA, care, în comerţul internaţional, reprezentau 19,97% în 1913, 25,70% în 1922 şi
25,41% în 1927, dar şi mărfurilor provenite din alte zone ale lumii.
La jumătatea perioadei dintre cele două războaie mondiale, în 1929,
ponderea Asiei în comerţul internaţional era de 15,3%, a Americii Latine de 8,4% şi a
Africii de 6,5%. Valoric, punctul maxim al comerţului internaţional din perioada dintre
cele două războaie mondiale este atins în 1925. După 1926, odată cu căderea francului
francez şi deprecierea monedelor celorlalte ţări, se constată, pe de o parte, o scădere a
volumului mărfurilor comercializate, ca urmare a creşterii preţurilor, iar pe de altă parte,
accentuarea practicilor protecţioniste, care cunosc cele mai înalte cote în perioada
depresiunii economice din anii 1929-1933.
Protecţionismul vamal este practicat concomitent cu alte măsuri de natură
protecţionistă, strâns legate de el, astfel încât politicile protecţioniste îmbină, în
proporţii diferite de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta, măsuri ca diferenţierea
taxelor vamale, taxe vamale preferenţiale, contingentarea importurilor şi exporturilor,
licenţe de import şi de export, controlul plăţilor internaţionale şi al devizelor ş.a.
Chiar şi Marea Britanie, ţară cu tradiţii îndelungate în politica liberului schimb,
adoptă, după anul 1925, legi cu caracter protecţionist. Între ea şi ţările componente ale
imperiului ei colonial este practicat însă, în această perioadă, un regim vamal
preferenţial, care asigură o desfacere avantajoasă a mărfurilor provenind din
metropolă, precum şi aprovizionarea, de asemenea avantajoasă, a acesteia cu materii
prime.
Numeroasele conferinţe internaţionale desfăşurate la sfârşitul deceniului trei şi
începutul celui următor, la iniţiativa Ligii Naţiunilor sau a unor grupuri de ţări, cum
40
au fost cele de la Geneva, în 1927 şi 1930, Londra şi Sofia, în 1931, Stessa şi Basel, în
1932, Londra, în 1933 ş.a., nu se încheie toate cu înţelegeri, iar în cazul în care sunt
convenite unele înţelegeri, acestea nu sunt aplicate. Fiecare ţară urmăreşte, prin căile şi
mijloacele de care dispune să-şi apere piaţa internă de concurenţa străină şi să iniţieze
forme şi metode de intensificare a exportului.
Ţările mai puţin dezvoltate industrial, ale căror economii sunt afectate în dublu
sens, adică de depresiunea economică din anii 1929-1933 şi de restricţiile practicate de
cele mai dezvoltate industrial, se confruntă cu probleme economice majore, legate de
plasarea mărfurilor lor pe piaţa mondială şi de achitarea datoriilor externe.
În faţa tendinţei ţărilor industriale de dezvoltare autarhică şi de reagrarizare a
economiilor lor, ţările mai puţin dezvoltate industrial sau dezvoltate preponderent
agricol din Estul, Sud-Estul Europei încearcă şi o cale comună de luptă economică
împotriva politicii protecţioniste accentuate a ţărilor industriale.
Din iniţiativa României, la Conferinţa Internaţională de la Varşovia din 1930,
s-a constituit Blocul Ţărilor Agrare, din care făceau parte Bulgaria, Cehoslovacia,
Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, şi ca reprezentant al ţărilor
din acest bloc a fost ales economistul român Virgil Madgearu.
La conferinţa respectivă se adoptă şi o serie de rezoluţii referitoare la limitarea
şi consolidarea taxelor vamale pentru produsele agricole ale ţărilor participante,
suprimarea restricţiilor cantitative şi libertatea schimburilor pentru produsele lor
agricole. La Conferinţa Internaţională de la Geneva, din 1930, precum şi la
Conferinţa Internaţională a Grâului, de la Roma, din 1931, V. Madgearu, în calitate
de conducător al delegaţiei române şi de reprezentant al Blocului Ţărilor Agrare,
afirmă şi susţine ideea solidarizării statelor agricole europene şi instituirea unui
tratament preferenţial pentru produsele lor agricole.
La cererea României de a reduce cu 50% taxele vamale la cerealele exportate de ţările
din Europa de Est şi de Sud-Est, statele industriale europene exportatoare de grâu, ca
şi cele de peste Ocean, exportatoare de cereale, s-au opus categoric.
După ieşirea din depresiunea economică din anii 1929-1933, măsurile restrictive
continuă să constituie, până în anii 1936-1937, elementul caracteristic în
reglementarea relaţiilor economice dintre state.
Excesele practicilor protecţioniste ale ţărilor industriale vest-europene
favorizează, la sfârşitul deceniului patru, aplicarea pe plan european a politicii Drang
nach Östen, concretizată în pătrunderea puternică a capitalului şi a mărfurilor germane
în ţările estului continentului. Afirmarea puternică a ţărilor revizioniste, coroborată cu
disensiunile şi slăbiciunile politicii europene, favorizează izbucnirea unui nou război
mondial.
Repetatele acte de agresiune ale Germaniei, Italiei şi Japoniei şi pericolul
iminent al unei noi conflagraţii mondiale perturbă profund viaţa economică a tuturor
ţărilor şi a lumii în ansamblu, imprimându-i orientări noi, începând cu septembrie
1939, când se declanşează cel de-al doilea război mondial.
Gândirea economică a anilor '30 este dominată de John Maynard Keynes, lord
englez, a cărui lucrare Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
publicată în 1936, constituie un punct de referinţă atât în teoria economică, cât şi în practica
economică ulterioară. J. M. Keynes este economistul care a lansat şi argumentat ideea că
economia de piaţă poate preveni sau, în caz de apariţie, poate depăşi stările de criză şi
şomaj involuntar, dacă societatea, prin stat, o supune controlului, dirijării. Originalitatea
41
concepţiei lui constă şi în cercetarea subocupării forţei de muncă şi a subutilizării
capacităţilor de producţie în contextul existenţei echilibrului general între ofertă şi cerere,
fapt neadmis de teoria clasică şi cea neoclasică, potrivit cărora echilibrul respectiv poate
avea loc numai în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă şi a utilizării totale a
capacităţilor de producţie.
42
CAPITOLUL IV
4.1. Introducere
Evoluţiile economiei mondiale şi ale economiilor diferitelor ţări în perioada
menţionată au fost marcate, desigur, de consecinţele celei de-a doua conflagraţii
mondiale şi de eforturile ţărilor participante pentru refacerea economiilor afectate de
aceasta, de contextul general statornicit, de o serie de factori de natură obiectivă şi
subiectivă ş.a., toate acestea determinând mutaţii importante în viaţa economică şi
politică mondială.
Evoluţia economiei mondiale şi a economiilor unor ţări au cunoscut mai multe
etape, caracterizate prin aspecte comune, dar şi prin elemente specifice. Cunoaşterea
acestora ajută la înţelegerea mai bună a stărilor de lucruri din economia mondială, a
tendinţelor care se profilează în evoluţia ei şi a acţiunilor care s-au întreprins ori
urmează a fi întreprinse pentru ca ea să evolueze potrivit aspiraţiilor de pace şi
prosperitate ale tuturor popoarelor, ale comunităţii mondiale.
Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul
secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel
mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii3.
A fost pentru prima dată in istorie când un număr de descoperiri tehnice noi,
incluzând bomba atomică, au fost folosite pe scară largă, deopotrivă împotriva
militarilor şi civililor .
3
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-de-al-do.
43
Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a
aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială
de la acea vreme.
S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate
celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără
a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.
Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost pe departe cel mai distrugător
razboi din istorie în ceea ce priveste pierderile umane si de resurse materiale.
Acest război” spunea Hitler în fața Reichstagului în 1942, ”este unul din acele
conflicte fundamentale care inaugurează un nou mileniu și care zdruncină lumea din
temelii”.
44
S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate
celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără
a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.
Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost pe departe cel mai grozav razboi
din istorie în ceea ce priveste pierderile umane si de resurse materiale.
Cel mai mare numar de personal activ în munca pentru efortul de razboi l-
au avut: URSS (12500000; Statele Unite 122450000; Germania 10938000;
Imperiul Britanic 8720000; Japonia 7139000 si China 5000000.
Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari și civili, morți, răniți
și dispăruți – se ridică la 35 de milioane de oameni.[1] Cei mai mulți istorici
occidentali consideră însă că totalul pierderilor a fost sub 20 de milioane de oameni.
Pierderile materiale ale chinezilor au fost evaluate la peste 383 de milioane dolari, (la
rata de schimb a lunii iulie 1937).
Pierderile japonezilor7
Japonezii au pierdut aproximativ 1,1 milioane de soldați – morți, dispăruți sau
răniți – dar acest număr este încă în discuție. Cifrele oficiale japoneze admit pierderi
de numai 200.000 de oameni, ceea ce este neobișnuit de puțin pentru un conflict atât
de lung. Forțele combinate ale naționaliștilor și comuniștilor au pretins că ar fi ucis
mai mult de 1,77 milioane de japonezi în timpul războiului.
Date referitoare la alte ţări sunt următoarele: Franţa, 600000 de victime, din care
400000 civili împuşcaţi, deportaţi sau victime ale bombardamentelor; Italia, 75000
militari şi circa 380000 civili; SUA, circa 400000; Marea Britanie, circa 300000 ş.a.
Desigur, dimensiunile dramei umane provocate de război sunt mult mai mari
decât cele consemnate statistic la capitolul pierderi umane. Nu poate fi omisă drama
provocată celor circa 30 milioane de oameni deplasaţi/dizlocaţi în timpul războiului:
circa 6 milioane de deportaţi de către fascişti din motive rasiale; între 4 şi 5 milioane
de deportaţi politici în Germania; circa 11 milioane de refugiaţi în anii 1944 - 1945
datorită înaintării Armatei Roşii; circa 500.000 alsacieni refugiaţi în Franţa; circa
600.000 persoane deportate dincolo de munţii Ural în URSS, în majoritatea lor, din
Basarabia, Crimeea, Estonia, Lituania ş.a.
Ca urmare a marilor pierderi umane, toate ţările beligerante, dar îndeosebi cele
europene, se vor confrunta pe termen lung cu o lipsă cronică de forţă de muncă, cu o
structură dezechilibrată a acesteia şi cu o scădere drastică a ratei natalităţii şi a
speranţei de viaţă.
Pentru a suplini deficitul de forţă de muncă se apelează la femei, copii de vârste
mai mari, bătrâni şi, în unele ţări, şi la forţă de muncă din colonii. În toate cazurile
însă, procesul de producţie este afectat în dublu sens: pe de o parte, lipsa cronică a
forţei de muncă îngreunează reorganizarea activităţii de producţie, iar, pe de altă parte,
rata natalităţii, extrem de scăzută la nivelul întregului continent european, constituie
un element de restrângere a pieţei interne.
Totodată, imensul număr al celor îndreptăţiţi la recompense materiale din partea
statului, orfani, văduve, invalizi ş.a., grevează bugetele statelor respective şi aşa
deficitare, ca urmare a cheltuielilor impuse de finanţarea războiului şi de refacerea de
după încheierea acestuia.
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
46
Pierderi omenești în cel de-al Doilea Război Mondial după țară8
(Detaliile apar în notifcări)
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Albania [2
] 1,073,000 30,000 200 30,200 2.81
Australia
[3] 6,998,000 39,800 700 40,500 0.57
vezi tabelul
Austria[4] 6,653,000 58,700 65,000 123,700
de mai jos
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
47
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Bulgaria[7
] 6,458,000 22,000 3,000 25,000 0.38
De la 7.000.000 10.000.00
3.000.000 0
1,93
China [10] 517,568,000 până la până la
până la 3,86
la 16.000.00 20.000.00
4.000.000 0 0
Cehoslov
15,300,000 25,000 43,000 277,000 345,000 2.25
acia[12]
Danemar
[13] 3,795,000 2,100 1,000 100 3,200 0.08
ca
48
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
De la De la
Olanda 3.000.000 3.000.000
4,3
Indiile de 69,435,000
[14] până la 5,76
Est la la
4.000.000 4.000.000
Estonia (î
n granițele 1,134,000 50,000 1,000 51,000 4.50
din 1939)[15]
Finlanda[
17] 3,700,000 95,000 2,000 97,000 2.62
6.593.000
900.000
Germani vezi tabelul
[20] 69,310,000 5,533,000 până la 160,000
a până la de mai jos
3.170.000
8.863.000
49
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Ungaria[22
] 9,129,000 300,000 80,000 200,000 580,000 6.35
1.500.000 1.587.000
0,43
India [24] 378,000,000 87,000
până la până la până la 0,66
2.500.000 2.587.000
Japonia[29
] 71,380,000 2,120,000 580,000 2,700,000 3.78
Letonia (î
n granițele 1,995,000 147,000 80,000 227,000 11.38
din 1939)[31]
50
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Lituania (
în granițele 2,575,000 212,000 141,000 353,000 13.71
din 1939)[32]
Luxembu
295,000 1,300 700 2,000 0.68
rg [33]
Malaezia[
34] 4,391,000 100,000 100,000 2.28
Mongolia
[37] 819,000 300 300 0.04
inclusă în
Newfoun
300,000 Regatul 100 100 0.03
dland [40]
Unit
Noua
1,629,000 11,900 11,900 0.73
Zeelandă[41]
51
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
42]
Papua și
Noua 1,292,000 15,000 15,000 1.17
[43]
Guinee
500.000 557000
[44] 3,48
Filipine 16,000,000 57,000 la la
până la 6,6
1.000.000 1057000
Polonia (î
n granițele 34,849,000 440,000 2,080,000 3,100,000 5,620,000 16.1
din 1939)[45]
Format:Cou
40.000 40.000
ntry data 8.00
500,000 până la până la
Timorul - 14.00
70.000 70.000
portughez[46]
România
(în granițele 19,934,000 300,000 64,000 469,000 833,000 4.22
din 1939)[47]
Singapor
[48] 728,000 50,000 50,000 6.87
e
52
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Africa de
10,160,000 11,900 11,900 0.12
Sud[49]
Mandatul
din Pacificul 1,900,000 57,000 57,000 3.00
de Sud [50]
8.800.000 12.254.00
Uniunea
0
Sovietică(vez 23,954,00
168,500,000 până la până la 1,000,000 14.21
i tabelul de 0
10.700.00 14.154.00
mai jos) [51]
0 0
Thailand
[55] 15,023,000 5,600 2,000 7,700 0.04
a
Marea
47,760,000 383,600 67,100 450,700 0.94
Britanie[56]
Statele
131,028,000 416,800 1,700 418,500 0.32
Unite[57]
53
Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939
Iugoslavi
[58] 15,400,000 446,000 514,000 67,000 1,027,000 6.67
a
Al treilea Reich
Pierderile umane ale celui de-al Treilea Reich în al doilea război mondial
(incluse în figurile de mai sus)
Moartea
Evreii mor ca
Populația Total
ți de procent
Țară Decese milita Moartea civi de
Holocaust din
1939 re lă decese
populațiadi
n 1939
54
Moartea
Evreii mor ca
Populația Total
ți de procent
Țară Decese milita Moartea civi de
Holocaust din
1939 re lă decese
populațiadi
n 1939
6.900.00
din 1937)
0
Etnicii 801.000
200.000
germani până la 11,0
7,292,000 601,000 până la
din alte 1.487.00 până la 20,4
886.000
națiuni 0
Cetățeni
sovietici
în 800,000 215,000 215,000 26.9
armata
germană
6.716.70
958.700 0 8,0
84,045,00
Total 5,533,000 până la 225,000 până la până la
0
3.228.700 8.986.70 10,7
0
URSS
Pierderile umane ale URSS în cel de-al doilea război mondial (incluse în cifrele de mai
sus)
55
Moartea ca
Populația Evreii mor procent
ți de Total de
Țară Decese milita Moartea civi din
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939
Sovie
t Union
(în 168,524,0 25,854,0
10,700,000 14,154,000 1,000,000 15.5
granițele 00 00
din
1939)[60]
Esto
nia
(în
1,100,000 50,000 1,000 51,000 5
granițele
din
1939)
Latvi
a
(în
2,000,000 147,000 80,000 227,000 11
granițele
din
1939)
Polo
nia
Regiunil
e de est -
Maipuți
n: 11,500,00 1,500,00
500,000 1,000,000 13
Białysto 0 0
k
(cifrele
incluse
în
Polonia)
56
Moartea ca
Populația Evreii mor procent
ți de Total de
Țară Decese milita Moartea civi din
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939
Rom
ânia
Basarab
ia și
Bucovin
a 3,700,000 100,000 200,000 300,000 8.1
(cifrele
incluse
în
Români
a)
Mai
puțin:
Transfe
(430,000)
ruri
popular
e -Net
Creștere
a
populați
ei 1939 - 7,923,000
mijlocul
anului
1941
Decesele
sovietice
incluse
215,000
în
militarii
germani
57
Moartea ca
Populația Evreii mor procent
ți de Total de
Țară Decese milita Moartea civi din
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939
Populați
a totală
pentru
URSS
Iunie 8.800.000 15.163.000
196,716,0 26,600,0
1941, în până la până la 2,472,000 13.5
00 00
granițel 10.700.000 13.263.000
e
postbeli
ce din
1946 [61]
65
În mai 1990, din inţiativă franceză, este semnat, de către 42 de ţări, statutul
Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), instituţie care reuneşte
pentru prima dată ţările din Estul şi Vestul Europei, precum şi alte ţări şi care are ca
principal obiectiv al activităţii sale promovarea investiţiilor în Europa Centrală şi de
Est, reducerea riscurilor de finanţare, facilitarea tranziţiei spre economia de piaţă a
acestor ţări şi accelerarea transformărilor structurale în cadrul lor.
La cumpăna deceniilor nouă şi zece, procesele şi fenomenele care se desfăşoară
în ţările din Europa Centrală şi de Est prefigurează tendinţe care îşi vor pune amprenta
atât asupra vieţii economico-sociale şi politice din ţările respective, cât şi asupra
evoluţiei economiei europene şi mondiale.
4.2.4.4. Încercări de integrare economică în alte părţi ale lumii. În deceniile
şase şi şapte, numeroase ţări, în majoritatea lor cu economie în curs de dezvoltare, care
generic erau numite ţări ale „lumii a treia“, dar care se deosebeau mult între ele din
punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, al resurselor naturale şi umane
şi, implicit, al perspectivelor de dezvoltare, manifestă preocupări pentru integrarea
economică interstatală.
Aceste preocupări vizează accelerarea dezvoltării economiilor lor, dar constituie
şi un reflex de apărare faţă de urmările procesului de integrare a ţărilor din alte zone.
Exemplificăm cu unele din numeroasele încercări, mai mult sau mai puţin viabile, de
integrare a ţărilor din alte continente decât cel european, de constituire a unor pieţe
comune ale ţărilor participante.
Astfel, în februarie 1960, la Montevideo (Uruguay) a fost semnat tratatul de
constituire a Asociaţiei Comerţului Liber din America Latină; în octombrie 1960, a
fost semnat, la Managua (Nicaragua), Tratatul General de Integrare Economică din
America Centrală; în 1960 a fost înfiinţată Uniunea Africano-Malgaşă; în 1967, prin
Convenţia de la Arusha, s-a constituit Piaţa Comună Est - Africană; în 1970, la
Bamako (Mali) s-a constituit Comunitatea Economică a Africii de Vest; în 1960, a
fost înfiinţată Uniunea Economică Arabă; în 1966 s-a constituit Organizaţia
Regională a ţărilor din Asia de Sud-Est şi din bazinul Oceanului Pacific (ASPAC), iar
în 1968 Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), ş.a.
Evoluţiile economice, dar mai ales cele militare şi politice din Asia, Africa,
America Latină şi America Centrală, au impus regrupări de state în aceste părţi ale
lumii, modificări în statutele şi regulile de funcţionare ale organizaţiilor menţionate,
precum şi apariţia altor organizaţii (Bălăceanu Cristina, 2014 ).
66
4.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1991 – 2019
4.3.1. Globalizarea
10
Problemes Economiques, 2002
11
J. Habernas “Beyond the Nation State”, Editura Routleg London, 2000.
67
redefineşte criteriile de competitivitate.
Analistul economic R. Boyer, consideră că prinfenomenul globalizării,
economiile naţionale sunt descompuseşi apoi rearticulate într -un sistem de tranzacţii
şi procese, careoperează direct la nivel internaţional.
Fenomenul ar presupune extinderea unor realităţi lascară mondială şi
intensificarea unei mai largi game deinterdependenţe mondiale.
Globalizarea economică reprezintă în esenţă, procesul prin care pieţele bunurilor
şi serviciilor, piaţa monetară, financiară şi a muncii se extind dincolo de graniţele unei
ţări constituindu-se astfel un sistem economic mondial unic şi coerent.
Analizată îndelung, globalizarea a devenit un fenomen obiectiv, fără precedent
în istorie, prin amploarea şi evoluţia sa. Criticată şi apreciată în acelaşi timp ea îşi
urmează evoluţia.
Deşi, are aspecte negative, sunt însă şi aspecte importante careasigură echilibrul
şi bunăstarea. Globalizarea a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a adâncirii fără
precedent a concurenţei la toate nivelurile: agenţi economici, state, regiuni.
Liberalizarea comerţului internaţional a stat la baza dezvoltării economice a
statelor şi a creşterii nivelului de trai.
În opinia lui E. Stiglitz12 cei care critică globalizarea critică adesea beneficiile
ei. Prin accesul nelimitat la cunoaştere, ţările în dezvoltare au ieşit din conul de izolare
în care au stat secole.
Liberalizarea pieţelor în ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă a afectat
activitatea economică internă, a adus beneficii consumatorilor săraci, prin sporirea
accesului la bunuri mai ieftine şi în cantitate mai mare. Susţinătorii globalizării privesc
această realitate ca pe un progres. Pentru şceptici însă, adâncirea decalajelor dintre
săraci şi bogaţi constituie un „atac la democraţie şi bunăstare”. Criticii acuză statele
dezvoltate de ipocrizie deoarece au obligat statele săracesă adopte o politică de
deschidere economică, prin eliminarea barierelor comerciale, fără ca ei să procedeze la
fel.
Unii analişti consideră că atunci când se stabilesc priorităţile globalizării, ţările
sărace sunt întotdeauna cele care au de pierdut, sau înregistreză un beneficiu redus, în
12
Joseph E. Stiglitz “Globalizarea speranţe şi deziluzii”, 2004.
68
termeni decreştere economică. Sunt cunoscute mişcările mondiale antiglobalizare şi
antiregionalizare, care strâng mase impresionante de protestatari. Fostul secretar
general al ONU, Butros Butros-Ghali, amintea că „trăim în mijlocul uneievoluţii
mondiale. Planeta noastră se află sub presiunea a două forţe uriaşe opuse: globalizarea
şi dezagregarea”. O îngrijorare majoră apare datorită creşterii populaţiei globului, în
timp ce resursele, în mare parte neregenerabile şi limitate, se apropie de punctul critic.
În acest context şansa unică de rezolvare a problemelor este globalizarea. Universul
este cuprins de o adevărată revoluţie, transformarea prezentului, nu menajază pe
nimeni. Pentru majoritatea naţiunilor, globalizarea este un proces impus cu forţa,
căruia nu i se pot sustrage.
Principiile acestui proces sunt stabilite de marile puterieconomice. Pentru
Statele Unite, globalizarea este un procespus în mişcare şi susţinut de elita politică şi
economică. Prinforţa lor economică, au devenit un factor de ordine în haosul
interdependenţei globale. În contextul globalizării, Statele Unite dau tonul pe piaţa
financiară şi în comerţul internaţional,deţind toate mijloacele prin care pot să-şi
exercite atributele desuperputere mondială.
În opinia economiştilor contemporani, lumea ar trebuisă fie un sistem organizat,
guvernat global, în care să sestimuleze competiţia economică între principalii poli ai
puterii– SUA, UE şi Japonia.
Marile puteri au un cuvânt important înstabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii,
nemulţumirile celor săraci făcându-se tot mai simţite, aşa încât marginalizarea lor
poate genera conflicte.
Mişcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea organizaţiilor
internaţionale, care dezavantajază economia ţărilor în dezvoltare şi favorizează marile
puteri.
Ameninţările terorismului internaţional din ultimii ani, atrag atenţia asupra
fisurilor existente în elaborarea acestor politici care generează mari pierderi. O soluţie
la problemeleglobale, nu poate fi găsită decât prin acţiuni comune şi
echilibrate.Globalizarea nu are ca scop depersonalizarea individului sau degradarea
culturii locale, susţin unii analişti întimp ce alţii consideră că fenomenul are deficienţe
la nivel local.
69
Globalizarea este aşadar un sistem extrem de controversat. Economia mondială
înregistreză în ultimii ani evoluţii fără precedent. Chiar şi ciclitatea proceselor
economice s-a modificat, aşa încât revenirea din starea de criză nu se mai manifestă pe
perioade mari de timp, însă eforturile economice şi cele pentru găsirea soluţiilor
optime sunt uriaşe. Specialiștii susţin că orice creştere economică, nu trebuie să se
realizeze necontrolat, deoarece poate presupune consumuri imense de resurse naturale,
umane, financiare, informaţionale, parte din ele fiind neregenerabile şi epuizabile,
putând conduce la catastrofe naturale. Ideal ar fi ca dezvoltarea economică să aibăla
bază o cercetare ştiinţifică axată pe eficientizarea utilizării resurselor. Cercetarea
implică costuri ridicate, inaccesibile încazul ţărilor în dezvoltare. Aşadar, în timp ce
unele stateînregistrează o dinamică pronunţată în termeni de creştere economică, altele
se află la niveluri de subzistenţă.
Unii autori susţin că învingătorii iau totul, în sensul că marile puteri vor
înregistra creşteri fără precedent în timp ce restul statelor vor îndura tot mai greu
povara sărăciei.
Optimiştii susţin că globalizarea prin natura sa va îmbunătăţii situaţia
economică şi socială a fiecărui stat în parte, însă în proporţii diferite, în schimb,
pesimiştii, consideră că prăpastia dintre bogaţi şi săraci se va adâncii tot mai mult,
fărăşanse de redresare.
Procesul în ansamblu, trebuie derulat cu prudenţă pentru a se limita impactul
negativ.
Interdependenţa economiei globalizate este determinată în mod conştient de
politica dusă de guverne, care doresc să înlăture barierele transfrontaliere din calea
liberei circulaţii şi în nici un caz nu este un fenomen natural.
Integrarea globală este însoţită de ascensiunea„neoliberalismului”. Milton
Friedman susţine de reglementareaîn locul intervenţionismului.13
Noua percepţie asupra lucrurilor s-a concentrat în procesul de globalizare.
Globalizarea constă în „caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al
problemelor lumii ”determinate de lipsa unui sisem decizional coordonat.
13
Hans Peter Nartin şi Herald Shuman „Capcana Globalizării”, EdituraEconomică, Bucureşti 1999.
70
Manifestările antiglobalizare, un exemplu elocvent alnemulţumirilor generate de
acest fenomen, constitue un avertisment al lumii sărace, de pe toate continentele,
caredoreşte să transmită un mesaj puterilor mondiale pentru cooperare şi sprijin în
scopul rezolvării problemelor cu care se confruntă planeta.
Dintr-un capăt în altul al lumii, bunăstarea ca fenomende masă se află în sânul
naţiunilor dezvoltate. Uriaşe pierderide locuri de muncă se prevăd şi în domeniile care,
până nu demult, promiteau colaboratorilor contracte de muncă pe viaţă, indiferent de
conjunctura mondială: sectorul bancar, sectorul asigurărilor, telecomunicaţiile,
serviciile publice, companiile aeriene.
Teama de viitor şi insecuritatea se răspândesc tot mai mult iar structura socială
se destramă. Concurenţa într -o economie globală brutală, crează o piată globală a
muncii încare nici un loc de muncă nu mai este sigur. Reducerea locurilor de muncă ar
fi urmarea unor schimbări structurale inevitabile.
Dezvoltarea tehnologică şi apariţia sistemelor informatice performante vor
conduce la creşterea eficienţei şieficacităţii activităţilor economice. Scopul
întreprinzătorului fiind acela de a obţine efecte maxime cu eforturi minime.14
Beneficiarii economiei fără graniţe, marii magnaţi şi corporaţiile transnaţionale,
transpun criza într -un proces logic natural, considerând concurenţa în statul global, o
mare dezlănţuită căreia nimeni nu i se poate opune. Aşadar, viitorul omenirii este
incert. Marea problemă fiind lipsa preocupărilor de a crea profesii noi.
Rezolvarea problemelor ecologice, asigurarea de asistenţă socială pentru
eradicarea sărăciei şi a analfebetismului, dezvoltarea turismului, amenajarea teritorială
a unor zone, necesită o importantă forţă de muncă, dar problema o constitue absenţa
capitalului. Ajutoarele financiare pentru dezvoltare,acordate de către ţările dezvoltate
statelor în dezvoltare, Organizaţii Nonguvernamentale (ONG) şi alte instituţii
internaţionale, s-au diminuat, politica actuală concentrându-se doar pe asigurarea
asistenţei tehnice în domeniu. De cele mai multe ori fondurile alocate ţărilor în
dezvoltare au fost deviate de la destinaţia lor. Izolarea naţiunilor nu reprezintă o
soluţie, problemele amintite nu se opresc la graniţa unui stat. Până în prezent nu s-a
găsit o soluţie la problemele omenirii care să nu implice regionalizarea şi globalizarea.
14
Zygmunt Brauman “Globalizarea şi efectele sociale”, Editura Antet,Bucureşti 2001.
71
Specialiştii susţin că numai printr-o acţiune colectivă se poate menţine echilibrul
planetei şi asigura dezvoltarea durabilă a acesteia. Deşi succesele în domeniu sunt
importante, nu sunt suficiente.
O realitate de care trebuie să ţină seama toate stateleindiferent de nivelul lor de
dezvoltare este „gândeşte global şi acţionează local”, acest aforism unanim acceptat,
din punct de vedere operaţional are multe deficienţe. Găsirea soluţiilor nu poate fi
pusă în sarcina unui stat, trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării
internaţionale.
73
tendinţe şi impun în mod natural parteneriatul pentru dezvoltare şi pace precum şi
spiritul de solidaritate.
Aşadar, globalizarea nu se limitează strict la economie, ea priveşte elementele
de civilizaţie în ansamblul lor şi în toate dimensiunile: politică, de conducere şi
organizare globală, trecând prin cea economică şi socială, până la dimensiunea
militară.
Globalizarea aduce schimbări radicale în comunicaţii şi economie, în
reconfigurarea pieţelor interne, în sistemul instituţional, în modul de viaţă, în relaţiile
şi mentalităţile umane, induce o nouă morală. Globalizarea este un proces ce lărgeşte
cadrele determinate ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg.
Dimensiunea politică este cea care până la urmă, stabileşte politica globalizării,
direcţiile şi strategiile, treptelede realizare a societăţii globale. Ea este cea care face şi
desface alianţe, dezvoltă, limitează şi structurează pieţe, introduce modificări în
suveranitatea statelor, tulbură structurile identităţilor existente.
Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare şi provocare a secolului dar şi
ca o ameninţare. Pentru că „societatea globală” sau „sistemul mondial” nu apare pe
bazainterdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale,globalizarea putând
înainta atât în direcţia democreţiei cât şi încea a dominaţiei.
Intensificarea, amplasarea şi întinderea spaţială a proceselor integraţioniste
implică armonizarea deciziilor statelor participante, a programelor şi proiectelor
comune în promovarea celor mai importante obiective, strategii şi priorităţi economice
şi sociale, politice şi militare pentru o zonădată. Aceste măsuri şi eforturi comune
conduc la o nouă dimensiune a cooperării internaţionale, la crearea unei noi stări de
spirit decurgând din promovarea relaţiilor de tip regional, comunitar şi global.
În condiţiile obiectivizării acestui proces, în care economiile, pieţele,
capitalurile, nu vor mai avea frontiere, încare competitivitatea, concurenţa şi eficienţa
devin factori de referinţă, creşte definitoriu rolul individului, al educaţiei, al
profesionalismului şi pragmatismului, al inteligenţei şi ingeniozităţii sale, al puterii de
adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă.
Dezvoltarea umană durabilă rămâne principal a dimensiune, cale, care asigură
dezvoltarea în general, democratizarea societăţii, demnitatea umană, solidaritatea,
74
participarea la decizii, distribuirea echitabilă şi nu în ultimul rând protejarea mediului
înconjurător.
A. Societăţile transnaţionale
Societăţile transnaţionale se apreciază ca un capital autentic delocalizat, fără o
identitate locală specifică, cu un management internaţionalizat, potenţial dispuse să se
stabilească oriunde în lume pentru a obţine cele mai mari şi cele mai sigure profituri.
Beneficiile amintite se pot atinge rapid în sectorul financiar, iar într-o economie cu
adevărat globalizată ar fi rezultatul consecinţelor pieţei fără a depinde politicile
naţionale. Într-o economie globală societăţile transnaţionale nu ar putea fi controlate
sau constrânse de politicile naţionale, dar se vor supune însă standardelor de
reglementare naţională stabilite şi propuse de comun acord. Guvernele naţionale nu
mai pot adopta nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor standarde, în
detrimentul corporaţiilor care fucţionează în interiorul graniţelor lor.
Societăţile transnaţionale sunt apreciate ca fiind manifestarea unei economii
globale, acţionând la nivel global şi regional înfuncţie de interese. În prezent
principalul agent al comerţului internaţional este reprezentat de societatea
transnaţională şi nu de economiile naţionale. Companiile transnaţionale modifică
structura factorilor de producţie ai multor ţări ca rezultat al mişcării capitalului uman
15
H.P. Martin ,,Capcana globalizării,, Editura Economică, București, 2000
76
şi al tehnologiei dintr -o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor
corporale.
Dezvoltare a tehnologică rapidă implică riscuri şi costuri majore motiv ce
generează dorinţa firmelor de a pătrunde pe pieţe noi pentru a împărţi riscurile şi
costurile. Concurenţa tot mai acerbă obligă firmele să exploreze noi modalităţi de
sporire a eficienţei, inclusiv prin extinderea posibilităţilor de a cucerii noi pieţe aflate
în faze încipiente şi de a permuta anumite active de producţie pentru reducerea
costurilor.
Aceşti factori acţionează pe termen lung comportamentul investiţional al
firmelor este influenţat puternic de schimbările pe termen scurt intervenite în mediile
de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor
indicatorilor, orice modificare a climatului politic sau de afaceri mondial se va reflecta
în acelaşi sens şi cuaceiaşi intensitate asupra performanţelor economice.
77
În prezent, analiştii economici vorbesc despre conturarea unui spaţiu financiar
global, în care se regăseşte orice tensiune economică sau de altă natură.
Piaţa financiară constitue în acest moment „barometrul pieţei globale”. În
contextul globalizării producţiei se remarcă o detaşare a banilor de spaţiul teritorial
naţional.
Liberalizarea comerţului, expansiunea corporaţiilor transnaţionale, circulaţia
forţei de muncă, fac ca banii să numai aibă caracter naţional. Statisticile arată că zilnic
se tranzacţionează între cei trei poli mondiali Tokyo– New York– Londra, peste 1500
miliarde dolari.
Dacă în trecut capitalul productiv se afla în interdependenţă cu capitalul
financiar, în prezent se observă o separare clară a celor două componente.
În ultimii ani, cursurile de schimb valutar, ratele dobânzilor, preţurile acţiunilor
la diverse burse din lume sunt corelate între ele, contribuind la crearea pieţei
financiare globale.
Performanţele informaticii şi telecomunicaţiilor au simplificat transferul banilor
dintr-o ţară în alta înlăturând dificultăţile întâmpinate de corporaţii în trecut. Situaţiile
financiare ale agenţilor economici, cursul acţiunilor şi obligaţiunilor, operaţiunile de
orice tip pot fi monitorizate tot mai facil. Băncile şi corporaţiile pot reacţiona imediat
la schimbarea preţurilor datorită uşurinţei cu care informaţiile sunt captate de pe
pieţele bursiere. Operaţiunile cu caracter speculativ ocupă un loc tot mai important pe
piaţa financiară. Cererea tot mai mare de servicii financiare la nivel mondial a dus la
implementarea unor inovaţii tehnologice şi crearea unui mediu de afaceri mai
transparent.
Evoluţia spectaculoasă a pieţelor financiare a dus la crearea de servicii
financiare care au atins dimensiuni fără precedent, în condiţiile intensificării
competitivităţii mondiale. Vânătorii de profit se mişcă cu viteza luminii într-o reţea
mondială de date. Cel puţin în teorie, vor câştiga toate naţiunile, pentru că pe această
cale se obţin cele mai înalte rate de creştere economică cu cele mai bune investiţii.
Globalizarea finanţelor presupune circulaţia rapidă şi în volum mare a banilor.
Fluxurile globale de capital penalizează statele ale căror politici nu se află în
concordanţă cu restul lumii.
78
Concluzia este că într- o economie mondială a interdependenţelor piaţa financiară
ocupă un loc primordial. În prezent este nevoie de o arhitectură nouă care să asigure
stabilitatea financiară globală şi dezvoltarea durabilă, simultan cu reforma Fondului
Monetar Internaţional şi al Băncii Mondiale, aşa încât programele lor să promoveze o
bună guvernare, respectarea drepturilor cetăţeanului, standardele fundamentale ale
muncii, creşterea gradului de ocupare al populaţiei, reducerea sărăciei şi oferirea de
servicii publice în domenii cheie.
D. Dereglementarea şi liberalizarea
Dezvoltarea comerţului global şi implicit al globalizăriia fost determinată şi de
crearea unui cadru de acorduri comerciale interguvernamentale la nivel global şi
regional.
Anii 1980 –1990 au marcat o lărgire a pieţei globale, deoarece numeroase ţări în
special din Asia au primit un important volum de investiţii şi şi-au dezvoltat comerţul
exterior, în special exporturile.
În această perioadă grupul ţărilor în dezvoltare s-au orientat spre economia de
piaţă, multe dintre acestea sub presiunea programelor de ajustare structurală a
Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale.
Dereglementarea financiară a contribuit la globalizarea pieţelor financiare şi la
mobilitatea capitalului. Accelerarea integrării a condus la relaţii şi realităţi noi.
Producţia internaţională a devenit o caracteristică a economiei mondiale moderne.
79
şi face ca anumite semnificaţii comunitare, cum ar fi spaţiul să poată fi parcurs fără
obstacole fizice, oferind posibilitatea acţiunii la distanţă.
G. Efecte sociale
Creşterea complexităţii proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a
activităţii economice, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire
profesională. Necesitatea formării continue implică eforturi permanente, intelectuale şi
financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. Cei care nu reuşesc să se
adapteze noilor tendinţe sunt automat excluşi şi prin urmare, marginalizaţi. În acelaşi
timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale pe care trebuie să le
depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi
desfăşura activitatea în cadrul firmelor. Dar, pentru unii oameni, anularea obstacolelor
nu are nici o semnificaţie, deoarece ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a se deplasa usor
şi repede. Aceste persoane vor asista neputincioase la degradarea şi la decăderea
climatului economic şi social al localităţii lor.16
Un alt efect demn de luat în considerare este fenomenulde vânare a avantajului
absolut, care a modificat din temelii mecanismele după care se desfasoară activitatea
economică. Într-un interval de câteva zile, orice firmă transnaţională îşi poate
16
Z. Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, 1999, 23. H.P.Martin şi H. Schuman, Capcana globalizării,
Bucureşti 1999, 180.
80
delocaliza rapid producţia dintr-o zonă în alta, dacă se consideră că pe plan local îi
sunt afectate interesele. În cele mai multe cazuri, acest fenomen are ca efect o creştere
economică cu un ritm mult mai mare decât ritmul de creştere al număruluide locuri de
muncă.
În concluzie efectele sociale ale globalizării se manifestă prin creşterea
şomajului şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei
globului17.
CAPITOLUL V
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN CADRUL
CONSILIULUI DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC
5.1. Introducere
17
H.P. Martin si H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999
81
Urmările celui de-al doilea război mondial, intrarea României în sfera de
influenţă a URSS au determinat restrângerea sferei geografice a relaţiilor noastre
economice externe în perioada imediat postbelică.
În acest context, România face eforturi deosebite, mai ales după 1970, pentru
lărgirea relaţiilor economice cu cât mai multe state. Şi aceasta nu numai în privinţa
schimburilor de mărfuri, ci şi în cea a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice.
87
În al treilea rând, în ce priveşte relaţiile comerciale cu ţările nesocialiste, datele
arată o tendinţă inversă în raport cu evoluţia relaţiilor comerciale cu ţările socialiste. În
cadrul acestora ponderea cea mai mare a revenit ţărilor capitaliste dezvoltate, care a
atins nivelul maxim în comerţul nostru exterior la mijlocul deceniului opt, pentru ca în
anii următori să scadă din motive legate de evoluţia anterioară a balanţei comerciale şi
de plăţi cu acele ţări.
Cât priveşte relaţiile comerciale cu ţările în curs de dezvoltare, acestea au
înregistrat o creştere moderată în deceniul şapte, pentru ca în deceniul opt să cunoască o
puternică dezvoltare, iar în perioada următoare, ponderea lor să se reducă substanţial.
Schimbările rapide survenite în Europa Răsăriteană, inclusiv România, în anul
1989, ridică probleme noi cu care aceste ţări se vor confrunta. Trecerea mai rapidă sau
mai lentă spre o economie de piaţă va influenţa cu siguranţă şi relaţiile economice
externe ale acestor ţări.
88
alegere a agenţilor economici, pe libertatea schimburilor, a comerţului şi a creditului,
pe mecanismul cererii şi ofertei în cadrul concurenţei de piaţă.
Toate aceste cerinţe au pornit de la premisa că mecanismul economiei de piaţă
prezintă o serie întreagă de virtuţi specifice de organizare a societăţii, dintre care, pe
bună dreptate, Anghel Rugină menţiona:
a păstra libertăţile umane mai bine decât orice alt sistem care a existat în istorie;
s-a dovedit mai productiv decât orice alt sistem pe care umanitatea l-a cunoscut;
este un sistem social-politic deschis care admite critica ce poate fi constructivă,
conducând la progres, sau negativă, conducând la regres;
este un sistem bazat pe iniţiativa privată, fiecare individ fiind liber să-şi
construiască viaţa aşa cum vrea, după dorinţele şi puterile sale;
acest sistem se bazează pe vocea majorităţii car, în alegeri libere, este sursa
ultimă şi primară pentru puterea politică.
Punând în balanţă atât plusurile cât şi minusurile unui astfel de sistem, şi anume
a sistemului economic capitalist, numit în literatura de specialitate şi „sistem de
piaţă”, experienţa de până acum a demonstrat că, într-adevăr, acesta nu este un model
perfect, dar nici nu există o altă alternativă mai bună.
În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că introducerea economiei de piaţă în
ţările Europei Centrale şi de Est nu va duce automat la bogăţie şi bunăstare. Până la
urmă, fiecare ţară fostă socialistă a trebuit să recurgă la cooperarea economică cu
ţările occidentale, într-un efort disperat de a-şi asigura supravieţuirea.
Cu toate acestea, întârzierea tehnologică s-a mărit şi a devenit un handicap greu
de depăşit chiar şi după mulţi ani de la căderea regimurilor comuniste.
Prin urmare, - scrie Mihai Stoica -, rezultă că tranziţia nu trebuie făcută către un
capitalism „abstract” ale cărui principii sunt extrase din manuale de micro şi
macroeconomie, ci către un capitalism „real” care acordă prin definiţie un rol major
acţiunilor regulatoare ale pieţei.
Pornind de la aceste premise, se poate aprecia că absolutizarea împărţirii în
economii conduse centralizat de către stat şi economii care funcţionează pe bază de
piaţă este inexactă şi neştiinţifică.
Aceste două tipuri se întrepătrund în diferite tipuri de economie mixtă, în care
condiţiile de piaţă se îmbină într-o măsură sau alta cu dirijismul din partea statului.
Aceasta creează o mare diversitate de forme în cadrul economiilor de piaţă, care
necesită o abordare diferită în analiza lor, cu privire la mecanismele şi instrumentele
specifice de funcţionare.
Privit în ansamblu, avându-le în vedere pe toate acestea, exportul unei ţări
constituie, în ultimă instanţă, element relevant al nivelului de dezvoltare
economică a ei. Exportul pe locuitor, constituie, credem, în ultima instanţă, un
element de apreciere a locului, rolului şi poziţiei economiei unei ţări în ierarhia
internaţională.
Sub acest aspect, în 1989, România, cu un export de 453 de dolari pe
locuitor, se situează, potrivit unui clasament întâlnit în literatura de specialitate,
pe locul 21 din 24 de ţări europene luate în calcul. Pe primele trei locuri se
situează Belgia – Luxemburg cu 9.901 dolari, Elveţia cu 7.752 dolari şi Olanda cu
7.274 dolari, iar pe ultimele trei locuri URSS cu 380 dolari, Polonia cu 348 dolari
89
şi Albania cu 110 dolari.
Exportul pe locuitor al României este mai mic de peste patru ori decât media
europeană, care este de 1.961 dolari, şi de circa opt ori decât media ţărilor dezvoltate
europene, care este de 3.854 dolari. Iar faţă de primele ţări în clasamentul menţionat
decalajul este de circa 1/20 şi respectiv de peste 1/15 în defavoarea ţării noastre18.
În literatura de specialitate se arată că în aprecierea locului României la
indicatorul menţionat trebuie ţinut cont şi de faptul că peste 40% din valoarea
exportului României, corespunzătoare relaţiei clearing ţări socialiste, provine din
transformarea rublelor în dolari la un curs relativ apropiat al acestor monede faţă de
leu, ceea ce deformează calculele.
Totodată, se arată că nivelul scăzut al indicatorului respectiv se explică şi prin
politica de lichidare forţată a datoriei externe, care a urmărit obţinerea unor excedente
comerciale pentru a efectua plăţi în acest sens, realizate însă în special prin reducerea
importurilor, ceea ce a diminuat şi posibilităţile de export.
În condiţiile de după 1989 se impune direcţionarea eforturilor spre
retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate, competitive pe
pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor. Eficienţa activităţii de
comerţ exterior al României reprezintă însă problema cea mai dificilă şi sub unele
aspecte controversată.
În ciuda dezvoltării considerabile, cantitativă îndeosebi, a capacităţii de
producţie industrială şi a creşterii producţiei agricole, produsele oferite pe pieţe
străine, adesea considerabile cantitativ, sunt inferioare calitativ, cu grad redus de
prelucrare, rezultat al unor industrii energofage, mari consumatoare de materii prime şi
cu tehnologii depăşite, ceea ce afectează în mod negativ competitivitatea lor pe pieţele
respective.
În anul 1990 deficitul comercial a depăşit 1,7 miliarde de dolari. În anul 1991,
România îşi reduce importurile şi, astfel, chiar dacă exporturile rămân relativ aceleaşi,
deficitul comercial tinde să se micşoreze (Btina 2014).
18
Mureşan, M., Evoluţii economice 1945 - 1990, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.168 şi urm.
19
www.economica.net › Economie › News
90
CAPITOLUL VI
91
La sfârşitul anilor ‘80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea
procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea
procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi principii de
integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata unificare monetară.
În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergenţa: converganţa nominală,
pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergenţa reală, pentru
crearea unei zone monetare optime.
În ansamblu, convergenţa politicilor şi resurselor spre realizarea Uniunii Economice şi
Monetare, în baza unei logici cumulative de aprofundare a integrării economiilor
membre, în vederea unificării politice. Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est se
prefigurau ca relaţii de cooperare diferenţiată, conform acordurilor bilaterale şi
multilaterale încheiate.
92
Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis că este un candidat cu vocaţie de
posibil membru pe baza aceloraşi criterii de la Copenhaga.
Uniunea Europeană a cunoscut deja câteva valuri reuşite de extindere. Tratatele de
la Paris, din anul 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Tratatele de la Roma, din 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană şi
EURATOM au fost semnate de şase ţări fondatoare: Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Olanda şi Luxemburg. Ulterior, au avut loc 4 extinderi care au ridicat la 15 numărul
statelor membre:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;
1981 – Grecia;
1986 – Portugalia şi Spania;
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia.
Actuala extindere este însă apreciată ca fără precedent, implicând riscuri ridicate
din punct de vedere economic, social şi politic, dacă se are în vedere anvergura şi
diversitatea pe care o presupune.
După căderea zidului Berlinului, în 1989, Comunitatea a dezvoltat rapid relaţii
diplomatice cu toate ţările din Europa Centrală şi de Est, a încheiat acorduri de comerţ
şi de cooperare şi a creat programul Phare de susţinere financiară a eforturilor de
tranziţie. Phare a devenit între timp cel mai important program de sprijin a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est în eforturile de pre-aderare.
În anii ‘90, Comunitatea a început să încheie Acorduri de Asociere, numite
Acorduri Europene, cu 10 ţări ale Europei Centrale, acorduri care constituie baza
juridică a relaţiilor bilaterale între Uniunea Europeană şi aceste ţări. Astfel de acorduri
existau deja pentru Turcia, din 1963, Malta, din 1970, şi Cipru, din 1972. În cazul
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, finalitatea acordurilor este instituirea unei zone
de liber schimb între Uniunea Europeană şi ţările asociate, în baza principiului
asimetriei concesiilor – o liberalizare mai rapidă de către Uniunea Europeană decât de
către ţările asociate.
În cazul Ciprului, Maltei şi Turciei, Acordurile acoperă domenii similare, mai puţin
dialogul politic, şi au drept obiectiv instituirea unei uniuni vamale. Obiectivul a fost
atins cu Turcia, în anul 1995, iar cu Cipru uniunea vamală a devenit efectivă în anul
2002.
Acordurile europene au facilitat dezvoltarea comerţului între Uniunea Europeană şi
ţările din Europa Centrală şi de Est, au promovat ajutorul financiar şi investiţiile.
Acordurile europene au recunoscut intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale
acestor ţări.
Comisia europeană apreciază că extinderea Uniunii Europene va fi benefică nu
doar din punct de vedere politic ci şi economic.
Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor performanţe
economice ale ţărilor central şi est-europene, prezintă riscuri de dezintegrare
europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doresc aderarea trebuie să
parcurgă o etapă de tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul
comunitar să fie transpus în dreptul intern.
93
6.3. Evoluţia politicii comerciale comune în contextul integrării economice
europene
96
ani de declin şi indică existenţa unor bune perspective pentru o creştere substanţială în
viitor a comerţului România –Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru
România, cu o pondere de 59,8% în comerţul exterior al ţării, respectiv 63,8% la
export şi 56,6 % la import.
Cele mai importante grupe de produse importate din Uniunea Europeană au fost
următoarele: maşini şi echipamente – 28,2%, textile şi articole de îmbrăcăminte –
24,3%, produse chimice – 9,3%, produse siderurgice – 5,8%, ş.a.
Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale ale
României din Uniunea Europeană evidenţiază nevoia însemnată de modernizare
tehnologică în economia României. De asemenea, ponderea produselor textile şi a
articolelor de îmbrăcăminte, evidenţiază traficul de perfecţionare activă, aşa-zisul
„lohn” sau „processing” în sectorul textilelor din România, realizat în cadrul
cooperării industriale dintre societăţile comerciale ale celor două părţi.
Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele
pieţei Uniunii Europene şi reflectă, de asemenea, situaţia curentă a economiei
româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României,
este adaptată la piaţa Uniunii Europene, în timp ce industriile siderurgică şi chimică se
află încă în plin proces de restructurare şi privatizare.
Deşi putem aprecia că nu mai suntem în aceeaşi proporţie o ţară exportatoare de
produse agricole şi materii prime, nu putem neglija faptul că ne-am asigurat o
specializare intraindustrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până la a ne
asigura un loc important în economia mondială.
În condiţiile de după 1989 s-a impus, pentru România, direcţionarea eforturilor
spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate,
competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în
domeniul comerţului exterior, s-a liberalizat circulaţia monetară, iar tariful vamal a
devenit un instrument important la dispoziţia decidenţilor, alături de măsurile
netarifare, pentru politica comercială.
La scurt timp după decembrie 1989, întreprinderile de Stat pentru Comerţ
Exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii în această ramură a evoluat
foarte rapid. Astfel, putem aprecia că dinamica activităţii de comerţ exterior a
cunoscut modificări de substanţă comparativ cu jumătatea de secol parcursă după al
doilea război mondial.
97
( Prof. Univ. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina, 6 ianuarie 2008)
Sem 1948 1951 1954 1957 1965 1975 1985 1986 1992 1997 2001 2007
nat
......... ........ .......... ........ .......... .......... ......... ........ ........ .......... .......... .......... ..........
A
intra 1948 1952 1955 1958 1967 N/A 1985 1987 1993 1999 2003 2009
t în
vigoa
re
......... ........ .......... ........ .......... .......... ......... ........ ........ .......... .......... .......... ..........
Trat Trata Trat Trata Trata Concl Acor Actu Trata Trata Trata Trata
atul tul de atul tele de tul de uziile dul l tul de tul de tul de tul de
Docu de la la de la la fuziu Consi de la unic la la la la
ment Bru Paris Brux Roma ne liului Sche euro Maas Amst Nisa Lisab
xelle elles Euro ngen pean tricht erda ona
s modi pean m
ficat
98
Balanţa comercială a fost în toată această perioadă cronic deficitară, deficite
înregistrate de altfel cu toţi principalii noştri parteneri comerciali. Este adevărat, cu
Italia deficitul comercial al anului 1999 a scăzut considerabil, comparativ cu cele
înregistrate în relaţiile cu alţi parteneri comerciali din vârful clasamentului relaţiilor
noastre economice externe.
În ceea ce priveşte Germania, deficitul cumulat de România în perioada 1990-
1999 este de 3,5 mil. dolari SUA. Putem aprecia că schimburile din această perioadă
sunt inversul celor din 1981-1989, când excedentul cumulat de ţara noastră a fost de
3,3 mil. dolari SUA.
Schimburile comerciale cu Franţa scad în primii doi ani ai perioadei analizate,
după care de poate observa o creştere vertiginoasă, ca din, 1996, să depăşească
constant un miliard dolari SUA anual. În 1999 Franţa ocupa locul trei în totalul
schimburilor comerciale ale României cu un volum de 1.229 milioane dolari SUA şi o
pondere de 6,5%; deci, de peste 20 de ori mai mult decât în anii 1960-1961, dar cu o
balanţă comercială net defavorabilă ţării noastre - deficit de 170 mil. dolari
SUA, ceea ce reprezenta a zecea parte din deficitul comercial înregistrat de România
în acel an.
Concluzionând, putem spune că, în această perioadă, Franţa redevine partener
semnificativ, potrivit tradiţiei antebelice, dar cu o balanţă comercială mult înrăutăţită
faţă de acea perioadă.
Se poate constata că, spre deosebire de majoritatea partenerilor, schimburile
comerciale cu Marea Britanie, în această perioadă, cu excepţia primilor ani, cresc
constant. Pentru prima dată, exportul României trece de 300 milioane dolari SUA în
anul 1998. Privind în ansamblu, balanţa comercială este defavorabilă, cu deficite ce
tind spre 100 mil. dolari SUA anual.
În anul 1999, cu un volum de 413 milioane dolari SUA în exportul României şi
440 milioane dolari SUA la import, Marea Britanie deţinea o pondere de aproape 5%
la export şi 4% la importul ţarii noastre.
În raport cu cele prezentate anterior, considerăm că se cuvin unele precizări.
Astfel, în anul 2000 schimburile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană au
însumat 14 miliarde dolari, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în 1992,
respectiv înainte de intrarea în vigoare a Acordului European. Această evoluţie
dovedeşte că Acordul European şi-a jucat foarte bine rolul de „generator de comerţ” şi
a atins unul dintre obiectivele sale - dezvoltarea comerţului multilateral.
Exporturile româneşti către Uniunea Europeană au reprezentat 6,6
miliarde dolari, iar importurile 7,4 miliarde dolari, o creştere însemnată faţă de
valorile atinse în 1992, respectiv 1,5 miliarde dolari la export şi 2,5 miliarde dolari la
import. Deficitul balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii
anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $.
În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilor comerciale bilaterale a
crescut în anul 2000 cu 18,2%, respectiv cu 18,7 % la export şi cu 17,7 % la import.
Aceste date statistice sunt rezultatul dezvoltărilor pozitive de ansamblu ale
economiei româneşti, care oferă în anul 2000 primele semne ale relansării după câţiva
ani de declin şi indică existenţa unor bune perspective pentru o creştere substanţială în
viitor a comerţului România - Uniunea Europeană.
99
Uniunea Europeană rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru
România, cu o pondere de 59,8% în comerţul exterior al ţării, respectiv 63,8% la
export şi 56,6 % la import.
Cele mai importante grupe de produse importate din Uniunea Europeană
au fost următoarele: maşini şi echipamente - 28,2%, textile şi articole de
îmbrăcăminte - 24,3%, produse chimice - 9,3%, produse siderurgice - 5,8%, ş.a.
Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale ale
României din Uniunea Europeană evidenţiază nevoia însemnată de modernizare
tehnologică în economia României.
De asemenea, ponderea produselor textile şi a articolelor de îmbrăcăminte,
evidenţiază traficul de perfecţionare activă, aşa-zisul „lohn” sau „processing” în
sectorul textilelor din România, realizat în cadrul cooperării industriale dintre
societăţile comerciale ale celor două părţi.
Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele
pieţei Uniunii Europene şi reflectă, de asemenea, situaţia curentă a economiei
româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României,
este adaptată la piaţa Uniunii Europene, în timp ce industriile siderurgică şi chimică
se află încă în plin proces de restructurare şi privatizare.
Deşi putem aprecia că nu mai suntem în aceeaşi proporţie o ţară exportatoare de
produse agricole şi materii prime, nu putem neglija faptul că ne-am asigurat o
specializare intraindustrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până la a ne
asigura un loc important în economia mondială.
În condiţiile de după 1989 s-a impus, pentru România, direcţionarea
eforturilor spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de
calitate, competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în
domeniul comerţului exterior, s-a liberalizat circulaţia monetară, iar tariful vamal a
devenit un instrument important la dispoziţia decidenţilor, alături de măsurile
netarifare, pentru politica comercială.
La scurt timp după decembrie 1989, întreprinderile de Stat pentru Comerţ
Exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii în această ramură a evoluat
foarte rapid. Astfel, putem aprecia că dinamica activităţii de comerţ exterior a
cunoscut modificări de substanţă comparativ cu jumătatea de secol parcursă după al
doilea război mondial.
În primele nouă luni ale anului 2017, valoarea schimburilor comerciale intra‐
UE28 a fost de 35.365,3 milioane de euro la expedieri şi de 42.108,8 milioane de euro
la introduceri, reprezentând 75,9% atât din total exporturi cât şi din total importuri.
Valoarea schimburilor comerciale extra‐UE28 a fost de 11.232,4 milioane euro
la exporturi şi de 13.376,7 milioane euro la importuri, reprezentând 24,1% atât din
total exporturi cât şi din total importuri. 21
Orientarea geografică
Exportul şi importul României se desfăşoară, cu precădere, cu statele europene
(85,6% din total export şi, respectiv, 89,6% din total import). Comerţul intracomunitar
(cu cele 27 ţări membre ale UE) reprezintă o pondere de 73,6% la export şi de 76,9%
la import.
20
www.economica.net › Economie › News
21
https://www.cugetliber.ro/stiri-economie-comertul-exterior-al-romaniei-e-dependent-d.
101
În primele șase luni ale anului 2015, primele 10 ţări de destinaţie pentru
exporturile româneşti au fost: Germania (cu o pondere în totalul exportului României
de 20,0%), Italia (12,6%), Franţa (6,8%), Ungaria (5,3%), Turcia (4,3%), Marea
Britanie (4,2%), Bulgaria (3,4%), Spania (2,8%), Polonia (2,8%) şi Cehia (2,5%),
ponderea cumulată a acestor ţări fiind de 64,6% în total export.
La import, primele 10 ţări partenere ale României (ţări de origine pentru
importuri extra-comunitare şi de expediţie pentru importuri intracomunitare) deţin o
pondere de 68,5% din total import realizat în primele șase luni ale anului 2015,
respectiv: Germania (19,6%), Italia (11,2%), Ungaria (7,9%), Franţa (5,9%), Polonia
(4,8%), China (4,4%), Olanda (3,9%), Austria (3,8%), Federaţia Rusă (3,5%) şi Turcia
(3,5%).22
BIBLIOGRAFIE
22
https://ue.mae.ro/node/430
102
8. Friedman Milton, Capitalism și Libertate, Editura enciclopedică, București,
1995.
9. Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, vol. I, Editura
Științifică, București, 1974.
10.Gide Charles, Rist Charles, Istoria Doctrinelor Economice. Dela fiziocrați până
azi, Editua Casei Școalelor, București 1926.
11.Gilpin, Robert Economia mondială în secolul XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
12.Hearden Heaton, L”Europe au XIX – e siecle(1830 – 1880), Sirey, Paris, 1973.
13. Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea, Statele lumii, Mică
Enciclopedie, ediția a VI – a, EDITURA MERONIA, București, 1994.
14.Isǎrescu C. Mugur, Reflecţii economice. Pieţe, Bani, Bǎnci, Editura
Academia Românǎ, Centrul Român de Economie Comparatǎ şi
Consensualǎ, Editura Expert, Bucureşti, 2001;
15. Ionaşcu Viorica, România – Uniunea Europeană, de la aderare la
integrare, vol. II, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2008;
16.Maha Liviu, Ursu Silviu, Bălţescu Sînziana, Costuri şi beneficii ale
aderării României la Uniunea Europeană, Editura Univ. “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2007;
17.Mardale Teodora, Implicaţiile adoptǎrii euro de cǎtre România asupra
activitǎţii bancare, Editura Sitech, Craiova, 2005;
18.Momcilo Luburici, Dumitrescu Corina, Ionescu Ion, Neacşu Nicolae,
Moroşan Gheorghe, Impactul introducerii euro asupra activităţii bancare
din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009;
19. Păun Roxana-Daniela, Uniunea Economică şi Monetară. Istoric.
Perspective, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;
20.Popescu Luigi, Rădulescu Magdalena, Băncile centrale şi politica monetară,
Editura Sitech, Craiova, 2008;
21.Prisacariu Maria, Ursu Silviu, Andrieș Alin, Piețe și instrumente
financiare, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2008;
22.Roman Angela, Politici monetare, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2009;
23.Sebea Mihai, Politica monetară europeană, Editura ProUniversitaria,
București, 2007;
103
24.Stoica Ovidiu (coord.), Cǎpraru Bogdan, Filipescu Dragoş, Efecte ale
integrǎrii europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Univ. “Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2005;
25.Leon Pier (coordonator), Histoire economique et sociale du monde. Editura
Armand Collin, I – VI, Paris, 1997.
26.Mureşan, M., Evoluţii economice 1945 - 1990, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p.168 şi urm.
27.Mureşan, Maria, Mureşan, Dumitru, Istoria economiei, Ed. a II-a, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
28.Mantoux Paul, La Revolution industrielle au XVIII – e siecle, Gernin, 1959.
29.Puia Ilie, Istoria economiei, Editura Universității Creștine ”dimitrie Cantemir”,
București,1993.
30.Ropke Wilhelm, L” economie mondial aux XIX et XX siecle, Geneve – Paris,
1959. Vasile Radu, De la secolul de fier la al doilea război mondial,
Bucureşti, 1998
31.https://tradingeconomics.com › Countries › China (ultima vizualizare
06.02.2018, ora 11,55)
32.https://ro.wikipedia.org/wiki/Agricultura_Rom%C3%A2niei - cite_note-
PNDR_2007-2013-14
33.https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-
de-al-do.
a. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_
%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
b. https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
34.https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-
de-al-do.
35.https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
36.https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-
al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
37.romaniamare.info/al-doilea-razboi-sino-japonez/
38.www.economica.net › Economie › News
39.www.economica.net › Economie › News
40.https://www.cugetliber.ro/stiri-economie-comertul-exterior-al-romaniei-e-
dependent-d.
41.https://ue.mae.ro/node/430
104