Capitolul

3
FACTORII DE PRODUCŢIE ÎN
RELAŢIA RESURSE – NEVOI
UMANE

3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora
3.3. Tipuri de factori de producţie
3.3.1. Natura
3.3.2. Munca
3.3.3. Capitalul
3.3.4. Informaţia
3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie. Principiul
substituirii
3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite, influenţă
asupra veniturilor

1
 § 3.1. Costul de oportunitate în realizarea nevoilor umane

Activitatea economică este, aşa cum am prezentat în capitolele

anterioare, o acţiune specific umană, prin care se urmăreşte satisfacerea
trebuinţelor indivizilor şi ale societăţii, asigurarea substanţei vieţii. Însă
caracterul insuficient, limitat al resurselor, aşa numita „problemă a rarităţii”
de către economişti, în raport cu evoluţia nevoilor şi dorinţelor omului
conduce la o necesitate obiectivă de a asigura o utilizare cât mai raţională
a unor resurse limitate pentru a acoperi nevoile în continuă creştere.
Dezvoltarea omului, de la statutul de fiinţă primară, care îşi
urmăreşte preponderent instinctele, la cea de fiinţă capabilă să
gândească, să aibă dorinţe tot mai complexe, să decidă oportunitatea
fiecărei alternative, a dus, pe de o parte la o epuizare mai rapidă a
resurselor – datorită creşterii aşteptărilor, complexităţii nevoilor sale –, iar
pe de altă parte la o diversificare a resurselor, datorată tocmai acestui
proces de dezvoltare. Totuşi, având în vedere şi faptul că cercetările
ştiinţifice sunt încă la început în domeniul descoperirii de noi resurse, nu
putem vorbi decât de un caracter în continuare restrictiv, limitat al
resurselor. De aceea omul, la nivel microeconomic, se confruntă încă cu
problema costului de oportunitate, adică cu problema alegerii
alternativelor. După cum am afirmat, omul nu mai este guvernat doar de
instinctele primare, ci acestea au căpătat noi valenţe, noi forme. Omul nu
mai mănâncă orice doar pentru a-si satisface foamea, el doreşte să
experimenteze noi gusturi, noi combinaţii, activitatea de a mânca devenind
astfel chiar o artă, implicând resurse tot mai variate. Şi, deşi dorinţa omului
este simplă la prima vedere, el vrea tot, este însă condiţionat de resursele
sale.

2
 Activitatea economică se traduce astfel ca o prelucrare
eficientă a resurselor, datorată de caracterul lor restrictiv (minimizare
a consumului de resurse) pentru a satisface cât mai bine nevoile
omului (maximizare a efectelor utile).

Noţiunea de eficienţă economică constituie astfel fundamentul

teoriei economice şi trebuie să reprezinte, de asemenea, şi fundamentul
activităţilor zilnice ale omului. Pentru a-şi asigura o dezvoltare
armonioasă, omul trebuie să continue să dorească, să aibă nevoi tot mai
complexe, însă trebuie să conştientizeze şi necesitatea găsirii de soluţii
eficiente din punct de vedere economic pentru realizarea acestor dorinţe.

§ 3.2. Factorii de producţie şi evoluţia acestora

„Factorii de producţie constituie elemente de intrare în procesul de

producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile
necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă
bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în resurse şi
disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic,
alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de
agenţii economici producători.”1

Factorii de producţie reprezintă deci „forma economică pe care o

îmbracă resursele, adică premisele activităţii economice în general.” 2 Deci,
dacă resursele sunt limitate, şi factorii de producţie trebuie să fie
caracterizaţi de aceleaşi trăsături. Şi atunci cum se poate explica uşurinţa
1
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.
2
Prahoveanu, Eugen, Fundamente de teorie economică, ed. Sylvi, Bucureşti, 1999,
pag.46.

3
relativă cu care sunt realizate nevoile actuale tot mai complexe ale
omului?
Răspunsul este dat tocmai de ceea ce am exemplificat mai sus, şi
anume că pe măsura dezvoltării economice, resursele, şi deci factorii de
producţie, se diversifică şi se multiplică, apar noi forme care conduc la
două consecinţe: pe de o parte, se obţine o sporire a calităţii şi
complexităţii nevoilor omului, iar pe de altă parte are loc o perfecţionare
calitativă şi structurală a factorilor de producţie.

În stadiul actual de dezvoltare a omenirii, evidenţa caracterului tot

mai limitat al unor resurse a impus necesitatea găsirii celor mai adecvate
metode de folosire şi combinare a factorilor de producţie, pentru a
satisface nevoi tot mai complexe.

Suntem înconjuraţi în prezent de o multitudine de obiecte fizice

produse de oameni, care, la rândul lor, se află într-o mulţime şi mai vastă
de obiecte naturale. Din ce în ce capătă mai mult importanţă pentru om
mediul produs cu ajutorul tehnic. Suprafeţele de plastic sau de beton,
imaginea uluitoare a peisajului unui oraş văzut prin fereastra unui avion cu
reacţie – acestea sunt realităţi ce fac parte din existenţa omului. Obiectele
făcute de oameni pătrund în conştiinţa sa şi o modelează. Cantitatea
acestor obiecte creşte cu o forţă explozivă, atât în mod absolut cât şi în
raport cu mediul natural, şi va creşte tot mai mult în perioadele viitoare ale
existenţei omului.
Ajungem insă la un paradox: ideea de a folosi un produs o singură
dată sau un timp foarte scurt şi apoi a-l înlocui e împotriva concepţiei
indivizilor, însă progresul tehnic tinde să reducă costurile producţiei mult

4
mai repede decât costurile reparaţiilor şi astfel adeseori este mai ieftin să
înlocuieşti un obiect decât să-l repari.
Ori, având în vedere tocmai caracterul restrictiv al resurselor,
accentul trebuie pus de aceea nu pe o dezvoltare extensivă, bazată pe
creşteri de producţie, de consum de resurse, ci pe o creştere intensivă,
bazată pe principiile eficienţei şi utilităţii economice, în sensul maximizării
efectelor utile obţinute prin utilizarea unui consum minim de factori de
producţie.

§ 3.3. Tipuri de factori de producţie

Factorii de producţie fiind elemente care participă în activitatea

economică la satisfacerea nevoilor indivizilor, ei au o varietate foarte
mare, proporţională cu nivelul de dezvoltare umană la un moment dat:
munca, elemente ale naturii, capitalul, informaţia în toate formele ei,
cunoştinţele ştiinţifice, activităţile manageriale etc.

Însă, cu toată această varietate mare, factorii de producţie pot fi

grupaţi în „factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, şi
neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia,
informaţia, managementul etc.”3

Astfel, dacă la început, în societăţile umane primitive natura

procura aproape totul, satisfăcând instinctele primare ale omului (setea,
foamea, somnul etc.), treptat, acesteia i s-au adăugat alte forme.
Această clasificare a factorilor de producţie se reflecta şi în
organizarea societăţii umane din vremea respectivă. Astfel, corespunzător
3
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.209.

5
celor trei clase de factori de producţie tradiţionali, originari (natura, munca
şi capitalul), existau în societate clasele sociale clar diferenţiate:
aristocraţia, ca proprietar al pământului, burghezia, ca proprietar al
capitalului şi muncitorii.

§ 3.3.1. Natura
Factorul de producţie natură se rezuma la început numai la pământ.
În prezent, el cuprinde toate elementele naturale brute care sunt atrase şi
folosite în activitatea umană: solul, subsolul, apa, resursele minerale. Mai
nou, datorită descoperirilor ştiinţifice, se încearcă extinderea activităţii
economice în spaţiul cosmic, folosind proprietăţile acestuia pentru
satisfacerea anumitor nevoi.

Principala caracteristică a acestui factor de producţie este raritatea,

ceea ce imprimă un caracter relativ limitativ şi celorlalţi factori şi impune
găsirea permanentă de noi soluţii pentru o utilizare cât mai eficientă a lui.

Caracterul pronunţat limitat nu înseamnă că, pe măsura dezvoltării

umane, nu se mai pot atrage elemente naturale în activitatea economică
tot mai complexă, ci că este imperios necesară folosirea cât mai eficientă
a acestor resurse. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze
natura în beneficiul lui. Natura a fost considerată tot timpul ca fiind
subordonată omului şi oferindu-i acestuia tot ce avea nevoie, cu o singură
condiţie, aceea ca omul să-i respecte legile. Ecosfera, laolaltă cu
resursele minerale ale Pământului, constituie izvorul tuturor bunurilor
produse prin strădania omului. Aşadar, bunurile materiale depind de
ecosferă, de natură, iar pe de altă parte, oamenii depind de aceste bunuri.

6
 Pe măsură ce se produc bunuri materiale, folositoare omului,
populaţia creşte numeric, existând o tendinţă intrinsecă de dezvoltare
numerică a populaţiei atât timp cât există suficient suport material pentru
dezvoltarea umană. La rândul ei, dezvoltarea umană tinde să intensifice
acumularea de bunuri materiale. Însă, odată cu apropierea de limitele
echilibrului ecologic, s-a produs o stare negativă, de tensiune între mediul
creat de om şi cel natural, prin accentuarea la maxim a limitelor în ceea ce
priveşte resursele de materii prime şi prin poluarea mediului natural.
Astfel, ideea că sporul de bogăţie pe de o parte, şi creşterea populaţiei, pe
de alta, vor declanşa probleme mari este încă controversată. În drumul
său spre progres şi dezvoltare, omul nu poate să ocolească capcanele
ecologice. Nevoia de hrană şi de alte bunuri de consum, extinderea
agriculturii pe seama altor structuri de mare stabilitate ecologică,
exploatarea mărilor, oceanelor şi uscatului, din nefericire într-o măsură din
ce în ce mai mare, reprezintă realităţi cărora omul a trebuit şi trebuie să le
facă faţă fără a le putea ignora. Folosirea abuzivă a naturii şi a mediului
era de ne-evitat.
Este nevoie de fapt de o analiză ecologică a fiecărui aspect
principal al producţiei, folosirii bunurilor materiale. S-a calculat că se
extrag din natură aproximativ 30t de diverse materiale pe locuitor, pe an.
Din această cantitate uriaşă per individ uman, în produsele finite ale
industriei intră abia 1-1,5%. De fapt, industria produce de 100 de ori mai
puţin faţă de câte materii prime şi resurse umane. De aceea se preferă în
prezent, în procesul de producţie de bunuri şi servicii, alternative sintetice
în locul celor naturale, oriunde este posibil.

7
 § 3.3.2. Munca
Factorul de producţie muncă, considerat ca şi natura, factor
originar, a apărut, tot din cele mai vechi timpuri, pe scena economică: mai
întâi sub formă de munca agricolă, unde predominau aptitudinile fizice,
forţa, agilitatea, apoi şi sub alte forme de muncă, în care inteligenţa devine
predominantă.

Prin muncă, se înţelege „o acţiune conştientă, deci specific umană,

îndreptată în direcţia satisfacerii trebuinţelor, în cadrul căreia sunt folosite
aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele omului”.4

Munca a fost din totdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi

determinant, ce antrenează şi ceilalţi factori de producţie în vederea
obţinerii de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă. Prin muncă, omul ocupă primul şi cel mai
important loc în suita factorilor de producţie. Prin munca fizică şi
intelectuală pe care o depune în toate sferele activităţii economice, omul
devine creatorul tuturor bunurilor materiale şi serviciilor indiferent de
natura şi destinaţia lor.
Oamenii cu aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi
cunoştinţele dobândite, sunt producătorii tuturor bunurilor economice.
Adam Smith arăta că munca este sursa tuturor bogăţiilor societăţii, „sursa
unică a avuţiei naţiunilor”.
Astfel, orice progres se datorează în primul rând omului, deţinătorul
capacităţii de a munci. Munca va constitui astfel şi în continuare factorul
activ, determinant, al progresului, al dezvoltării economice, prin ea
realizându-se folosirea cât mai eficientă a celorlalţi factori de producţie.

4
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.48.

8
 Referindu-se la rolul muncii în ansamblul vieţii economice, J.M.
Keynes remarca: „munca este cea care produce totul, ajutată de ceea ce
purta cândva numele de meşteşug, iar astăzi se cheamă tehnică, de
resursele naturale care nu costă nimic sau se obţin în schimbul unei rente,
după cum sunt rare sau abundente”.
Pentru aprecierea rolului muncii în epoca contemporană este
necesar să se ţină seama şi de procese evidente cum sunt: reducerea
relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin capital,
afirmarea efortului intelectual şi creativ şi înlocuirea tot mai mare a
activităţilor manuale tradiţionale prin automatizarea, robotizarea şi
informatizarea producţiei.
Calitatea factorului muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă
atât cu nivelul de cultură generală şi de instruire profesională, cât şi cu
nivelul de dezvoltare economică a ţării. De-a lungul mileniilor, pe plan
mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de plante şi
crescător de animale, la cea de producător şi, în prezent, se face trecerea
la munca creativă. În acest proces s-a trecut treptat, de la efortul fizic
preponderent, la afirmarea tot mai puternică a celui intelectual. Prin
automatizarea, robotizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul
omului în economie se schimbă. În aceste condiţii, munca creativă
devine factorul determinant al vieţii economice.
Creşterea nivelului pregătirii profesionale capătă o importanţă
deosebită pentru formarea potenţialului de muncă şi valorificarea lui,
şcoala cu diferitele sale trepte, profiluri şi specializări având un rol
hotărâtor.
Totodată, progresul ştiinţei şi tehnicii, amplificarea continuă a
complexităţii nevoilor umane, deprecierea stocului de cunoştinţe
acumulate în perioada pregătitoare iniţială, impun în mod necesar

9
perfecţionarea pregătirii profesionale a oamenilor. Iar pe măsura
îmbunătăţirii conţinutului calitativ al muncii şi al randamentului ei, are loc şi
o tendinţă obiectivă de creştere a timpului liber pe durata vieţii omului,
expresie şi premisă a creşterii rolului factorului uman, a gradului de
civilizaţie, în general.

§ 3.3.3. Capitalul
Factorul de producţie capital a apărut mult mai târziu pe scara
evoluţiei umane, însă, prin implicaţiile şi beneficiile aduse, a reprezentat
un adevărat şoc în procesul dezvoltării omului. Capitalul a apărut în
condiţiile trecerii de la economia de subzistenţă, de satisfacere a
trebuinţelor primare, la economia de piaţă, respectiv orientarea producţiei
pentru vânzare şi obţinerea de profit. Capitalul nu este altceva decât
munca economisită şi investită. Daca această bogăţie ar fi consumată în
întregime pe măsura creări ei, capitalul nu s-ar mai forma niciodată. Dar
această economisire nu reprezintă decât o condiţie a formării capitalului.
Prin ea însăşi, nu produce efectele dorite dacă nu este concentrată şi
plasată acolo unde este nevoie de ea.

În principiu, factorul de producţie capital nu poate fi consumat

direct, el fiind format din resurse care servesc indirect la satisfacerea
nevoii, combinându-se cu alţi factori de producţie.

Naşterea capitalului presupune întotdeauna un excedent al bogăţiei

produse asupra bogăţiei consumate. Din acest considerent, bunurile care
intră în categoria capital se mai numesc şi bunuri intermediare (maşini,
utilaje, instalaţii, materii prime etc.).

10
 Procurarea acestor bunuri se numeşte investiţie, adică tocmai
transformarea banilor în capital, respectiv procurarea atât a capitalului fix
(maşini, utilaje etc., care participă la mai multe procese de producţie), cât
şi a capitalului circulant (materii prime, materiale etc.).
Folosirea capitalului fix în mai multe procese de producţie induce o
particularitate importanta a acestuia, şi anume posibilitatea apariţiei uzurii
fizice şi morale a acestuia şi deci necesitatea amortizării, prin care se
recuperează costul sau. Amortizarea, în timp, devine astfel o sumă de
bani prin care se poate finanţa înlocuirea capitalului fix uzat.
Prin contribuţia majoră pe care a avut-o şi asupra creşterii eficienţei
de folosire a celorlalţi factori de producţie, factorul de producţie capital a
revoluţionat activitatea economică şi a imprimat activităţii economice în
ansamblul ei un caracter intensiv de dezvoltare, prin minimizarea cantităţii
de resurse folosite.

§ 3.3.4. Informaţia
Informaţia (resursele informaţionale) s-a impus, ca factor de
producţie distinct, în economiile moderne, devenind o sursă similară unor
bunuri de capital, programele informatice reprezentând şi ele adevărate
unelte de tip nou. Avuţia informaţională se concentrează în cărţi,
documentaţie tehnică, proiecte, invenţii şi inovaţii, filme, programe
informatice, baze de date etc.
Rolul primordial al resurselor informaţionale îl constituie rolul
intermediar pe care îl poate juca între forţa de muncă şi ceilalţi factori de
producţie. Informaţia este un factor de producţie care influenţează astfel
pozitiv folosirea tuturor celorlalţi factori, impunându-se mai ales pe măsura
creşterii complexităţii activităţii economice.

11
 Astăzi, informaţiile reprezintă poate sursa principală care poate
genera avuţie, şi in acelaşi timp, lipsa lor poate conduce chiar la sărăcie.
Informaţia a jucat un rol esenţial în asigurarea dezvoltării economiei,
societăţii umane per ansamblu, în diversificarea nevoilor indivizilor.

Progresul tehnologic s-a bazat pe cercetarea ştiinţifică care a oferit

producţiei informaţia, cunoştinţele necesare creării bunurilor şi serviciilor
care să corespundă nevoilor umane în continuă diversificare. Informaţia
are de aceea un rol esenţial în influenţarea pozitivă alegerii de către om,
în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor necesare, a cantităţii
optime din factorii de producţie, ajutând astfel la dezvoltarea intensivă.
Acest lucru se concretizează prin aceea că omul, producătorul, în
cunoştinţă de cauză, dispunând de informaţii, având la îndemână
descoperirile ştiinţifice, poate reduce consumul unuia sau mai multor
factori de producţie prin utilizarea altor alternative. De exemplu, cauciucul
utilizat aproape peste tot nu mai este extras din sucul lăptos al unor arbori
tropicali, ci prin folosirea unor tehnici de polimerizare a unor compuşi
chimici.
Importanţa informaţiilor a depăşit graniţele ştiinţei economice,
având un rol major în toate domeniile. Astfel, informaţia reprezintă baza
trinomului “informaţie – putere – politică”5.
Astfel, după cum afirma într-un eseu 6 profesorul Daniel Dăianu,
„noua revoluţie industrială” (revoluţia informaţiei) nu numai că
redesenează astfel harta industrială, dar conduce la creşteri de
productivitate remarcabile, la reduceri mari de costuri. Extinderea
5
Ureche, Marian, Rogojan, Aurel, Servicii secrete străine, ed. PACO, Bucureşti, 2000,
p.21 în Marin, Ionel, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, ed.
A.N.I., Bucureşti, 2004, p.109.
6
Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista Oeconomica,
nr.2/2000.

12
aplicaţiilor noilor tehnologii ale informaţiei este dovedita de fapte simple
dar grăitoare. De exemplu, microprocesorul pe care-l întâlnim adesea în
felicitări muzicale conţine mai multă putere de calculaţie decât exista pe
toată planeta la finele celui de-al doilea război mondial. 7
Vedem astfel, fără a nega că munca rămâne factorul activ,
preponderent, că în societatea de astăzi informaţiile reprezintă poate cel
mai important factor de producţie. Totuşi, în ciuda efectelor economice de
netăgăduit ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creşteri
impresionante de productivitate, acestea nu modifică legile economiei în
sensul ieşirii din logica concurenţei pentru resurse limitate în raport cu
nevoi fără limite. Noile tehnologii nu scot jocul economic din sfera
materialului. Omul are nevoie să se îmbrace, să mănânce, să se
adăpostească etc., iar acoperirea acestor nevoi de bază nu poate fi
miniaturizată.8
Ca efect al aplicării noilor tehnologii numeroşi oameni pot trăi mai
bine din punct de vedere material, dar aceasta nu reduce automat din
nivelul aspiraţiilor (şi acestea aflate în dinamică).

§ 3.4. Combinarea factorilor şi funcţia de producţie.

Principiul substituirii

Omul, în procesul de satisfacere a nevoilor sale, prin folosirea

factorilor de producţie, creează bunuri şi servicii. Iar dacă în trecut, natura
procura aproape singura totul, omul doar folosind ceea ce găsea în
natură, fără a aduce schimbări, odată cu dezvoltarea sa, el a început să
7
Coyle, Diane, The Weightless World. Strategies for managing the Digital Economy
(«Lumea necorporala. Strategii pentru gestiune in economia digitala»), Cambridge, MIT
Press, 1999, pag.ix., în Dăianu, Daniel, Cât de nouă e noua economie?, apărut în revista
Oeconomica, nr.2/2000.
8
Dăianu, Daniel, op. cit.

13
aibă nevoi tot mai complexe, care au necesitat o cantitate din ce în ce mai
mare de factori de producţie. Iar astăzi societatea modernă este bazată pe
o dezvoltare intensivă care presupune o intercondiţionalitate şi un
management riguros al utilizării factorilor de producţie.
Ştiinţa economică este diferită de chimie, spre exemplu, în sensul
că dacă în chimie obţinerea unor substanţe este posibilă doar printr-un
singur procedeu, prin combinarea strictă doar a unor elemente specifice,
în cantităţi determinate, în economie, un producător poate crea un anumit
produs recurgând la diverse combinări ale factorilor de producţie. În acest
sens, în cadrul producţiei, din punct de vedere economic, nu există o lege
a proporţiilor definite.
Omul întreprinzător este pus întotdeauna în fata unei probleme care
poate fi exprimată în două moduri. Primul: dată fiind o anumită cantitate de
factori de producţie, care va fi combinaţia cea mai bună în urma căreia se
va obţine o producţie maximă? Al doilea mod de a exprima aceeaşi
problemă: dată fiind o cantitate determinată de produs, pe care se doreşte
a se obţine, cu ce combinaţie tehnică a factorilor de producţie se va putea
realiza astfel încât costul sa fie minim?
Pentru a înţelege mai bine, să luăm un exemplu practic: pentru a
cultiva o suprafaţă de teren de 1 ha, putem folosi un tractor de mare
capacitate şi un singur muncitor, sau putem folosi un tractor mai mic şi mai
mulţi muncitori. O reprezentare grafică a acestui exemplu este mai jos,
unde coordonata (x) reprezintă cantitatea de muncă folosită şi pe
coordonata (y) am marcat cantitatea de capital fix folosită.

14
 Figura 1: isocuanta producţiei în funcţie de combinaţia factorilor de producţie

În figura de mai sus, se observă că ariile O-A-A’, O-B-B’ şi O-C-C’

sunt egale, pentru cantităţi proporţionale de factori de producţie. Deci,
pentru a obţine o cantitate dată dintr-un bun, se pot folosi cantităţi
proporţionale între ele de factori de producţie. Dacă, însă, luăm în
considerare modificări foarte mici a cantităţii factorilor de producţie
implicaţi, atunci obţinem o serie de isocuante sub forma de curbe, aşa
cum se poate vedea din figura 2.

Figura 2: isocuanta sub formă de curbă a producţiei în funcţie de combinaţia

factorilor

15
 Oricare punct de pe curba de producţie (Q) este rezultatul
combinaţiei dintre cei doi factori.

„O isocuantă reprezintă deci ansamblul de combinaţii de

factori de producţie care permite obţinerea aceluiaşi nivel de
producţie”9. În acest sens, „funcţia de producţie descrie astfel relaţia
dintre cantitatea produsă dintr-un bun oarecare şi cantităţile
necesare de diferiţi factori necesari pentru producerea ei” 10.

Matematic, o funcţie generală de producţie poate fi reprezentată

astfel:

Q= F(x,y)

unde (Q) este cantitatea produsă dintr-un bun, iar (x) şi (y) sunt cei doi
factori de producţie.
Economiştii C.W. Cobb şi P.H. Douglas au creat un model
generalizat al funcţiei de producţie în care aceasta depinde de mărimea
capitalului şi cantitatea de muncă folosite11:

Q = F(A,Kά,Lβ)

unde (Q) este producţia propusă, (K) este capitalul utilizat, (L) munca
folosită, iar (A), (ά), (β) parametri pozitivi cere influenţează factorii în felul
lor specific.

9
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.130.
10
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.128.
11
Prahoveanu, Eugen, op. cit., pag.133.

16
 Modificări proporţionale (în sensul că o creştere a unui factor de
producţie este asociată cu o scădere a celuilalt factor) duc la poziţionarea
pe aceeaşi isocuantă şi implicit la obţinerea aceleiaşi cantităţi din bunul
dorit. Creşterea simultană a cantităţii din ambii factori de producţie va
duce la o sporire a cantităţii din bunul dorit şi implicit la poziţionarea pe o
isocuantă superioară. Implicit o scădere simultană a cantităţii din ambii
factori de producţie va duce la poziţionarea pe o isocuantă inferioară.
Astfel, în exemplul de mai jos, Q1<Q2<Q3.

Figura 3: familie de isocuante corespunzând unor nivele de producţie diferite

Există astfel o multitudine de isocuante, o familie de isocuante,

fiecare corespunzând unui nivel de producţie dat, acest spaţiu
reprezentând spaţiul producătorului în care el poate acţiona folosind
factorii de producţie. Totuşi, deşi la nivel teoretic se poate presupune că
producătorul dispune de un număr infinit de combinaţii productive, fiecare
punct de pe isocuantă reprezentând o combinaţie unică de factori de
producţie, în activitatea economică propriu-zisă producătorul nu dispune
decât de un număr limitat de soluţii productive.

17
 Funcţia de producţie constituie astfel modalităţile de folosire a
factorilor de producţie pe care producătorul le are la dispoziţie în
procesul de producţie al bunurilor, aceasta determinându-i astfel
câmpul sau de acţiune şi implicit comportamentul său.

§ 3.5. Analiza costurilor de producţie – utilitate, limite,

influenţă asupra veniturilor

Bunurile necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în marea

lor majoritate, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute
printr-o activitate umană, de prelucrare, transformare, combinare a
elementelor primare. Obţinerea acestor bunuri implică deci un consum de
factori de producţie. De aici apare în mod firesc problematica costurilor
necesare creării acestor bunuri, considerând că fiecare factor de producţie
este cumpărat la un anumit preţ şi, în mod similar, fiecare element primar
are un anumit preţ. Această sumă de cheltuieli reprezintă costul de
producţie.

Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar

pentru obţinerea unui volum de producţie dat sau volum de servicii
efectuat. El reprezintă deci costul factorilor de producţie utilizaţi de
un producător.

Tipologia cea mai folosită a costurilor de producţie le împarte în trei

tipuri de cost: i) cost global; ii) cost marginal; iii) cost mediu.
Costul global este reprezentat de ansamblul costurilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat, fiind la rândul său alcătuit
din costuri fixe şi costuri variabile, suma lor fiind costul total.

18
 În categoria costurilor variabile (Cv) sunt incluse cheltuielile de producţie
care pe termen scurt evoluează direct proporţional cu modificarea producţiei
(ex: cheltuieli cu materiile prime, materiale, salarii, energie).
În categoria costurilor fixe (Cf) sunt incluse costurile pe care
unitatea economică de face indiferent de volumul de producţie realizat sau
de condiţiile de lucru.
Costul total (Ct) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor
variabile, el fiind calculat pe total producţie, pe o perioada de timp stabilită.
Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli generat de
creşterea cu o unitate a volumului de activitate . Este deci un supliment de cost
determinat de realizarea unei unităţi suplimentare de produs. El exprimă costul
total de producţie adiţional ce rezultă din creşterea cu o unitate a volumului
producţiei. Întrucât, de obicei, costul fix marginal este egal cu zero (pentru
cazurile în care creşterea de producţie nu implică utilaje noi etc.), costul
total marginal este egal cu costul variabil marginal, adică cu costul variabil
suplimentar generat de creşterea cu o unitate a producţiei:

Cmg= Cv / Q , unde Q=1

Costul marginal nu este un cost contabil, ci un cost estimat post-

factum sau previzional. Determinarea sa rezultă dintr-o analiză particulară
a cheltuielilor de exploatare şi a elasticităţii acestora în funcţie de volumul
de activitate.
Conceptul marginalist este pertinent pentru fundamentarea unor decizii
privind lansarea unor serii de produse, acceptarea unor noi comenzi.

19
 Costul marginal a apărut din necesitatea explicării reacţiei costurilor
în raport cu modificările structurilor interne şi a preţurilor, fiind cunoscut şi
sub denumirea de cost adiţional, de creştere sau diferenţial.
Costul marginal este definit ca fiind costul ultimei serii sau lot de
fabricaţie realizat în plus pentru atingerea unui nivel de producţie dat.
Pornind de la definirea costului marginal la nivel de serie, rezultă că
se poate determina şi un cost marginal unitar, prin divizarea costului
marginal al seriei în raport cu numărul unităţilor seriei respective. Prin
urmare, în cazul creşterii producţiei, putem discuta de un „cost marginal
de dezvoltare” , în timp ce în cazul reducerii volumului de producţie se
pune problema unui „cost marginal de regresie”.
Raţionamentul marginalist, bine cunoscut de economişti, corespunde în
întregime preocupărilor managerilor, deoarece majoritatea deciziilor de
gestiune nu constituie în realitate decât o ajustare în raport cu situaţia
anterioară. În acest context apare un alt concept, şi anume acela de „cost
pertinent” , care corespunde ansamblului elementelor susceptibile de a fi
modificate prin decizie. Este deci interesant de a raţiona asupra „marjei” si
de a compara modificarea acesteia în raport cu modificarea costului.
Dacă nivelul costului marginal rezultă ca urmare a variaţiei costului
total, iar acesta la rândul lui se modifică drept consecinţă a modificării
uneia dintre componentele sale, respectiv a costurilor fixe sau a celor
variabile, rezultă că se poate face o comparaţie între costul marginal şi
costul variabil unitar, pe de o parte, iar pe de altă parte, între costul
marginal şi costul total mediu.
Comparând costul marginal cu costul variabil unitar se pot reliefa
următoarele aspecte:

20
 - în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile
sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal este
egal cu costul variabil unitar;
- în cazul în care cheltuielile fixe cresc, iar cheltuielile variabile se
menţin proporţionale, costul marginal este determinat atât de
variaţia cheltuielilor variabile , cât şi a celor fixe si, prin urmare,
costul marginal nu poate fi egal cu costul variabil unitar;
- în cazul în care atât cheltuielile fixe, cât şi cheltuielile variabile
nu sunt proporţionale cu cantităţile de produse, costul marginal
nu conţine decât cheltuieli variabile, dar numai pentru sumele cu
care creşte;
- în cazul în care cheltuielile fixe sunt în creştere , iar cheltuielile
variabile nu sunt proporţionale, costul marginal conţine atât
creşterea cheltuielilor fixe, cât şi a cheltuielilor variabile
neproporţionale şi prin urmare costul marginal nu poate fi egal
cu costul variabil unitar.
În concluzie, pentru a exista egalitate între costul variabil unitar
este necesar ca, pe de o parte, cheltuielile fixe să nu se modifice, iar pe
de alta parte, cheltuielile variabile să fie riguros proporţionale cantităţilor
produse pe întregul ciclu de producţie.
Astfel spus, când realizarea unei serii suplimentare de producţie
determină o sporire a capacităţii de producţie, aceasta implică şi o
creştere adiţională de costuri. Când noua serie se realizează în cadrul
capacităţilor existente, volumul fizic al producţiei va genera numai costuri
variabile, iar costul marginal va deveni o funcţie liniară de cost variabil.
Pentru a trece de la un nivel inferior la un nivel superior de fabricaţie, este
posibilă însă şi creşterea cheltuielilor fixe. În situaţia inversă, de scădere a
nivelului de fabricaţie, nu întotdeauna apare o scădere de cheltuieli fixe,

21
deoarece nu întotdeauna, de exemplu, utilajele achiziţionate pot fi
revândute, de unde cheltuielile se vor menţine constante şi vor influenţa
nivelul costului marginal.
Comparând costul marginal cu costul total mediu, se poate face
următoarea remarcă: costul total mediu fiind evident o medie, el se modifică pe
măsură ce creşte producţia, prin costul ultimelor unităţi fabricate, adică prin
costul marginal. Astfel spus, atunci când costul marginal este inferior
costului mediu, acesta din urmă se diminuează; atunci când costul
marginal este superior costului mediu, acesta din urmă creşte.
De aici rezultă că dacă se atinge minimul costului mediu,
costul marginal este egal cu acesta. Nivelul producţiei căreia îi
corespunde un cost total mediu minim poate fi considerat ca un
optim tehnic într-o structură dată, dar nu poate fi şi un nivel ideal
care să aducă întreprinderii cel mai mare profit, adică nu reprezintă şi
optimul economic.

Când producătorul nu are posibilitatea de acţiune asupra

preţului, nici în momentul cumpărării, nici în momentul vânzării,
singura lui variantă de acţiune rămâne nivelul de producţie.

Profitul sau beneficiul, venitul, aşa cum este cunoscut, reprezintă

diferenţa între volumul producţiei realizat prin vânzare şi astfel se observă
că beneficiul este o funcţie ce are ca variabilă volumul producţiei şi prin
urmare poate fi optimizată prin maximizare.

22
 Figura 4: Costul marginal în cazul unui singur preţ

Figura 5: Costul marginal în cazul unei scări de preţuri

Venitul la nivel microeconomic reprezintă o „recompensă

primită de posesorii factorilor de producţie, care îmbracă forma de
salariu, profit, dobândă şi rentă, denumite generic venituri
fundamentale”12.

Veniturile apar astfel ca modalităţi de a-i recompensa pe oameni

pentru participarea lor la desfăşurarea activităţii economice, în calitate de
proprietari ai factorilor de producţie. În sens economic, veniturile trebuie
considerate costuri.
Teoria economică presupune că veniturile sunt acordate pe baza
performanţelor obţinute.

12
Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.490.

23
 Figura 6: Curba costului marginal şi a celui mediu
Aşa cum se observă din figura 6, ca tendinţă, cele două curbe sunt
similare, ele încep printr-o descreştere, trec printr-un minim, după care
cresc continuu. Cu toate acestea, între ele există o serie de deosebiri
esenţiale. Astfel, curba costului marginal este mai pronunţată decât a
costului mediu, atât creşterea cât şi descreşterea costului marginal fiind
mai puternice. De asemenea, minimul costului marginal este inferior
punctului de minim al costului mediu şi este situat în stânga acestuia.
Prin urmare, costul marginal înregistrează valoarea sa minimă la un
volum de activitate (Q1), mai mic decât volumul de activitate (Q2)
corespunzător costului mediu minim. Această diferenţă se explică prin
existentă şi caracteristicile costurilor fixe (care pe termen scurt rămân
constante ca sumă şi variază ca nivel relativ). Costul mediu unitar
cuprinde şi costurile fixe, în timp ce costul marginal, fiind un cost pe
termen scurt, reflectă numai costurile variabile. Intervalul A-B din figura nr.
6, prezentată anterior, este denumit de specialişti „funcţia de importanţă
relativă a costurilor fixe”.
Cu cât costurile fixe deţin o pondere mai mare în costul unitar, cu
atât creşte intervalul A-B. Costul marginal intersectează curba costului
mediu în minimul său. Costul mediu atinge minimul în punctul B şi deci
costul mediu este minim în punctul în care este egal cu costul marginal.

24
 Pentru a se cunoaşte intervalul de producţie în limitele căruia
se poate acţiona, existând o variaţie de preturi, se determină raportul
dintre variaţia relativă a producţiei şi variaţia relativă a preţurilor.

Abordarea optimului economic se poate face şi pornind direct de la

costul marginal, deoarece fiecare serie produsă prezintă nu numai cost
marginal ci şi un venit marginal care este obţinut prin vânzarea seriei
respective. Suma profiturilor marginale reprezintă profitul sau beneficiul total.
O analiza singulară a costului marginal nu are valoare decizională.
Orice calcul al costului marginal trebuie raportat la preţul de vânzare al
produsului. În acest context, în literatura economică s-au exprimat o
varietate de opinii care, deşi abordează problematica optimizării din
unghiuri diferite, sunt totuşi convergente.
Astfel, anumiţi autori segmentează curba costului marginal în 3 zone:
- zona randamentelor crescătoare, când Cmg < C;
- zona optimă, când cei doi indicatori sunt egali sau foarte
apropiaţi ca valoare, respectiv Cmg - C = min;
- zona randamentelor descrescătoare, când Cmg > C.

Figura 7: PO (pragul de închidere) şi PR (pragul de rentabilitate)

25
 Alţi autori susţin necesitatea identificării, pe durata de viaţă a unui
produs, a unui optim tehnic şi a unui optim economic:
- optimul tehnic corespunde acelui volum de activitate care
permite obţinerea unui cost mediu minimal. El semnifică faptul
că din punct de vedere tehnic şi organizatoric nu se poate
produce mai ieftin – corespunzător pragului de închidere din
figura 7;
- optimul economic reprezintă acel volum de activitate la care
costul marginal este minim – corespunzător pragului de
rentabilitate din figura 7.

După alţi analişti, optimul economic semnifică volumul

producţiei care aduce întreprinzătorului profit maxim. Acesta este
atins când costul marginal intersectează preţul de vânzare.
În condiţiile capacităţilor de producţie existente, costul marginal,
sub accepţiunea de cheltuială unitară suplimentară, este format numai din
cheltuieli variabile. Extinderea capacităţilor de producţie presupune
investiţii suplimentare şi deci cheltuieli fixe mai mari. În acest caz, costul
marginal integrează o parte din cheltuielile fixe suplimentare necesare
pentru realizarea producţiei.

Teoria costului marginal aduce, fără îndoială, un plus de

cunoaştere în investigarea raţionalităţii consumului de resurse. Dar
aplicarea practică a acestei metode este limitată, având semnificaţie
reală pentru sectoarele primare şi întreprinderile mono-productive.
Cazurile de întreprinderi mono-productive sunt însă ipoteze
teoretice, contrare realităţii cotidiene. Pentru întreprinderile cu o

26
activitate complexă, aplicarea conceptului marginalist necesită o
evidenţă riguroasă a consumurilor de resurse corespunzătoare
diferitelor niveluri ale activităţii.

27
28