Istoria Romaniei pe scurt

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii

geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului
Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia
românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta,
este problema originilor. Astfel, originile românilor sunt disputate, existând
mai multe teorii.

Dacia și Imperiul Roman

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul

României aparțin grupului indo-european al tracilor. Strabon în „Geografia”
menționa că geții aveau aceeași limbă cu tracii, iar dacii aceeași limbă cu
geții. Totuși, prima relatare despre geți aparține lui Herodot. Cucerirea
Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-
romanii sunt strămoșii poporului român. După ce Dacia a devenit provincie a
Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură și civilizație romană,
inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.

Pe baza informațiilor din inscripția de la Dionysopolis și de la Iordanes, se

știe că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a
format primul stat geto-dac. În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul
dintre slujitorii săi. După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4,
apoi în 5 regate. Nucleul statal se menține în zona munților Șureanu, unde
domnesc succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Statul centralizat dac va
atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal. În această perioadă se mențin o
serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în
106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc
retragerea aureliană.
Perioada principatelor și Epoca fanariotă

În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare

migratoare: goții în secolul III - IV, hunii în secolul IV, gepizii în secolul V,
avarii în secolul VI, slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii,
cumanii , uzii și alanii în secolele X - XII și tătarii în secolul XIII.

În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați. Mai

apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor
condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea
dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine
stătătoare Țara Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub
Bogdan I. Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți:
Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în
Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara
Românească și Iancu de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul
secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a
Imperiului Otoman.

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei, guvernată

de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman
din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea Mihai Viteazul
domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din
teritoriul României de astăzi.

În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în

continuare autonomia internă, dar în 1711 și 1716 respectiv, începe
perioada domnitorilor fanarioți, numiți direct de turci din rândul familiilor
nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867,
Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice,
fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei.
Unirea și Regatul României

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și

Muntenia (sau Țara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea
concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta
a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor
vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, Cuza fiind obligat să părăsească
țara. În 1877, România își obține independența iar în 1881, Carol I este
încoronat ca Rege al României. În 1913, România a intră în război împotriva
Bulgariei, la capătul căruia a obținut Cadrilaterul. În 1914, regele Carol I
moare, rege al României devenind Ferdinand I.

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deși

forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la
sfârșitul războiului, Imperiile Austriac și Rus s-au dezintegrat; Adunarea
Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au
proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand s-a încoronat rege al României
la Alba Iulia în 1922. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate
proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit
de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow
Wilson.

În 1938, regele Carol al II-lea își asumă puteri dictatoriale. Odată cu venirea

sa la putere, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de Miniștri, între 4 iulie și
4 septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–
Roma, antisemită și fascist-totalitară. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov
din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce
Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale
pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa
Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul
Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în
favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de
aur. Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de
sud în favoarea Bulgariei și Uniunii Sovietice, Basarabia Herța și Bucovina de
Nord.

Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea

opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă
Constituția României și îl numește ca prim-ministru pe Generalul Ion
Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în
favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și
devine șef de stat precum și președinte al consiliului de miniștri. În 1941, ca
aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice.

România socialistă

La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord

încă din luna martie, regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță
a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu
Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai a dispus
destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților.

La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici , în 1947,

regele Mihai I este forțat să abdice și a fost proclamată Republica Populară
Română - stat al democrației populare. Regimul instaurat, condus de Partidul
Muncitoresc Român, își întărește poziția printr-o politică de tip stalinist de
descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor
economico-sociale ale vechiului regim burghez. La începutul anilor 1960,
guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de
Uniunea Sovietică, fără însă să renunțe la „cuceririle revoluționare”. În 1965
moare liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România intră
într-o perioadă de schimbări. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea
partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu, care a devenit secretar
general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de
Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974.
Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a
devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980.

România după 1989

În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început

la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un
protest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe
Ceușescu de la putere.

Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste

oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit
președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile
autoritare comuniste și a închis câțiva dintre conducătorii regimului
comunist.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și

președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării
Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-
ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale.
Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie
1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe, Theodor Stolojan i-a urmat lui
Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet. În alegerile naționale
din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin
parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul
partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-
ministrul Nicolae Văcăroiu.

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română

(CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și
l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru.
Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit
de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu. Alegerile din 2000 au fost
câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-
ministru. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția
de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD,
alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin
Popescu Tăriceanu.

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a
Uniunii Europene. În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul
Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța
dintre PSD și PC, PNL și UDMR. Ulterior se formează un guvern de alianță,
între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc, pentru ca din decembrie 2009, în
urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al
independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2.