„Cuvantarea eshatologica”

Cap24-25

Cuvântarea, ultima din cele cinci mari discursuri ale Evangheliei, se prezintă ca un lung
excurs despre sfârșitul lumii, conținând un material preluat în mare măsură, din discursul
eshatologic prezent în Evanghelia după Marcu cap. 13 501.
Cuvântarea eshatologică este construită pe calapodul a 2 planuri care se întretaie şi se
întregesc:
- planul istoric (cap. 24) în care pentru o mai uşoară percepţie a Ucenicilor este vizat
evenimentul dărâmării Ierusalimului înţeles ca sfârşit simbolic al Legi vechi şi inaugurarea celei
Noi
- planul eshatologic (cap. 25), căruia primul îi devine suport, simbol şi prefigurare502.
Seria de avertismente (24,1-36) începe cu o întrebare a ucenicilor: „Spune nouă când
vor fi toate acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? " (24, 3). Ei reiau
distincţia făcută de Iisus în 23, 38-39, cerând lămuriri cu privire la distrugerea Templului şi la a
doua venire. în răspunsul Mântuitorului se arată că aceste două evenimente vor fi precedate de
semne prevestitoare ca: războaie şi zvonuri de războaie, cataclisme naturale etc., toate acestea
fiind doar începutul durerilor (24, 6-8). Se vede cum Matei 24 păstrează obscuritatea apocaliptică
din Mc. 13 unde prezentul Evangheliei era combinat cu viitorul.
În 24, 15 prezicerea „urâciunii pustiirii" este localizată în mod clar în Templu, făcându-
se, în acest fel, referiri la profanarea lăcaşului sfanţ de către romani (anul 70), dar care eveniment
nu se înscrie decât între cele premergătoare fazei finale a Parusiei.
Din versetul 15 vedem că despre această „urâciune a pustiirii” a vorbit prorocul Daniel.
Prorocul Daniel pomeneşte de 4 ori în cartea sa despre „urâciunea pustiirii”. De două ori se
referă la un împărat care se ridică din împărăţia Grecilor şi de două ori se referă la un împărat
care va domni la vremea sfârşitului şi care se va ridica din a patra împărăţie, despre care vorbeşte
Daniel în capitolele 2 şi 7, 8:13; 9:27; 11:31; 12:11.
Aici este vorba despre un împărat care se va ridica din una din cele patru împărăţii care
se vor forma după moartea primului împărat a Greciei (cornul mare a ţapului şi care este
Alexandru Macedon).Gavril ,când îi tâlcuieşte vedenia lui Daniel, îi spune că vedenia aceasta
priveşte vremea sfârşitului. Cei mai mulţi cercetători ai Bibliei sunt de părerea că cornul mic
despre care se vorbeşte în acest capitol este Antioh Epifanes, care s-a ridicat din dinastia
Seleucizilor. Antioh Epifanes a făcut să înceteze închinarea la Templu, a interzis respectarea
Legii, a impus pe toţi evreii să jertfească scroafe pe altar, iar oricine nu se supunea poruncii lui
era aspru pedepsit (dacă cineva iţi tăia copilul de parte bărbătească împrejur, era răstignit, iar

1
copilul spânzurat de gâtul tatălui). Despre aceasta puteţi afla mai multe în articolul „Cine sunt
împăraţi din Daniel 8 şi 11?”. Tot în acest articol veţi putea găci răspunsul la întrebarea cum
această vedenie priveşte vremea sfârşitului, chiar dacă la versetul 26 se spune că vedenia cu
serile şi dimineţile (despre urâciunea pustiirii) din 8:14 este cu privire la nişte vremuri
îndepărtate (pentru Daniel). Amintesc că vedenia descrisă în cap. 8 Daniel a avut-o în anul al
treilea a lui Belşaţar) aproximativ 550 î. d. Hristos, iar Antioh Epifanes a interzis închinarea la
Templu în anul 167 î. d. Hristos.
Avertizarea din Matei 24:15, şi mai departe, este pentru evreii care, la vremea
sfârşitului, vor locui în Ierusalim. Despre fuga aceasta este scris şi la Zaharia 14 şi la Apocalipsa
12, dar este un alt subiect. Vă recomand să studiaţi cărţile Daniel şi Apocalipsa pentru o
înţelegere mai profundă şi mai clară a acestei profeţii. Vă amintesc că scopul cărţii Apocalipsa
nu este să ne încurce, ci ca să “arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.”
(Apocalipsa 1:1).
Originea iudaică a unei bune părţi a destinatarilor evanghelici este reflectată în
rugăciunea în care se cere ca fuga de la sfârşitul lumii să nu fie în zi de Sabat (24, 20).
Menţionarea sabatului de către autorul evangheliei poate să reflecte o situaţie delicată din sânul
„comunităţii mateene" şi anume, aceea că încă sabatul se mai respecta, ceea ce oglindeşte
dificultatea desprinderii totale de iudaism a primilor creştini recrutaţi dintre iudei503.
Raymond Brown este de părere că o bună parte din materialul capitolelor 24-25 este
preluat de autorul evangheliei din documentul Q şi dintr-o tradiţie proprie lui Matei
Cât priveşte exprimarea exactă a ultimelor evenimente şi încadrarea lor temporală,
Matei lasă să se înţeleagă că nu e preocupat de acest fapt, întrucât nici nu este de folos. Ceea ce
el însă, a sesizat foarte bine din discursul lui Iisus şi a şi consemnat, este îndemnul la veghere
(24, 37-51), având în vedere faptul că nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul venirii Fiului Omului
(24, 36).
Totuşi este menţionat semnul final după care se va recunoaşte declanşarea totală a
Parusiei: atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă" (24,
30).
Acest ultim semn va fi precedat, dar aproape într-o simultaneitate de desfăşurare, de. un
cataclism în derularea legilor şi funcţiilor fireşti ale aştrilor cereşti: „soarele se va întuneca luna
nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor zgudui" (24, 29).
în iudaismul timpului lui Iisus aceste expresii făceau parte din colecţia tradiţională de texte care
prezentau caracterul cosmic şi decisiv al ultimei intervenţii a lui Dumnezeu în istorie504.

2
 Avertismentul dat slugii „credincioase", dar care nu va mai aştepta venirea stăpânului în
toată buna rânduială a slujbei şi misiunii încredinţată ei, fiind pusă astfel lângă făţarnici, unde va
fi „plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (24,51), are menirea de a sublinia faptul că creştinii
necredincioşi (şi probabil, în mod special, slujitorii Bisericii) vor avea parte de aceeaşi aspră
judecată, aidoma cărturarilor şi fariseilor, iar soarta lor veşnică va fi caracterizată de acelaşi
dramatism existenţial ca şi al lor.

Secvenţa „curăţirii Templului" (21,10-17), cu semnificaţia] enunţată mai sus precum

şi blestemarea şi uscarea smochinului (21, 18-22) reorganizează pe Mc. 11, 12-25 unde
curăţirea Templului este indicată între blestem şi uscare. Izgonirea vânzătorilor din Templu are
loc în ziua în care Iisus intră în Ierusalim (şi nu în ziua următoare cum pretinde Marcu) şi este
aşezată în contextul în care întreg oraşul se ridică şi îl recunoaşte pe Iisus ca prooroc: „Şi intrând
El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulţimile
răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii" (Mt. 21, 10-11).
De asemenea, consemnarea concomitentei blestemării smochinului cu uscarea sa are
rolul de a spori miraculosul, întrucât la Matei el se usucă imediat ce este blestemat, şi nu a doua
zi, ca la Marcu (11, 20). Evenimentul se constituie şi ca unul din ultimele menite a întări
convingerea Ucenicilor în mesianitatea Sa, având în vedere că urmau Patimile, iar Iisus ştia că se
vor sminti în credinţa lor faţă de El. Că episodul blestemării smochinului iese din sfera unui fapt
obişnuit, expresia unei indignări sau surprinderi umane şi că intră în domeniul mesianic de
confirmare a dumnezeirii lui Iisus, rezultă din simplul fapt că acţiunea depăşea cadrul logicii
umane. Smochinul este blestemat într-un moment când nu era vremea smochinelor, fapt subliniat
în mod expres de evanghelistul Marcu: „ încă nu era vremea smochinelor" (11, 13). Şi atunci,
care este motivul supărării lui Iisus? Evanghelistul Matei răspunde: „ Văzând acesta ucenicii s-
au minunat... iar Iisus, răspunzând le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: De veţi avea credinţă şi nu
vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul... şi toate câte veţi cere, rugându-vă
cu credinţă veţi primi" (Mt. 21, 20-22). Exprimarea din Mc. (11, 24) este mai profundă: „pe
toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea ".
O intercalare marcană descrie acţiunile din ziua următoare, în special de la începutul ei:
blestemarea smochinului, curăţirea templului, găsirea smochinului uscat (11,12 - 25).
Blestemarea pomului pentru că nu avea fructe pare pentru mulţi un act iraţional din moment ce,
aşa cum consemnează Marcu, perioada dinainte de Paşti nu era anotimpul smochinelor. Această
menţionare a evanghelistului, absentă din relatarea paralelă în evanghelia după Matei, subliniază
ideea că evenimentul relatat are valoare de semn. Faptul că imediat după "episodul smochin"

3
urmează relatarea curăţirii Templului, smochinul fară rod poate prefigura Templul în care Mesia
n-a găsit nici un rod (cf. Ier.8,13; Osea 9, 16-17; Miheia 7,1).
Totuşi, blestemarea smochinului este similară cu acţiunile profetice din Vechiul
Testament ale căror ciudăţenie atrage atenţia asupra mesajului prezentat în mod simbolic (Ier. 19,
1-2. 10-11; Iez. 12, 1-7). Pomul deja uscat reprezintă acele autorităţi iudaice ale căror eşecuri
sunt ilustrate în acţiunea a lui Iisus de curăţire a Templului, devenit loc de negoţ, în schimbul
locului de închinare pentru toate popoarele (Ier. 7,11; Isaia 56,7). în special, sunt vizaţi arhiereii
şi cărturarii care căutau să-1 omoare pe Iisus, pedeapsa lor viitoare fiind simbolizată prin
vestejirea pomului.
Elementul miraculos din blestemare şi vestejire devine în Mc. 11, 22 - 25 ocazia pentru
Iisus de a da Ucenicilor Săi o lecţie de credinţă şi de putere a rugăciunii: "Aveţi credinţă în
Dumnezeu... că oricine nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face,fi-va
lui orice va zice. De aceea, vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi
şi le veţi avea "(11, 23-24). în multe manuscrise există varianta " le veţi primi", ceea ce trădează
preferinţa copiştilor pentru forma LAMBÁNETE a verbului LAMBÁNO - a primi, ca exprimând
o succesiune logică. în varianta de faţă este vorba însă de simultaneitatea teo-logică a verbului
(aoristul ELÁBETE) din celelalte variante, care pune accentul pe extraordinara putere a credinţei
pure, aceea care-şi realizează obiectul prin ea însăşi, fără mijlocirea sau implicarea nădejdii.
SMOCHINUL este un pom bun si iubit de Dumnezeu. A fost rânduit de la început sa
poarte sămânța buna în el si sa dea roade bune, plăcute si folositoare, la vremea potrivita.
Trebuie sa ne gândim cu grija si atentie ce vrea sa ne învete Domnul prin blestemarea
smochinului, caci ne spune: ,,Învatati de la smochin, prin pilda lui”. Atentia ne este ,,alertata”
prin faptul ca Iisus rosteste un blestem pentru prima si ultima data. De asemeni ne surprinde
faptul ca face acest lucru mânat de ,,foame”. (Abia plecase din Betania, din casa Martei si
Mariei, unde era primit ca oaspete iubit, iar Marta se straduia sa-i pregateasca ce putea ea mai
bun). El, care dupa patruzeci de zile în pustie, refuza sa-Si foloseasca puterea, data de
Dumnezeu, ca sa transforme pietrele în pâini si sa manânce si-i raspunde Satanei ca ,,OMUL nu
va trai numai cu pâine, ci cu orice CUVÂNT care vine din gura lui Dumnezeu”, acum, brusc
,,flamânzeste”. Vede Smochinul si cauta roade, sa manânce. – MARCU 11, v. 12-26. - Dar nu
gaseste ,,caci NU ERA ÎNCA VREMEA SMOCHINELOR”, si-l usuca pe loc, printr-un blestem.
Mladita frageda si frunzele se fac negre si moarte si ,,nimeni nu va mai mânca vreodata rod din
el.
Cuvintele lui Iisus pun accentul pe extraordinara putere a credinţei pure, aceea care-şi
realizează obiectul prin ea însăşi, fără mijlocirea sau implicarea nădejdii. In acest mod,
rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci devine o permanentă mulţumire. în acest sens,

4
învierea lui Lazăr este semnificativă: Iisus mulţumeşte Părintelui ceresc înainte de a săvârşi
minunea ca şi cum ea ar fi fost săvârşită, iar într-o rugăciune liturgică i se mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru că „ne-a dăruit împărăţia ce va să fie". în Euharistie, actul prefacerii este
precedat, nu urmat, de mulţumire, ca şi în cântarea concomitentă „Ţie îţi mulţumim Doamne şi
ne rugăm Ţie."
Apostolul Pavel este şi mai explicit în exprimarea acestui adevăr, afirmând că ceea ce
pentru noi este virtual, pentru Dumnezeu este real; o făgăduinţă a lui Dumnezeu devine realitate
în chiar clipa în care El a rostit-o.
Acesta este AVERTISMENTUL LASAT LUMII DE DOMNUL IISUS PRIN PILDA
SMOCHINULUI BLESTEMAT (pentru ca noi sa putem devenim RODITORI, din acel
SMOCHIN, nimeni n-a mai mâncat niciodata ROADE). Puterea vine de la Dumnezeu. Folosita
de omul lipsit de Dumnezeu, este distrugatoare si ucigasa. Credinta în sine însusi, a omului care
se crede singurul lui Dumnezeu, îl va face sa usuce”, sa ucida, tot ce-i sta în cale, sa mute muntii
de unde i-a asezat Dumnezeu, sa schimbe rosturile si rânduielile lui Dumnezeu, sa faca ORICE
VREA, (spre nimicirea lui si a lumii), beat de putere, progres, descoperiri stralucite, cuceriri ale
mintii, civilizatie, glorie, tot mai sus, tot mai departe de Dumnezeu, de Creator, de Tatal care ne-
a creat pentru ALTFEL DE VIATA, singura care ne poate face fericiti. ,,Tot ce ve-ti CERE
(catre Dumnezeu), cu CREDINTA (în Dumnezeu), prin RUGACIUNE (catre Dumnezeu), VETI
PRIMI (de la Dumnezeu), Caruia Îi apartine TOT CE EXISTA, Care POATE TOTUL, Care NE
DARUIESTE TOT CE ESTE SPRE BINELE NOSTRU, caci EL NE-A CREAT, NE IUBESTE
si vrea sa fim FERICITI). De aceea, în Marcu, Domnul începe cu cuvintele: ,,AVETI
CREDINTA ÎN DUMNEZEU” si se îndreapta, ca în RUGACIUNEA ,,TATAL NOSTRU”, spre
ultimul ÎNDEMN: ,,IERTATI ORICE AVETI ÎMPOTRIVA CUIVA” (caci PUTEREA este data
spre RUGACIUNE, CREDINTA, IERTARE, altfel o veti folosi spre a va BLESTEMA,
,,USCA”, UCIDE, NIMICI). – MARCU 11 v. 22 - ,,AVETI CREDINTA ÎN DUMNEZEU!”
ACESTA ESTE AVERTISMENTUL FINAL, ROSTIT, LÂNGA SMOCHINUL USCAT, DE
DOMNUL VIETII. ,,Cine are urechi de auzit, SA AUDA! striga Domnul, ca sa auzim ceasta
PORUNCA, aceasta CHEMARE A LUI. Caci Dumnezeu, când ne-a creat, ne-a dat tuturor
,,URECHI DE AUZIT”, ca sa-I auzim GLASUL si sa-I primim CUVÂNTUL, ca sa putem fi
SALVATI din întuneric, desertaciune, nebunie, amagire, orbire si moarte, sa ne întoarcem la El,
ca fiul risipitor la Tatal care îl asteapta sa-l învaluie în mila, iertarea, bucuria si IUBIREA SA DE
NECUPRINS SI DE NEÂNTELES.
În continuare, punerii sub semnul întrebării a autorităţii lui Iisus (Mt. 21,23-27), de
către preoţii şi bătrânii poporului şi căreia i se răspunde în termenii lui Ioan Botezătorul, Matei îi
adaugă pilda cu cei doi fii (Mt 21, 28-32).

5
 Comparând autorităţile iudaice ale vremii Sale cu fiul care spune că i se va supune
tatălui, dar nu o face, Iisus expune un contrast polemic: vameşii şi desfrânatele care au crezut lui
Ioan Botezătorul vor precede mai marilor poporului în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 21, 32).
Judecata aspră continuă şi în pilda lucrătorilor răi (21, 33-46), pentru că în versetele
43-45 este consemnat faptul că arhiereii şi fariseii au înţeles că ei sunt ţinta avertismentului
potrivit căruia împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la ei şi se va da neamului care va aduce
roadele ei la timpul potrivit: „iar arhiereii şi fariseii ascultând pildele Lui, au înţeles că despre
ei vorbeşte."
Matei avea în vedere prin consemnarea concluziilor pildei imaginea Bisericii lui Iisus,
ca un preambul al împărăţiei, şi din care vor face parte atât evreii, cât şi păgâni care au crezut în
El.
Evangheliile sunt Lucrarea lui Dumnezeu. Ele ne schimba mintea si inima, prin felul în
care Dumnezeu le-a gândit si construit. Sunt veșnice ca Dumnezeu si la fel de valabile pentru
orice om, din orice timp, cât si pentru fiecare neam, popor si întreaga lume, până la sfârșit. Ele
descoperă ,,tainele Împărăției Cerurilor” si ni-L fac CUNOSCUT pe SINGURUL DUMNEZEU
ADEVARAT, CREATORUL A TOT CE EXISTA. În aceasta pilda a lucrătorilor viei, Lucrarea
Sa este descoperita scurt si clar, încât si un copil sa înteleaga. Ea ne vorbeste si noua, desi când a
rostit-o, Domnul vorbea celor ,,întelepti si priceputi”, liderilor religiosi ai lui Israel. ,,Via” este
întreaga CREATIE Si în acelasi timp, fiecare om, cu atitudinea mintii si inimii lui, fata de
Creatie si Creator, la fel cum este DARUL facut poporului Israel, de a fi ALES de Dumnezeu
pentru împlinirea Lucrarii Sale de SALVARE a fiecarui om de pe pamânt. Pericolul este, ca cei
binecuvântati cu toate darurile lui Dumnezeu, sa UITE ca sunt beneficiari, ,, lucrătorii viei” si sa
se creada STAPÂNI, SA UITE sa fie recunoscatori, sa-L iubeasca, sa-L slaveasca-L asculte, pe
Cel care le-a daruit atâta bogatie de frumusete, belsug, bucurie, ocrotire, pace si tot ce au nevoie.
Înainte de Întâmplare, Dumnezeu Îsi trimitea Proorocii sa aminteasca poporului Israel ca sunt ai
lui Dumnezeu. Azi, Dumnezeu vorbeste fiecarui om prin Evanghelii, SEMNUL DAT LUMII,
RAMAS ÎN LUME, Hristos, Care va cu noi, în fiecare zi, pâna la Sfârsitul veacurilor. Dar, asa
cum Proorocii erau prigoniti, batjocoriti, ucisi, nesocotiti, tot asa oamenilor de azi nu le pasa de
Evanghelia Domnului Iisus. Cei din vremea Lui, ,,L-au scos afara din vie si L-au omorât”. Dar,
tocmai în felul acesta, El a ramas în LUME, prin MÂNGÂIETORUL trimis lumii prin moartea si
învierea Sa.
,,Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii”, este PIATRA DE TEMELIE A ÎMPARATIEI
LUI DUMNEZEU PE PAMÂNT, pe care Dumnezeu îsi ZIDESTE BISRICA NEVAZUTA, ÎN
INIMA FIECARUI OM CARE-L PRIMESTE. (,,Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea”). Când
au ucis MOSTENITORUL, crezând ca ,,scapă” de Dumnezeu, ca sa devina ei STAPÂNII VIEI”

6
pe care Dumnezeu a sadit-o si i-a dat viata, ,,Domnul a facut acest lucru care este minunat în
ochii nostri”.
Domnul a murit, a ÎNVIAT si ESTE VIU CU NOI. ESTE ,,SEMNUL” DAT celor care
au ochi, urechi si inima sa-L primeasca. Acei zidari nu pricepeau ca Dumnezeu NU POATE
FI ,,LEPADAT” de oameni, El este o ,,PIATRA” vesnica, vie, în care sunt ocrotiti cu Puterea lui
Dumnezeu, toti cei care au în ei, ca temelie a vietii acea ,,PIATRA” lepadata de zidarii orbi, pe
care Domnul zideste Împaratia Lui în inimile lor. Dumnezeu este mai MARE decât toti si
Lucrarile Lui sunt MINUNATE ÎN OCHII NOSTRI.