Stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare socială în

mediul şcolar

Facultatea de Educație Fizică și Sport

Master: an II
Specializarea: Kinetoterapia în patologia ortopedico-traumatică
Studenta: Pupăză Petronela-Tania
 Stereotipurile sunt modalități de a caracteriza oamenii atașându-le etichete. Adesea,
stereotipurile au rolul de a explica și a justifica atitudinile și comportamentele pe care le avem
față de ceilalți. Eticheta este o descriere a comportamentului/felului de a fi al unei persoane.
Etichetele pot fi pozitive sau negative. În ambele cazuri efectul este întărirea acelui
comportament/mod de a fi.
Teoria etichetarii afirmă că un comportament “problemă” este acel comportament care a fost
etichetat ca fiind problematic, că actul etichetării este cel care creează problema, şi nu indivizii.
Etichetele, emană un fel de autoritate, de exemplu, un profesor, un părinte sau o persoană
importantă, care repetă şi consolidează eticheta până când aceasta devine ferm asociată unui
individ. Teoria mai afirmă că atunci când etichetele sunt ataşate oamenilor, poate fi dificil pentru
un individ să mai scape de ele, individul poate ajunge să le accepte, le interiorizează şi crede că
sunt adevărate.

Stereotipurile și prejudecățile sunt metode de a cataloga lumea din jurul nostru. Conform
Cambridge Dictionary, stereotipurile reprezintă „o idee fixă pe care oamenii o au despre cum
este cineva sau ceva, în special o idee care este greșită”. Conform aceluiași dicționar,
prejudecățile sunt „o opinie sau un sentiment nedrept și nerezonabil, mai ales atunci când se
formează fără cunoaștere sau gândire suficientă”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei
preconcepute și clișee, în timp ce prejudecățile sunt sentimente iraționale de frică și neplăcere.
Acestea pot fi înțelese ca filtre care ne protejează cumva de informații în exces și ne permit să
judecăm oamenii fără ai cunoaște personal sau doar superficial: acestea ne limitează opinia
asupra realității. Stereotipurile pot fi : pozitive, atunci când reunesc în structura lor trăsături
valorizate pozitiv la nivel social, sau negative, dacă reunesc anumite caracteristici valorizate
negativ. În general, indivizii dezvoltă mai puternic stereotipuri negative referitoare la alte grupuri
decât la cele din care el face parte.

Spre exemplu, când o clasă de elevi primește colegi noi, toți au tendința de a-i eticheta, după
aspect, comportament. Din propria experiență, și clasa mea de la liceu a primit de câteva ori
colegi noi, astfel în cadrul anilor mei de liceu, s-au transferat la noi în clasă 2 elevi. Prima oara a
fost un băiat slăbuț, timid, blond, cu ochelari, un băiat mai introvertit care pentru simplul fapt că
stătea mai tot timpul la locul lui și nu făcea probleme, ceilalți ori îl ignorau, ori râdeau de el, ori
făceau glume proaste pe seama lui.Cealaltă persoana a fost o fata mai grăsuță, căreia evident că i-
au fost puse etichete. Multe astfel de exemple am avut și în școala generală, și cu colegi romi,
colegi pe care și profesorii îi priveau diferit, deși unii dintre ei erau cuminți, nu făceau probleme.

Stereotipurile sunt credințele referitoare la caracteristicile psihologice sau comportamentele

unor categorii de indivizi sau grupuri sociale. Mulți dintre noi ne folosim de astfel de
stereotipuri în viața de zi cu zi, iar acestea se pot referi la: gen, naționalitate, rasă, etnie, religie,
stare de sănătate, statut social. Stereotipurile de gen nu reprezintă o problemă până în momentul
în care ajung să influențeze deciziile importante pe care le luăm în cursul vieții sau reprezintă o
constrângere în formarea personalității noastre. Stereotipurile de gen sunt cele care taxează o fată
care joacă fotbal și se cațără în copaci ca fiind „băiețoasă“ sau un băiat care plânge, este mai
sensibil sau este pasionat de dans ca fiind precum o fată. Tot ele sunt de vină atunci când o fată
este descurajată să-și aleagă o meserie tehnică, pentru că aceasta este o meserie pentru băieți. Sau
când un bărbat este blamat pentru că vrea să fie artist, când în schimb ar trebui să urmeze o
carieră mai „serioasă“, care să-i permită să-și întrețină ulterior familia. Această idee este
susținută și în manualele școlare, care conțin încă multe texte care înfățișează femeile ca ființe
dedicate în întregime vieții casnice, prezentate în roluri de familie (mamă, bunică, soră), în
vreme ce personajele masculine sunt prezentate ca fiind active, având meserii interesante și bine
văzute în sfera publică. Aceste modele sunt interiorizate de elevi, ceea ce constituie un factor
important în modelarea comportamentului și a așteptărilor legate de viața socială și profesională.

După un studio mai vechi este evidențiat faptul că profesorii consideră unele meserii ca fiind
mai potrivite pentru fete (coafeză, cosmeticiană, asistentă medicală, asistentă socială, stewardesă,
decoratoare, secretară, bibliotecară, traducătoare, fotomodel, funcționară, baby sitter, psiholog),
iar altele ca fiind mai indicate pentru băieți (broker, finanțist, informatician, politician, teolog,
arhitect, mecanic, pilot, sportiv, cascador, ofițer, gardian). Conform acestor prescripții, fetele ar
avea aspirații mai limitate pe piața forței de muncă, în comparație cu băieții, care pot să aspire la
slujbe mai bine plătite și care să le ofere prestigiu social. Așteptările diferite ale cadrelor
didactice pot să influențeze chiar rezultatele școlare ale elevilor. Spre exemplu, o serie de studii
au demonstrat că relativul avantaj al băieților la discipline din sfera științelor exacte nu pornește
de la diferențe reale între cele două genuri, ci reproduce diferențe de gen construite social. La fel,
faptul că fetele obțin rezultate mai bune în mod constant este tot o consecință a așteptărilor
profesorilor (conform cărora fetele sunt mai conștiincioase, de exemplu). Diferențele de gen reies
și din organizarea activităților în mediul școlar (ex.: separarea fetelor și băieților pe grupe pentru
diferite activități la clasă, sau pe echipe pentru activitățile sportive) sau din procedurile
organizaționale precum uniforma obligatorie (pantaloni pentru băieți, fuste pentru fete).

Diferența dintre stereotipuri și prejudecăți nu este foarte ușor de sesizat: este greu de spus
unde se termină una și începe cealaltă. Prejudecata este o opinie, idee preconcepută, adeseori
nefavorabilă, despre un anumit lucru, despre un anumit grup, formată înainte de investigarea
tuturor fațetelor pe care acestea le implică. A face presupuneri despre ce și cum sunt ceilalți este
mai ușor decât a încerca să-i cunoaștem. Cele mai întâlnite prejudecăți sunt cele referitoare la
etnie, rasă, religie. Prejudecata este ceea ce noi gândim despre acele etichete care sunt deja puse.

Prejudecățile pe care le avem despre ceilalți conduc la discriminare și marginalizare.

Discriminarea este acțiunea prin care o persoană este tratată nedrept din cauza unor atitudini
bazate pe prejudecăți. Prejudecata este credința, în timp ce discriminarea este acțiunea
(prejudecata manifestată).

Discriminarea nu este altceva decat încalcarea dreptului la egalitate, iar acest drept este
încălcat de cele mai multe ori în școli. Discriminarea se bazează pe o prejudecată, care nu este
altceva decat o idee preconcepută, greșită, pe care și-a făcut-o un om despre
altcineva. Discriminarea poate să fie directă ( spre exemplu cel al refuzului înscrierii elevilor
romi la o anumită școală) sau indirectă ( impunerea purtării de către copii a unor uniforme
scumpe sau obligativitatea achiziționării de către părinți a unor materiale educative cu costuri
ridicate).

Unul dintre tipurile de discriminare, este discriminarea persoanelor cu dizabilități din școli.
Dizabilitatea se referă la una sau mai multe deficiențe fizice, psihice, mintale sau senzoriale care,
în lipsa unui mediu accesibilizat, pot împiedica parțial sau total șansele unei persoane de a duce
un trai independent. Dizabilitatea are așadar două componente: una dată de afecțiunea medicală
în sine, iar cealaltă dată de capacitatea mediului social de a răspunde nevoilor specifice ale
persoanelor cu dizabilități. Principalele tipuri de handicap (termenul folosit în România în locul
celui de „dizabilitate”), menționate în legislația românească, sunt următoarele: fizic, vizual,
auditiv, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

În Uniunea Europeană, procentul de persoane cu dizabilități se ridică la aproximativ 10% din

populația generală. În România, acest procent coboară la 3%, însă acest lucru nu spune altceva
decât că sunt foarte multe astfel de persoane care nu sunt înregistrate. O lipsă a datelor cu privire
la numărul real al persoanelor cu dizabilități arată slaba preocupare a societății românești cu
privire la necesitatea incluziunii sociale a acestora. În lipsa unor strategii guvernamentale viabile,
șansele de integrare socială a persoanelor cu dizabilități scad considerabil. Prin urmare, nu e de
mirare că numărul persoanelor cu dizabilități neșcolarizate este de șapte ori mai mare decât
media națională.

Cu cât dizabilitatea e mai severă, cu atât mai mult scade nivelul de educație, iar abandonul
școlar după primele patru clase este de două ori mai mare decât în rândul populației generale.
Prin urmare, putem concluziona că, în România, sistemul educațional este greu accesibil
persoanelor cu dizabilități.

Conform unui raport publicat de către Organizația Mondială a Sănătății, includerea copiilor și
adulților cu dizabilități în sistemul educațional este extrem de importantă pentru că educaţia
contribuie la formarea capitalului uman, fiind astfel un factor cheie pentru dezvoltarea şi
bunăstarea personală, iar excluderea copiilor cu dizabilităţi de la oportunităţile educaţionale şi de
angajare în muncă prezintă costuri sociale şi economice ridicate. De exemplu, există tendinţa ca
adulţii cu dizabilități să aibă o situaţie materială mai proastă decât adulţii fără handicap, însă prin
educaţie această tendinţă este diminuată. Soluția cea mai potrivită este includerea copiilor cu
dizabilităti în școlile de masă acolo unde este posibil. În vederea îndeplinirii acestui deziderat
este nevoie de accesibilizare, prin aceasta înțelegând atât adaptarea mediului fizic cât și
adaptarea programelor educaționale în așa fel încât să răspundă copiilor cu cerințe educaționale
speciale.
În România, ca număr, există mai mult de 660.000 de persoane cu dizabilităţi, dar abia dacă sunt
prezenţi în şcolile normale (chiar dacă dizabilitatea lor este fi zică şi nu au o deficienţă de
învăţare).

Un al tip de discriminare este cel după etnie.Discriminarea după etnie se întâmplă cel mai
frecvent în mediul școlar, deoarece din toate părțile și din afara mediului școlar se aude despre
așa zișii “țigani”, iar cel mai frecvent sunt ignorați sau pedepsiți, poate uneori certați fără vină,
iar copiii îi ignoră într-o extremă bună, iar în cealaltă extremă îi “atacă”, râd de ei, îi batjocoresc.

Modul în care sunt tratați copiii și tinerii la școală reprezintă un factor important care poate să
influențeze rezultatele la învățătură. Tratamentul diferențiat al romilor și al persoanelor de alte
etnii influențează frecvența școlară, nivelul de educație atins și variază de la hărțuire rasială sau
ostilitate manifestată de părinții și cadrele didactice care nu sunt de etnie romă până la practici
care conduc la școli sau clase diferite.

Incidentele generate de comportamente discriminatorii reprezintă un semnal de alarmă, care

semnalează necesitatea implementării unor măsuri preventive. Ca regulă generală, aceste măsuri
ar trebui dezvoltate într-o manieră participativă, împreună cu elevii și părinții acestora. Ar trebui
să fie încurajate discuțiile teme delicate, organizarea de activități care să stimuleze reflecția și
gândirea critică a elevilor, precum: dezbateri, studii de caz, descrierea experiențelor de viată,
implicarea activă în campanii de combatere a discriminării, analiza stereotipurilor prezentate de
mass-media, exprimarea prin mijloace artistice (teatru, pictură etc.).

În concluzie, mereu o sa existe astfel de stereotipuri, prejudecăți, fie că vrem fie că nu, tot vom
pune etichete la prima vedere, dar important este cum să le și abordăm să nu se ajungă la
discriminare. Discriminarea este un mod prin care mediul școlar, social ne face să vedem ceea ce
este cu adevărat, faptul că suntem diferiți este un fapt normal și dacă am fi la fel toți totul ar fi
monoton, atât în ceea ce privește etnia, modul de a vorbi (după localitate),culoarea pielii, pe când
discriminarea persoanelor cu dizabilități este total nedreaptă, ar trebui să fie cât mai promovați
acești copii și îndemnați la educație, o educație normală, într-o clasă normală. Copiii cu
dizabilități ar trebui să fie împărțiți câte 2, 3 pe clasă, și să beneficieze de o educație normală
într-o școală normală, școală care să aibă consilieri pe aceste probleme.
BIBLIOGRAFIE
1. M.Neagu,G. Dowden, O. Macovei -“Respect pentru diversitate”,2010
2. O. Mihăiescu, D. Putineanu,, C. Rîureanu, “Discriminarea pe înțelesul tuturor”,
București, 2018
3. Participarea la educaţie a copiilor romi: probleme, soluţii, 2002

Resurse web:

 ttps://www.slideshare.net/elena1r/discriminarea-64125948?qid=f5cec2b5-930b-4bd4-
ac5a-b7eab4a5836e&v=&b=&from_search=1
 https://www.slideshare.net/IasminBodea/lectie-discriminare?qid=f43aeefa-f196-4d9d-
a327-5328e6d17613&v=&b=&from_search=1
 https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-2014-roma-survey-dif-
education_ro.pdf