Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada, de a ieşi de sub platoşa severă, malformată a vieţii

terne, banale. La urma urmei, fiecare vine dintr-un eşec, şi încearcă acum, în vacanţă, gestul recuperator, de a fi fericit.
Pensiunea devine un spaţiu simbolic al imposibilei iubiri. Personajele au mai mult iluzia trăirii decât certitudinea ei.
            Ideea de vacanţă presupune debranşarea de la problemele diurne. Fiecare personaj trăieşte un tip de criză, în raport
cu vârsta sau cu experienţa socială  pe care o are.
            Dacă ar fi să găsim personajului sebastinian personaje compatibile din teatrul românesc interbelic, singurele pe
măsură sunt personajele camilpetresciene. Relaţia celor doi scriitori era celebră în epocă, mereu tensionată, cu urcuşuri şi
coborâşuri (în „Jurnal” până la caricatural!). Pentru Mihail Sebastian, Camil Petrescu a fost şi un mentor ascuns – idee mai
rar şi mai greu acceptată – pe lângă mentorul deja recunoscut în mentalitatea publică: Nae Ionescu. S-ar putea să avem de-
a face cu replici în zona freatică a operelor, atât în teatru, cât şi romane.
            Personajele din teatrul lui M. Sebastian trăiesc un tip de criză, dar fără incandescenţa trăirii în absolut a personajelor
camilpetresciene.
            Şi la Camil Petrescu personajele îşi pun problema fericirii, dar atât de intens încât dezbaterea de tip imperativ „acum
şi aici”  capătă o tensiune excepţională, în timp ce Mihail Sebastian adaugă tensiunii o dimensiune nouă, a visării spre
„atunci şi acolo”.
            Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii. Ele se joacă de-a libertatea, de-a iluzia, de-a iubirea într-un spaţiu
închis – o pensiune -, într-un loc singuratic – în munţi –, într-un final de vară – în august.
            Cele trei acte ale piesei marchează cele trei momente ale lunii de vacanţă. Actul întâi prezintă primele zile de
vacanţă, când personajele de-abia se cunosc, se descoperă unele pe altele şi se fixează în simpatii sau antipatii. În miezul
vacanţei – actul al doilea – toate personajele visează la un tip de fericire. Actul al treilea este cu final amar, căci fiecare
înţelege că fericirea nu le e permisă. Sau le este permisă doar ca o onirie  scurtă precum o ploaie de vară. 
            Fericirea nu este permisă din cauza memoriei, a neputinţei personajelor de a uita de unde vin, de a uita acea
realitate esenţială care le oferă un tip de identitate.
            Fiecare personaj trăieşte un tip de criză: Ștefan Valeriu dezvoltă forme ale crizei de personalitate. Jeff are criză de
adolescent. Bogoiu este captiv crizei senectuţii în timp ce Maiorul  trăieşte o criză de senilitate. Valeria, fata bătrână, nu
poate depăşi criza erotică iar Corina, ingenua piesei, trăieşte dureros o criză de adaptare.
            De fapt, pentru niciunul criza nu e o noutate. Fiecare personaj este demult locuit de o stare incertă, ca o boală.
Vacanţa este cea care o scoate la iveală, o aduce în prim-planul conştiinţei şi o transformă în problemă de existenţă.
            La presiunea doamnei Weber vin şase inşi în vacanţă. Ei au profesii diferite, vârste şi structuri sufleteşti diferite.
Toate personajele sunt controlate de un eu profund, adesea tulburat. Toată arta lui Sebastian constă în puterea de a capta
această ţâşnire din adânc a obsesiilor, dorinţelor, visărilor. Par fiinţe scăpate dintr-un naufragiu, uşor agonice aruncate de
val pe o plajă pustie.