Bazele economiei 49

Capitolul 5. Piața

Esența activității economice este adesea asociată cu schimbul și avantajele pe care le oferă
acesta atât vânzătorilor cât și cumpărătorilor, avantaje care se datorează în primul rând diviziunii
muncii. Figura 5.1. explică, în termeni generali, apariția pieței.

Diviziunea
Schimbul Piața
muncii

Fig.5.1. Apariția pieței

Astfel, apariția diviziunii muncii a dus la dezvoltarea schimbului, care, la rândul său a dat
naștere pieței. Diviziunea muncii reprezintă împărțirea ansamblului muncii sociale în activități
specializate [CEA 00].

5.1. Specializarea, avantajul comparativ și schimbul

Datorită faptului că în contextul actual nevoile oamenilor și ale societății, în ansamblul

său, sunt tot mai numeroase, tot mai exigente și tot mai variate, este nevoie de o mare diversitate
de bunuri care să satisfacă aceste nevoi. Pentru un agent economic ar fi dificil, dacă nu chiar
imposibil să producă toate bunurile de care au nevoie oamenii. Astfel a apărut necesitatea
specializării producției, care reprezintă o formă de organizare a producției ce constă în
executarea anumitor tipuri de produse, în unități de producție special organizate, care dispun de
mașini, utilaje și forță de muncă specializate [CEA 00].
Specializarea producției prezintă mai multe avantaje, dintre care [DUG 12]:
 determină creșterea productivității muncii, deoarece oamenii care sunt specializați pe
un anumit domeniu și execută activități și sarcini specifice sunt mai productivi decât cei care
desfășoară activități și sarcini multiple, datorită cunoștințelor de specialitate, aptitudinilor și
experienței pe care le au în domeniul respectiv;
 determină creșterea câștigurilor, deoarece câștigul obținut dintr-o activitate în care o
firmă sau un individ este specializat este mai mare decât câștigul pe care firma sau individul le-ar
obține dintr-o altă activitate, pe care o poate realiza, dar nu atât de bine precum firma sau
individul specializat;
 Bazele economiei 50

 determină creșterea posibilităților de producție și o mai bună utilizare a resurselor,

prin atingerea unor performanțe superioare față de cele obținute în lipsa specializării;
 determină creșterea competitivității firmei, adică a capacității sale de a face față
concurenței.
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de diviziune a muncii, vom considera un exemplu
foarte simplu (adaptare după [FOR 16]) în care două firme F1 și F2 produc două tipuri de produse:
A și B și au un timp disponibil de 2400 de ore. Firma F1 produce ambele produse în 6 ore iar firma
F2 produce produsul A în 8 ore și produsul B în 4 ore. În tabelul 5.1 sunt prezentate posibilitățile
de producție pentru cele două produse, realizate de ambele firme.

Tab.5.1. Posibilitățile de producție: Scenariu 1

Firma Produs Volum Timp Timp total Total produse
producție [buc] necesar[ore] [ore] [buc]
F1 A 200 200 x 6 = 1200 2400
B 200 200 x 6 = 1200 A: 350
F2 A 150 150 x 8 = 1200 2400 B: 500
B 300 300 x 4 = 1200

În condițiile în care timpul este utilizat în mod proporțional pentru producerea celor două
bunuri, de către ambele firme, deoarece firma F1 este la fel de productivă în producerea ambelor
bunuri iar firma F2 este de două ori mai productivă în producerea bunului B, firma F 1 ar trebui să
se specializeze în producerea bunului A, iar firma F2 în producerea bunului B.
Să presupunem că dacă firma F1 reduce volumul producției bunului B cu 10 unități, ar
putea produce cu 10 unități mai mult din produsul A. Dacă firma F2 reduce volumul producției în
cazul produsului A cu 8 unități, obține 64 de ore în care ar putea să producă 16 unități
suplimentare din produsul B. Acest al doilea scenariu este prezentat în tabelul 5.2.
Având în vedere al doilea scenariu, se observă că producția totală a crescut, în cazul
produsului A cu 2 unități, iar în cazul produsului B cu 6 unități. Revenind la ideea specializării,
dacă firma F1 se va specializa în producerea bunului A, iar firma F2 în producerea bunului B, acest
scenariu este prezentat în tabelul 5.3.
 Bazele economiei 51

Tab.5.2. Posibilitățile de producție: Scenariu 2

Firma Produs Volum Timp Timp total Total produse
producție [buc] necesar[ore] [ore] [buc]
F1 A 210 210 x 6 = 1260 2400
B 190 190 x 6 = 1140 A: 352
F2 A 142 142 x 8 = 1136 2400 B: 506
B 316 316 x 4 = 1264

Tab.5.3. Posibilitățile de producție: Scenariu 3

Firma Produs Volum Timp Timp total Total produse
producție [buc] necesar[ore] [ore] [buc]
F1 A 400 400 x 6 = 2400 2400 A: 400
F2 B 600 600 x 4 = 2400 2400 B: 600

Considerând scenariul 3, se observă că firma F1 ar putea să producă 400 de unități din

produsul A, iar firma F2 ar putea să producă 600 de unități din produsul B, deci producția a crescut
în cazul ambelor produse, față de scenariile considerate anterior. Rezultă astfel că cele două
firma se pot specializa fiecare pe producerea unui singur tip de produs și să facă apoi schimb.
Rezultă astfel că specializarea depinde în primul rând de costul de oportunitate dar și de
avantajul comparativ: firma F1 are un avantaj comparativ în producerea bunului A, iar firma F2
are un avantaj comparativ în producerea bunului B. Noțiunea de cost de oportunitate a fost
explicată în capitolul 2. Firmele se specializează în producerea acelor bunuri care, comparativ cu
alte bunuri prezintă un avantaj, numit avantaj comparativ. O firmă are un avantaj comparativ
dacă producerea unui bun se poate face cu cel mai mic cost de oportunitate față de alte firme
[DUG 12]. Astfel, firma F2 are un avantaj comparativ față de firma F1 pentru producerea bunului
B, deoarece renunță la doar 8 produse de tip A pentru a realiza 16 produse de tip B, față de firma
F1, care renunță la 10 produse de tip A pentru a produce încă 10 produse de tip B.
Specializarea producției generează schimburile. Schimbul este actul obținerii unui lucru
dorit de la cineva, prin oferirea altui lucru în locul acestuia [KOT 17]. Schimbul reprezintă astfel
un mijloc de satisfacere a nevoilor. Schimbul permite unei societăți să producă mai mult, iar
indivizilor ce o compun să își satisfacă nevoile, aducând beneficii atât firmelor producătoare și
comercianților, cât și cumpărătorilor. Schimbul este astfel considerat ca fiind motorul ce pune în
mișcare piața și economia.
 Bazele economiei 52

5.2. Conținutul, definiția și clasificarea pieței

Piața a apărut de timpuriu și a cunoscut un proces îndelungat și complex de evoluție,

jucând un rol esențial în cadrul creșterii și dezvoltării economice. La începuturile sale, pe baza
diviziunii muncii între zona urbană și cea rurală, piața a cuprins raporturile dintre oraș și zonele
agrare. Odată cu dezvoltarea meșteșugurilor și mai târziu cu apariția și dezvoltarea industriei,
diviziunea muncii a pătruns tot mai adânc în interiorul ramurilor economice. Prin urmare,
circulația bunurilor și schimburile s-a extins, cuprinzând întreg teritoriu al unei țări, apărând astfel
piețele naționale. Perioada marilor descoperiri geografice precum și revoluția industrială au dus
la dezvoltarea schimburilor economice între economiile naționale, piața căpătând astfel un
caracter internațional, formându-se astfel piața mondială [CRE 11]. În continuare sunt prezentate
câtva definiții ale noțiunii de piață.
Piața reprezintă o noțiune complexă, fiind categoria economică a producției de mărfuri
care reflectă totalitatea actelor de vânzare – cumpărare privite prin prisma spațiului în care se
desfășoară și a relațiilor pe care le generează [IVA 02]. Altfel spus, piața reprezintă locul de
întâlnire a ofertei cu cererea de bunuri și servicii, ai căror purtători sunt producătorii, vânzătorii,
respectiv cumpărătorii, utilizatorii [IVA 02, GĂV 06].
Într-o accepțiune foarte simplă, piața este privită ca fiind locul în care cumpărătorii și
vânzătorii interacționează pentru a schimba bunuri și servicii în schimbul banilor [ROO 16], sau
ca fiind un grup de cumpărători și vânzători aflați într-un astfel de contact, încât să poată stabili
un preț [FOR 16].
Într-o viziune complexă, piața reprezintă mecanismul economico-social principal prin care
se orientează activitatea agenților economici și alocarea resurselor în procesul de dezvoltare
economică [CRE 11].
Prin urmare, cea mai cuprinzătoare definiție a pieței o ilustrează ca fiind ansamblul
acțiunilor prin care cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii,
indiferent de locul derulării acestor acțiuni [POP 02].
În ziua de astăzi, piața îmbracă forme multiple: de la piața de fructe și legume, la micile
magazine de la colțul străzii, lanțuri de supermarketuri și hipermarketuri, mall-uri, la piața
virtuală, cuprinzând ansamblul schimburilor ce se realizează prin intermediul Internetului. De
asemenea, putem vorbi despre piețe specializate, cum ar fi: piața de mărfuri, piața forței de
muncă, piața bancară, piața educațională etc.
 Bazele economiei 53

Câteva dintre cele mai uzuale criterii de clasificare a pieței sunt prezentate în cele ce
urmează [IVA 02, POP 02, ROO 16, KIS 17 ].
 În funcție de obiectul tranzacțiilor, piața îmbracă două forme.
- Piața bunurilor materiale, care se referă la toate bunurile care îmbracă o formă fizică,
tangibilă;
- Piața serviciilor, care se referă la acele bunuri care nu îmbracă o formă fizică.

 În funcție de beneficiarul unui bun, piața are două forme de manifestare.

- Piața bunurilor de consum, formată din acele bunuri achiziționate de indivizi în scopul
satisfacerii consumului propriu sau al gospodăriilor lor.
- Piața bunurilor industriale, formată din acele bunuri achiziționate de firme, pentru a
le utiliza în alte afaceri: la realizarea altor bunuri sau pentru a le revinde, în scopul
obținerii unui profit.

 În funcție de modul de localizare a raporturilor de vânzare – cumpărare, piața poate fi

divizată în următoarele categorii.
- Piața rurală și urbană;
- Piața națională și internațională.

 Din punct de vedere al mecanismului pieței, al modului în care aceasta funcționează,

cel mai uzual criteriu de clasificare a pieței are în vedere gradul de intervenție a statului în
economie. Potrivit acestui criteriu, piața îmbracă două forme.
- Piața planificată, centralizată, ce se referă la acea categorie a pieței în care actele de
vânzare – cumpărare sunt dirijate de către stat, prin măsuri administrative.
- Piața liberă, caracterizată prin desfășurarea liberă și nestingherită a actelor de vânzare
– cumpărare, de libera circulație a bunurilor, capitalului și forței de muncă, precum și
de manifestarea liberei inițiative din partea întreprinzătorilor.

Datorită importanței acestor două tipuri de piață, în continuare acestea se vor detalia într-
o oarecare măsură, astfel încât să contribuie la înțelegerea fenomenului economic și a modului
în care funcționează piața. Distincția între cele două tipuri de piață se face pe baza proprietății.
Noțiunea de proprietate reprezintă dreptul efectiv al unei persoane asupra unor bunuri
economice create sau existente în societate [CEA 00].
Piața planificată, centralizată este cel mai adesea asociată cu organizarea economică de
tip socialist, comunist, numită și economie de comandă. Astfel, o economie socialistă presupune
 Bazele economiei 54

deținerea de către autoritate centrală, care este statul, a tuturor mijloacelor de producție, adică
a fabricilor, întreprinderilor care produc bunuri. Într-o economie socialistă nu se pune problema
proprietății private nici a concurenței (noțiune explicată în subcapitolul următor) , deoarece
statul decide ce să se producă, cum să se producă, cât să se producă, cui să se vândă și la prețuri
să se vândă bunurile rezultate din procesul de producție. Astfel, ideea centrală într-o economie
de tip socialist era că proprietatea trebuie să fie deținută și folosită în colectiv. În aceste condiții,
planificarea economică se face de către stat, care controlează toate sectoarele economiei și
formulează toate deciziile cu privire la utilizarea resurselor, investiții și producție. Organizarea
pieței după sistemul socialist prezintă atât avantaje cât și dezavantaje, care sun sistematizate în
tabelul 5.4. Avantajele unei economii de comandă pot să apară doar în cazul în care aceasta este
organizată și condusă în mod corespunzător.

Tab.5.4. Avantajele și dezavantajele pieței planificate

Dezavantaje Avantaje

 Imposibilitatea manifestării liberei  Standarde ridicate în ceea ce privește

inițiative din partea întreprinzătorilor. sistemul de sănătate și educație.
 Indivizii nu își pot satisface pe deplin  Un grad ridicat de ocupare a forței de
nevoile, datorită existenței unui volum mic de muncă.
bunuri și servicii disponibile pe piață.
 Oamenii nu sunt stimulați să se dezvolte
datorită lipsei câștigurilor și recunoașterii.
 Agenții economici nu sunt stimulați să
investească sau să facă comerț.
 Utilizarea necorespunzătoare a factorului
de producție muncă.
 Standarde de viață scăzute ale populației,
productivitate scăzută a muncii și eficiență
economică redusă.

Piața liberă este asociată capitalismului și cunoscută și sub denumirea de economie de tip
laissez-faire. Ideea centrală pentru capitalism este proprietatea privată, în sensul că proprietatea
este deținută privat, iar fiecare persoană este liberă să dispună de ea după bunul plac. Termenul
de laissez-faire se folosește în economie în sensul susținerii influenței reduse a guvernului într-o
 Bazele economiei 55

economie. Piața liberă se caracterizează prin faptul că indivizii și firmele dețin capital, pe care îl
combină cu munca, pământul și alte resurse în scopul producerii unor bunuri și / sau servicii în
scopul comercializării acestora. Pe piața liberă, vânzătorii fixează un anumit preț, care dacă este
acceptat de cumpărători, bunurile și serviciile se vor vine. Astfel, se poate aprecia că pe o piață
liberă, prețul se formează ca rezultat al confruntării cererii cu oferta. Și piața liberă prezintă atât
avantaje cât și dezavantaje, ilustrate pe scurt în tabelul 5.5.

Tab.5.5. Avantajele și dezavantajele pieței libere

Dezavantaje Avantaje

 Producția poate fi concentrată în mâinile  Standarde ridicate în ceea ce privește

unui număr mic de producători care vor dicta standardele de trai ale populației.
regulile pieței.  Productivitate și eficiență economică
 Unii cumpărători nu își pot satisface ridicate deoarece indivizii și firmele sunt
anumite nevoi datorită unor prețuri ridicate la stimulați să producă și să consume: firmele
anumite bunuri și servicii. sunt stimulate să producă și să vândă dacă
 Pot apărea mari discrepanțe sociale. prețul de vânzare este ridicat, iar cumpărătorii
 Datorită faptului că decizia de achiziție sunt stimulați să cumpere și consume dacă
este a cumpărătorilor, anumite bunuri și prețul de vânzare este scăzut.
servicii ar putea să nu se vândă.  Prezența competiției stimulează agenții
economici să își îmbunătățească propria
activitate.
 Posibilitatea satisfacerii de către
cumpărători a nevoilor, deoarece dispun de o
gamă variată de produse și servicii, dintre care
le vor alege pe acelea care le oferă utilitatea
maximă.

 Din punct de vedere al implicării banilor în cadrul schimbului, identificăm următoarele

forme ale pieței.
- Piața bazată pe troc (barter), care presupune schimbul unui bun sau serviciu cu alt bun
sau serviciu.
- Piața bazată pe tranzacții monetare, care presupune schimbul unui bun sau serviciu
contra unei sume de bani.
 Bazele economiei 56

5.3. Concurența

O trăsătură de bază a economiei de piață o reprezintă concurența, motiv pentru care

aceasta este cunoscută și sub denumirea de economie concurențială. Prezența concurenței în
cadrul pieței trebuie interpretată ca fiind un lucru pozitiv, deoarece, desfășurată în cadrul legal,
cu respectarea legislației în vigoare, concurența are două avantaje majore: pe de o parte asigură
satisfacerea nevoilor de consum ale populației, datorită prezenței pe piață a unui număr mare
de ofertanți-concurenți, iar pe de altă parte îi stimulează pe agenții economici-producători și
ofertanți să se dezvolte și să își îmbunătățească activitatea.
Agenții economici, concurenții apar pe piață în dublă ipostază: cea de cumpărător și cea
de vânzător. Acest fapt plasează competiția dintre aceștia pe două planuri: pe de o parte ei își
dispută furnizorii de mărfuri, de forță de muncă și prestatorii de servicii, iar pe de altă parte
clienții, fiecare urmărind deopotrivă condiții cât mai avantajoase atât în asigurarea resurselor cât
și în plasarea produselor. În aceste condiții, unii dintre agenții economici se află în competiție cu
alți agenți economici numai prin calitatea lor de cumpărători, cu alții doar prin calitatea lor de
vânzător, iar cu alții în ambele ipostaze.
Concurența poate fi definită ca ansamblul raporturilor de interacțiune în care intră agenții
economici în lupta lor pentru asigurarea surselor de aprovizionare și a piețelor de desfacere
[BAL 00].

5.3.1. Comportament concurențial. Formele concurenței

În funcție de raportul cerere-ofertă și de măsura echilibrării acestora, concurența de pe

piață cunoaște grade diferite de intensitate. Concurența propriu-zisă este aceea în care sunt
implicați agenții economici în calitatea lor de ofertanți, vânzători, îmbrăcând forma luptei pentru
cucerirea piețelor de desfacere, purtătorii ofertei străduindu-se în acest sens ca purtătorii cererii
(cumpărătorii) să le achiziționeze produsele sau serviciile ce formează oferta lor pe piață. În
această luptă, ofertanții folosesc instrumente precum: costuri, calitate, acțiuni de promovare,
modalități de distribuție, modalități de plată, servicii care însoțesc vânzarea produselor etc.
Concurența desfășurată în cadrul legal, în scopul satisfacerii cererii și al îmbunătățirii
activității agenților economici poartă denumirea de concurență legală, iar comportamentul
agenților economici în cadrul acesteia se numește comportament concurențial.
În cadrul raporturilor de concurență, ofertanții pot viza aceleași nevoi sau nevoi diferite,
cărora li se pot adresa cu aceleași produse sau cu produse diferite. De asemenea, ofertele
 Bazele economiei 57

vânzătorilor sunt formate dintr-un număr mai mic sau mai mare de produse similare sau diferite.
Din aceste puncte de vedere, concurența loială îmbracă mai multe forme, prezentate în tabelul
5.6 [BAL 00, GAV 06].

Tab.5.6. Formele concurenței loiale

Concurența directă presupune Concurența de marcă se manifestă între agenții economici

oferirea pe piață a unor ale căror oferte se diferențiază prin mărcile sub care sunt
produse identice sau comercializate produsele. Câteva exemple se ofertanți
diferențiate nesemnificativ, implicați în concurența de marcă sunt: producătorii de pâine,
care se adresează acelorași producătorii de bere, vânzătorii de articole sportive care
nevoi. comercializează produse asemănătoare dar sub diferite
mărci.
Concurența la nivel de industrie apare între ofertanții care
aduc pe piață produse similare dar diferențiate din punct de
vedere calitativ, care sunt substituibile. Câteva exemple de
ofertanți implicați în această formă a concurenței sunt:
firmele din industria alimentară, din industria automobilelor
etc.
Concurența indirectă se Concurența formală se apare între ofertanții unor produse
manifestă între firme ce diferite sau servicii destinate satisfacerii acelorași nevoi. Un
realizează produse ce se exemplu de concurență formală poate să apară, de exemplu,
diferențiază într-o oarecare între un cinematograf și un patinoar, ambele se adresează
măsură, adresându-se nevoii de petrecere a timpului liber.
acelorași nevoi sau unor nevoi Concurența generică presupune că agenții economici își
diferite. dispută aceleași venituri ale consumatorilor, oferind produse
sau servicii destinate satisfacerii nevoilor pe care
consumatorii le consideră prioritare. Un exemplu de
concurență formală poate să apară, de exemplu, între o
agenție de turism și un dealer de autoturisme, cei doi
ofertanți se adresează cu servicii, respectiv produse diferite,
însă își dispută aceeași sumă de bani pe care o are disponibilă
un potențial client la un moment dat.
 Bazele economiei 58

Concurența perfectă reprezintă o formă a concurenței ideală, care presupune: un număr

foarte mare de ofertanți și consumatori, dispunând de puteri și venituri egale, transparență
perfectă a pieței, omogenitatea produsului, fluiditate perfectă a cererii și ofertei, mobilitate
perfectă a factorilor de producție. Acest tip de concurență este inexistent în realitate și
servește drept model de studiu al concurenței reale.
Concurența imperfectă Concurența pură presupune existenta pe piață a multor
reprezintă tipul de concurență ofertanți, ale căror produse se diferențiază într-o mică
întâlnită în realitate pe piață. măsură, ceea ce duce la o aliniere a prețurilor. Acest tip de
concurență apare de regulă în cazul bunurilor de masă, cum
ar fi de exemplu combustibili, cereale etc.
Concurența monopolistă presupune existenta pe piață a
unui număr mare de ofertanți, ale căror produse se
diferențiază într-o anumită măsură (calitate, forme,
dimensiuni, model, design, culoare etc.). Această situație
presupune diferențierea prețurilor. Exemple de ofertanți
între care se manifestă acest tip de concurență sunt:
ofertanții de articole de îmbrăcăminte și încălțăminte,
electrocasnice, produse alimentare, cosmetice etc.
Concurența oligopolistă se caracterizează prin existenta a
unui număr mic de ofertanți pe piață, ceea ce creează
premisele formării unei competiții dure, datorită posibilității
de cunoaștere de către fiecare ofertant a pozițiilor deținute
de concurenții săi. Un exemplu de concurență oligopolistă,
în România, este cea întâlnită de ofertanții de servicii de
telefonie mobilă și transfer de date și televiziune.
În cazul în care vânzătorii oferă aceleași produse care se
diferențiază doar sub aspectul prețurilor (datorită unor
costuri mai reduse de producție) sau cel al serviciilor,
concurența apare sub forma oligopolului pur. Dacă
vânzătorii oferă produse care se diferențiază prin modele,
calitate etc, este vorba despre un oligopol diferențiat.
 Bazele economiei 59

Clasificarea concurenței prezentată în tabelul de mai sus a pornit de la premisa că

ofertanții se adresează unui număr mare de cumpărători. Pe piață există însă și situații în care
ofertanții se confruntă cu un singur client, cumpărător. Această situație este cunoscută sub
denumirea de monopson. Câteva situații de monopson pot fi întâlnite în cazul unor produse
precum: echipament militar, vapoare, avioane, locomotive etc. Cumpărătorul este fie statul, fie
un concern.

5.3.2. Comportament anticoncurențial. Concurența neloială

Există situații când pe piață, din dorința de a câștiga cât mai mult și cât mai repede, unii
concurenți desfășoară o formă de concurență brutală, care are drept efect restrângerea sau
împiedicarea desfășurării concurenței. În acest fel, firma capătă o poziție dominantă pe piață care
îi permite obținerea anumitor avantaje, în detrimentul celorlalți competitori sau chiar al
cumpărătorilor. Acest comportament se numește comportament anticoncurențial. Cele mai
cunoscute practici anticoncurențiale sunt prezentate în cele de mai jos [BAL 00].
 Concentrarea economică este operațiunea prin care unul sau mai mulți agenți
economici exercită o influență dominantă asupra unuia sau mai multor agenți economici.
Concentrarea economică se poate obține prin fuziune sau prin dobândirea, directă sau indirectă
a controlului unui agent economic sau a unui grup de agenți economici asupra altor agenți
economici. Fuziunea reprezintă combinarea a doi sau mai mulți agenți economici într-unul singur
în scopul creșterii eficienței și a evitării concurenței. Dobândirea controlului de către un agent
economic asupra altui agent economic se poate face prin participarea la formarea de capital sau
cumpărarea de elemente de activ. Consiliul concurenței interzice aceste practici de concentrare
economică dacă acestea îngrădesc buna desfășurare a concurenței.
 Înțelegeri între agenți economici reprezintă acorduri între diferiți agenți economici în
scopul fixării prețurilor sau al împărțirii pieței astfel încât fiecare să dețină poziția de monopol.
Acestea pot fi publice sau secrete (carteluri). Monopolul reprezintă situația de pe piață în care
un singur agent economic comercializează un anumit bun sau serviciu, poziție care îi permite să
stabilească nivelul calitativ, nivelul prețurilor și alte situații legate de transmiterea produsului.
Astfel, apariția monopolului duce la dispariția concurenței.
Totuși, practicile anticoncurențiale sunt admise doar dacă acestea conduc către obținerea
unor efecte economice pozitive atât asupra producătorilor și ofertanților, cât și asupra
cumpărătorilor prin oferirea de produse la un nivel calitativ înalt și la prețuri mai reduse.
 Bazele economiei 60

Tot din dorința de a obține profituri ridicate într-un timp cât mai scurt, unii concurenți
apelează la mijloace necinstite aducând prejudicii celorlalți competitori. Aceste practici fac parte
din concurența neloială. Practicile neloiale sunt sancționate prin lege. Cele mai frecvent întâlnite
practici neloiale sunt prezentate pe scurt în continuare [BAL 00].
 Denigrarea concurenților se referă la vehicularea unor informații și afirmații false,
inexacte despre activitatea altor concurenți.
 Concurența parazitară se referă la obținerea unor avantaje de către un competitor
datorită confuziei care poate fi creată între activitatea proprie și activitatea altor concurenți.
Această confuze poate fi generată de nume de mărci foarte apropiate sau de sigle foarte
asemănătoare.
 Concurența de dumping se referă la practicarea, pe termen scurt, a unor prețuri de
vânzare foarte joase, sub costurile de producție, chiar în detrimentul propriului profit, prin
încălcarea unor legi de tip fiscal. Această practică are drept scop eliminarea concurenței.