OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE IARNĂ

Prof. înv primar Riza Narcisa Luminita

Școala Gimnazială ”Mircea Eliade”, Craiova

MOTTO : ,, Folclorul este cartea de identitate a neamului ”

„Nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită decât ca să facem părtaşi pe cei mai
tineri de bunurile sufleteşti moştenite din vechime, căci zestre mai de preţ nu e alta, ca averea de
cuget şi simţire închisă şi păstrată cu grijă sfântă de-a lungul anilor, în adâncurile sufletului creştin al
moşilor şi strămoşilor noştri,..", spune G.Breazul îndemnându-ne pe toţi să cunoaştem, să păstrăm şi să
continuăm tradiţiile poporului român, întru menirea neamului şi păstrarea identităţii acestuia.
După T. Papadagi, „... folclorul este o imagine vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, în
care se reflectă întreaga sa lume însufleţită sau neînsufleţită, reală sau închipuită, în mijlocul şi sub
influenţa căreia el trăieşte". Oferindu-l copilului, îi cultivăm de la cea mai fragedă vârstă
sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului român.
Cunoscând şi apreciind aceste valori, ei vor continua paşii făcuţi de înaintaşi.
Sărbătorile de iarnă constituie prilejul desfăşurării unui bogat şir de datini în care muzica joacă un
rol important. La români sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca
puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica
lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datini şi credinţe, în realizări artistice
literare, muzicale, coregrafice etc. Colindele, colindele de copii, urările de belşug şi recoltă bogată
ca Plugul, Pluguşorul, Sorcova, Vasilca, Jocurile cu măşti (Capra, Cerbul, Brezaia, Turca),
cântecele de stea sunt câteva din manifestările folclorice care fac din sărbătorile de iarnă unele din
cele mai spectaculoase manifestări spirituale ale poporului nostru.
In seara Ajunului de Crăciun, cea mai mare plăcere a tuturor copiilor este de a merge la colindat
pentru a putea valorifica toate colinzile învăţate atât în cadrul orelor de educaţie muzicală cât şi în
activităţile de cerc. Colidele sunt cântate fie la uşă, fie sub fereastră după care colidătorii sunt invitaţi de
către gazdă în casă pentru a fi răsplătiţi pentru modul cum au colindat. Prin numărul lor mare, prin
frumuseţea muzicii şi versurilor, colindele domină sărbătorile Crăciunului, având de cele mai multe ori
un caracter religios închipuind o ciudată Biblie populara, alcătuită din povestiri despre Dumnezeu şi
Sfântul Petru, în straie de cerşetor alungat de la casa bogatului şi primit şi omenit în casa celui sărac. Iată
câteva exemple: „Coborât-o, coborât”, „Florile dalbe”.
In unele colinde Maica Domnului este asemănată cu o femeie obişnuită care-şi linişteşte copilul ce
plânge promiţându-i mere şi pere(„Colo-n deal şi după deal”).

1
 Păstoritul, fiind una dintre principalele ocupaţii ale locuitorilor a avut largi rezonanţe în creaţia
populară locală: motivul mioritic, conflictul dintre cei trei ciobani fiind întâlnit şi în colindele locale:
„Trei păcurărei”, „Ce s-aude-n sat, la noi”, „Sus la vârful muntelui”. In unele colinde este redată bucuria
copiilor la sosirea Crăciunului, tocmai pentru că ei cântă aceste colinde şi sunt răsplătiţi cu multe daruri:
„Colo-n jos şi mai în jos”.
Colindele contribuie la îmbogăţirea repertoriului de cântece, au un fond afectiv bogat, copiii
fiind dornici să cunoască cât mai multe colinde: de aceea s-au organizat în fiecare an concerte de
colinde la care au participat alături de şcolari şi preşcolarii cu multă plăcere. Deasemenea,
practicarea lor contribuie la păstrarea tradiţiilor populare şi a obiceiurilor locale.
Nu toate colindele cunoscute de către copii au fost învăţate la orele de educaţie muzicală.
Multe dintre ele au fost învăţate în activităţile extraşcolare, cercul de folclor, deoarece au necesitat
un timp mai îndelungat de învăţare, tocmai datorită gradului de dificultate pe care unele dintre ele îl
prezintă. Cu toate acestea, s-au învăţat cu multă plăcere, copii prezentănd interes pentru
cunoaşterea, învăţarea şi valorificarea a câtor mai multe piese.
Aici învăţătorul îşi asumă o misiune socială şi umană , care presupune o mare iubire faţă de
copii, faţă de neam, folclor şi obiceiuri, semănând, lumină în toate colţurile ţării prin continuarea şi
valorificarea acestor datini strămoşeşti.
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare nepreţuită prin originea
şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoşesc si una din cele mai vechi
forme de manifestare a folclorului religios românesc. Sub raportul măiestriei artistice a versului şi a
melodiei, colindele ocupă un loc de seamă în creaţia poporului nostru. Ele formează un tot unitar cu
doinele, baladele populare şi cântecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele şi zicătorile.
Venind din lumea obştilor sătesti, colindele păstrează, fără îndoială, unele din cele mai vechi
realizari poetice romaneşti. Ele exprimă, sub forma poeziei populare florile alese ale simţămintelor
noastre creştinesti în faţa tainei celei din veac ascunse, precum şi binefacerile ce s-au revarsat
asupra omenirii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.
In afară de colinde, în seara Ajunului de Crăciun, copiii din sat obişnuiesc să umble şi cu „Ţurca”.
Acest obicei cuprinde un număr de patru copii: unul dintre ei cântă din fluier, alt copil, îmbrăcat în haine
de femeie babă joacă împreună cu un copil îmbrăcat în moşneag, iar ultimul joacă ţurca. Ţurca este
asemănată cu o capră, împodobită cu petele, adică panglici din hartie colorată şi mătase, iar la gât are
clopoţei. Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea
în anul ce va veni. Cel care poartă ţurca este acoperit cu un ţol şi joacă pe melodii instrumentale cântate
la fluier. Alături de ţurcă joacă şi baba şi moşneagul, strigând tot felul de strigături hazlii. Apare aici
dorinţa copiilor de a cânta din fluier (ciobanul trebuie să ştie cânta pentru că numai aşa va putea

2
 îndeplini acest rol), iar cei care joacă trebuie să respecte ritmul muzical, altfel nu vor putea
îndeplini rolul de moş sau babă. De aici reiese motivaţia şi interesul pentru practicarea acestor
obiceiuri.
In unele locuri în noaptea Crăcinului putem intâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub
numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfaţişează
misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod si ceata sa de Vicleim,
un ofiţer şi soldaţi imbrăcaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi
Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. De obicei Vicleimul cuprinde două părţi: în
prima parte este jucat Irodul de personaje umane, în a doua păpuşile interpretează o scenetă cu
conţinut profan.
In ajunul Anului Nou, cete de flăcăi pleacă cu Plugul - străvechi obicei agrar derivat dintr-o
practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în
anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har,
recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a
sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează
una din principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura.
Un alt obicei este “Sorcova”, obicei augural din ciclul manifestărilor închinate întâmpinării
Anului Nou. Insemnul ritual este alcătuit dintr-un băţ sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se
practică de către un băiat, iar gazdelor li se adresează urări de bun augur, invocându-se sănătatea,
belşugul şi prosperitatea.
De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la
toate popoarele creştine. De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii în vârstă de 7 - 14 ani. Acest
obicei are conotaţii religioase referitoare la naşterea Domnului, vrând să amintească de steaua care a
vestit naşterea lui Isus şi i-a călauzit pe cei trei magi.
Iarna, anotimp al albului si purităţii sufleteşti oferă aşadar premiza manifestării folclorului în
cele mai variate şi frumoase forme artistice. Este de prisos să vorbim despre importanţa păstrării
tradiţiilor şi obiceiurile româneşti, la fel cum este de prisos să vorbim despre păstrarea istoriei şi
conştiinţei naţionale. Folclorul rămâne aşadar o parte integrantă a culturii şi civilizaţiei româneşti,
pe care noi, dascălii avem obligaţia de a o duce mai departe prin intermediul copiilor.

BIBLIOGRAFIE:
Comisel Emilia , “Folclorul copiilor”, Ed.Muzicală, Bucureşti, 1982
“Revista de pedagogie, Invăţământul preşcolar şi şcolar”, Bucureşti, 1970