Grădina sufletului

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său: – Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o

viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? – O, fiule, totul este
important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase și aştepţi ca
ele să crească, fără să faci nimic, oare vor răsări? – Nu! Trebuie să le ud, să am grijă de ele, să nu
fie distruse de buruieni... – Dar, dacă faci toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
– În niciun caz, părinte, florile nu vor creşte niciodată. – Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru
este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: credinţa, speranţa,
iubirea... Noi trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca virtuţile să crească și
să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie să facem? Să avem
grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet. Să o udăm mereu cu apa dătătoare de
viaţă, care este rugăciunea. Dar virtuțile tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi lumina binefăcătoare
a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, virtuţile pe care
el ni le-a dăruit vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire. VIRTUȚILE

Virtutea este o dispoziție firească și fermă de a face binele. Ea permite persoanei nu

numai să facă fapte bune, ci și să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine
cu toate forțele ei sensibile și spirituale. Ea urmărește și alege binele prin acțiuni concrete.
Scopul unei vieți virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu

Virtuțile teologale:

Virtuțile umane își au rădăcina în virtuțile teologale, care fac apte facultățile omului să
participe la natura divină. Căci virtuțile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Ele îl
dispun pe creștin să trăiască în relație cu Sfânta Treime. Ele au drept origine, cauză și scop pe
Dumnezeu Unul-Întreit.

Virtuțile teologale întemeiază, însuflețesc și caracterizează comportamentul moral al

creștinului. Ele dau formă și viață tuturor virtuților morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în
sufletele credincioșilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi și să merite viața
veșnică. Ele sunt chezășia prezenței și a acțiunii Duhului Sfânt în facultățile ființei omenești.
Există trei virtuți teologale: credința, speranța și iubirea.

Credința este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu și credem tot ceea ce
El ne-a spus și ne-a revelat, și ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci El este însuși
Adevărul. Prin credință, „omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu”.

Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credința și să o trăiască, ci să o și

profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală și să o răspândească: „Toți trebuie să fie pregătiți să-l
mărturisească pe Cristos în fața oamenilor și să-l urmeze pe drumul crucii, în prigonirile care nu
lipsesc niciodată Bisericii”.

Slujirea și mărturisirea credinței sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie

pentru mine înaintea oamenilor, și Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu, care este în
ceruri, dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea
Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 10, 32-33).

Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăția
cerurilor și viața veșnică, punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos și sprijinindu-ne nu
pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. „Să ținem mărturisirea speranței
neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10, 23). „Acest Duh, El l-a revărsat peste
noi, din belșug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptățiți prin harul lui Cristos,
să dobândim întru speranță moștenirea vieții veșnice” (Tit 3, 6-7).
Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru
El însuși, și pe aproapele nostru, ca pe noi înșine, din iubire față de Dumnezeu. Iubirea devine,
prin voința lui Isus, porunca cea nouă.
Iubirea devine, prin voința lui Isus, porunca cea nouă. Iubindu-i pe ai săi „până la
sfârșit” (In 13, 1), El a făcut cunoscută iubirea pe care a primit-o de la Tatăl. Iubindu-se unii pe
alții, ucenicii imită iubirea lui Isus, pe care au primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea, Isus spune:
„După cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea” (In
15, 9). „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (In 15, 12).
Apostolul Paul ne-a dat un incomparabil tablou al iubirii: „Dragostea este îndelung-
răbdătoare; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu ia în seamă
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Pe toate le iartă, pe toate le crede, pe
toate le nădăjduiește, pe toate le îndură” (1 Cor 13, 4-7).
Practicarea tuturor virtuților este însuflețită și inspirată de iubire. Aceasta este „legătura
desăvârșirii” (Col 3, 14); ea este forma virtuților; le leagă și le orânduiește între ele; ea este
izvorul și ținta practicării lor creștine. Dragostea garantează și purifică în noi capacitatea umană
de a iubi; o ridică la perfecțiunea supranaturală a iubirii divine.