CAPITOLUL 1.

ASPECTE TEORETICE REFERITOARE LA BĂNCILE

COMERCIALE

1.1. ROLUL BĂNCILOR COMERCIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI BANCAR

Sistemul bancar este un ansamblu format din instituţii de credit diferite, organizat în jurul şi sub
conducerea băncii centrale care supraveghează şi controlează activitatea băncilor, conduce politicile
monetare, valutare şi de credit ale statului în vederea coordonării activităţii de scont şi reescont, de
administrare a depozitelor bancare şi de asigurare a stabilităţii preţurilor.
Băncile acționează ca intermediari monetari, punând în circulație creanțe asupra lor înseși care
sporesc masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Scopul lor este de a mobiliza sub
formă de depozite şi de a distribui, sub formă de credite, disponibilitățile bănești, precum și de a le
oferi servicii atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice cu care încheie afacerile bancare.
Băncile au scop lucrativ și pentru realizarea obiectului lor de activitate folosesc metode, tehnici,
procedee și instrumente specifice domeniului bancar. Toate acestea, precum și regulile sau
instrucțiunile aplicate pentru executarea unor servicii sau plasarea unor produse bancare sunt cunoscute
sub denumirea de tehnică bancară.
În același timp cu apariția băncilor de la Veneția, Genova și Milan în secolul XVI-lea s-a
dezvoltat circulația capitalului de împrumut prin intermediul creditului bancar. Relaţiile de vânzare-
cumpărare de servicii și produse bancare se reflectă în conceptul de piață bancară. În cadrul acestei
„piețe a banilor” relațiile de vânzare sau cumpărare a produselor și serviciilor se desfășoară organizat
printr-un aparat bancar conform legislației în vigoare, a cărui verigă de bază este instituția de credit.
Sistemele bancare în perioada actuală se caractaerizează printr-o mare diversitate a instituţiilor
bancare şi de credit,care pot fi grupate dupa o mulţime de creiterii. Astfel, în piesajul bancar actual
alături de banca centrală funcţionează băncile de depozit sau băncile comerciale orientate spre activităţi
pe termen scurt şi instituţiile bancare pe termen lung. În categoria acestora putem încadra băncile de
afaceri și băncile de investiţii din Franta şi S.U.A şi băncile de piaţă din Marea Britanie. Singura ţară
care face excepţie la această clasificare este Germania, datorită bănicilor sale universale.
Banca comercială este o bancă care îndeplinește toate activităţile atât la nivel naţional, cât şi
internaţional, care desemnează particularităţile băncilor globale. Această definiţie necesită următoarele
completări: nu există bănci total universale, iar unele bănci desfăşoară activităţi care nu au întotdeauna

1
legătură cu domeniul financiar; definirea băncii comerciale (universale) ridică semne de întrebare cu
privire la criteriile în funcţie de care se desemnează conţinutul activităţii.
În definirea conţinutului băncii universale (comerciale), se poate utiliza mai multe criterii:
 criteriul semantic este acela în funcţie de care se desemnează aspectul instituţional al activităţii
bancare care decurge din operaţiunile de schimb de monedă dintre ţări;
 criteriul dimensiune este cel în funcţie de care, la modul general, băncile universale sunt
considerate a avea o mare dimensiune. Asupra acestui aspect, Comisia bancară din Franţa a
făcut unele precizări indicând faptul că o bancă universală poate fi de mică dimensiune (chiar
bancă locală), fără ca aceasta să aibă activitate internaţională;
 criteriul legislaţiei şi al reglementărilor conduce la luarea în considerare a termenului „bancă”
în sensul strict sau mai larg al băncii şi al filialelor sale.
Băncile comerciale îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern cât şi internaţional, axându-se în
principal pe: acordarea de credite populaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de depuneri
de la alte bănci, populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare; administrarea averilor; plasamentul
împrumuturilor; finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea de credite
pe termen mijlociu şi lung pentru export, mobilizând în acest scop fonduri prin emiterea de obligaţiuni.
De asemenea, aceste bănci acordă credite filialelor bancare sau comerciale ale ţării în
străinătate, derulează operaţiuni de schimb valutar, mobilizează împrumuturi pentru diferiţi solicitatori
străini.
În mod tradiţional, băncile comerciale îndeplinesc trei funcţii: atragerea de depozite, acordarea
de credite şi transferul fondurilor (Basno, C., Dardac, N., Floricel, C, 2009, p. 175).
În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte şi operaţiuni specifice instituţiilor
financiare specializate non-bancare, operaţiuni asociate investiţiilor financiare cum sunt: emiterea,
subscrierea şi lansarea unor împrumuturi pe bază de obligaţiuni, activităţi de brokeraj şi de dealer,
managementul portofoliilor investiţionale ale clienţilor, managementul plăţilor curente ale clientelei
bancare, cuprinse în denumirea de activitate bancară de investiţii financiare (investment banking).
Băncile comerciale, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcţie de anumite
criterii cum ar fi: volumul activităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi au, în
principal, legată activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor comerciale, diferă de la o ţară
la alta şi poartă amprenta evoluţiei istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ce au avut
loc în domeniul bancar la nivel internaţional.
1. Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al dimensiunii operaţiunilor:

2
  bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se adresează publicului larg,
deservind deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de
sucursale şi filiale la nivel naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;
 bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte o sucursală în diferite
centre financiare naţionale sau internaţionale, dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este
formată din mari companii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiunilor este
foarte diversificată atât în domeniul operaţiunilor bancare tradiţionale şi al activităţii bancare
de investiţii financiare, cât şi pe zone geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. În
dezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul naţional folosesc de multe ori reţele de sucursale ale
băncilor detailiste. Informatizarea activităţii bancare a diminuat aceste practici, conducând la
structuri de organizare a băncilor denumite „bănci fără pereţi”.
2. Din punct de vedere al spațiului în care o bancă este autorizată să îşi desfăşoare activitatea
avem:
 bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă
administrativă, deservind publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu
străinătatea, în acest scop utilizează serviciile altor bănci autorizate în acest sens. Astfel sunt
băncile cantonale din Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelor
din SUA, băncile landurilor din Germania;
 bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul
unei ţări, au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni
cu străinătatea;
 bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru
financiar sau teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau
preponderent în străinătate prin sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare
internaţionale independente, dar pe care le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din
totalul activelor). Acest termen este utilizat şi pentru instituţii financiar-bancare
interguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multe ţări şi a căror activitate
specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional, depăşeşte graniţele unei ţări (Banca
Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca
Mondială).
3. După tipul operaţiunilor sau sfera teritorială de cuprindere avem:
 bănci universale - sunt acele bănci care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi
limitează activitatea la anumite sectoare;
3
  bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncile comerciale sau
instituţiile de credit care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă
preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip sau într-un anumit domeniu.
4. Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care le efectuează şi/sau al domeniului sau
sectorului de activitate pe care îl deservesc există:
 bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan intern, atrăgând depozite şi
acordând credite pe diferite termene agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în
activitatea lor;
 bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, dar terminologia este
utilizată în unele ţări în care se face distincţie prin autorizările date de banca centrală între bănci
care au dreptul să atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au
acest drept. În Franţa, băncile comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania
aceste bănci se ocupă şi de emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pe
gaj de hârtii de valoare societăţilor financiare;
 case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii
de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
 case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termen scurt, prin scontarea
instrumentelor de plată şi credit;
 bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole, bănci pentru
comerţ sau pentru industrie, care oferă întreaga gamă de servicii bancare predominant în
domeniul denumirii care le definesc;
 bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lung întreprinderilor
industriale şi din alte ramuri economice pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor
forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
 bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra imobilelor
deţinute de debitori;
 bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor
ţării respective pe pieţele externe, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casă
în favoarea importatorilor şi exportatorilor.
După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat două tendinţe. Una prin care băncile
specializate au început să desfăşoare, alături de operaţiunile specifice care iniţial le defineau, activităţi
bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, din dorinţa de a deveni mai
4
competitive ca urmare a relaxării reglementărilor bancare naţionale. Aceste bănci au fost denumite
bănci globale sau universale, în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni financiar-bancare
indiferent de domeniul sau sectorul de provenienţă al clientului sau calitatea juridică a acestuia.
Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală, impunându-se în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, perioadă când bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în special în
operaţiuni internaţionale (Dardac N., Barbu, T., 2013, p. 201).
A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţii financiare, operaţiuni care
în cazul unor bănci au devenit predominante: vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare emise,
eliminând intermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.

1.2. REGLEMENTĂRI NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE PRIVIND ACTIVITATEA

BANCARĂ DIN ROMÂNIA

Băncile din România își desfășoară activitatea conform standardelor bancare internaţionale, în
scopul recunoaşterii lor de către comunitatea bancară internaţională şi de către clienţi, ca bănci cu un
bun renume.
Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind
desfăşurarea activităţilor bancare:
 Convenţia de la Basel care abordează problema capitalului băncilor;
 Directivele de Coordonare Bancară ale Uniunii Europene care se referă la acordarea de licenţe
băncilor.
Guvernatorii băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10” s-au întâlnit în decembrie 1987 la Basel
(Elveţia) şi au semnat un acord privind criteriile ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a
capitalului unei bănci, acord cunoscut sub denumirea de Convenţia de la Basel.
Acordul de la Basel (1988 şi modificările ulterioare) privind standardele de capital a prevăzut
următoarele elemente
:
 definirea capitalului:
- capital de bază: capital social, rezerve obligatorii;
- capital suplimentar (max. 100% din capitalul de bază): rezerve din reevaluări, alte
rezerve, provizioane generale, împrumuturi pe termen lung.
5
 stabilirea ponderilor de risc: 0% - risc nul (rezerve, titluri de stat); 20% - risc minim (depozite
interbancare, obligaţiuni guvernamentale); 50% - risc mediu (obligaţiuni municipale, credite
ipotecare); 100% - risc mare (titluri de valoare, credite).
 indicatorul de adecvare a capitalului: raportul minim care trebuie să fie menţinut între capitalul
băncii şi suma activelor ponderate în baza gradului de risc:
- capital de bază + capital suplimentar raportate la active ponderate cu gradul de risc să
fie cel puţin 8%;
- capital de bază raportat la active ponderate cu gradul de risc să fie cel puţin 4%.
Ca urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilor lumii respectă
reglementările privind capitalul adecvat - standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip de
concurenţă, întrucât respectând această cerinţă se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienţi noi
prin simpla mărire a volumului creditelor acordate.
Băncile trebuie astfel să găsească alte soluţii în lupta de concurenţă. O bancă ale cărei
împrumuturi sunt limitate de mărimea capitalului său de bază trebuie să găsească alte metode de
creştere a acestui capital, pentru a putea acorda mai multe credite. Aceste metode pot include sporirea
profitabilităţii activităţii băncii sau a rezervelor sale, convingând acţionarii să investească fonduri mai
mari şi să vândă investitorilor mai multe acţiuni.
Acordul de la Basel (Basel II – iunie 2004) se bazează pe trei piloni:
 cerinţe minime de fonduri proprii: rata de adecvare a capitalului minim 8%; active ponderate în
funcţie de:
- riscul de credit;
- riscul de piaţă;
- riscul operaţional.
 control individualizat: accentuarea rolului autorităţii de supraveghere; implementarea unor
mecanisme de intervenţie timpurie a băncii centrale;
 disciplină de piaţă: cerinţe de raportare mai detaliate către banca centrală şi către public
(structura acţionariatului, expunerile la risc, adecvarea capitalului la profilul de risc).
Acordul Basel III - decembrie 2010
Ca răspuns la criza bancară globală, generată de criza din Statele Unite, Comitetul de
supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaţionale a emis, în decembrie 2010, sub titulatura
de Basel III: Cadrul Internaţional pentru Măsurarea, Standardizarea şi Monitorizarea Riscului de
Lichiditate şi Basel III: un cadru global de reglementare pentru bănci şi un sistem bancar mai solid.

6
Aceste reglementări, adoptate de către grupul G20 reprezintă punctul central al reformei financiare
globale pentru prevenirea apariţiei in viitor a crizelor bancare.
Prevederile noului acord au început să fie implementate gradual începând din 2011, avînd ca
termen de finalizare a implementării lor, finalului anului 2018. Deoarece implementarea noului acord
presupune majorarea capitalului băncilor, perioada extinsă de implementare a fost necesară pentru a
acorda băncilor suficient timp pentru a constitui capitalul suplimentar. Conform iniţiatorilor noului
acord, Basel III încearcă să îmbine supravegherea micro si macro-prudenţială, fiind in acelaşi timp un
cadru de management al riscului la nivel de bancă (preluat din Basel I şi Basel II) şi un cadru de
management al riscului sistemic, la nivel de sistem bancar.
În ceea ce priveşte cadrul microprudenţial, Basel III aduce noutăţi pentru toate cele trei
componente ale ecuaţiei capitalului: capital reglementat, activele ponderate funcţie de risc şi rata de
solvabilitate.
În ceea ce priveşte definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe finanţarea prin
emisiunea de acţiuni comune. Astfel, reduce lista instrumentelor de finanţare ce constituie capitalul de
rang 1 (tier 1) şi elimină capitalul de rang 3 (tier 3). De asemenea introduce reguli mai stricte de
transparenţă în ceea ce priveşte capitalul.
În ceea ce priveşte activele ponderate funcţie de risc, acordul Basel III include cerinţe de capital
mai ridicate pentru activităţile de tranzacţionare pe pieţele financiare: activele pentru tranzacţionare
(trading book), produsele de securitizare, riscul de credit pentru instrumentele tranzacţionate pe pieţele
OTC (produsele derivate si contractele repo). Ca urmare, cerinţele de capital pentru trading book sunt
estimate să crească de aproximativ patru ori comparativ cu cele cerute de acordul Basel II.
Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să deţină 4,5 la sută din
activele ponderate funcţie de risc capital obţinut din emisiunea de acţiuni comune (comparativ cu 2 în
cazul acordului Basel II). În plus, băncile trebuie sa deţină, tot în acţiuni comune, un supliment
(tampon) de 2,5 la sută pentru asigurarea conservării capitalului, ceea ce conduce la o rata a capitalului
comun de 7 la sută. Conform estimărilor Comitetului de Supraveghere Bancara al Băncii
Reglementelor Internaţionale, noile reglementări conduc la o majorare (comparativ cu Basel II) de
aproximativ şapte ori a cerinţelor de capital din acţiuni comune. Noul acord majorează cerinţa de
capital de rang 1 de la 4 la 6 la sută şi menţine la 8 la sută rata minimă de capital.
O noutate adusă de acest acord este şi măsura luată în ceea ce priveşte conservarea capitalului.
Astfel, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină un capital tampon de 2,5 la sută din activele
ponderate funcţie de risc, capital constituit din emisiunea de acţiuni comune.

7
 Atunci când rata capitalului coboară, capitalul tampon este folosit pentru acoperirea pierderilor,
iar acordul impune băncilor să reţină o pondere majoră din veniturile obţinute pentru reconstituirea
acestui capital şi impune restricţii la distribuirea de dividende, cumpărarea propriilor acţiuni şi
acordarea de bonusuri discreţionare.
Tot un element de noutate adus de noul acord este referirea la cadrul macroprudeţial, la nivel de
sistem bancar, în încercarea de a combate riscul sistemic. În acest sens se abordează 5 elemente:
 Rata de levier (leverage ratio);
 Măsuri pentru evitarea prociclicităţii;
 Sistemul macroprudenţial pentru băncile importante pentru sistemul bancar;
 Sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante pentru sistemul bancar;
 Managementul riscului sistemic.
Conform Comitetului de Supraveghere Bancară a BIS 1, rata de levier a fost introdusă ca urmare a
faptului că, premergător crizei bancare, bănci care raportau rate de capital de rang 1 solide, au
înregistrat în acelaşi timp niveluri ridicate de levier atât prin operaţiuni incluse in bilanţ cât şi prin
operaţiuni extrabilanţiere. Ca răspuns, Basel III include cerinţe în ceea ce priveşte rata de levier. În
acelaşi timp, nefiind calculată pe baza activelor ponderate funcţie de risc, această măsură poate avea ca
efect şi reducerea riscului de model.
Astfel, rata de levier este calculată ca procentul din capitalul de rang 1 din active şi expunerile
extrabilanţire şi din produse derivate. În cazul produselor derivate este utilizată expunerea reglementată
de organismul de supraveghere la care se adaugă un supliment pentru expunerile potenţiale viitoare iar
netting-ul este permis. In ceea ce privesc expunerile extrabilanţiere ponderea alocată acestora este de
100 %.
În ceea ce priveşte măsurile pentru combaterea prociclicităţii, conform noului acord, fiecare
autoritate de supraveghere va monitaoriza evoluţia creditului, în relaţie cu PIB-ul, şi, pe baza propriilor
evaluări, în cazul în care consideră creşterea creditului ca fiind excesivă şi de natură a crea riscuri
pentru întregul sistem bancar, poate introduce o cerinţă suplimentară de capital (tampon anticiclic)
între 0 şi 2,5% din capitalul corespunzător acţiunilor comune. Această cerinţă poate fi reversată atunci
când riscul la adresa sistemului bancar încetează. În cazul unei bănci care operează în mai multe
jurisdicţii, capitalul tampon va fi o medie ponderată funcţie de expunerea pe credite, a acestor cerinţe
din fiecare jurisdicţie în care banca operează. Pentru a acorda băncilor suficient timp de acomodare,

1
BIS- Bank for International Settlements (Banca Reglementelor Internaționale)

8
modificarea cerinţelor de capital anticiclic trebuie anunţate cu 12 luni înaintea intrării în vigoare a
cerinţei.
În ceea ce priveşte sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante pentru
sistemul bancar, principalele instrumente vizate sunt contractele derivate. Ca urmare, în cazul
tranzacţionării unor asemenea instrumente pe o piaţă reglementată sau printr-o casă de compensaţie,
ponderea de risc aplicată activelor va fi între 1 şi 3 %. În cazul tranzaţionării acestor instrumente pe
piaţa OTC vor fi aplicate ponderi de risc mai mari, pentru a încuraja participanţii pe aceste pieţe să
utilizeze pieţe reglementate sau case de compensaţie în efectuarea acestor tranzacţii. În acelaşi timp,
băncile centrale şi organismele de reglementae vor supreveghea aceste pieţe organizate astfel încât
acestea sa fie administrate şi capitalizate corespunzător şi a nu crea risc sistemic sau de concentrare.
În cazul celui de-al cincilea element al cadrului macroprudenţial, pentru a reduce riscul sitemic,
organismele de reglementare trebuie să solicite băncilor care folosesc propriile modele de cunatificare
a riscurilor să realizeze teste de stress pentru a observa comportamentul atât a sistemelor de
cuantificare a riscurilor, cât şi a instituţiei financiare respective în cazul unor evenimente extreme.
Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană se aplică numai pentru ţările membre.
Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă bancară din lume, crearea acesteia necesitând timp şi
eforturi semnificative.
Primul pas a fost făcut în anul 1977 prin adoptarea Primei Directive de Coordonare Bancară,
care a definit conceptul de “instituţie de credit” şi a precizat condiţiile necesare pentru acordarea
autorizaţiei în domeniul bancar. Directiva a luat în considerare aplicarea reglementărilor ţării gazdă
pentru sucursalele băncilor din alte ţări membre ale UE.
A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în perioada 1988-1989 şi a devenit
pe deplin operaţională în anul 1993, odată cu intrarea în funcţiune a pieţei unice. Această directivă are
în vedere recunoaşterea reciprocă, de către ţările membre, a sistemului fiecăreia de autorizare şi
supraveghere bancară. Acest pas a impus creşterea cooperării între organismele de supraveghere şi
reglementare din ţările membre, fapt ce a deplasat accentul preocupărilor de la ţara gazdă la ţara de
origine pentru activităţile desfăşurate de orice bancă din UE. Mecanismul esenţial este Licenţa Unică
Bancară, ceea ce înseamnă că autorizarea, acordată într-o ţară, dă unei instituţii un "paşaport" care îi
permite să-şi desfăşoare activitatea în orice ţară din UE.
Activitatea instituţiilor de credit româneşti este reglementată de legislaţia specifică domeniului,
respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu completările şi modificările ulterioare,
republicată în M.O. din 24.01.2005 și Legea 312/2004. În acelaşi timp, activitatea băncilor comerciale
este sub autorizarea şi supravegherea băncii centrale.
9
 Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu
rolul pasiv jucat în perioada sistemului “monobancar”, specific economiei centralizate. Autonomia este
însă şi în prezent limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să le respecte.
Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar
şi pentru a limita poziţiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înţelegeri sau acorduri
care le-ar putea conferi o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau posibilitatea de a dicta politicile
comerciale în sectorul bancar.
Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată de
Banca Naţională a României. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR şi să
păstreze rezerve minime obligatorii. Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite
situaţii, să aibă evidenţele la zi şi să pună la dispoziţia inspectorilor băncii centrale aceste evidenţe. O
altă cerinţă este asigurarea confidenţialităţii bancare.
În alte privinţe, băncile au autonomie considerabilă. Legea privind activitatea bancară stabileşte
activităţile ce se pot desfăşura de băncile persoane juridice române sau de sucursalele băncilor străine
deschise în România, în limita autorizaţiei acordate, astfel:
- acceptarea de depozite;
- contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontare a efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;
- plăţi şi decontări;
- leasing financiar (prin societăţi distincte, constituite de bănci în acest scop);
- transferurile de fonduri;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu: instrumente monetare negociabile (cecuri,
cambii, certificate de depozit); valută; instrumente financiare derivate; metale preţioase, valori
mobiliare;
- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;
- administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
- custodia şi administrarea de valori mobiliare;
- depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- consultanţă financiar-bancară;
- operaţiuni de mandat.
Una dintre principalele activităţi ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor.
10
 Băncile pot oferi o gamă variată de credite, în condiţii şi cu scadenţe diferite, decizia de
acordare sau neacordare de credite solicitanţilor având la bază bonitatea persoanelor împrumutate.
Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie
sigură, să efectueze transferuri, plăţi sau operaţiuni de compensare. De asemenea, ele pot să deţină
titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanţiilor pentru credit, fie în numele clienţilor.
Băncile comerciale au o autonomie considerabilă în ceea ce priveşte modul în care îşi utilizează
profiturile, cu condiţia să menţină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze
provizioane pentru riscuri şi credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, fonduri pentru
dezvoltare sau să distribuie profitul sub forma dividendelor.

1.3. PARTICULARITĂȚI ALE SISTEMELOR BANCARE ACTUALE

În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile survenite în evoluţia economiei mondiale
şi a sistemului monetar-financiar s-au manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea
operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale
debitorilor, dar şi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe, au determinat
accentuarea procesului de unificare a băncilor în consorţii sau sindicate bancare. În fiecare ţară se
regăsesc câteva grupuri bancare care domină şi controlează întreaga activitate în domeniu.
A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările
dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste
bănci consideră extinderea lor pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Această
atitudine este determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiile impuse pe plan naţional privind
beneficiile sau dezvoltarea activităţii lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi diversifica
sursele active şi de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele clienţilor sau
la concurenţa băncilor străine. Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune creşterea
numărului valutelor în care operează, extinderea spaţiului geografic din care provine clientela,
implantarea de sedii în străinătate.
Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fie considerate, cu precădere, pieţe
favorabile pentru dezvoltarea operaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveţia),
nu numai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltare care au dobândit venituri (de
11
exemplu, ţările OPEC) sau care doresc să-şi dezvolte propria reţea bancară. În acest context,
internaţionalizarea structurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea” structurilor bancare
din alte ţări, în special din cele în dezvoltare.
Procesul s-a concretizat în formarea centrelor financiar-bancare internaţionale, care s-au
dezvoltat în oraşe aparţinând acestor ţări (Londra, Paris, New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Aceste
centre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi plasare a fondurilor la nivel internaţional, ele
deservind firmele naţionale şi pe cele din alte ţări.
Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o a treia tendinţă, respectiv
dispariţia treptată a deosebirilor dintre operaţiunile diferitelor instituţii bancare de tip clasic şi ale celor
nebancare, toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluând astfel spre
bănci globale, multifuncţionale. Marile grupuri bancare create oferă clienţilor, indiferent de
provenienţa acestora, rezidenţi sau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simple
convertiri valutare, până la montarea unor împrumuturi uriaşe. Procesul globalizării se manifestă nu
numai în cazul băncilor comerciale care operează la nivel internaţional, ci şi la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelor bancare actuale. Dintre
fuziunile bancare implicând ţările dezvoltate, se remarcă cele din SUA, Japonia, Elveţia şi Uniunea
Europeană.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
- băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din întreaga lume; în perioada
1991-2005, ele au deţinut 1/3 din totalul investiţiilor străine în sistemul bancar al economiilor
emergente, în special din America Latină şi mai recent, din Asia;
- băncile comerciale cu o strategie regională, orientată spre ţările emergente; în America Latină,
60% din fluxurile de investiţii străine în sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa
Centrală şi de Est, 70% din investiţiile străine au ca origine băncile europene; în Asia, 25% din
fluxurile investiţionale provin de la băncile din regiune şi o altă parte, de la entităţi stabilite în
Singapore şi Hong Kong;
- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţii financiare; de exemplu,
fondurile de investiţii reprezintă cei mai mari investitori străini în sectorul bancar din Coreea, în timp
ce corporaţiile financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afara graniţelor ţării, în economii
din centrul şi estul Europei.
După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizarea structurii costurilor interne şi
îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a profiturilor

12
prin diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valul achiziţiilor şi
fuziunilor din sfera financiar-bancară, care a marcat a doua jumătate a deceniului trecut.
În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentru bancheri, în ciuda încetinirii
considerabile a ritmului fuziunilor şi achiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului
bancar intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările transfrontaliere scăzând
semnificativ. Dezamăgirea legată de dificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare
paneuropene a determinat un grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor strategice
transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia pe piaţa bancară internă.
Băncile din multe ţări urmăresc o strategie agresivă de expansiune bazată pe dezvoltarea
activităţii de retail, creditele ipotecare, produsele de economisire, cardurile de credit şi liniile de credit
fiind câteva din sectoarele cu o rată de creştere înaltă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei electronice
prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şi Mobile banking. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi
convergenţa pieţelor financiar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul favorabil dezvoltării pieţei
serviciilor de tip bancă la distanţă.
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni în timp real, asigură accesul
clientelei, fără restricţii de timp şi distanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la reducerea
costurilor tranzacţionale ale clienţilor, prin restrângerea numărului de operaţiuni care solicită prezenţa
fizică la sediile băncilor.

13