MODALITĂŢI DE

APLICARE
A SUBSTANŢELOR
CHIMICE ANTIPLACĂ
Disciplina de Prevenţie Oro-Dentară
UMF “Carol Davila” Bucureşti

1
 AUTOÎNGRIJIREA
 Termenul de autoîngrijire include activităţile şi
deciziile luate de un individ, prin care acesta
încearcă să prevină, să pună diagnosticul şi
să trateze anumite afecţiuni sau să menţină
şi să controleze afecţiunile cronice.
 Acest concept se aplică şi la îngrijirea cavităţii
orale şi se numeşte autoîngrijire orală.
 Eliminarea 100% a plăcii dentare NU este
posibilă, însă individul sănătos poate tolera o
anumită cantitate de placă dentară microbiană.

2
 Autoîngrijirea orală
 Reprezintă totalitatea procedurilor aplicate de
pacientul corect instruit şi motivat, prin care
acesta obţine prevenirea şi/sau stoparea bolilor
parodontale sau a cariei dentare, proces
realizat în principal prin reducerea acumulărilor
de placă.
 Termenul este folosit în locul celui de control al
plăcii dentare.
 Prin ea se pune accent pe responsabilizarea
pacientului cu privire la deciziile şi practicile
preventive luate.

3
 De reţinut!
 O autoîngrijire superficială reprezintă un factor
major de risc, în primul rând pentru apariţia
bolilor parodontale.
 Cum metodele de igienă orală nu sunt indicate la
fel tuturor indivizilor, este recomandabil să le
individualizăm în strânsă legătură cu:
 starea de sănătate a structurilor orale
 preferinţele individuale (ale medicului/pacientului)
 abilităţile şi dexteritatea pacientului
 stilul de viaţă al său
 individul îşi poate influenţa favorabil sănătatea
propriilor structuri orale dacă respectă şi aplică
corect recomandările primite de la specialist.
4
Recomndarea unui plan de tratament preventiv
individualizat presupune:
 selecţionarea celor mai eficiente dispozitive şi substanţe
la un minimum posibil, prin care simplificăm explicaţiile
şi motivăm pacientul
 utilizarea în anumite momente a diferitelor substanţe
chimice antiplacă, prezente în diverse produse
comercializate, pe lângă mijloacele mecanice de
îndepărtare a PD

În stomatologie, substanţele antimicrobiene (chemo-

terapia) sunt indicate în scop preventiv sau terapeutic şi se
pot administra sistemic sau local.

5
A – SISTEMIC: se pot administra antibiotice şi antinflamatoare
În stomatologie cele două sunt indicate în tratarea diferitelor
forme şi manifestări ale bolilor parodontale.
Antibioticele se indică corect doar pe baza antibiogramei
efectuate în prealabil.
B - LOCAL - SUBSTANŢELE CHIMICE ANTIPLACĂ
se pot aplica prin intermediul:
1. Pastelor de dinţi (dentifrice) şi periaj
2. Clătirilor cu ape de gură
3. Utilizării gumelor de mestecat
4. Irigărilor orale
5. Terapiei parodontale nechirurgicale:
a. aplicarea locală a unor substanţe active cu eliberare lentă, direct în punga
parodontală
b. irigarea subgingivală

6
1. PASTELE DE
DINŢI

7
 Pastele de dinţi sunt utilizate împreună cu
periuţele de dinţi la îndepărtarea mecanică a
depozitelor moi, acumulate la nivelul
coroanelor dentare şi a marginii gingivale
libere, în scop preventiv dar şi terapeutic.
 Pastele de dinţi s-au impus în faţa pudrelor
dentare abrazive, în momentul în care s-a ajuns
la o anumită compoziţie eficientă şi au putut fi
ambalate şi păstrate în starea lor iniţială o lungă
perioadă de timp.
 Alături de geluri şi pudre, pastele de dinţi sunt
cuprinse sub denumirea de dentifrice – termen
de origine latină.

8
 Dentifricele reprezintă totalitatea produselor
destinate „curăţirii orale”, care se aplică cu
ajutorul periuţelor de dinţi sau al altor mijloace
mecanice, pentru a îndepărta:
1. placa dentară
2. coloraţiile exogene
3. materia albă
4. resturile alimentare de la nivelul:
o dinţilor
o gingiei
o limbii
Pastele de dinţi se utilizează în scop:
 cosmetic
 preventiv/terapeutic

9
 A. Efectele cosmetice ale dentifricelor sunt
reprezentate de:

1. Îndepărtarea pigmenţilor alimentari, a

celor specifici agenţilor chimici din fumat,
ce pot colora P.D., motiv pentru care
dentifricele acţionează cosmetic prin:
 îndepărtarea lor mecanică
 agenţii de albire conţinuţi
2. Reducerea halitozei prin inhibarea
producerii temporare a componentelor
sulfurice volatile.

10
 B. În scop preventiv/terapeutic:
 sanogen - de prevenire a cariei dentare şi a bolii
parodontale
 de reducere a sensibilităţii dentinare
 de albire a structurilor dentare
Beneficiile preventiv-terapeutice ale dentifricelor sunt:
1. de prevenire şi remineralizare a leziunilor carioase
necavitare; în acest sens se utilizează agenţii terapeutici
pe bază de:
• fluor
• xilitol (utilizat în unele paste de dinţi ca umectant sau aromatizant,
dovedeşte efecte anticarie)
• Recaldent (CPP – cazein-fofsfo-peptidă și ACP, fosfat de calciu amorf)
2. de reducere a cantităţii de biofilm dentar format (antiplacă)
→ cei mai importanţi agenţi antiplacă sunt:
• clorhexidina
• triclosanul
• citratul de zinc
11
• fluorura de staniu
3. de reducere a inflamaţiei gingivale
4. de reducere a hipersensibilităţii dentinare; pacientul
care utilizează o pastă desensibilizantă este instruit să
NU o folosească mai mult de 4 săptămâni; foarte
important este să stabilim cauza hipersensibilităţii
5. de reducere a cantităţii de tartru supragingival format

Dentifricele care au capacitatea de a inhiba formarea

tartrului conţin:
 săruri ale pirofosfatului
 clorură şi citrat de zinc
 hexametafosfat de sodiu
 triclosan cu copolimer

12
Astăzi există o avalanşă de produse, acestea având
diferite:
 aspecte (paste sau geluri)
 culori (o singură culoare sau mai multe)
 ambalaje (tuburi sau pompe cu lift)
Există paste de dinţi pentru adulţi şi copii.
Toate pun consumatorul contemporan în faţa unei
probleme dificile, aceea a alegerii pastei de dinţi potrivite
nevoilor personale, deci a celei mai eficiente.
Există paste de dinţi:
 fără spumă sau care produc cantitate redusă de spumă, utilizate cu
periuțele electrice sau de copii
 Ingerabile, pentru persoanele cu nevoi speciale
 fără conservanți
 fără lauril sulfat de sodiu (SLS), fără fluoruri, coloranți, peroxid de hidrogen
sau arome artificiale - pentru persoane alergice sau pentru cei care preferă
produse „naturale”.
13
 Alegerea pastei de dinți se face și în funcție
de problemele de sănătate ale persoanelor:
 cu îndulcitori (nu influențează glicemia), în caz de
diabet
 cu enzime salivare, lubrifianți și stimulatori
salivari, pentru cei cu xerostomie
 fără SLS, pentru pacienţii cu leziuni aftoase
recidivante
 fără bicarbonat de sodiu sau clorură de sodiu, în
cazul pacienţilor cu hipertensiune
Cum produsele comercializate trebuie să fie aprobate
spre consum, inclusiv pastele de dinţi se supun
aceloraşi cerinţe.
14
În acest sens, American Dental Association Council a
stabilit (1986) criteriile pe care trebuie să le
îndeplinească pastele de dinţi sau apele de gură:

1.Efectele lor trebuie susţinute prin cel puţin 2 studii,

efectuate independent unul de celălalt, în sistem
dublu orb şi care în final oferă aceleaşi rezultate
2.Studiile sunt efectuate în paralel sau încrucişat
3.Fiecare studiu trebuie să dureze minim 6 luni
4.Ca o condiţie de bază, este obligatoriu să se
efectueze indici gingivali şi de placă
5.Se impune inclusiv efectuarea examenelor
microbiologice, prin care se demonstrează că pe
durata folosirii produsului nu se dezvoltă infecţii
oportuniste sau patogene
15
 ISTORIC
 În 1824, un dentist pe nume Peabody a folosit pentru prima dată
săpunul într-un praf de curăţat dinţii.
 Apoi, John Harris adaugă praf de cretă (1850) iar Dr. Washington
Sheffield (Connecticut) fabrică pastă de dinţi ambalată într-un tub
special construit (1892).
 Iniţial, tubul în care era ambalată pasta de dinţi a fost confecţionat din
plumb, căptuşit în interior cu ceară. Prin intermediul cerii se încearcă
prevenirea dizolvării de către componentele pastelor de dinţi a
plumbului, inclusiv ingerarea lui.
 Ulterior plumbul a fost aliat cu cositorul, rezultatul fiind un material
mai maleabil şi mai stabil chimic.
 Progresul a venit pe durata celui de-al 2-lea Război Mondial, când
lipsa plumbului a dus la înlocuirea lui cu materialele plastice.
 Pe ambalaj se poate tipări printre altele şi cantitatea ingredientelor
special conţinute, astfel încât specialistul se poate informa, putând la
rândul lui să indice pastele de dinţi în scopuri bine stabilite.

16
 PASTELE DE DINŢI
- compoziţie de bază –
 Pastele de dinţi (iniţial pudrele) au fost concepute în
principal pentru a îndepărta coloraţiile extrinseci
(niciodată pe cele intrinseci) de pe suprafeţele dentare, deci
în scop cosmetic.
 Odată cu trecerea timpului, compoziţia a fost suplimentată
pentru a satisface şi anumite cerinţe terapeutice, ea fiind
îmbunătăţită cu o serie de substanţe active speciale.
 Pastele de dinți conțin o serie de ingrediente naturale sau
sintetice.
 Ele prezintă formule complexe conținând substanțe active
(sau terapeutice - medicinale) și altele inactive
(nonmedicinale), care trebuie să fie compatibile între ele și
eficiente.
17
 Marea problemă a fabricării pastelor de
dinţi este aceea de a pune împreună
substanţe diferite, ce trebuie:
 să fie compatibile între ele
 să nu se neutralizeze în timp
 să nu genereze produse noi, eventual
toxice.
 Când există acest risc, substanţele vizate
se ambalează în compartimente separate,
substanţele amestecându-se numai în
momentul utilizării.

18
 COMPONENTELE DE BAZĂ
ale pastelor de dinţi sunt:
 detergenţii 1-2%
 agenţii de curăţire şi lustruire 20-40%
 agenţii de legare (lianţi) 1-2%
 umectanţii 20-40%
 aromatizanţii 1-1,5%
 apa 20-40%
 agenţii terapeutici 1-2%
 conservanţii, îndulcitorii, 2-3%
agenţii de colorare
19
 Pastele de dinţi sub formă de gel conţin
aceleaşi ingrediente ca orice pastă de
dinţi, în plus, apar agenţii de îngroşare
într-o proporţie mai mare.

 Ambele forme de prezentare, pasta sau

gelul, prezintă aceleaşi efecte antiplacă şi
conţin aceleaşi ingrediente active dar în
proporții diferite.

20
 a. Detergenţii (1-2%)
(agenţii de spumare sau surfactanţii)
Acţionează prin:
1. Scăderea tensiunii superficiale, prin care permit
penetrarea şi îndepărtarea depozitelor moi cât şi a
coloraţiilor exogene.
2. Emulsionarea depozitelor dentare moi, în scopul uşurării
îndepărtării lor prin periaj
3. Contribuie la acţiunea de spumare, ce este pe placul
multor pacienţi.
De regulă, se utilizează detergenţi sintetici, cei mai
folosiţi au fost:
 lauril sulfatul de sodiu (SLS)
 n-lauril sarcozinatul de sodiu

21
 Barkvoll recomandă ca pacienţii care suferă de
unele afecţiuni ale mucoasei orale să evite
utilizarea pastelor de dinţi cu lauril sulfat-ul de
sodiu care, în concentraţii mari, poate favoriza
producerea ulceraţiilor orale, a aftelor şi
reduce efectul clorhexidinei.

 Pasta mai poate conţine enzime salivare şi

fluorură de sodiu (1450 ppm F) prin care se
creează un dublu efect anticarie la un
coeficient RDA de aproximativ 50.

22
 b. Agenţii de curăţare şi lustruire (substanţele
abrazive: 20-40%)
 Trebuie să realizeze curăţarea dar şi lustruirea
suprafeţelor dentare
 Prin acţiunea lor se obţin suprafeţe dentare
netede şi lucioase, improprii acumulărilor
ulterioare de placă şi a coloraţiilor.
 Un abraziv ideal este acela care realizează
suprafeţe perfect netede, fără a genera pierderi
de substanţă, el trebuind să fie şi compatibil cu
restul ingredientelor utilizate la fabricarea
pastelor de dinţi.

23
 Gradul de abraziune al unei paste dentare
depinde de:
 duritatea, mărimea şi forma particulelor abrazive conţinute
de pasta de dinţi
 tehnica de periere folosită, inclusiv de numărul mişcărilor
sau de presiunea aplicată
 duritatea filamentelor periuţei
 timpul cât durează periajul, direcţia mişcărilor
 pH-ul pastei
 cantităţile de glicerină şi apă prezente
 caracteristicile salivei
Duritatea abrazivului va trebui interpretată și în funcție de
mărimea și forma particulelor.
Agenţii de curăţare şi lustruire sunt introduşi sub forma
particulelor sferice moi de 20µ, alături de altele de 1µ (particule
de calciu, staniu, magneziu sau zirconiu), primele realizând
24
curăţarea iar ultimele lustruirea.
 Înprincipal există cinci grupe de substanţe
abrazive:
 fosfații

 carbonații

 silicații
 compușii aluminului

 alte substanțe

 Pentru a descrie duritatea particulelor, se

folosește Scala de Duritate Mohs. Scala
durităților începe cu duritatea 1 și sfârșește cu
duritatea 10, astfel:

25
Duritatea
1 – talc
2 – ghips
3 – calcit (carbonat de calciu nehidratat)
4 – fluorină (sau fluorit; este un mineral – CaF2)
5 – apatită
6 – piatra lunii (un feldspat potasic)
7 – quarț
8 – topaz
9 – carborundum
10 – diamant

26
 Duritatea dentinei este de 2 – 2.5, în timp ce
duritatea smalțului dentar este cuprinsă între 4 și
5.
 În această idee vom indica o pastă de dinți cu
duritate sub 2, când pacientul prezintă structuri
radiculare dezgolite; în cazul dinților de lapte
putem folosi paste de dinți cu duritate 4 – 5.
 Următoarele substanţe au durităţi variate:
 bicarbonatul de sodiu și fosfatul dicalcic dihidratat: 2.5
 carbonatul de calciu: 3
 fosfatul dicalcic anhidru: 3.5
 dioxidul de siliciu hidratat: 2.5 – 5
 pirofosfatul tetraciclic și pirofosfatul de calciu: 5
 silica pură: 6 – 7
 alumina: 9.25

27
 În mod normal, pasta de dinţi NU trebuie să genereze
abraziune la nivelul smalţului dentar, însă acest proces se
poate produce la nivelul cementului, unde pierderile sunt de
35 de ori mai mari comparativ cu cele înregistrate la nivelul
smalţului sau al dentinei dezgolite, unde pierderile sunt de
25 de ori mai accentuate decât la nivelul smalţului.
 Uzura produsă asupra ţesuturilor dure dentare poate fi
măsurată direct prin profilometrie.
 Pe această cale se produc pierderi de substanţă dură
dentară care se observă clinic, obişnuit la nivelul coletului şi
care, în plus, pot genera hipersensibilitate dentinară.
 Clinic, pierderea de substanţă se prezintă în formă de pană
(leziune cervicală necarioasă) cu suprafaţă lucioasă şi
fără dentină ramolită şi este mai frecvent întâlnită la
persoanele în vârstă care-şi menţin un nivel ridicat al igienei
orale.
28
 Când periajul se efectuează fără pastă de dinţi se
constată o abraziune dentară extrem de redusă.
 Un alt dezavantaj important al abrazivilor din pastele de
dinţi este faptul că ei se pot acumula la nivelul şanţului
gingival şi interdentar, generând iritaţii sau chiar inflamaţii
gingivale.

Testarea capacităţii de abrazare a pastelor de dinţi:

 Council on Dental Materials and Devices of the American
Dental Association publică periodic date cu privire la gradul
de abraziune al pastelor de dinţi prezente pe piaţă.
Majoritatea datelor sunt obţinute în laborator şi nu pot fi
extrapolate la aşteptările din vivo.
 Gradul de abrazare al pastelor de dinţi se exprimă prin RDA
(RELATIVE DENTIN ABRASIVITY). Metoda constă în
compararea abraziunii produsă de pirofosfatul de calciu
(notat cu 100) cu cea produsă de variatele paste de dinţi. 29
 Testul (cantitativ) măsoară cantitatea de dentină
îndepărtată prin perierea rădăcinii unui dinte extras şi
iradiat cu fosfor radioactiv.
 O pastă de dinţi cu coeficientul RDA mai mare de 80
trebuie evitată. Se recomandă pacientului fără
hipersensibilitate dentinară să folosească o pastă de
dinţi cu un coeficient RDA între 40 şi 70.
 Relative Dentin Abrasivity (RDA) Scale:
 0 – 70: abrazivitate redusă → sigure pentru cement, dentină și
smalț.
 70 – 100: abrazivitate medie → sigure pentru smalț, periculoase
pentru cement și dentină
 100 – 150: abrazivitate crescută → periculoase pentru smalț,
dentină și cement
 150 – 250: abrazivitate foarte înaltă → periculoasă pentru dinți
 250 și peste: de ne recomandat.

30
 c. Umectanţii (20-40%)
Au rolul de a:
 păstra umiditatea pastei (previn întărirea ei prin
expunere la aer)
 stabiliza proporţiile
În acest scop se utilizează:
 glicerina
 xilitolul, sorbitolul, manitolul
 propilenglicolul

Umectanţii trebuie să fie substanţe stabile şi lipsite de

toxicitate.

De regulă, umectanţii obligă la adăugarea de conservanţi

(benzoatul de sodiu), deoarece ei reprezintă medii bune de
cultură pentru dezvoltarea microorganismelor.

31
 d. Agenţii de legare (1-2%)
 Au rolul de a preveni separarea componentelor solide
de cele lichide pe durata depozitării.
 Substanţele utilizate în acest scop trebuie să fie stabile,
compatibile cu celelalte ingrediente şi să nu fie toxice.
 În acest scop se folosesc:
 coloizii minerali
 alge marine, răşini naturale
 derivaţii sintetici ai celulozei
 carboxi-metil-celuloza.
 Respectivele substanţe pot servi ca:
 umectanţi, în concentraţii reduse
 agenţi de gelificare, în concentraţii mai crescute
 conservanţi, la concentraţii de peste 40%

32
 e. Conservanţii
 Previn multiplicarea microorganismelor
şi prelungesc astfel termenul de
valabilitate al pastelor de dinţi.
 În acest scop se folosesc:
 alcooli
 formaldehida
 benzoatul de sodiu
 fenolul.
 Trebuie să fie compatibili cu celelalte
componente

33
 f. Aromatizanţii (1-1.5%)
 Fac pastele de dinţi dorite şi maschează gustul
neplăcut al unor componente.
 Gustul pastei trebuie să fie plăcut, iar senzaţia gustativă
produsă trebuie să se menţină o perioadă de timp.
 În acest scop se utilizează:
 uleiuri esenţiale (mentă, perişor, scorţişoară)
 îndulcitori artificiali necariogeni, manitolul şi sorbitolul - se pot
folosi în dublu scop, de îndulcitori şi de umectanţi.
 xilitolul, demonstrează chiar capacitate de remineralizare a
structurilor dentare; la testările efectuate în laborator, a arătat că
nu este metabolizat de microorganismele specifice cavităţii orale.
 Este greu să stabilim preferinţa indivizilor pentru un
anumit aromatizant, studiile efectuate certificând o
multitudine de preferinţe, atât în ceea ce priveşte gustul
cât şi culoarea pastelor de dinţi.
34
 h. Agenţii de îndulcire
 Iniţial s-au folosit zahărul şi mierea (cariogene)
 Agenţii de îndulcire conferă pastelor de dinţi un
gust plăcut, care le facilitează utilizarea.
 Astăzi se utilizează îndulcitorii necariogeni,
folosindu-se în principal cei artificial:
 sorbitol
 manitol
 xilitol
 zaharină
 ciclamatul de sodiu
 glicerina, poate fi folosită, în funcţie de concentraţie, ca
umectant dar şi ca îndulcitor.

35
 g. Agenţii de colorare
 Se introduc pentru a face pasta mai atractivă.
 Coloranţii utilizaţi nu trebuie să producă colorări
ale dinţilor sau ale ţesuturilor orale.
 De obicei se apelează la coloranţi vegetali.

h. Apa
 Se specifică tipul de apă (deionizată, distilată)
 Reprezintă 20 – 30% din compoziție.

36
PASTELE DE DINŢI
PROFILACTICE SAU
TERAPEUTICE

37
 Lista ingredientelor specifice, tipărite pe
ambalajul produsului, ne permite să le indicăm
în funcție de nevoile pacientului și în același
timp, să evităm riscul de alergie sau de
intoleranță.
 Recomandarea pastei de dinţi trebuie făcută de
medicul stomatolog în concordanţă cu
obiceiurile pacientului, patologia lui oro-dentară
şi obiectivele tratamentului de efectuat.
 Există şi alte paste de dinţi speciale, mai rar
întâlnite, cum sunt cele:
 ingerabile
 pe bază de bicarbonat de sodiu

38
 A. PASTELE DE DINŢI INGERABILE
 Au fost propuse iniţial spre utilizare de către cei care
lucrează în industria aeronautică (astronauţi).
 Aceste paste prezintă o concentraţie scăzută de
calciu şi conţin de regulă, glicerină,
carboximetilceluloză, zaharină şi apă, fără a conţine
uleiuri esenţiale sau detergenţi.
 Ele pot fi folosite şi apoi înghiţite, fără a fi necesară
clătirea gurii.
 Ulterior, asemenea paste au fost indicate şi celor cu
dificultăţi în clătirea cavităţii orale sau în evacuarea
conţinutului bucal.

39
 B. Pastele de dinţi pe bază de
BICARBONAT DE SODIU
 Au fost fabricate pornindu-se de la ideea că doi
din trei stomatologi recomandă bicarbonatul de
sodiu pentru curăţarea dinţilor.
 Asemenea paste mai conţin fluor şi un abraziv
compatibil (hidroxidul de siliciu).
 Există mai multe paste de dinţi cu bicarbonat de
sodiu; o formulă deja folosită este: bicarbonat de
sodiu, fluorură de sodiu 1.100 ppm F şi 0.75% gel
stabil de peroxid de hidrogen.

40
 Clasificarea pastelor de dinţi în funcţie de valoarea lor
terapeutică (American Dental Association Council on
Scientific Affairs):

A. Paste de dinţi preventive anticarie

B. Paste de dinţi preventive antiplacă
C. Paste de dinţi preventive antitartru
D. Paste de dinţi desensibilizante
E. Paste de dinţi cosmetice cu efect de albire

41
 A. Pastele de dinţi remineralizante sau de
control al cariei dentare (anticarie)
 În ideea prevenirii producerii cariei dentare, s-au
folosit de-a lungul timpului nenumărate
substanţe precum:
 clorofila

 amoniacul
 inhibitorii enzimatici

 antibiotice (inclusiv penicilina)

 Concluzia majorităţii studiilor a fost că singurele

paste de dinţi remineralizante rămân pe
moment, cele pe bază de fluor.
42
 În 1960, a fost aprobată în Statele Unite (ADA)
spre folosire prima pastă de dinţi fluorurată care
conţinea fluorură de staniu 0.4%.
 Fluorura de staniu 0.45% (SnF2) (1.100 ppm F)
→ principalul dezavantaj este gustul sau
colorarea suprafeţelor dentare demineralizate,
fapt ce a dus la recomandări limitate.
 Asocierea dintre fluorură de staniu stabilizată
0.45% şi hexametafosfatul de sodiu a fost
folosită în formulele unor paste de dinţi
 În 1980, în Statele Unite, cca 98% din pastele de
dinţi comercializate conţineau fluor.

43
 Astăzi, pastele de dinţi profilactice cu fluor
conţin în principal:
 Fluorura de sodiu (NaF) 0.24% (1100 ppm F)
 Monofluorofosfatul de sodiu (MFP) (Na2PO3F)
0.76% (1000 ppm F)
 Fluorură de staniu 0.454% (1000 ppm F)

Pastele de dinţi cu potenţial profilactic sunt

considerate numai acelea cu un conţinut mimin de
F de 1.000 – 1100 ppm.

44
 ADA recomandă pastele de dinţi profilactice cu fluor:
1.Tuturor adulţilor, ca parte a programului preventiv
complet şi reprezintă intervenţia de bază în programele
de prevenire a cariei
2.Tuturor pacienţilor, indiferent de riscul cariogen (excepţie
fac copiii sub 2 ani), de 2 ori/zi
3.Pentru desensibilizare dentară
4.În cazul pacientului cu cario-activitate medie sau
crescută, când se recomandă 3 sau 4 periaje pe zi; când
perierea nu este posibilă, se indică utilizarea unei gume
de mestecat cu xylitol
5.Indivizilor cu multiple suprafeţe radiculare expuse, pentru
prevenirea cariilor radiculare
6.Celor cu xerostomie

45
 În cazul utilizării pastelor de dinţi cu fluor, pentru o
eficienţă crescută a acestuia, se recomandă ca la
finalul periajului să se elimine excesul de pastă,
urmând să se clătească apoi gura cu o cantitate
mică de apă (Wilkins 2013).
 studiile întreprinse arată că la o frecvenţă de 2 ori/zi,
se obţine o reducere a incidenţei cariei cu cca 23%
 se recomandă folosirea lor îndelungată, chiar
întreaga viaţă, modalitate prin care se reface
fluorhidroxiapatita de suprafaţă, pierdută la fiecare
periaj datorită abraziunii produse prin frecare
 dinţii pierd prin periaj o cantitate de substanţă dură
dentară → la un periaj de 10 s pierderea poate fi de
0,1-1µm
46
 Reducerea incidenţei cariei se produce
datorită:

1.Menţinerii permanente a fluorului la

nivelul suprafeţei dinţilor, proces prin
care se controlează demineralizarea şi
se favorizează remineralizarea.

2.Afinităţii ionilor de fluor ce se pot

acumula la nivelul petelor albe
cretoase produse prin demineralizare.
47
 Pastele de dinţi cu aminofluoruri
 Studiile arată că, ele acţionează benefic datorită afinităţii
aminofluorurilor pentru smalţul dentar ca şi a faptului că
grupările amino au şi efect detergent, prin care se
favorizează penetrarea ionilor de fluor în smalţul de
suprafaţă.
 Într-un studiu efectuat în Elveţia (Marthaler, 1968), în care
s-au folosit paste de dinţi cu aminofluoruri şi metafosfat
de bariu ca sistem abraziv, s-a obţinut o reducere a
incidenţei cariei cu cca 40%.
 Există şi produse cu aminofluoruri organice, adică cu
fluorinol = fluorură hidratantă de nicometanol, a doua
generaţie de fluoruri organice, care realizează legături de
12 ori mai puternice la nivelul cristalului de hidroxiapatită,
comparativ cu fluorurile anorganice (fluorura de sodiu).
48
 De-a lungul timpului s-au fabricat şi paste de dinţi
profilactice cu fluor, unde concentraţiile folosite au
depăşit valoarea optimă (1000 - 1100 ppm F); au
fost folosite formule cu 1450 ppm F sau chiar cu 2050
ppm F
 Prin creşterea cantităţii ionilor de fluor la peste 1500
ppm F, nu cresc neapărat şi beneficiile sale anticarie;
mai mult, pentru a preveni intoxicaţiile acute, posibil
mortale, cantitatea de fluor a fost restricţionată la un
total de maxim 120 mg F pentru un tub de pastă de
dinţi.
 Pentru anumiţi pacienţi care prezintă la un moment
dat explozii de carii (carii rampante) s-au elaborat
paste de dinţi terapeutice cu fluor (speciale), cu un
conţinut de 260 mg fluor sau 5.000 ppm F; acestea se
se eliberează doar pe bază de prescripţie medicală.
49
 Pentru efect maxim se indică:
 La adult, suprafaţa activă a periuţei se încarcă cu cca
1 cm lungime de pastă de dinţi; în cazul în care
suprafaţa activă a periuţei este acoperită complet cu
pastă de dinţi, cantitatea de F adusă este de cca 1.5 mg
F.
 La copii, pastele de dinţi cu fluor special fabricate se pot
indica numai după vârsta de 2 ani şi până la vârsta de 6
– 8 ani; pastele de dinţi pentru copii conţin NaF 0.11%
(sau sub 550 ppm F); în Statele Unite pastele de dinţi
pentru copii au aceeaşi cantitate de fluor ca şi cele
pentru adulţi
 Pastele de dinţi ce au sub 550 ppm F au efecte similare
cu cele de 1000 ppm F dar la o incidenţă mai redusă a
fluorozei dentare.
50
 În cazul pastelor de dinți cu fluoruri este de dorit
un pH acid.
 Unele studii sugerează că pastele cu 550 ppm F
la un pH de 4.5 sunt echivalente ca efect cu
cele care conțin 1100 ppm F la un pH de 7.
 În cazul copilului se recomandă ca la o spălare
să se folosească o cantitate de pastă de
mărimea:
 unei jumătăţi de bob de mazăre, între 2 şi 4 ani
 unui bob de mazăre, după vârsta de 4 – 5 ani (0.25 g
pastă)
 Perierea dinţilor unui copil se efectuează cu
atenţie, evitându-se înghiţirea pastei.
 Prin această atitudine se evită apariţia petelor
albe cretoase de fluoroză dentară la dentiţia
permanentă. 51
 Copilul mic înghite cca 50% din pasta folosită la
periaj.
 De regulă, incisivii centrali superiori sunt cei
care suferă de fluoroză dentară blândă, cauza
obişnuită fiind ingerarea în exces de fluor în
primii trei ani de viaţă, lunile 15-30 fiind critice.
 Pastele de dinţi, ca de altfel toate produsele cu
fluor, trebuie să fie ţinute departe de raza de
acţiune a copilului mic, deoarece prin ingerarea
accidentală a conţinutului lor, se pot produce
intoxicaţii acute cu F, uneori chiar mortale;
programele de educare a populaţiei trebuie să
se ocupe şi de acest aspect deosebit de
important.
52
 B. Pastele de dinţi preventive antiplacă
 Primul obiectiv de atins pe durata periajului dentar
este sănătatea ţesutului gingival şi prevenirea
infecţiilor parodontale.
 Substanţele chimice antiplacă folosite au ca scop
inhibarea multiplicării sau distrugerea
microorganismelor.
 Agenţii terapeutici antiplacă şi antigingivită
cei mai importanţi sunt:
 săruri de staniu (fluorura de staniu)
 pirofosfatul de staniu şi citratul de zinc
 triclosanul cu copolimer (nu mai este utilizat)
 digluconatul de clorhexidină
 sanguinaria
 citratul de cupru

53
 1. Fluorura de staniu:
 Ionul de staniu are efecte:
 antiplacă
 anticarie
 antigingivită
 Dezavantajul folosiri fluorurii de staniu este apariţia
coloraţiilor intrinseci generate de ionul de staniu la
nivelul structurilor dentare demineralizate.
 A fost folosită asocierea dintre fluorura de staniu
stabilizată 0.454% şi hexametafosfatul de sodiu
 Fluorura de staniu demonstrează un spectru
antimicrobian larg împotriva microorganismelor gram-
pozitive şi gram-negative şi, în mod special, o bună
activitate împotriva S. mutans.

54
 2. Pirofosfatul de staniu şi citratul de zinc.

 Sunt substanţe care produc reduceri evidente

ale sângerărilor gingivale şi care prezintă în
plus şi efecte antitartru.

* Hexametafosfatul de sodiu este un polifosfat

din aceaşi clasă cu pirofosfatul de sodiu, care
previne colorările chimice şi arată beneficii în
curăţirea celor existente şi a formării tartrului
dentar.

55
 3. Triclosanul
 În Statele Unite este prima substanţă utilizată în
acest scop
 În SUA, triclosanul a fost aprobat spre utilizare şi
în compoziţia unor săpunuri antiseptice (Clear-
asil)
 În unele paste de dinţi găsim asocierea dintre
triclosan, un copolimer, fluorura de sodiu 0.32%
(1450 ppm F) şi pirofosfat de sodiu 5%.
 Triclosanul a dovedit că poate încetini progresia
bolii parodontale chiar și în cazul existenței
pungilor parondontale mai mari sau egale cu 35
mm.
56
 În câteva țări triclosanul are o utilizare
restricționată datorită descoperirii lui sub formă
de urme în sistemul centralizat de apă; cu toate
acestea nu a fost demonstrată vreo legătură cu
sănătatea omului.
 Siguranța pe termen lung a acestui ingredient
pentru ecosistemul microbian și sănătatea
generală nu este încă cunoscută.
 Unele formule mai noi de paste de dinţi conţin:
 oxid de zinc și citrat de zinc 0.96%
 1.5% L-arginină
 1450 ppm fluorură de sodiu
 bază de silice
 Alte formule conţin triclosan şi citrat de zinc
57
 4. Digluconatul de clorhexidină
 Are acţiune bactericidă şi bacteriostatică, mai ales asupra
streptococilor mutans şi actinomicetelor.

 Formule de paste de dinţi cu digluconat de clorhexidină:

 lactat de aluminiu (efect astringent şi desensibilizant), clorhexidină
(efect antimicrobian) şi fluorura de sodiu (sau fluorură de aluminiu) cu
efect remineralizant; reduce cu 70% semnele de gingivită după o
săptămână de utilizare; acţionează favorabil şi asupra halitozei orale.
 lactat de aluminiu, fluorură de sodiu, aminofluorură şi digluconat de
clorhexidină (pentru dinţi sensibili)
 clorhexidină 0.004% şi bicarbonat de calciu 25%; are acţiune
bactericidă, antiplacă şi hemostatică (pentru gingii sensibile); acest
produs poate fi recomandat pacienţilor cu:
 parodontopatie marginală cronică
 acutizări ale bolii parodontale
 celor cu implanturi, construcţii protetice complexe sau aparate ortodontice
fixe

58
  clorhexidină 0.02% şi rubarbă, cu efecte bactericide, calmante,
cicatrizante.
 clorhexidină 0.2%, recomandată postoperator sau pacienţilor care nu-
şi pot efectua singuri periajul dentar.
 clorhexidină 0.004% şi bicarbonat micropulverizat 10% (de 5 ori mai fin
comparativ cu bicarbonatul obişnuit).
 fluorinol (realizează legături de 12 ori mai stabile) şi clorhexidină
0.004%.

S-au mai încercat în acelaşi scop, antiplacă şi antigingivită şi alte substanţe

precum:
 sanguinaria

 citratul de cupru.

American Academy of Periodontology Research Science and Therapy

Committee constată că aceste substanţe active, eliberate de pastele de dinţi
pe durata periajului, NU realizează un efect special şi la nivelul pungilor
parodontale, deoarece penetrează cu greu în adâncime, obişnuit nu mai mult
de 1mm (excepţional 2 – 3 mm).

59
 C. Paste de dinţi terapeutice antitartru
 A.D.A. NU introduce pastele de dinţi
antitartru în categoria celor profilactice (NU
realizează efect terapeutic) ci doar în cea a
pastelor cosmetice, chiar dacă ele şi-au
dovedit efectul de reducere a cantităţii de tartru
format.
 Cei mai importanţi agenţi terapeutici antitartru
sunt:
 pirofosfatul de tetrapotasiu
 pirofosfatul de tetrasodiu
 hexametafosfatul de sodiu
 triclosanul cu copolimer
 compuşii zincului (clorura de zinc şi citratul de zinc)
60
 Formule de paste de dinţi antitartru:
 cu substanţe active fluorura de sodiu şi citratul de
zinc trihidratat
 cu SnF2 și hexametafosfat de sodiu → anticarie,
antiplacă, antigingivită, anticolorare, antitartru și
antihipersensibilitate dentinară
 cu monofluorfosfat de sodiu şi sulfat de sodiu sau
de potasiu; ele acţionează prin stimularea secreţiei
salivare prin care se favorizează o mai bună
autocurăţire; se reduce astfel cantitatea de placă
formată precum şi sângerările gingivale.
 Pe de altă parte, s-a dovedit că citratul de zinc şi
pirofosfatul nu inhibă efectul anticarie al fluorului,
astfel apărând paste de dinţi cu efecte multiple.
61
 Paste de dinți și ape de gură cu efecte multiple

 Compoziţia pastelor de dinţi şi a apelor de

gură se diversifică în sensul combinării mai
multor agenţi terapeutici şi a multiplelor efecte
într-un singur produs.
 Apar în aceaşi pastă de dinţi:
 fluor
 clorhexidină
 vitamina E
 pro-vitamina B5
 Aloe Vera

62
 D. Pastele de dinţi desensibilizante
 Studiile arată că 35% dintre indivizii unei populaţii (până la 98%
dintre cei cu boală parodontală) prezintă la un moment dat
sensibilitate dentară dureroasă, mai ales în zona coletului
dentar.
 Durerile apar la acţiunea agenţilor fizici sau a celor mecanici
(atingerea zonei sau a suprafeţelor radiculare expuse).
 Brannstorm (1960) este primul care a adus dovezile ce au făcut
susținerea larg acceptată a teroriei hidrodinamice, ce explică
durerea din hipersensibilitatea dentinară; teoria hidrodinamică
indică faptul că stimulii (termici, tactili sau chimici) sunt transmiși
la nivel pulpar prin mișcarea fluidelor de la nivelul canaliculelor
dentinare deschise și expuse mediului oral.
 Durerea se produce prin depolarizarea fibrelor nevoase
(depolarizarea caracterizează întreaga activitate nervoasă) de
care este responsabilă pompa de sodiu-potasiu, ce permite
pătunderea sodiului în interiorul celulei nervoase.
63
 Prezenţa îndelungată a biofilmului dentar
produce o creştere a deschiderii canaliculelor
dentinare (de circa 3 ori), mecanism prin care
durerea este exacerbată.
 Este motivul pentru care se recomandă în
primul rând, un controlul optim al plăcii prin
care deschiderile canaliculelor dentinare se
reduc cu cca 20%.
 În mod obişnuit pacientul evită să-şi perie
zonele dento-mucozale dureroase
determinând înrăutăţirea situaţiei clinice.

64
 Perierea zonelor dureroase se efectuează:
 cu periuţe de dinţi cu filamente moi, ultra-soft sau cu
periuţe de dinţi electrice
 prin metode de periere sulculare
 cu paste de dinţi desensibilizante
 Pentru prevenirea sau reducerea hipersensibilității
dentinare se recomandă produse cu pH neutru și
abrazivi blânzi.
 Terapia indicată produce:
 obturarea canaliculelor dentinare
 coagularea sau precipitarea lichidului tubulilor dentinari
 stimularea producerii dentinei secundare şi terţiare
 blocarea răspunsului senzitiv pulpar

65
 Pastele pot conţine următorii agenţi desensibilizanţi:
1. Nitrat de potasiu 5% - anesteziază nervul însă lasă
canaliculele dentinare deschise; reprezintă cel mai
comun/important agent desensibilizant; se poate folosi în
asociere cu fluorura de sodiu şi nitratul de potasiu.
2. Citrat de potasiu 5.53% şi monofluorofosfatul de sodiu
→ diminuarea hipersensibilităţii dentinare cu 82% după 8
săptămâni de utilizare.
3. Arginină 8% + carbonat de Ca
4. Clorură de stronţiu hexahidratată
5. Monofluorofosfatul de sodiu şi nitratul de potasiu
6. Hidroxiapatită 17%
7. Formaldehida
8. Citratul de sodiu

66
 Folosirea pastelor de dinţi
desensibilizante NU reprezintă
întotdeauna soluţia finală.
 În tratarea hipersensibilităţii dentinare
se adaugă gradat şi alte proceduri, de
la fluorizări locale realizate personal
sau profesional, până la devitalizarea
dintelui/dinţilor în cauză.

67
 E. Pastele de dinţi pentru albirea dinţilor

Discolorările dentare pot să apară datorită:

 consumului exagerat de ceai, cafea, vin roşu
 fumatului
 administrării de substanţe cationice precum
clorhexidina, dar şi a fierului

Pastele de albit se împart în două categorii:

cu sau fără peroxizi.

68
 1. Paste de dinţi fără peroxizi:
 Sunt paste abrazive dar cercetările arată că în
comparaţie cu alte paste de dinţi, puterea lor de
abrazare este la un nivel mediu.

 Toate pastele de dinţi conţin particule abrazive

pentru curăţarea şi lustruirea suprafeţelor
dentare prin care se încearcă îndepărtarea
coloraţiilor exogene produse de prezenţa plăcii
dentare dar şi crearea de condiţii nefavorabile
adeziunii ei.

69
 Pastele de dinţi pe bază de bicarbonat de sodiu
au fost fabricate pornindu-se de la ideea că doi din
trei stomatologi recomandă bicarbonatul de sodiu
pentru curăţarea dinţilor.
 Bicarbonatul de sodiu este un abraziv blând care:
 produce neutralizarea acidității orale
 este eficient în a controla colorţiile extrinseci
 reduce halitoza
 generează un efect blând antibacterian
 El poate abraza dentina când pasta este utilizată
pe uscat, datorită faptului că particulele sunt
neregulate.
 El poate fi combinat cu peroxidul de hidrogen
pentru albire dentară și cu fluoruri pentru efect
anticarie.
70
 Bicarbonatul de sodiu poate fi administrat persoanelor
cu risc crescut la carie, cu gură uscată sau cu nevoi
speciale, în produse precum:
 guma de mestecat
 paste de dinți
 diverse soluții pentru persoanele cu xerostomie

 Una dintre formule are bicarbonat de sodiu

micropulverizat cu dimensiuni sub 125 μm, adică de 5 ori
mai fine comparativ cu particula obişnuită de bicarbonat;
conţine bicarbonat de sodiu micropulverizat 10% şi
clorhexidină 0.004%.
 Amestecul 1:1 cu apă face materialul solubil și astfel
pasta prezintă abrazivitate redusă

71
 2. Paste de dinţi cu peroxizi
 Conţin:
 peroxid de hidrogen sau
 peroxid de carbamidă (produce uree şi peroxid de hidrogen)
 Peroxizii au aciditate (pH 4.9) iar folosirea zilnică a pastelor
acide poate genera distrugeri la nivelul dințiilor și a
restaurărilor dentare; de aceea pasta de dinți de albit
folosită în fiecare zi trebuie să prezinte un pH neutru
 În mod obișnuit, asemenea paste de dinți conțin între 0.5 şi
1% peroxizi, ele producând:
 albirea chimică a dinților
 combaterea halitozei orale
 efect antigingivită
 Când procentul de peroxid folosit în compoziția pastei de
dinți este sub 1% produsul este considerat sigur.
 Când procentul este mai mare, pastele de dinți pot genera
hipersensibilitate.
72
 Ambele substanţe acţionează în final
prin eliberarea unui atom de oxigen,
ce se constituie în elementul de
decolorare activă.

 Pastele de dinţi de albit conţin pe

lângă peroxizi şi glicerină sau
propilenglicol, care prin acţiunea lor
de îngroşare, prelungesc contactul
substanţei active cu suprafaţa
dentară. 73
Recomandări:
 să NU se folosească mai mult de 4 săptămâni
(maxim de 2 – 3 ori pe săptămână - sunt acide)
 să se utilizeze alternativ cu alte paste de dinţi,
modalitate prin care se reduc efectele secundare:
 infecţii oportuniste, în special cu fungi: limba neagră păroasă –
fungii (Aspergillus niger sau Candida albicans) sunt fixaţi la
nivelul papilelor filiforme
 peroxizii pot determina alterări structurale la nivelul
componentelor pulpare sau ale ţesuturilor moi orale
(descuamări)
 produc întârzieri în vindecarea plăgilor
 pot genera efecte mutagene
Asemenea paste de dinţi trebuie să prezinte avertismente cu
privire la efectele secundare posibile, prin care consumatorul
este atenţionat.
Pastele de dinţi care cresc sensibilitatea dentinară sunt cele:
antitartru şi cele de albire, prin mecanisme parțial
74
cunoscute
 2. APELE DE
GURĂ

Apele de gură sunt utilizate atât în

scop cosmetic cât și terapeutic

75
 Apele de gură sunt recomandate ca adjuvant al
metodelor mecanice de reducere a acumulărilor de placă
și implicit a gingivitelor.
 Ele sunt bine primite de public și mulți semeni ai noștri le
folosesc, dar de multe ori fără a respecta indicațiile
fabricantului.
 Sunt utilizate numai după ce persoana și-a realizat
igienizarea mecanică a gurii.
 Unele produse se comercializează numai cu prescripție
medicală iar altele sunt la liber.
 Pacientul trebuie informat cu privire la scopul şi
rezultatele pe care contăm prin utilizarea apelor de gură.
 Indicaţiile de utilizare a acestor produse aparţin
medicului stomatolog.

76
 În funcţie de concentraţia substanţei active, apele
de gură se pot folosi:
A. prin clătire viguroasă - soluţia acţionează la nivelul
tuturor structurilor cavităţii orale, obişnuit asupra
acelora supragingivale
B. prin intermediul duşurilor/irigatoarelor orale - soluţia
acţionează ţintit, sub o anumită presiune, la nivelul
anumitor zone de curăţat (inclusiv subgingival)
 Apele de gură utilizate prin clătire viguroasă nu
acţionează şi la nivelul pungilor parodontale deoarece
NU pot pătrunde mai mult de 1-2 mm.
 O greşeală frecvent întâlnită este clătirea superficială
a gurii (specifică copiilor), caz în care stomatologul are
obligaţia, indiferent de vârsta pacientului, să-l înveţe
cum să clătească corect.

77
 Clătire corectă → cu buzele închise şi dinţii în contact uşor,
pacientul forţează o cantitate redusă de soluţie să pătrundă
printre dinţi, folosindu-se de contracţia alternativă a
musculaturii limbii şi obrajilor; pentru aceasta se împarte
cavitatea orală în trei părţi, soluţia fiind forţată mai întâi în zona
frontală şi apoi în zonele laterale (dreapta şi stânga).
 Pe durata clătirii pacientul nu mişcă capul, iar trecerea energică
a lichidului de clătit printre dinţi se însoţeşte de un zgomot
specific.
 Clătirea cavităţii orale în sine, reprezintă o acţiune
indispensabilă igienizării corecte.
 Clătirile orale efectuate la sfârşitul periajului:
 ajută la îndepărtarea plăcii şi a celorlalte depozite dentare moi,
desprinse pe durata periajului de la nivelul dinţilor şi gingiilor
periate
 realizează îndepărtarea celulelor epiteliale descuamate
 elimină particulele abrazive ale pudrelor de dinţi folosite pentru
periere
 realizează inclusiv un masaj minim al gingiei
78
Apele de gură pot acționa:

I. COSMETIC
II. PREVENTIV
III. TERAPEUTIC

79
 1. Apele de gură cosmetice

 Sunt reprezentate de soluţii care produc:

 împrospătarea respiraţiei orale și dau
senzaţie de curăţenie
 albirea dinților
 Prin clătirea cu asemenea soluţii se
realizează:
 îndepărtarea resturilor alimentare
 îndepărtarea microorganismelor cavităţii orale
 combaterea halitozei orale

80
 2. Apele de gură profilactico-terapeutice
Apele de gură pentru uz stomatologic sunt create
special în scopul:
1. reducerii acumulărilor de placă dentară
2. creşterii rezistenţei structurilor dentare

3. tratamentului profilactico-curativ al unor afecţiuni

dento-parodontale sau ale mucoasei bucale.

Cele profilactico-terapeutice se pot folosi:

 în cabinetul stomatologic
 de pacient la domiciliu

81
 a. În cabinetul stomatologic
 Înaintea efectuării anumitor proceduri
stomatologice sunt utilizate ape de gură
antiseptice; ele pot fi indicate inclusiv în cazul
efectuării radiografiilor dentare şi obligatoriu în
cazul:
 tuturor procedurilor care generează cantităţi mari de
aerosoli
 tuturor procedurilor care produc bacteriemii
 detartajului, pe durata şi la finalul său
 Spre exemplu, după detartraj mecanic
încărcătura microbiană a atmosferei cabinetului
creşte cu până la 300% şi se menţine cel puţin
30 de min de la finalizarea procedurii.
82
 Studiile constată că în această situaţie, 90% din încărcătura
microbiană este reprezentată de stafilococul auriu – care
poate rămâne suspendat în atmosfera cabinetului cca 24
de ore; pe lângă el mai apar:
streptococi
pneumococi

bacilul Koch
virusuri gripale

virusuri hepatitice

virusul herpes simplex

Neisseria

 S-a arătat că încărcătura microbiană a aerosolilor produşi

după folosirea turbinei timp de 30 de secunde este
echivalentă cu un strănut direct în faţă unui individ.
 Wyler a demonstrat că încărcătura microbiană a aerosolilor
se reduce:
 prin simpla clătire a gurii cu apă potabilă (cu 61%)
 în urma periajului dentar (cu 85%)
 după clătirea cu ape de gură antimicrobiene (cu 97%)
83
 b. La domiciliu
Individul poate clăti cu o varietate de produse ce pot
fi administrate într-o diversitate de scopuri:

1.Când se încearcă îndepărtarea resturilor

alimentare (nu a plăcii dentare), clătirea gurii se
poate efectua cu apă simplă sau ape de gură;
asemenea clătire se recomandă și pacientului
care a servit o gustare ce conţine şi o cantitate
mare de glucide şi care nu poate să-şi realizeze
periajul sau curăţarea gurii prin alte mijloace
mecanice.

84
2. Pentru curăţarea zonelor afectate
chirurgical:
 în acest scop se recomandă utilizarea apelor de
gură cu digluconat de clorhexidină, cu care
pacientul clăteşte de 2-3 ori/zi, în funcţie şi de
recomandările produsului folosit
 se poate apela şi la utilizarea spălăturilor
efectuate prin intermediul irigatoarelor orale,
îngrijiri care vor asigura o evoluţie bună şi o
vindecare rapidă a ţesuturilor afectate

85
3. Pe durata detartrajului şi planării radiculare, dar şi
după acestea, se recomandă clătiri cu soluţii saline
izotone, iar apoi multiple clătiri (din 2 în 2 ore) cu
soluţii saline hipertone
 Acestea favorizează reducerea tumefacţiei
(inflamatorii şi traumatice) şi sângerării; în plus,
ajută la:
 curăţarea ţesuturilor
 stimularea circulaţiei sanguine
 vindecare
 Postdetartraj se recomandă obligatoriu şi clătirea
cu ape de gură cu fluor, mai ales în cazul
persoanelor cu sensibilitate dentinară sau
suprafeţe radiculare expuse.
86
4.Ca parte a terapiei aplicate în caz de
gingivo-stomatită ulcero-necrotică (ANUG):
 în asemenea cazuri se recomandă clătiri efectuate
din oră în oră pe durata menţinerii simptomatologiei
acute
 clătirile se pot realiza cu apă, soluţii saline
hipertone sau digluconat de clorhexidină 0.1%,
0.12%, 0.2%, când se recomandă clătiri efectuate
de 2 ori/zi, cu 10 ml de soluţie, timp de un minut
 prin clătirile propuse se obţine:
 curăţarea mucoaselor afectate
 reducerea sensibilităţii dureroase
 reducerea timpului de vindecare

87
4.În prevenirea cariei dentare sunt
recomandate în principal apele de gură
fluorurate.
 Asemenea produse au următoarele indicaţii:
 persoane tinere, pe durata perioadelor de risc cariogen
maxim (pubertate – adolescenţă)
 pacienţi ce prezintă multiple zone de demineralizare
 cei care prezintă reconstituiri protetice retentive sau
aparate ortodontice fixe
 cei cu suprafeţe radiculare expuse
 cei cu xerostomie
 femei gravide
 cei ce prezintă hipersensibilitate dentinară

88
 În profilaxia cariei dentare se pot recomanda:
A. Soluţie de fluorură de sodiu 0.05% (250 ppm
F) se indică o dată pe zi, seara la culcare după
periaj, când individul clăteşte cu cca 10 ml de
soluţie, timp de 60 de secunde; după clătirea şi
evacuarea gurii de conţinutul rezultat, i se cere
individului ca timp de 30 min să nu:
 clătească
 bea
 mănânce
B. Soluţie de fluorură de sodiu acidulată 0.44%
(APF, 440 ppm F)
 este recomandată pacienţilor care prezintă carii
agresive sau hipersensibilitate dentinară
 doza este de 10 ml şi se clăteşte o dată pe zi, fiind
singura apă de gură ce poate fi înghiţită 89
 În profilaxia cariei dentare se pot recomanda:
C. Soluţie de fluorură de sodiu 0.2% (900 ppm F)
 Se recomandă pentru copiii de şcoală primară, în
clătiri săptămânale cu 5 ml de soluţie; timp total de
clătire = un minut
 Metoda este recomandată în colectivităţi
 Wilkins (2013) afirmă că această apă de gură poate
să fie recomandată şi o dată/zi, procedeu prin care
caria dentară se reduce cu 30-60%.
Studiile efectuate pe termen lung arată o eficienţă egală sau
chiar superioară pentru apele de gură cu fluor, comparativ
cu folosirea pastelor de dinţi fluorurate.

Apele de gură cu fluor NU sunt recomandate copiilor

sub 6 ani!
90
După modul de preparare, apele de
gură pot fi:

A. Ape de gură preparate

extemporaneu

B. Ape de gură prefabricate

91
 A. Ape de gură preparate extemporaneu
 Apele de gură preparate extemporaneu cuprind soluţiile
saline.
 Ele pot fi preparate uşor de către pacient, la un preţ de
cost minim.
 În principal ele acţionează prin diferenţa de presiune
osmotică creată, care determină atragerea apei din
interiorul celulelor, mecanism prin care se obţine
reducerea edemului inflamator sau al aceluia post-
traumatic.
 Asemenea soluţii sunt însă contraindicate pacienţilor
care au primit recomandarea pentru un regim alimentar
hiposodat (ex: bolile cardiovasculare).
 Principalele ape de gură saline conțin:
 Clorură de sodiu
 Bicarbonat de sodiu
92
 a. Soluţiile izotone şi hipertone cu clorură de sodiu

 Soluţiile izotone şi cele hipertone cu clorură de

sodiu stimulează în plus:
 circulaţia sanguină
 secreţia salivară
 curăţarea ţesuturilor
 Folosite timp îndelungat, ele pot provoca:
 ulceraţii
 retracţii gingivale
 candidoze
 hipertrofierea papilelor linguale

93
În funcţie de concentraţie, soluţiile saline pot fi:
1. Soluţie cu clorură de sodiu - izotonă 0.9% (ser
fiziologic). Soluţia este recomandată clătirii gurii pe
durata efectuării detartrajului; reprezintă o soluţie
apoasă care se poate prepara prin dizolvarea unei
jumătăţi de linguriţă de sare de bucătărie
(capacitate 5 g) în 200 ml de apă caldă.
2. Soluţie cu clorură de sodiu – hipertonă,
recomandată la sfârşitul detartrajului dar şi înaintea
efectuării lui, cu scopul de a condiţiona ţesuturile
gingivale în sensul reducerii tumefacţiei inflamatorii
şi a sângerării; se prepară prin dizolvarea unei
jumătăţi de linguriţă de sare de bucătărie în 50-100
ml de apă caldă.
94
 b. Apa de gură cu bicarbonat de sodiu

 Soluţia de bicarbonat de sodiu este recomandată ori de

câte ori se doreşte reducerea acidităţii orale (ex:
tratamentul candidozelor).
 Se prepară dintr-o jumătate de linguriţă de bicarbonat
de sodiu dizolvată în 200 ml de apă caldă.
 Wilkins recomandă clătirea cu apă sau cu soluţii de
bicarbonat de sodiu în caz de chimioterapie, prin care
se previne sau reduce severitatea mucozitelor
posibile sau imediat după producerea vomei în caz de
bulimie, anorexie nervoasă sau graviditate.
 În cazul pacientului care suportă iradiere în zona cap-
gât și care prezintă mucozite, se indică clătiri cu apă
sterilă, soluție de bicarbonat de sodiu sau ser fiziologic.
95
 B. Apele de gură prefabricate
O apă de gură ideală trebuie să prezinte o serie de
caracteristici:
1. Să nu fie toxică – adică să nu genereze leziuni
ale mucoasei orale sau afectări sistemice.
2. Absorbţia gastro-intestinală să nu fie posibilă
sau să fie limitată.
3. Să prezinte substantivitate.
4. Să prezinte specificitate bacteriană, chiar dacă
are un spectru antimicrobian larg.
5. Să nu inducă rezistenţă microbiană.

96
 De regulă, asemenea produse
comercializate conţin:

I. Ingrediente comune (de bază)

II.Substanţe active, care conferă
indicaţia produsului

97
 I. Ingrediente comune
Sunt reprezentate obişnuit de:
1. Apă: o mare parte din volum.
2. Alcool: ele conţin alcool etilic (15 - 30%)
Prin utilizarea alcoolului se obţine:
 creşterea solubilităţii uleiurilor esenţiale, mecanism prin care se
conferă apelor de gură o acţiune astringentă, blândă
 reducerea tensiunii superficiale
3. Aromatizanţi – sunt utilizate obişnuit uleiurile
esenţiale şi apele aromate (eucaliptol, mentă,
izmă, perişor).
4. Coloranţi - se folosesc cei naturali şi care nu
colorează ţesuturile orale.
5. Agenţi de îndulcire – se preferă cei
necariogeni. 98
 II. Ingredientele active:
- conferă produsului şi indicaţia
terapeutică.

De regulă ele conţin mai multe substanţe

active, motiv pentru care se indică în mai multe
scopuri.

99
 1. Substanţe oxidante
Sunt reprezentate de:
 peroxidul de hidrogen
 perboratul de sodiu
 peroxidul de uree (carbamidă)
Asemenea ape de gură sunt recomandate în tratamentul
gingivo-stomatitelor ulcero-necrotice pentru intervale limitate
de timp.

Ele se recomandă pentru perioade scurte de timp, deoarece

pot genera efecte secundare cum ar fi:
 gingii de consistenţă spongioasă şi sângerânde
 întârzierea vindecării plăgilor
 demineralizări şi hipersensibilitate dentinară
 limba neagră păroasă

100
 Apa de gură pe bază de apă oxigenată (H2O2)
(peroxid de hidrogen 3%)
 Poate fi folosită de pacient şi la
domiciliu prin combinarea ei în părţi egale
cu apă distilată.
 Substanţele oxidante acţionează prin
efervescenţa produsă de eliberarea
atomilor de oxigen, prin care resturile
alimentare sau ţesuturile necrozate sunt
îndepărtate.
 Asemenea produse prezintă un efect
antimicrobian limitat.
101
 2. Substanţe astringente
Sunt reprezentate obişnuit de:
 clorură de zinc
 acetat de zinc
 acid tanic
 acid acetic
 acid citric

Sunt recomandate înaintea amprentărilor, deoarece

produc constricţia ţesuturilor.

Fiind soluţii apoase cu pH-uri acide, prin utilizarea

lor frecventă produc demineralizări dentare sau
iritaţii la nivelul ţesuturilor moi.
102
 3. Substanţe calmante:
 Au la bază fenol sau uleiuri esenţiale.
 Cu ele se realizează ape de gură cu care
pacientul clăteşte înainte de masă, fiind
recomandate celor care prezintă ulceraţii sau
alte leziuni orale dureroase.
 Ele reprezintă o modalitate prin care se
uşurează posibilitatea de alimentare a
individului.
 Formule cu alte substanțe calmante:
 clorhexidină 0.10% şi clorbutanol 0.5%
 cu rubarbă (astringentă)

103
 4. Substanţe desensibilizante:
Formule – asocieri de substanţe:
a. nitrat de potasiu şi fluorură de sodiu, fără alcool
→ gust mentolat
b. digluconat de clorhexidină şi aminofluoruri, fără
alcool → destinată tratării hipersensibilităţii
dentinare şi prevenirii cariei radiculare
c. nitrat de potasiu 5% şi fluorură de sodiu 0.2%,
vitamina E, Aloe Vera şi vitamina B5, fără alcool
→ revitalizantă pentru gingie
d. arginină şi carbonat de calciu

104
 5. Agenţi de tamponare:
Sunt reprezentaţi de:
 perboratul de sodiu
 bicarbonatul de sodiu
Apele de gură obţinute sunt recomandate în
tratarea inflamaţiilor mucoasei orale, ele
determinând reducerea acidităţii orale şi dizolvarea
filmului mucos acoperitor.
De regulă, sunt recomandate în tratarea
candidozelor.
6. Agenţi deodorizanţi:
Frecvent se foloseşte clorofila. Se indică în caz de
halitoză orală. 105
 7. Substanţe antimicrobiene
 Determină o reducere a numărului şi a activităţii
microorganismelor orale.
 S-au utilizat o serie de agenţi antimicrobieni:
 biguanide (digluconatul de clorhexidină, alexidina,
octenidina)
 halogeni (iodul, iodoforii, fluorul)
 compuşii fenolici (listerina, triclosanul, fenolul,
timolul, hexilrezorcina)
 compuşii cuaternari de amoniu (clorura de
cetilpiridinium, clorura de benzalconium, hexetidina)
 extractele vegetale (sanguinaria)

106
 I. Apele de gură acide (cu pH sub 5)

 NU se recomandă pacienţilor care:

 prezintă multiple zone de demineralizare

 au expuneri de cement radicular

 au suportat intervenţii chirurgicale

parodontale recente.

107
3. IRIGĂRILE ORALE
SAU
DUŞURILE ORALE

108
 Au fost introduse în practica
stomatologică încă din 1962.

 Se porneşte de la premisa că un jet

de apă aplicat interdentar, poate fi la
fel de eficient sau chiar mai eficient,
decât folosirea aței dentare în
reducerea mecanică a biofilmului
interdentar, al sângerării și
gingivitelor.
109
Irigarea orală reprezintă metoda preventiv-
terapeutică care, prin proiectarea unui lichid în
jet continuu sau pulsatil, direcţionat pe anumite
suprafeţe dentare, la presiuni reglabile,
realizează:
 o curăţare țintită superioară
 efecte terapeutice, în funcţie de substanţa activă
folosită
Cu ajutorul irigatoarelor aplicăm ţintit jeturi de:
 apă simplă
 substanţe ce favorizează controlul plăcii
Irigatorul oral se mai numeşte:
 duş oral
 pulverizator
 atomizor
110
Cu ajutorul irigatoarelor orale se
favorizează curăţarea:
 spaţiilor interdentare greu accesibile
 zonelor retentive apărute prin aplicarea anumitor
tratamente stomatologice
Scopul utilizării irigărilor orale este de-a
spăla/curăţa anumite zone retentive prezente în
încercarea de a:
 îndepărta resturile alimentare
 reduce numărul agenţilor patogeni prezenţi la nivelul P.D. şi a
produselor lor de metabolism
 scădea mediatorii inflamaţiei, ce duc la iniţierea sau progresul
infecţiei parodontale prin reducerea citokinelor proinflamatorii din
fluidul crevicular, interleukinei 1-ß şi a prostaglandinelor E2
 administra ţintit un anumit agent terapeutic

111
 Scopul principal al utilizării irigatoarelor orale
este de a îndepărta inclusiv placa dentară
subgingivală neataşată.
 Irigatorul oral se constituie într-un adjuvant al
controlului infecţiei gingivale fără a înlocui în
nicio circumstanţă periajul dentar.

Dispozitive de irigare:
 De-a lungul timpului s-au fabricat o multitudine
de dispozitive de irigare supra- şi subgingivală
 Lor li se adaugă folosirea în acelaşi scop a
seringii de spălături şi a spray-ului de aer/apă al
unitului dentar.

112
 a. Irigarea orală supragingivală
Poate fi efectuată:
 profesional
 personal – de către pacient la domiciliu (zilnic)

Este obligatoriu ca atunci când este folosită la

domiciliu, tehnica de utilizare a irigatorului să fie în
prealabil demonstrată pacientului de către
stomatolog sau asistenta de profilaxie.

Este demonstrat că prin irigare supragingivală (ca

metodă adjuvantă a igienei orale convenţionale) se
pot obţine rezultate bune în tratamentul gingivitei.
113
Irigările orale au eficiență maximă prin utilizare zilnică.
Efectele lor benefice sunt:
1. reducerea semnelor de gingivită şi a sângerării
2. reducerea cantitativă şi calitativă a florei microbiene
3. administrarea de agenţi antimicrobieni → eficienţa agentului
antimicrobian este sporită atunci când el este aplicat prin irigare
orală
4. penetrarea la nivelul pungilor parodontale:
 când utilizăm vârful standard şi irigarea supragingivală, soluţiile
utilizate penetrează punga parodontală → 2 – 3 mm, adică cca 44 –
71% din adâncimea unei pungi parodontale adevărate
 în cazul în care se folosesc vârfurile speciale şi irigarea
subgingivală, penetrarea este de 41 până la 90% din adâncimea
pungii irigate
5. păstrarea unui anumit status de sănătate parodontal;
suplimentarea îngrijirilor cu irigările orale face ca toţi parametrii
parodontali să se îmbunătăţească, şi anume:
 indicii de sângerare
 cei gingivali
114
 adâncimea pungilor parodontale
 Contraindicaţiile irigărilor orale
 Sunt legate de bacteriemiile produse şi de nevoia administrării
antibioterapiei profilactice.
 American Heart Association constată că, deşi prin efectuarea
irigărilor orale se produc bacteriemii, NU s-a putut pune în
evidenţă o legătură clară între bacteriemiile produse şi
declanşarea endocarditelor, spre exemplu.
 Când starea generală a pacientului o cere, se va lua legătura cu
medicul specialist pentru lămurirea situaţiei.
 Amploarea bacteriemiilor este mai mare în cazul pacientului cu
parodontopatie decât în caz de gingivită sau la pacientul sănătos.
 Gravitatea bacteriemiei este variabilă şi depinde de gradul de
inflamare parodontală, ea fiind de 6% în caz de gingivită sau de
peste 50% în caz de parodontopatie.
 În scop preventiv-terapeutic vom recomanda înaintea tratamentor
dentare complexe:
 o periere corectă, de fiecare dată
 detartraj
 utilizarea irigărilor orale 115
 Contraindicaţiile irigărilor orale:
1. Pacienţi cu risc de bacteriemie, care au:
 endocardite infecţioase
 boli reumatismale în antecedente
 boli congenitale de inimă
 transplant de organe, inclusiv de măduvă osoasă
 cei cu variate proteze valvulare, articulare
În asemenea cazuri se admite efectuarea irigărilor
supragingivale, iar cele subgingivale se vor efectua sub
protecţie de antibiotice.
Pe durata neutropeniilor sau a trombocitopeniilor profunde
evităm utilizarea scobitorilor, irigărilor orale, a floss-ului şi
chiar a consumului de alimente dure, înţepătoare.

2. Pacienţi cu ANUG sau cu abcese parodontale

3. Pacienţi neîndemânatici (pentru autoirigări)

116
Irigatoarele orale – supragingivale, cu vârf activ
standard
Irigarea supragingivală (inclusiv autoirigarea) este indicată la
pacienţii cu:
 punţi dentare şi lucrări protetice complexe
 aparate ortodontice
 boală parodontală
 imobilizări intermaxilare şi interdentare
 implanturi dentare
 diabet zaharat necontrolat
 imunosupresie
Partea activă standard poate genera jeturi sub formă de
monojet sau de duş şi pot fi aplicate pulsatil (realizează o
curăţare superioară) sau continuu.

Există variate tipuri, de la instalaţii simple de adaptat la

robinet, până la dispozitive complexe care măsoară şi chiar
117
încălzesc soluţiile de aplicat.
 Jetul este ţintit direct pe dinte şi în spaţiul interdentar, în
unghi de 90º cu axul lung al dintelui.
 Presiunea este la început minimă şi creşte gradat,
valorile maxime fiind în funcţie de starea de inflamare a
lizereului gingival.
 Nu s-au constatat modificări histologice la nivelul
ţesuturilor moi curăţate, la o presiune aplicată de 60 psi
(1 atm = 16 psi).
 Cu cât gingia este mai inflamată, cu atât presiunea
utilizată este mai mică, modalitate prin care se reduce
amploarea bacteriemiei.
 Jetul este proiectat până la 2 mm de marginea gingivală
liberă şi NU este menţinut pe loc mai mult de 5 – 6
secunde.
 Când igienizarea se indică bimaxilar, irigarea începe cu
arcada maxilară şi se continuă cu cea mandibulară.
118
 Autoirigări - pacientul îşi poate efectua irigări orale
la domiciliu.

 Se recomandă să fie utilizate de 1-2 ori/zi,

obligatoriu în asociere cu perierea şi
utilizarea zilnică a dental floss-ului.
 Când irigarea este efectuată de pacient la
domiciliu trebuie, să ne asigurăm că
acesta a înţeles ce trebuie să facă şi că
prezintă manualitatea necesară pentru a-şi
realiza respectiva procedură.

119
 Avantajele autoirigărilor:
1. De ele beneficiază pacienţii cu probleme speciale, precum
cei cu retentivităţi artificiale suplimentare:
 protezări variate
 aparate ortodontice fixe
 implanturi
 imobilizări intermaxilare
 reabilitări orale extinse
2. Pacientul devenit co-terapeut, îşi aduce direct contribuţia la
obţinerea unor rezultate bune, în acţiunea de prevenire sau
în tratarea bolilor parodontale.
3. Contribuie la îndepărtarea plăcii subgingivale neataşate
din zonele cu acces dificil: arcade cu lipsă de spaţiu,
furcaţii expuse, pacienţii cu diverse probleme post-
chirurgicale.
4. Permite menţinerea unui anumit status de sănătate a
zonelor cu probleme parodontale, la pacienţii care din
anumite motive nu pot beneficia de chirurgie parodontală.120
Efectele benefice constatate se datorează
următoarelor mecanisme:
a. acţiunii de diluare sau de eliminare a
toxinelor microbiene
b. perturbării proceselor de maturare a plăcii
c. posibilei eliminări a unei cantităţi de placă
subgingivală neataşată
d. se speculează chiar că prin bacteriemia
produsă se stimulează răspunsul imun local
iar acesta acţionează apoi amplificat asupra
patogenilor parodontali

121
 Pe lângă apă, în cazul irigărilor orale supragingivale, se
mai recomandă utilizarea soluţiilor cu clorhexidină 0.02%,
cantitatea de soluţie folosită la o irigare fiind de 400 ml.
 Când pacientul prezintă forme acute de gingivită, se
recomandă folosirea a 200 ml de soluţie de digluconat de
clorhexidină 0.06%.
 Recomandările sunt ca irigările supragingivale efectuate cu
soluţii cu digluconat de clorhexidină să se facă pe perioade
limitate de timp, aspect datorat costurilor dar şi efectelor
secundare produse.
 Folosirea apei împreună cu irigatorul oral şi jetul pulsatil la
presiune reglabilă, previne recolonizarea bacteriană.
 Apa are avantajul lipsei efectelor adverse şi nu potenţează
dezvoltarea tulpinilor rezistente, ca în cazul agenţilor
antimicrobieni (ex: minociclina).

122
 b. Irigatoare orale subgingivale – metoda profesională
 Irigările subgingivale se pot administra numai profesional
şi ţintit, cu anumiţi agenţi antimicrobieni
 Irigarea subgingivală se realizează obligatoriu cu vârfuri
sterile sau de unică folosinţă.
 Vârfurile active pot fi confecţionate din:
 cauciuc moale, ce premit introducerea lor 2 mm sub marginea
gingivală
 plastic, care se plasează la nivelul marginii gingivale
 metal (chiar ac de seringă cu vârf bont), ce pot fi introduse până
în fundul pungilor parodontale
 Soluţia antimicrobiană se eliberează fără presiune (0.1 – 5
psi), până când excesul de lichid începe să reflueze din
punga irigată.
 Irigarea pungilor parodontale se face în trei puncte dinspre
vestibular şi în trei puncte dinspre oral sau respectând
indicaţiile fabricantului.
123
 Recomandări:
1. Ca supliment la terapia parodontală nechirurgicală, în
principal după efectuarea detartajului şi a planării
radiculare; ariile selecţionate pot fi: pungile
parodontale, furcaţiile radiculare, implanturi
2. Înaintea unor manopere stomatologice ce produc
cantităţi apreciabile de aerosoli
3. Înaintea anesteziilor intraligamentare
4. Pentru menţinerea rezultatelor, în zonele care nu
răspund favorabil terapiei parodontale
5. La pacienţii cu gingivite suprapuse peste zone de
parodontopatie marginală şi în arii care NU permit un
detartraj eficient din cauza morfologiei radiculare, în
zona furcaţiilor sau a pungilor parodontale foarte
adânci.
124
Se efectuează cu apă sau cu anumite soluţii
antimicrobiene.

Agenţii antimicrobieni recomandaţi în irigarea

subgingivală sunt soluţiile:
 saline
 cu clorhexidină (0.06%)
 cu fluorură de staniu (0.4%)
 cu povidone-iodine (10%)
 cu peroxid de hidrogen (3%)
 cu metronidazol (0.5%)

Concluziile NU au fost deosebit de favorabile.

125
 Cu toate că irigarea subgingivală profesională cu
ajutorul duzei (= ac de seringă) poate ajunge până la
baza pungii parodontale, efectul este limitat datorită
câtorva factorii, incluzând aici:
a. incapacitatea menținerii unei concentrații adecvate pe o
durată suficientă de timp
b. faptul că unele ingrediente active pot fi neutralizate de
componentele sanguine (organice)
c. costul procedurii în relaţie cu rezultatele clinice obținute

Studiile întreprinse au consemnat faptul că efectul acestor

substanţe antimicrobiene la nivelul microorganismelor
fixate în profunzimea biofilmului microbian subgingival este
minim.

126
 Singurele care au arătat eficienţă sunt
soluţiile cu povidone-iodine 10% şi
tetraciclină de 50 până la 100 mg/ml.
 Soluţia cu tetraciclină se recomandă la
irigarea fiecărui dinte, la sfârşitul
detartrajului şi planării radiculare, timp de
5 minute.
 În utilizarea soluţiilor cu tetraciclină
consemnăm fixarea substanţei active la
nivelul suprafeţelor radiculare irigate, ea
fiind detectată şi după o perioadă de 4 – 7
zile de la efectuarea irigărilor subgingivale.
127
 Dezavantajele metodei:
1. Irigatoarele orale sunt scumpe.
2. Pacientul le poate supraestima
eficienţa, reducând timpul acordat
periajului sau folosirii aţei dentare.
3. Presiunea exagerată poate determina
bacteriemii (endocardite infecţioase),
motiv pentru care asemenea proceduri
sunt contraindicate la pacienţii cu
probleme generale grave.

128
 JetFloss-ul
 Dispozitivul prezintă 2 jeturi de soluţie proiectate
de un hidropulsor în unghi de 15º, direct pe
mijlocul dental floss-ului, ce este utilizat la
curăţarea spaţiilor interdentare.
 Locul apei poate fi luat de soluţii cu
clorhexidină 0.12%, prin acest procedeu
realizându-se o curăţare a spaţiilor interdentare
atât mecanic cât şi chimic.
 După Barth (1990), prin utilizarea jet-floss-ului
se pierde cca 5 min la curăţarea tuturor spaţiilor
interdentare de la nivelul unei arcade.

129
GUMELE DE
MESTECAT

130
 Gumele de mestecat realizează:
1.Stimularea fluxului salivar (sunt recomandate şi pacientului
cu xerostomie, Itthagarun – 1997) prin care se amplifică
acţiunea de spălare şi procesul de autocurăţare.
2.Pe toată perioada de masticaţie secreţia salivară şi pH-ul
salivar se menţin la valori crescute (Polland 2003). Creşterea
pH-ului oral se manifestă inclusiv la nivelul suprafeţelor
dentare aproximale, aspect realizat prin stimularea fluxului
salivar şi creşterea cantităţii de carbonaţi salivari secretaţi.
Cantitatea de carbonat poate creşte chiar şi de 60 de ori,
comparativ cu valorile normale (Badea 2002).
3.Reducerea retenţiilor alimentare cu cca 80% şi mobilizarea
părţilor moi periarcadice. Prin acestea se favorizează
curăţarea suprafeţelor dentare supraecuatoriale.
4.Albirea structurilor dentare
5.Elimină halitoza.
131
 Prin aceste mecanisme se obţin reduceri ale:
 incidenţei cariei dentare
 cantităţii de tartru dentar depus
 coloraţiilor exogene
 În cazul folosirii gumelor de mestecat cu zahăr,
se constată o cariogenitate comparabilă cu cea
obţinută prin consumul dropsurilor; o lamă
conţine cca ½ linguriţă de zahăr
 Acesta sste motivul pentru care s-au realizat
gumele „medicinale”, care conţin îndulcitori
necariogeni (“sugar free”) şi care duc pH-ul oral
în zone neutre într-un interval de timp redus.

132
De regulă, gumele de mestecat conţin o serie de
ingrediente de bază:
1. Gumă, ca bază
2. Agenţi de legare şi de umectare (glicerină sau uleiuri
vegetale)
3. Îndulcitori
 tradiţionali: sucroză sau HFCS (sirop de porumb cu conţinut
ridicat de fructoză)
 alternativi: xilitol, sorbitol, manitol, aspartam
4. Aromatizanţi – extracte vegetale:
 mentă: stimulează în mod deosebit secreţia salivară şi
demonstrează rolul jucat de receptorii olfactivi în funcţionarea
reflexului secretor al salivaţiei
 muşeţel, arată calităţi antispastice şi digestive
 salvie, limitează inflamaţia gingivală
 mirt, realizează un efect calmant asupra leziunilor mucozale
acute şi dureroase
133
 Scorţişoara prezintă un efect bactericid în
special asupra bacteriilor care eliberează
sulfuri volatile, reducându-le numărul cu 50%,
comparativ cu celelalte extracte vegetale
utilizate ce realizează o reducere a acestora cu
doar 40%.
 În acest context, DeNoon (2004) evidenţiază că
prezenţa extractelor vegetale în compoziţia
gumelor de mestecat reduce numărul de
microorganisme prezente în cavitatea orală,
comparativ cu celelalte gume, ce nu conţin
extracte vegetale şi care nu realizează acest
lucru.

134
 Substanţe active:
a. Fluoruri
 diminuă capacitatea de metabolizare microbiană a
hidraţilor de carbon cu moleculă mică.
 fluorurile trebuie să se găsească în cantităţi reduse ca să
fie permisă înghiţirea lor dar şi suficient de concentrate
pentru a genera un efect local
b. Clorhexidina
 într-o lamă există cca 20 mg de clorhexidină, guma de
mestecat utilizându-se de 2 ori/zi.
 are aceleaşi efecte ca şi clătirea cu apele de gură cu
clorhexidină 0.2% (Smith, 1995)
c. Peroxidul de carbamidă (de uree): ar trebui să
crească pH-ul oral prin producerea de amoniac rezultat în
urma metabolizării microbiane a ureei, însă studiile
efectuate nu confirmă ipoteza (Smith, 2004)
135
 Substanţe active:
d. Fosfatul tricalcic determină creşteri apreciabile ale
pH-ului oral şi implicit creşteri ale concentraţiei ionilor de
calciu şi de fosfat din fluidul oral (Vogel 1998)
e. Fosfatul de calciu amorf (ACP)
 introdus în gumele de mestecat sub forma complexelor
fosfopeptidice, produce remineralizarea leziunilor
carioase incipiente
 complexele respective pot să fie detectate în P.D. şi la 3
ore de la încetarea utilizării (Reynolds, 2003)
 Reynolds propune introducerea cazeinei fosfopeptidice
şi a fosfat-ului de calciu amorf prin care se obţine
remineralizarea leziunilor incipiente de carie
(Recaldent) şi care ridică pH-ul la valori neutre în cca 7
min.

136
 Substanţe active:
f. Bicarbonatul de sodiu 5%
 nu stimulează într-un mod semnificativ fluxul salivar dar
provoacă o tamponare rapidă a pH-lui acid oral
(Anderson, 2003)
 aceste gume de mestecat sunt de recomandat
pacienţilor a căror salivă oferă o capacitate de
tamponare redusă (Badea, 2002)
 prin utilizarea lor timp de 4 săptămâni se obţine o
reducere a cantităţii de placă cu 16% iar după o
săptămână de utilizare, se reduce inflamaţia gingivală cu
cca 15% (Kleber 2001)

137
 Substanţe active:
g. Hexametafosfatul de sodiu
 adăugat gumelor de mestecat în concentraţie de 2-
3%, realizează întârzierea depunerilor colorărilor
exogene extrinseci
 el acţionează prin îmbunătăţirea umectabilităţii
structurilor dentare, ce duce la o depunere încetinită
a plăcii dentare şi implicit a tartrului (Bartzek, 2003)
 Van der Mei (2003) recomandă hexametafosfatul de
sodiu şi la fabricarea pastelor de dinţi, datorită
calităţii lui de creştere a umectabilităţii suprafeţelor
dentare

138
 Substanţe active:

h. Clorura de potasiu: realizează reducerea

hipersensibilităţii dentinare când guma de mestecat se
utilizează perioade de timp mai îndelungate (Krahwinkel,
2001)
i. Pirofosfatul de sodiu 1% şi tripolifosfatul de
sodiu 1%:
 introduse în gumele de mestecat, reduc depunerile de
tartru cu 37.6%, comparativ cu celelalte gume de
mestecat care realizează o reducere de numai 13.9%
(Porciani, 2003)

139
 Substanţe active:
j. Xilitolul
Prin folosirea îndelungată a gumelor cu xilitol se obţin:
 reduceri semnificative ale numărului de Streptococi mutans de la
nivelul plăcii şi din salivă; comparând rezultatele obţinute prin folosirea
gumelor de mestecat cu xilitol în reducerea numărului de Streptococi
mutans şi lactobacili, cu cele obţinute prin folosirea apelor de gură cu
aminofluoruri sau clorhexidină, se constată superioritatea folosirii
gumelor de mestecat cu xilitol (Kovari, 2003)
 reduceri ale grosimii şi aderenţei plăcilor
 reduceri ale cantităţii de acid produs, stimulând în acelaşi timp
procesele de remineralizare şi de vindecare a suprafeţelor dentare
demineralizate
 NU este metabolizat de microorganismele specifice P.D.
 creşte conţinutul mineral al salivei stimulate ca şi al P.D., prin care se
obţin efecte remineralizante.

140
 În acest sens este de reţinut cercetarea efectuată în
cadrul Universităţii TURKU – Finlanda (1975), unde
celor două grupuri de participanţi la studiu li s-au
administrat gume de mestecat cu zahăr (primul grup)
şi gume de mestecat cu xilitol (grupul nr. 2).
 Rezultatele au arătat un indice de carie DMF–S de
0.84 pentru cei care au folosit gumele cu xilitol,
comparativ cu 2.12 pentru cei care au mestecat
gumele cu zahăr.
 S-a demonstrat că prin folosirea gumelor cu zaharoză
pH-ul oral scade sub valori de 5.5 (pH-ul critic de
demineralizare) în 7 min, în timp ce prin folosirea
gumelor cu xilitol, sorbitol sau manitol, pH-ul oral
revine la valori de 7.5 în cca 3 min.

141
 Gumele de mestecat cu xilitol se constituie în parte a
planului de tratament profilactic în cazul:
1. pacientului cu risc crescut la carie
2. celor cu xerostomie
3. femeii gravide
 Prin utilizarea lor de 3 ori/zi, se poate obţine o reducere a
incidenţei cariei dentare între 30 şi 60% (Hayes, 2001)
 Se recomandă:
 utilizarea zilnică a gumelor de mestecat fără zahăr (Aquire, 1993)
 o lamă sau 2 pastile de gumă de mestecat fără zahăr la sfârşitul
meselor, pentru cca 5-20 min şi limitarea folosirii lor la maxim 3
prize/zi
 În ideea neutralizării pH-ului produs în urma unei mese care
se termină prin consum de alimente bogate în hidrocarbonate,
se recomandă atunci când NU este posibilă efectuarea unui
periaj dentar să apelăm la folosirea unei gume de mestecat
“sugar free” sau pur şi simplu să clătim gura cu apă.
 din considerentele expuse mai sus gumele de mestecat se
pot înscrie în categoria adjuvantelor periajului dentar.
142
 Gumele de mestecat mai sunt recomandate:
1. Pacienţilor cu reflux gastro-esofagian; sunt studii
care susţin că utilizarea lor poate fi favorabilă,
deoarece prin stimularea secreţiei salivare se
obţine neutralizarea acidităţii orale şi protejarea
ţesuturilor afectate de aciditate.
2. Prin indicarea gumelor de mestecat post-chirurgie
abdominală, se pot obţine efecte benefice în
accelerarea reluării tranzitului intestinal.
3. Xilitolul din gumele de mestecat poate fi favorabil
în a preveni şi chiar vindeca o parte din infecţiile
otice, el acţionând asupra Streptococului
pneumonie – responsabil cu producerea multor
infecţii la acest nivel.
143
Gumele de mestecat nu se recomandă pacienţilor:

1. cu afecţiuni gastrice
2. celor cu probleme articulare-ATM şi
musculare, deoarece utilizarea lor
îndelungată poate agrava această
patologie datorită oboselii musculare şi
durerilor articulare produse prin
mestecarea lor

144