STUDIU ASUPRA DRAMATURGIEI CONTEMPORANE.

TEATRUL
POETIC. TEATRUL MODERN. REVENIREA DRAMATURGIEI.
 
Prof. Adăscăliței Elena-Daniela

Liceul Tehnologic „Al. Vlahuță” Șendriceni

 
            Dramaturgia, ca fenomen al literaturii contemporane, este un teritoriu străbătut
cu precauție. Aici nu se dau marile bătălii cum este cazul poeziei generației '60 sau al
prozei de după '70. Poezia sau romanul, ca forme de creație, sunt impuse în conștiința
critică printr-o singură evaluare, în vreme ce o piesă dramatică trebuie să suporte două
modalități distincte de evaluare: una este atribuită studiului specific aplicat pe text, a
doua se referă la prezentarea scenică cu mijloace specifice altei arte. Astfel,
dramaturgia, ca gen literar, a fost și este privită cu destulă neîncredere de către critica
literară, deoarece criticul nu are un instrument apt, capabil să răspundă necesităților
celor două forme de evaluare.
 
            „Revoluțiile” produse de apariția unor dramaturgi ca Teodor Mazilu, Marin
Sorescu, D.R. Popescu, Dumitru Solomon, Paul Everac, nu au provocat ample discuții
despre teoria genului. Cauza este că autorii de mai sus au făcut mai multe studii
spectacologice (regie, actorie, scenografie) decât studii critice și teoretice.
            „Când se produce această corelaționare a artei cu creatorul ei, receptarea estetică
ia forma specială a trăirii stilului sau originalității”[1] (Tudor Vianu – Estetica). În ceea
ce privește acest raport, s-au manifestat poziții diferite în dramaturgia noastră
contemporană. Pentru un dramaturg ca Paul Everac, sensul acestui raport este suportat în
mare măsură de caracterul epic al dialogului în care sunt angajate personajele, la fel cum
se întâmplă și în cazul dramaturgilor Horia Lovinescu sau Theodor Mănescu. Există și
dramaturgi care potențează relația amintită mai sus cu valențe ale fantasticului, ale
miticului (D.R. Popescu), care adâncesc problematica raportului până la a exprima un
tulburător sens al existențialului.
            O impresie actuală ar fi că dramaturgia propune cu mai multă fervoare a
construcției, universuri morale noi. În ceea ce privește recursul la istorie, la istorie
problematizată cu cea mai vie conștiință a prezentului, în formele parabolice, este clar
problematizată cu cea mai vie conștiință a prezentului, în formule parabolice, este clar că
drama românească modernă are o contribuție în orice caz superioară prozei istorice
actuale, prin scrierile lui Horia Lovinescu, Paul Anghel, Alexandru Voitin și alții. Una
din orientările substanțiale către drama analitică are drept rezultat extensia tipologiilor
spre zone mai puțin cercetate, studiindu-se nu numai raționalul ci și ceea ce-l întunecă
uneori, ca în unele piese ale lui Ion Băeșu, nu numai logicul, ci și paralogicul, ca în unele
drame ale lui Leonida Teodorescu, căutându-se cauzalitățile politice, ca și irelevanțele
aleatorii în fuziunea dintre individ și societate, ca în unele piese ale lui Paul Everac.
            Se observă astfel că dramaturgia ultimelor decenii a cunoscut dezvoltările de
gândire și creație proprii întregii literaturi naționale și s-a integrat cu personalitate
eficientă în contextul literaturii socialiste. Angajată fără șovăire sub raport ideologic,
dramaturgia a intrat pe orbita unui realism substanțial al expresiei, rezultat al studierii
omului în complexitatea relațiilor sale și al problematizării realității.
            În acest sens s-au îmbogățit și genurile dramatice ca și speciile în interiorul
fiecărui gen, s-a lărgit aria de teme. Este perioada în care s-a consolidat drama istorică de
orientare contemporană prin Procesul Horia  de Al. Voitin, Petru Rareș de Horia
Lovinescu, Săptămâna   patimilor de Paul Anghel, Zodia taurului și Capul de Mihnea
Gheorghiu, Răceala de Marin Sorescu, perioada în care s-a înălțat comedia satirică,
exprimată uneori prin grotesc sau în caricatură ori în pamflet, la Aurel Baranga (Opinia
publică, Interesul general), Teodor Mazilu (Acești nebuni fățarnici, Tandrețe și obiecție),
când a cunoscut o culminație piesa politică – prin Martin Bormann de Marin
Preda, Puterea și adevărul de Titus Popovici, Un fluture pe lampă de Paul
Everac,Suntem și rămânem de Paul Cornel Chitic, Viața unei femei de Aurel Baranga. În
acești ani, a cunoscut cea mai puternică afirmare drama socială în piesele lui D.R.
Popescu (Pisica în Noaptea Anului nou, O pasăre dintr-o altă zi), la Ion Băeșu (Iertarea,
Vinovatul) ca și în piesele de investigație în universul moral al oamenilor de azi, semnate
de Dorel Dorian, Paul Everac, I.D. Sârbu, Virgil Stoenescu și alții, eticul și moralul fiind
definite, la unii sau la alții, în raport cu morala comunistă. Având în vedere perioada în
care publicau toți acești dramaturgi, preferința pentru drama istorică, pentru temele eroice
se înscrie în limitele parabolei.
            Este evident faptul că atunci când istoria literară și istoria teatrului vor face
ierarhizările necesare și vor definitiva adevăratele valori, peisajul dramaturgic al
ultimelor decenii va arăta mai organizat. Dar orice considerație va ține seama că a fost o
perioadă dominată de tendințe novatoare corespunzând în chipul cel mai firesc mutațiilor
sociale și psihologic din societatea românească. Generalizările, metamorfozarea nu
acoperă realitatea și sistemul de raportări la istorie și la prezent. Cele mai personalizate
opere dramatice au devenit bunuri literare valoroase și au dat un impuls remarcabil artei
teatrului. Au intrat în câmpul literaturii dramatice prozatori, poeți, critici, gazetari –
Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Gellu Naum. Nu este lipsită de interes și condiția subiectivă,
atunci când mărturia scriitorului e săvârșită cu responsabilitate și , bineînțeles, acoperită
de creația sa. În acest sens, avem afirmația lui Marin Sorescu: „Eu încerc o revitalizare a
idealurilor și a sentimentelor prin infuzia de poezie în dramatic. În trilogia închinată unor
personaje ale singurătății – Iona, Paracliserul, Matca, fiecare din eroii cărora am încercat
să le dau viață este un luptător pentru una din dimensiunile mari ale omului. Iona
explorează zona căutărilor pe orizontală, Paracliserul caută absolutul, iar Irina, femeia
care naște, reprezintă matca originară”. „Dramaturgia – afirmă Horia Lovinescu – a
reprezentat pentru mine mijlocul cel mai simplu, mai drept, într-un sens cel mai la
«îndemână» de a stabili un dialog cu lumea și cu mine însumi”. „Piesele mele – spune
D.R. Popescu – sunt optimiste fiindcă presupun o încredere în ceva, un drum deschis spre
o lume a încrederii în om”. Paul Anghel s-a explicat, arătând că în piesele istorice l-a
preocupat o dilemă a conștiinței moderne, conștiinței colective sau individuale, o dilemă
a omului confruntat tragic cu sine și cu timpul.[2] Atitudinea acestor dramaturgi față de
realismul socialist este evidentă. D.R. Popescu nu este nici pe departe optimist, această
stare fiind doar o aparentă adaptare la ideologia dominantă.
            Dubla calitate a comunicării directe capătă o strălucită confirmare în teatrul
contemporan, piesa lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot,  fiind cea în care limbajul
suportă toată desfășurarea dramatică, imaginea poetică rezultată nefiind ilustrarea ci chiar
centrul reprezentației teatrale. Autorii dramaturgiei de avangardă, numită „teatrul
absurdului”, au dat un sens nou poeziei teatrului, renunțând la poezia ca fapt de limbă în
favoarea „expresiei intuiților ființei”.[3] Martin Esslin, un cunoscut teoretician al acestui
tip de dramaturgie, face observația că autorii, tratând despre realitatea exterioară, iau în
seamă de fapt realitatea interioară unde „situațiile simbolice se succed prin asociație”.[4]
            Construcția piesei de teatru modern este bazată în mare parte pe capacitatea
autorului de a anticipa, de a avea previziunea evoluției personajelor într-un univers
complex care este dat. Edificarea universului piesei de teatru este un proces care nu se
bazează numai pe realizarea tehnică a conflictului, a personajelor sau a dialogului. Aceste
elemente constituind momente de referință ale discursului dramatic, nu sunt singurele
care au importanță în scrierea piesei de teatru. Dacă ele au fost multă vreme
caracteristicile inconfundabile ale scriiturii dramatice, dar și temeiul aprecierii valorice a
dramaturgului, după anii '50 interesul scriitorilor, dar și al criticii, se deplasează spre
surprinderea elementelor poetice, de adâncime, ale sufletului uman, așa cum trebuie ele
descoperite, prin intermediul piesei, și nu așa cum sunt ele oferite de piesă publicului.
Autorul dramatic modern de valoare procedează la o elaborare personală a datelor,
plecând de la o imagine globală a universului, chiar și sumar conturată. Geneza operei
dramatice se situează la acel nivel al reflectării în care datele realului sunt atrase în
universul piesei de teatru. În crearea universului dramatic al piesei, două sunt atitudinile
pe care le pot lua dramaturgii: una este de a construi acest univers prin acțiune, și atunci
compoziția este mai marcată din punctul de vedere al tehnicii, cealaltă este de a face ca
personajele să existe prin limbaj, și atunci accentul cade, nu atât pe tehnica realizării
obstacolelor, cât pe tehnica formării unui mod de a comunica prin care personajele își
pierd mult identitatea formală pentru a o primi pe cea a ființei dramatice. Rolul
dramaturgului este, din acest moment, cel de a ști „cum să vorbească”. Raportul
dramaturgului cu limbajul folosit este determinat de diferențierea scriiturii la nivelul
personajelor, căci ele trebuie să exprime în mod adecvat acele gânduri, sentimente, trăiri,
care le pun în mișcare pe ele doar în situația respectivă.
            Din această perspectivă s-a afirmat în teatrul românesc o puternică mișcare
novatoare, atât în direcția textului ca literatură, cât și în ceea ce privește inspirarea
creației regizorale.
 
BIBLIOGRAFIE
        POPESCU, Marian  - Chei pentru labirint, ed. Cartea Românească, Buc. 1986
        IORGULESCU, Mircea – Prezent, ed. Cartea Românească, Buc. 1985