A fost, cum spuneți, o explozie de viață cosmică.

Și continuând să privim și la Cartea

Facerii, și la cea a fizicii și ajungând la cele două momente fundamentale pentru
existența noastră lumească, Nașterea și Învierea Mântuitorului, se reia, cum spuneți
dumneavoastră, „efervescența începutului creației”. Doar că acum este altceva. Acum
explozia cea mare se petrece și în sufletele și mințile noastre, căci acum Dumnezeu are
cui să arate „cele nearătate și ascunse ale înțelepciunii Sale” și „calea pe care va
merge”.

Dar cu adevărat frumos a spus părintele Arsenie Boca privind Întruparea lui Dumnezeu
între oameni: „Aceasta e proporția cosmică a Nașterii Domnului. De aceea azi se
despică istoria omenirii în două și se începe cu «unu» numărarea timpului în amândouă
sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui. Nașterea lui Iisus în istorie
cumpănește istoria între început și sfârșit. De altfel, întruparea Mântuitorului e fapt
absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu
le știe. Lumea și veacurile sunt un interval al existenței, învăluit în eternitate. Limitele de
atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului... Cu
Iisus se naște și explicația omului, și explicația lumii.”

Filosoful francez Jean Guitton spune în cartea sa „Dumnezeu și știința” că, la jumătatea
secolului trecut, Einstein, obsedat de ideea că Universul și realitatea sunt cognoscibile,
s-a înșelat. Realitatea ultimă, ne-o demonstrează fizica cuantică, nu este cognoscibilă.
Ce voia să demonstreze Einstein cu Teoria Relativității și unde s-a înșelat?