Aproape imediat după publicarea celor două Teorii ale Relativității ale lui Einstein (RS,

Relativitatea Specială-1905 și RG, Relativitatea Generală-1917) a devenit o... modă să se

încerce a se demonstra că Einstein a greșit. Ceea ce nici nu ar fi neapărat un păcat, pentru că
odată ce fizica furnizează o teorie, un model, o imagine dublată de o (încercare de) explicație a
naturii, devine datorie pentru fizicieni să caute puncte slabe, explicații alternative, greșeli chiar,
ceea ce este OK atâta vreme cât scopul este de a verifica și, dacă este cazul, de a confirma
noile înțelegeri și explicații. În fond, nu există în cadrul procedurii de canonizare a Bisericii
Catolice un „avocat al diavolului”, care tocmai lucrul acesta îl caută, să identifice orice greșeli,
căderi... orice ar putea demonstra că posibilul viitor sfânt nu merită acest statut? Totuși, pentru a
face un asemenea lucru există o condiție inițială absolut necesară: să știi despre ce vorbești. Așa
cum trebuie să știi foarte bine viața unui posibil sfânt, tot așa trebuie să fi studiat (nu doar citit) și
să înțelegi cel puțin esența respectivei opere, teorii, model. Iar, ca și Mecanica Cuantică (MC),
Teoriile Relativității nu oferă o lectură ușoară. Dumneavoastră, pornind de la un bestseller
absolut (peste un milion de exemplare vândute!), cartea „Dumnezeu și Știința”, puneți o întrebare
- unde s-a înșelat Einstein în cele două dintre marile lui contribuții la fizică. Prima: invocarea MC
pentru a afirma că lumea nu poate fi cunoscută, iar a doua: ce voia Einstein să demonstreze și în
RS și RG și, pe de altă parte, că Jean Guitton (filosof, cu solide cunoștințe științifice), și frații
Grișca și Igor Bogdanov, matematicieni, ar fi considerat că Einstein a greșit.