Ochiul 

este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un
sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase.
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din mai mulți ochi
simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe
o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului
optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă, gelationoasă
numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris,
care reglează cantitatea de lumină care intră.

Cuprins

 1Vederea la om
o 1.1Culoarea ochilor
o 1.2Formarea imaginii
o 1.3Defecte de vedere
o 1.4Axe
 2Note
 3Bibliografie
 4Legături externe
 5Vezi și

Vederea la om[modificare | modificare sursă]

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă numită cornee,
înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un
disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între cornee și iris există un lichid
numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă.
Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și
prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric, pupila se mărește. În
continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea
sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele și genele au
rolul de protecție a ochilor. O membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește
interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică.

Culoarea ochilor[modificare | modificare sursă]

Conform unor cercetări, se presupune că toate persoanele cu ochi albaștri se trag dintr-un strămoș
comun, care a suferit o mutație genetică în gena HERC2(d).[1][2][3]

Formarea imaginii[modificare | modificare sursă]

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca razele de
lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție depinde în mod
direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai
puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de
refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și cristalin) si
formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta
din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și
răsturnată.