I. La biserica “Sfânta Troiţa”, pe partea stângă a Şoselei Vitan, erau câţiva bătrâni nelipsiţi de pe
acolo, mândri tare de biserica lor şi de zugrăvelile ei de pe dinăuntru şi pe dinafară. Când apărea câte
cineva care nu era de-al locului, începeau să-i ceară părerea despre biserica lor.

Dacă pe trecător îl împingea păcatul să zică ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi de pe ziduri, pe dată
răspundeau în vârful limbii că numai sfinţii lor sunt sfinţi adevăraţi, nu ca aceia de astăzi, cu ochi de
om, cu mâini şi picioare tot de om obişnuit.

     II. Autorul îşi aminteşte cum l-au judecat şi pe el, ctitorul şi alti trei dintre bătrânii credincioşi
bisericii. Intre aceştia se afla şi jupân Hagiul, îmbrăcat într-o scurteică  spălăcită şi pătată, pe când
ceilalţi erau îmbrăcaţi cu  giubele lungi. Ctitorul lăuda de zor picturile bisericii, capul mucenicului
Mina, capul archiereului Nicolae…Autorul tăcea şi asculta. Ctitorul continuă, lăudând zugrăveala
“Judecăţii de Apoi”, arătând bogaţii nemilostivi care se duc din zgârcenie în focul iadului cu sacii lor
cu aur cu tot.

La aceste cuvinte, jupân Hagiul întâi lăsă capul în jos, apoi o şterse binişor de acolo. Cei trei bătrâni
rămaşi începură a cleveti despre zgârcenia lui Că e plin de galbeni, dar nu dă un sfanţ la cutia milei.
Că îşi astâmpără foamea şi setea gustând pe la băcănii câte o măslină, o feliuţă de pastramă, o gură de
bragă şi spunând apoi că sunt scumpe şi că sunt vremuri grele, n-are cine să plătească. Apoi se
năpustiră să râdă de hainele şi cizmele lui jerpelite, de obiceiul de a-şi  cârpi hainele cu bucăţi din ele
însele sau de a fuma numai tutun de la alţii.

     III. Hagiul nu făcea foc în sobă nici pe cel mai mare ger, nu cumpăra şi el un porc la Crăciun sau
un miel la Paşte, oricât i-ar fi zis nepoată-sa, Leana.  Era săracă şi nu avea pe nimeni altcineva, trăia
aciolată pe lângă unchiul său cel zgârcit.

De mic copil  el fusese tare strângător şi păstrător. Când era şcolar aduna banii pe care îi dădea mama
lui ca să-şi ia covrigi. Devenit calfă la găitănărie strângea banii, nu bea, nu se uita şi el după fete,
mânca pâine şi bea bragă, de ajunsese slab, galben şi bătrânicios la treizeci de ani. Noroc cu fostul
stăpân că îl mai lua la masă ca să-l mai îndrepte. Jupânul îl luase tovarăş, asociat cu el la prăvălie şi
se ţinuse de capul lui să se însoare, dar Tudose nu vrusese nicicum, nevasta şi copii însemnau
cheltuială: mâncare, haine, şcoală, plimbări…el nu avea de unde…

     IV. Când i s-a izbândit visul de a rămâne singur stăpân pe prăvălie, nu a mai ştiut de el de fericire.
În prima seară, la închidere, s-a ţinut după ucenici, să nu trântească uşile, să nu spargă geamurile, să
umble încet cu lacătele. Ajuns la căsuţa lui, cu pereţii cojiţi, prăfuită şi rece, Tudose stătea pe
întuneric mulţumind lui Dumnezeu că a făcut soarele, altfel cât ar fi cheltuit el pe lumânări să
lumineze prăvălia ! Apoi se gândea numai la bani, câţi are, unde i-a ascuns, să nu-i fure hoţii…

     V. Şi aşa a trăit Hagiul până la bătrâneţe. La şaizeci de ani vându prăvălia şi, muncit totuşi de
gândul că e bogat şi nu a dat nimic la săraci, că nu a avut şi el o femeie şi un copil, plecă în hagialâc,
în pelerinaj, la locurile sfinte, la Ierusalim. Nu s-a putut stăpâni, însă, să nu facă şi o afacere, a adus
lemn sfânt şi l-a vândut bătrânilor, babelor şi văduvelor. Şi-a scos şi paralele cheltuite cu hagialâcul,
a mai şi câştigat ceva pe deasupra. Dar bătrâneţile nu l-au iertat, tuşea tot mai tare, îl cam lăsase
auzul, vorbea de unul singur şi uita.
     VI. Până la optzeci de ani tot a mai rezistat el, dar în anul acela se pusese o iarnă grea. Biata
Leana sufla de zor să facă ochiuri pe geam şi îi zicea să-i dea bani de lemne, dar el  nu se îndura, că
pe frigul ăla lemnele erau scumpe…

A doua zi, pe jumătate îngheţat, îi dădu nepoatei un galben să facă foc, că simţea că moare. Apoi,
după ce zăcu trei zile, fără a o lăsa să cheme doctorul, ceru o ciorbă de găină. Seara, Leana întinse pe
pat un ştergar şi puse pe acesta o strachină cu ciorbă caldă, aburindă, cu steluţe de grăsime deasupra.
Gustă puţin, dar pe gât avea gustul aurului , i se părea că gustase din carnea copiilor lui.  Leana 
râvnise şi ea la ciorbă şi ieşise din odaie  înghiţind în sec. Când intră iar,  Hagiul începu să strige, ba
să stingă focul şi să ducă cenuşa şi cărbunii înapoi, ba să ducă fulgii şi bucăţile de carne , ca să-i dea
banii înapoi măcar pe jumătate, ba să-i taie coada cotoiului, că stă uşa prea mult deschisă când intră
şi se răceşte odaia. Apoi căzu pe pat, iar Leana, speriată, fugi afară. Îl mai auzi în mijlocul nopţii
numărând galbenii şi îl compătimi “Săracu’, ce bogat este !”.

Dimineaţă îl găsi trântit pe un purcoi de galbeni. O văzu că îl priveşte  şi bolborosi cu greu să nu se

uite, să închidă ochii, că ochii fură, apoi adormi pe veci, cu mâinile înfipte în bani.

Leana îi făcu o înmormântare cu mare fast, spre admiraţia privitorilor. Bătrânii şi ctitorul, la vestea că
lăsase în urma lui o avere uriaşă, spuseră că, dacă ar fi văzut ce cheltuială se face cu înmormântarea
lui…ar fi murit !