La biserica “Sfânta Troiţa”, pe partea stângă a Şoselei Vitan, erau câţiva bătrâni nelipsiţi de pe acolo, mândri tare de biserica

lor
şi de zugrăvelile ei de pe dinăuntru şi pe dinafară. Când apărea câte cineva care nu era de-al locului, începeau să-i ceară părerea
despre biserica lor.

Dacă pe trecător îl împingea păcatul să zică ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi de pe ziduri, pe dată răspundeau în vârful limbii că
numai sfinţii lor sunt sfinţi adevăraţi, nu ca aceia de astăzi, cu ochi de om, cu mâini şi picioare tot de om obişnuit.

II. Autorul îşi aminteşte cum l-au judecat şi pe el, ctitorul şi alti trei dintre bătrânii credincioşi bisericii. Intre aceştia se afla şi
jupân Hagiul, îmbrăcat într-o scurteică spălăcită şi pătată, pe când ceilalţi erau îmbrăcaţi cu giubele lungi. Ctitorul lăuda de zor
picturile bisericii, capul mucenicului Mina, capul archiereului Nicolae…Autorul tăcea şi asculta. Ctitorul continuă, lăudând
zugrăveala “Judecăţii de Apoi”, arătând bogaţii nemilostivi care se duc din zgârcenie în focul iadului cu sacii lor cu aur cu tot.

La aceste cuvinte, jupân Hagiul întâi lăsă capul în jos, apoi o şterse binişor de acolo. Cei trei bătrâămaşi începură a cleveti despre
zgârcenia lui Că e plin de galbeni, dar nu dă un sfanţ la cutia milei. Că îşi astâmpără foamea şi setea gustând pe la băcănii câte o
măslină, o feliuţă de pastramă, o gură de bragă şi spunând apoi că sunt scumpe şi că sunt vremuri grele, n-are cine să plătească.
Apoi se năpustiră să râdă de hainele şi cizmele lui jerpelite, de obiceiul de a-şi cârpi hainele cu bucăţi din ele însele sau de a
fuma numai tutun de la alţii.

III. Hagiul nu făcea foc în sobă nici pe cel mai mare ger, nu cumpăra şi el un porc la Crăciun sau un miel la Paşte, oricât i-ar fi
zis nepoată-sa, Leana. Era săracă şi nu avea pe nimeni altcineva, trăia aciolată pe lângă unchiul său cel zgârcit.

De mic copil el fusese tare strângător şi păstrător. Când era şcolar aduna banii pe care îi dădea mama lui ca să-şi ia covrigi.
Devenit calfă la găitănărie strângea banii, nu bea, nu se uita şi el după fete, mânca pâine şi bea bragă, de ajunsese slab, galben şi
bătrânicios la treizeci de ani. Noroc cu fostul stăpân că îl mai lua la masă ca să-l mai îndrepte. Jupânul îl luase tovarăş, asociat cu
el la prăvălie şi se ţinuse de capul lui să se însoare, dar Tudose nu vrusese nicicum, nevasta şi copii însemnau cheltuială:
mâncare, haine, şcoală, plimbări…el nu avea de unde… Când i s-a izbândit visul de a rămâne singur stăpân pe prăvălie, nu a mai
ştiut de el de fericire. În prima seară, la închidere, s-a ţinut după ucenici, să nu trântească uşile, să nu spargă geamurile, să umble
încet cu lacătele. Ajuns la căsuţa lui, cu pereţii cojiţi, prăfuită şi rece, Tudose stătea pe întuneric mulţumind lui Dumnezeu că a
făcut soarele, altfel cât ar fi cheltuit el pe lumânări să lumineze prăvălia ! Apoi se gândea numai la bani, câţi are, unde i-a ascuns,
să nu-i fure hoţii…