„Sfântul desculţ”: Părintele Nil Dorobanțu

25 octombrie 2016 de Claudiu Târziu

Unii îl cinstesc ca sfînt, alții îl consideră un rătăcit. A fost caterisit (1957) și alungat din mănăstire, dar a
dus viață pustnicească pînă la sfîrșit. Urmărit, închis, anchetat și maltratat de Securitate, a avut moarte
martirică (1977). O jumătate de veac s-a tăcut asupra lui, dar astăzi foștii lui ucenici mărturisesc
nenumăratele minuni pe care le-a făcut. Cu fiecare nouă descoperire asupra vieții sale, crește și numărul
celor care îl au la mare evlavie.

Am pornit şi noi pe urmele părintelui Nil, la Crainici – în Mehedinţi.

Surpriza din mormânt

Din grup s-au desprins doi bărbaţi, nu prea înalţi, dar cu braţe groase şi spate lat, de oameni încercaţi cu
greul. Şi-au suflecat mânecile, au scuipat în palme şi au apucat câte un hârleţ. Loviturile în pământ au
început să se audă sacadat. Ceilalţi tăceau, de parcă ar fi ascultat un neobişnuit cântec al morţii. De-o
parte şi de alta a gropii au prins a creşte câte o movilă de pământ. Nu putea dura prea mult, căci doar
era un mormânt obişnuit. La un moment dat lopeţile s-au oprit. Ajunseră la o placă de beton. Au spart-o
cu târnăcopul, cu multă sudoare. Au săpat mai departe. Şi, în sfârşit, s-a auzit cum lama hârleţului muşcă
lemnul. Cel căruia îi spuneau Nelu a lăsat cazmaua jos, s-a aplecat şi a încercat să cureţe capacul sicriului
cu palmele goale. Dar mâinile i se afundau tot mai mult în pământ. A scos ţărâna cu pumnii până a ajuns
la fundul cutiei de lemn. Se aflau în faţa unui sicriu gol, fără capac, umplut cu pământ. Trupul mortului
dispăruse! Vestea s-a răspândit, în aceeaşi zi, până mult dincolo de hotarele judeţului. Întrebări fără
răspuns îi măcinau pe toţi, rude, săteni, ucenici, lucrători şi autorităţi. Dintre toate, cea mai presantă
era: unde sunt osemintele sfântului? Căci acum nu mai aveau nici o îndoială: părintele Nil Dorobanţu era
sfânt. Altfel, cum să fi ieşit din mormânt? Sau de ce să-l fi furat cineva, dacă nu ar fi fost sfinte moaşte?

Aproape patruzeci de ani fusese îngropat în cimitirul bisericii din Crainici (Bala – Mehedinţi). Sau aşa
crezuseră. Vărul şi nepoatele care i-au supravieţuit, bătrânii satului care fuseseră la înmormântare şi
preotul care l-a prohodit spun, cu mâna pe inimă, că părintele Nil a fost înhumat acolo. Şi niciodată
dezgropat până în toamna lui 2015, când nu l-au mai găsit.

O apariţie neaşteptată

Calendarul ne arăta că suntem în miezul iernii, Ianuarie, când am ajuns la Crainici, dar vremea era de
primăvară târzie, caldă şi ploioasă. Câmpurile şi colinele, pădurile şi casele înşirate de-o parte şi de alta a
drumului erau drapate în ceţuri cernite şi umede. Atmosfera apăsătoare era accentuată de faptul că
foarte multe cămine, bine tocmite şi frumoase cândva, erau în ruină. Prin curţi sau pe uliţe, nici ţipenie
de om. Satul întreg părea venit din altă lume, precum o corabie naufragiată cu sute de ani mai înainte,
scoasă deodată din adâncurile mării de o furtună năpraznică.

Ceva m-a făcut ca, înainte de toate, să mă opresc la cimitir, să-i caut mormântul părintelui Nil. Biserica
este într-o margine de sat, la o oarecare distanţă de şosea, în buza unei păduri, pe o ridicătură de
pământ numită Scaunul Domnesc, căci acolo ar fi avut cândva vodă Radu Cel Frumos un foişor unde-i
plăcea să petreacă. Sfântul lăcaş e înconjurat de stufărişuri înalte şi de armate de adormiţi sub semnul
crucii. Când l-am văzut, m-a trecut un fior. O nelinişte fără-nţeles m-a cuprins. Tot locul avea un aer
sumbru, iar biserica, splendidă odinioară, era asemeni unei mirese îngropate de mult.

Construită la 1818, de către boierul Ion Burnaz şi fiul său Costache, în stil brâncovenesc, biserica şi-a
pierdut strălucirea de altă dată sub efectul timpului şi al lipsei de iubire din partea satului. Pereţii
exteriori, pictaţi cu chipurile profeților din Vechiul Testament și apostolilor din Noul Testament, se
scorojesc, lăsând să se vadă zidurile de cărămidă pe temelie de piatră. În pridvor se mai păstrează încă,
în bună măsură, fresca, ameninţată şi ea de mucegai. Aici mai rezistă şi o scenă în care Eva este
înfățișată ca o țărancă torcând, în timp ce leagănă copilul într-o copaie, cu piciorul.

Am luat-o, la întâmplare, printre morminte, căutând locul de odihnă veşnică al părintelui Nil Dorobanţu.
Nu aveam nici cel mai mic indiciu despre unde s-ar putea găsi. Şi totuşi o mână nevăzută m-a purtat
către el. Este mult mai mare decât groapa unui singur om, pentru că, de fapt, acolo sunt îngropaţi mai
mulţi membri ai familiei lui. Câţiva ucenici ai părintelui au placat cu marmură neagră întreg locul şi i-au
făcut un mic monument de marmură albă. Pe atunci, nu ştiau că trupul celui pe care îl cinstesc atât a
dispărut.

În timp ce citeam numele răposaţilor, s-a apropiat, cu paşi de pâslă, o femeie mai în vârstă, îmbrăcată ca
de lucru la câmp. Era Veronica Boghici, după cum aveam să aflu, una dintre nepoatele părintelui Nil,
venită să-i aprindă o lumânare la mormânt, chiar dacă rămăşiţele sale pământeşti nu mai sunt acolo.
“Dar unde altundeva i-aş putea pune o lumânare?”.

Nu mă aşteptam să o întâlnesc acolo pe tanti Vica – cum îi spun sătenii –, ba mă temeam că nici acasă nu
o voi găsi, deşi îmi propusesem să o caut, ca pe una dintre puţinele rude rămase în sat.

Am aprins amândoi câte o lumânare şi ne-am rugat în gând.

Spre odaia de taină

Veronica Boghici era toată numai zâmbet, deşi colţurile lăsate ale ochilor şi un abur trist din privire îi
trădau suferinţele de-o viaţă. Nu despre ele însă voia să-mi vorbească, cu patos, ci despre părintele Nil,
pe care îl are la mare evlavie. Nu ştie prea multe despre el, căci era tare discret şi a vieţuit puţin pe-aici,
dar este sigură că e sfânt. De ce? Pentru că n-a văzut un om mai bun ca el. “Iubea toată făptura lui
Dumnezeu: oameni, animale, păsări, gâze, plante… Nici o fiinţă pe lângă care trecea nu rămânea fără
mângâiere, fără o vorbă bună, fără ajutor… Ajunsese de pomină, căci umbla numai într-o dulamă aspră,
legată cu sfoară, dar îşi dădea şi ultima bucată de pâine de la gură unuia mai necăjit. Pentru copii avea o
slăbiciune aparte, iar când venea în sat făcea cumva, deşi era sărac, să aibă în buzunare bomboane şi
ceva parale, pe care le împărţea pruncilor pe care-i găsea pe drum. Şi dacă vedea pe cineva că munceşte
singur la câmp, i se alătura imediat, pentru ca omul acela să prindă curaj şi să termine mai repede” – mi-
a povestit Veronica Boghici.

Însă, cea mai impresionată a fost când părintele a “participat” la nunta ei. A venit în sat pe ascuns, că era
căutat de Securitate şi a urmărit toată nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a ştiut că era de faţă. “Dar
să ştiţi că i-am simţit binecuvântarea. Nu pot să vă descriu cum anume, dar l-am simţit pe Dumnezeu în
tinda casei, ca să zic aşa. Mai târziu, am aflat că părintele a venit special ca să mă vadă mireasă şi să se
roage pentru mine” – m-a asigurat tanti Vica.

Din vorbă în vorbă, am ajuns în sat. Într-o grădină cu arbori trişti şi gard din ţambre, stătea să cadă casa
în care s-a născut şi în care a murit părintele Nil.

Odinioară, călugărul se arăta uite-acolo, mai în fundul grădinii, printre pomii încărcaţi de roade, îmbrăcat
numai într-o rasă simplă, din pânză tare, purtată direct pe piele şi încinsă cu o sfoară. Şi păşea uşor, ca o
pisică, prin iarba grea de rouă cu picioarele goale. Urca cele câteva trepte de piatră, până în foişorul de
lemn şi uneori rămânea cu ochii în zare, parcă aşteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea dacă-i
vorbeai. Chipul lui, cu barbă rară şi ochi mari şi adânci era senin. Părul îi cădea în valuri pe spate. Mâna
dreaptă i se strângea, la răstimpuri, pe crucea mare de lemn, atârnată la gât. Pe urmă intra în casă. În
stânga, în camera cea mai spaţioasă, cu tavanul susţinut de grinzi de lemn, stăteau mama sa, Ana, şi sora
lui, Poliana. El locuia în odaia din dreapta, atât de mică încât era loc numai de un pat, o masă şi o sobă.
Nici nu-i trebuia mai mult. În spate mai era încăpere pe care o transformase în paraclis. Slujea acolo
Sfânta Liturghie în fiecare zi. Vreme de zece ani. Dar nimeni nu ştia, în afară de familia lui. Dintre cei care
erau îngăduiţi la slujbele din casa părintească, nu mai trăieşte nici unul. Iar pereţii părăginiţi nu mai
poartă în ei dogoarea Duhului coborât aici de atâtea ori, ci numai semnele abandonului. Dacă ar putea,
tanti Vica ar repara casa, să rămână mărturie şi, poate, loc de pelerinaj, dar are şi ea o vârstă înaintată şi
trebuie să îngrijească şi de părinţii ei. Am mers să-i cunosc şi pe aceştia, căci mă aşteptam să aibă multe
amintiri cu părintele Nil.

“Răspândea lumină în jurul lui”

Mama Veronicări Boghici, Leonora, nu mai aude. Dar mi-a spus că îl are la mare cinste pe părintele Nil,
pe care l-a cunoscut bine. Tatăl Veronicăi, Ion Dorobanţu (91 de ani) este văr cu părintele Nil Dorobanţu.
Au copilărit împreună, oarecum, chiar dacă Nicolae, viitorul călugăr Nil, era mai mare cu cinci ani decât
el.

“Nicolae n-a stat mult în sat, că a fost purtat pe la şcoli la oraş de către un unchi de-al lui, generalul
Gheorghe Dorobanţu. A făcut Şcoala de Ofiţeri şi a ajuns sublocotenent la Vânători de Munte, dar a ieşit
repede din armată, că nu a vrut să-i ucidă pe alţii. Pe urmă a mai absolvit alte două facultăţi, Teologie şi
Filosofie, şi a făcut şi câţiva ani la Facultatea de Drept, însă pe aceasta nu a terminat-o. A început şi un
doctorat în Teologie, cu părintele Dumitru Stăniloae, neisprăvit şi acela. Ştia douăsprezece limbi străine.
Era un geniu. Însă i s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Şi când s-a călugărit l-a chemat Nechifor, iar mai
târziu, când s-a preoţit a luat numele de Nil. Noi ne-am obişnuit să-i spunem Nechifor până în ziua de
azi” – i-a făcut un scurt portret moş Ion. Ştiu că are dreptate. Toate acestea sunt probate cu acte, într-o
carte despre viaţa lui. Dar aş vrea să aflu cum era Nicolae Dorobanţu înainte de a apuca pe calea
Domnului.

“El nu a fost un convertit. De mic era foarte credincios. Nu făcea pe evlaviosul, chiar era. Altfel, vorbea
cu toată lumea şi era vesel mereu. Iar când se slujea în biserică, nu lipsea pentru nimic în lume. Era
foarte corect şi cuviincios. Nu-mi amintesc să fi făcut vreo trăznaie, aşa cum toţi copii fac. Şi părinţii lui
erau credincioşi, dar ca ţăranii, aşa, nu din cale afară. Pe când el, după ce s-a întors sat, răspândea
lumină în jurul lui” – mi-a mai zis bătrânul.

La Crainici, a revenit în 1957, după zece ani de călugărie grea, despre care rudele sale nu ştiau nimic.
Fusese caterist şi alungat din viaţa monahală. A stat cam zece ani la mama lui, dar se ascundea şi atunci,
la răstimpuri, pentru că îl urmărea Securitatea. Era considerat un duşman al poporului şi urmărit, pentru
că avea un cuvânt aprig şi mare influenţă asupra credincioşilor. Unde predica el se aduna lumea puhoi.

Mai avea un adăpost într-un grajd, pe câmp, un pic mai sus de sat. Transformase staulul în paraclis şi
slujea. Şi-a zidit acolo o ascunzătoare, în care intra prin pod şi în care încăpea doar stând pe un scaun.
Cine ştie câte nopţi şi zile şi-a petrecut în acea temniţă?
Alţi zece ani şi-a făcut culcuş în munţi, prin Cheile Sohodolului, unde se văd şi acum peşteri de sihaştri, şi
prin alte părţi, până şi în munţii Vrancei. Dar tot l-a prins Securitatea de vreo două ori. Până la urmă i-a
dat drumul, căci l-au crezut un exaltat, care nu e în stare să răscoale lumea.

A trăit Ion Dorobanţu, atât cât l-a cunoscut, vreo întâmplare neobişnuită cu părintele Nil? Da, una care l-
a mirat foarte tare. “Prin anii ’60, lucram la Drobeta Turnu Severin şi locuiam într-un cămin muncitoresc.
În Postul Paştelui, a venit în oraş şi părintele Nil, care m-a rugat să-l găzduiesc câteva zile. Normal că l-
am primit. Ei, şi vă spun drept: timp de o săptămână, cât a stat cu mine, eu nu l-am văzut să mănânce
sau să doarmă. L-am şi întrebat de câteva ori dacă nu-i este foame. Spunea că nu. Odată mi-a cerut
totuşi puţină apă caldă cu sare, s-a clătit cu ea în gură şi mi-a zis: “Gata, am cinat!”. În fiecare seară pleca
la o biserică, unde se ruga toată noaptea” – mi-a mărturisit moş Ion. Regretă acum că nu a stat la ceas
de taină mai mult cu părinte. Şi mai are o părere de rău: că nu a fost să-l vadă când a fost pe patul de
moarte. “L-au adus cu o maşină de undeva din Moldova, la mamă-sa acasă. Ni s-a spus că ar fi fost rănit
la cutremur, dar am înţeles că, de fapt, a fost bătut de Securitate. N-am apucat să-l văd. Am amânat să
merg la el şi s-a prăpădit înainte să mai schimbăm două vorbe, să-l întreb cine e vinovat de ce a păţit. A
murit tânăr, la 57 de ani”. O lacrimă rebelă i-a fugit bătrânului de sub pleoapă, iar el a întors obrazul
stânjenit.

“L-a omorât Securitatea şi poate tot ea l-a furat din mormânt”

Despre sfârşitul pământesc al părintelui Nil ştie ceva mai multe fostul preot al satului, părintele Ion
Nistoran, acum bătrân şi bolnav el însuşi. Când a fost hirotonit şi trimis în parohie, i s-a spus să nu-l lase
să slujească vreodată pe părintele Nil, că e caterisit. Dar părintele Nil nici nu l-a ispitit cu aşa ceva. Pr.
Nistoran îşi aminteşte că a avut de câteva ori lungi discuţii teologice cu părintele Nil şi a rămas profund
impresionat de cultura acestuia. “Nu era un ciudat, aşa cum îl credeau unii, ci un om pătruns de duhul
sfânt. Când vorbea de Dumnezeu părea că zboară. Avea cuvânt de foc. Nu mi s-a plâns niciodată despre
câte a pătimit, dar se vedea pe chipul lui că suferise mult. A fost de câteva ori arestat şi bătut de
Securitate, judecat şi eliberat până la urmă. Tot Securitatea cred că l-a omorât”, mi-a mărturisit părintele
Nistoran.

Când a fost adus, în martie 1977, de undeva din Vrancea, tot pieptul şi spatele îi erau negre de lovituri.
Nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el în afară de sora lui, Poliana, care l-a îngrijit până la capăt. S-a
dus în câteva zile. Părintele Nistoran l-a văzut când era mort déjà. “El era mic de statură şi foarte slab.
Când am văzut acea mână de om bătut în halul ăla, m-au podidit lacrimile”.
Pr. Nistoran i-a spălat trupul şi l-a pregătit pentru înmormântare. L-a îmbrăcat în haine civile şi l-a
îngropat creştineşte. Se miră şi nu prea că rămăşiţele sale au dispărut din mormânt. Se poate să-l fi furat
Securitatea, cu socotelile ei. Sau poate că e sfânt? Dumnezeu ştie.

“Sfântul desculţ”

Am lăsat în urmă satul Crainici, învăluit într-o ceaţă albă şi densă, ca o floare de bumbac. Mult dincolo de
el, cerul se spăla cu o ploaie înceată şi rece, devenind tot mai limpede. Ceea ce făcea să-mi pară Crainici
cu atât mai întunecat şi mai în afara lumii, pe măsură ce mă îndepărtam de el.

Întors la Bucureşti, am reuşit să mă întâlnesc cu omul care, în ultimii doi ani, a făcut cel mai mult pentru
redescoperirea părintelui Nil, preotul băcăuan Ionel Adam.

Părintele Adam a auzit prima dată despre “sfântul desculţ”, cum îi place să-i spună părintelui Nil, în urmă
cu 25 de ani, dar abia de câtva timp încoace a reuşit să pună cap la cap informaţii despre el şi să adune
mărturii de la cei care l-au cunoscut.

În paralel, i-a cercetat şi dosarul de la Securitate, iar concluzia este că “a fost de un curaj nebun”. Poliţia
politică l-a vânat sistematic, dar niciodată nu i-au putut imputa o vină politică, pentru a-l băga definitive
după gratii. O seamă de stareţi şi de ierarhi cu care părintele Nil a avut de-a face îl considerau pe acesta
cam “zanatec”, tocmai din pricina curajului său. Părintele Nil nu tăcea niciodată, indiferent pe cine avea
în faţă, dacă vedea o abatere de la învăţătura de credinţă sau o încercare de a supune Biserica.

Ce l-a determinat pe Pr. Adam să se dedice atât de mult memoriei acestui călugăr? “Un sentiment pe
care l-am avut în noiembrie 2014, când i-am făcut prima dată un parastas la mormântul din Crainici. Am
simţit că părintele Nil vrea să iasă de sub obroc. Şi într-adevăr, după aceea au început să mi se deschidă
toate uşile, să aflu faptele lui minunate de la cei pe care i-a spovedit, împărtăşit şi călăuzit în credinţă, să
ajungă la mine obiecte care i-au aparţinut – de la crucea de piept şi veşminte, până la Biblia pe care o
avea mereu asupra sa şi mai multe fotografii cu el. De asemenea, am primit şi părticele din Sfintele Taine
pe care le-a încredinţat cuiva mai înainte să moară şi care sunt şi astăzi bine-mirositoare, fără mucegai,
fără nici un fel de alterare, după atâtea zeci de ani” – mi-a răspuns Pr. Ionel Adam.

În căutările urmelor lăsate de părintele Nil, preotul băcăuan a ajuns şi la şoferul care l-a adus pe “sfântul
desculţ” la Crainici, după ce fusese bătut de Securitate, în 1977. Acel bărbat, pe care îl chema de mirean
Toma Alexandru, este acum pustnic pe Rarău, sub numele de Acachie. S-a călugărit imediat după 1990.
“De altfel, în zonele unde a predicat părintele Nil, mai ales în Vrancea şi Neamţ, zeci, poate sute de
oameni s-au călugărit ori s-au preoţit sub puterea cuvântului său. Am identificat cel puţin patruzeci
dintre ei”, mi-a spus Pr. Ionel Adam.

Sfinţia sa m-a încredinţat că scrierile părintelui Nil sunt pline de har şi că vor aduce multă lumină în
teologia noastră. Deja au fost publicate câteva, dar mai sunt multe de tipărit. Se ocupă de asta o
asociaţie cultural care îi poartă numele părintelui Nil Dorobanţu.

Pr. Ionel Adam e conştient că părintele Nil este controversat. Dar crede că aşa sunt mai toate marile
personalităţi duhovniceşti. “Şi părintele Ioan Iovan, de la Vladimireşti, şi părintele Arsenie Boca, pe care
ava Nil i-a cunoscut şi i-a preţuit, au fost contestaţi de unii şi iubiţi de alţii. Şi astăzi sunt la fel. De ce în
cazul părintelui Nil ar fi altfel? Îndrăznelile sale de limbaj, radicalismul său ascetico-mistic, pledoaria sa
patetică în favoarea experienței spirituale personale au deranjat și incomodează până astăzi”.

– Preacucernice părinte Adam, credeţi că ieroschimonahul Nil este sfânt? Ştim că unul dintre cele mai
importante criterii de recunoaştere a sfinţeniei sunt minunile înfăptuite de o persoană. Având în vedere
că sfinţia voastră i-aţi cunoscut pe mulţi dintre ucenicii săi, ne puteţi spune dacă există mărturii că
părintele Nil a făcut minuni?

– Da, sunt multe astfel de mărturii. De pildă, maicile de la schitul Tarnița din Vrancea, unde părintele Nil
a slujit câţiva ani, au povestit că odată „sfântul desculţ” a fost arestat de Securitate chiar acolo, legat la
mâini și picioare cu lanțuri şi urcat în maşină. Pe drum, părintele Nil i-a rugat pe securiști să-i dea jos
lanțurile că îl strâng rău, dar aceştia au refuzat. Atunci, părintele s-a rugat lui Dumnezeu cu voce tare, iar
lanțurile i-au căzut singure. Securiștii au oprit maşina şi au fugit pe câmp de frică.

O altă mărturie, culeasă chiar de la femeia căreia i s-a întâmplat minunea, din Bolotești – Vrancea: când
era mică, s-a îmbolnăvit grav, nimeni nu ştia de ce, dar îi tot creştea o umflătură mare la gât. Mamă-sa
credea că o să moară şi nu ştia încotro să mai meargă. Într-o noapte, părintele Nil i-a bătut la uşă, fără să
fi fost chemat, și a stat doar cât să-i dea femeii crucea sa de lemn de la gât, îndemnând-o să o atingă de
părţile bolnave ale fetei. Fata s-a vindecat trăiește și astăzi şi păstrează crucea cu sfinţenie. O altă
femeie, din Petrești – Vrancea, a mers la schitul Tarnița să se spovedească. Dar părintele Nil i-a spus că
mai întâi trebuie să se întoarcă acasă, să mulgă vaca şi să arunce laptele într-un şanţ din faţa casei. Apoi,
să revină la el. Femeia a făcut întocmai, iar a doua zi a văzut că şanţul era plin de şerpi. A venit plângând
la schit. De cum a intrat, părintele a întrebat-o: „Îți mai trebuie să iei mana de la vacile altora? Mai faci
vrăji?”. A spovedit-o, a împărtășit-o, iar în trei zile femeia a murit.

De asemenea, monahia Anatolia, tânără fiind la mănăstirea Măgura Ocnei, din judeţul Bacău, unde a
slujit părintele Nil o vreme, îl urmărea noaptea când se ruga în pădure la crucea de lângă iaz. L-a văzut
adeseori în lumină și înălțat de la pământ. Monahia Neonila, de la schitul Băimac, copilă fiind atunci la
Măgura, a văzut şi ea că din mâinile părintelui ieșeau scîntei când se afla în rugăciune.

La Petreşti – Vrancea a plecat într-o seară de pe prispa unui credinicios, plutind la un metru deasupra
pământului. Atunci a ajuns la gară înaintea fraţilor pe care îi binecuvântase pentru drum şi care
plecaseră mult mai devreme.

Altă dată, a ponit de la Tarniţa, mănăstirea sa de suflet, cu maicile la Bucureşti, pentru o oarecare
treabă. Dar mai înainte le-a poruncit maicilor să coasă trei cămăși populare bărbăteşti, pe care să le ia la
ele. În tren, s-au întâlnit cu trei rabini. Până la Ploieşti i-a convertit, i-a dat jos în gară, au găsit o biserică,
cu un bazin unde se colecta apa de ploaie, şi i-a botezat acolo pe loc.

Dar sunt încă foarte multe astfel de istorisiri despre părintele…

– Dacă a convertit trei rabini într-un timp aşa de scurt, înseamnă că era şi un bun predicator…

– Foarte bun. Aduna sute şi mii de oameni oriunde predica. Sunt mărturii că şi animalele din pădure
veneau în jurul mănăstirii şi ascultau, cu botul pe labe, cuvântul lui Dumnezeu rostit de acest călugăr.
Dar cel mai bine este să redăm mărturia unui ofiţer de Securitate, care supraveghea Mănăstirea
Vladimireşti, cât a slujit acolo, şi care nu poate fi bănuit de vreo simpatie pentru părintele Nil. Iată ce
scrie securistul într-un raport aflat în dosarul de urmărire al monahiei Mihaela Nicoară, fosta secretară a
mănăstirii: „Ieroschimonahul Nil Dorobanțu este un om de o vastă cultură teologică. […] S dedică
exclusiv activității religioase ortodoxe, activitate unde depune un zel puțin obișnuit, însușindu-și calități
superioare duhovnicești, imprimând celor din jurul lui un misticism bolnăvicios. Nu are un loc stabil.
Merge din mănăstire în mănăstire, apărând și dispărând ca un meteor. În mănăstirea unde apare face
slujba, predică fulminant. Stă o zi sau două prin chilii și apoi pleacă, răspunzând la întrebarea unde se
duce? Eu, la Hristos! – neîmpărtășind nici celor mai intimi ținta călătoriei sale. Majoritatea credincioșilor
îl cunosc și-l divinizează.”
O scrisoare a credincioşilor din Vrancea către episcopul locului, PS Antim Angelescu, care auziseră că
acesta vrea să-l schimbe din stăreţie pe părintele Nil, confirmă spusele securistului: „De la primele
predici ale lui, ecourile au început să se împrăștie departe, străbătând în sate, aproape în fiecare casă.
Am început să venim puțini, apoi din ce în ce mai mulți la schit, aruncând cu toții muntele păcatelor
noastre în mare. Mulți dintre noi am lăsat patimile de care nu credeam că ne vom lipsi: fumatul, beția,
desfrânarea. Casele noastre sunt tot mai îndestulate, copiii noștri nu mai au ochii roșii de plâns, ci sunt
veseli și sănătoși. Nu ne luați Preasfințite Stăpâne păstorul și să rămânem în gura lupilor, aveți milă de
sufletele noastre”.

– Dar clerul cum se raporta la el?

– Unii preoţi şi ierarhi îi recunoşteau puterea duhovnicească şi apelau la el pentru misiuni dificile.
Bunăoară, PS Teofil Herineanu, episcopul Romanului și Hușilor, deși îl numea adeseori ultra-impulsiv și
mult-capricios, l-a pus stareț la schitul Tarcău, director la Seminarul Monahal Văratec, apoi duhovnic la
mănăstirile din Bacău, Măgura-Ocnei și Bogdana. De asemenea, părintele Ioil Gheorghiu, starețul
Sihăstriei, îi trimitea cele mai grele cazuri de spovedanie. La un moment dat, i-a scris: „Preacuvioase
părinte, vă rog să faceți un bine să mărturisiți pe acești doi părinți, că au multe de care numai
Preacuvioșia Voastră îi puteți vindeca. Dacă nu puteți mai mult, măcar de data aceasta [spovediţi-i] și ce
canon le veți da, eu voi ține seamă”.

La un moment dat, a cerut să meargă în Ardeal, la mănăstirile Râmeți și Nicula. La plecare, episcopul
Teofil Herineanu i-a trimis mitropolitului Nicolae Colan o caracterizare a părintelui Nil, ca să ştie cine îi
vine în eparhie: „Sub raport material este complet și pururi dezinteresat. Duce o viață austeră, din punct
de vedere al plăcerilor mesei și odihnei. Nu se dă îndărăt de la nici o privațiune. Rîvna sa mereu trează și
aprinsă are nevoie de stăvilarul prudenței, spre a nu cădea într-o exaltare certată cu rațiunea și cu bunul
simț. Dinspre latura banului, a vinului și a plăcerilor trupești nu ar putea fi ispitit. Pe scurt, poate fi
caracterizat în termeni biblici (Matei 10, 16): are foarte mult din inocența porumbelului și prea puțin din
prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițandu-i-se să facă nimic fără avizul
superiorilor, poate fi de folos Bisericii prin cultura ce o posedă”.

A fost un timp şi la schitul Bogăltin – Timiş, al cărui stareţ a lăsat scris: „Ieroschimonahul Nil Dorobanțu a
slujit Sfânta Liturghie fără oboseală, pe orice intemperie, fără a avea nevoie de coliturghisitor, tot timpul
de la venirea la noi. Este vrednic și demn de preoția lucrătoare ce îi este încredințață și plin de râvnă ca
iconom al tainelor dumnezeiești, necesar Ortodoxiei noastre sfinte.”
– Ce credeţi că s-a întâmplat cu rămăşiţele sale pământeşti? Nu a fost îngropat la Crainici, de fapt, ori
cineva l-a mutat?

– Nu avem motive să ne îndoim că a fost înmormântat la Crainici, pentru că mai trăiesc preotul care i-a
slujit la căpătâi şi rudele care au participat la îngropăciune, care mărturisesc că acolo a fost depus. Nu
putem avansa nici vreo ipoteză hazardată. Dar de ce să nu credem că e mâna lui Dumnezeu? Oricum,
aflarea osemintelor sale nu este obligatorie. Cinstim atâţia sfinţi ale căror sfinte moaşte nu se mai ştie
unde sunt. Nu asta împiedică o eventuală canonizare a părintelui Nil.

La despărţire, părintele Ionel Adam mi-a dat o fotografie cu părintele Nil îmbrăcat în straie preoţeşti şi
având crucea de spovedanie în mâna dreaptă. Chipul lui este al unui adolescent. Prin ochii arzând mă
priveşte însă altcineva.

***