Viata si invataturile unui sfant al zilelor noastre, CUVIOSUL NIKON

VOROBIOV, luptator impotriva MANIERISMULUI si FORMALISMULUI

RELIGIOS FARISEIC si invatator cu putere al SMERENIEI
AUTENTICE: “temandu-se de cinstirea ieftina a poporului, care
cauta totdeauna facatori de minuni, stravazatori…”

“Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai

cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji
cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe
preot într-un artist, într-un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar
din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la
exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea
întotdeauna cu o deosebită aprindere”.
*

“În vremea noastră e foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt

cărţi, nu sunt condiţii. Şi pe această cale – vă atrag atenţia,

1
subliniez –, pe această cale complicată, după cum se vede la
toţi Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu, este
aducerea omului la smerenie, fiindcă trufia i-a dus la cădere şi pe
Lucifer, şi pe Adam. Şi, iată, aceasta este calea Domnului pentru
omul care s-a hotărât din tot sufletul să trăiască pentru
Domnul, ca să se mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se
mântuieşte... […] Odată mi-a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt
toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale
noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput, că esenţialul
este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu inima”.
***

Întotdeauna am năzuit sincer spre Dumnezeu

Igumenul Nikon (în lume Nicolae Vorobiov) s-a născut în anul 1894, în satul
Mikşino din gubernia Tver, fiind al doilea copil al unei familii de ţărani. Cu totul,
familia a avut şase copii, toţi băieţi. În copilărie, Nicolae nu părea să se
deosebească de fraţii săi decât prin extraordinara sa onestitate, prin
ascultarea faţă de cei mai mari şi prin uimitoarea bunătate şi milă de care
dădea dovadă faţă de toţi. El a păstrat aceste trăsături întreaga viaţă.
Este deosebit de interesant un episod din copilăria lui. În satul lor apărea deseori
şi locuia vreme îndelungată un nebun pentru Hristos numit „Vanka-mititelul”, pe

2
care părinţii lui Nicolae îl primeau şi îl omeneau cu drag – şi iată că odată, când
fraţii se jucau acasă, nebunul pentru Hristos s-a apropiat pe neaşteptate de
Nicolae şi, arătând spre el, a repetat de câteva ori: „Acesta este călugăr,
călugăr!” La momentul respectiv, cuvintele lui nu i-au impresionat deloc nici pe
băiat, nici pe cei din jur – însă apoi, când tocmai Nicolae, singurul dintre toţi fraţii,
a devenit monah, şi-au amintit această prezicere.
Vanka era într-adevăr străvăzător. El i-a prezis mamei lui Nicolae că va muri la
Taganrog cu câteva zeci de ani înainte ca aceasta să se întâmple. Apropiindu-se
odată de ea, a început să cânte făcându-şi palmele ţeavă: „Duru-dog, duru-dog,
a murit la Taganrog.” Or, atunci nimeni din familie nu ştia măcar că există un
oraş cu acest nume. În anii 1930, ea s-a mutat, într-adevăr, la Taganrog, la fiul
său Vasile, şi a murit acolo.

Tatăl a reuşit să-l înscrie pe Nicolae la şcoala reală din oraşul Vîşnii Volociok – şi
băiatul avea rezultate strălucite la învăţătură. Încă din primii ani a dat dovadă de
aptitudini remarcabile şi diverse. Era foarte înzestrat pentru matematică, scria
compuneri într-un stil excelent. Nu o dată avea să spună că întotdeauna i-a fost
uşor să scrie. În fiecare an obținea premiul întâi. Cânta vocal şi la violă, făcea
parte din ansamblul şcolii, desena şi schiţa minunat.

În ce condiţii trăia şi învăţa Nicolae?

Ai lui l-au ajutat doar în şcoala primară. Când a hotărât să-şi continue
studiile, n-avea de unde să aştepte ajutor: părinţii trăiau foarte modest,
iar pe lângă el mai aveau patru fii pe care trebuia să-i dea la învăţătură.
Nicolae n-a abandonat şcoala, dar a fost nevoit să o continue în condiţii
care omului contemporan îi par incredibile. Imediat după lecţiile obligatorii
era nevoit, la vârsta lui, să dea el însuşi lecţii ori să-i ajute pe colegii slabi la carte,
dar înstăriţi. Pentru asta primea puţin. După ce petrecea astfel câteva ore, dădea
fuga la locuinţa sa (pentru care trebuia să plătească) şi se apuca de teme.
Greutăţile au sporit atunci când la aceeaşi şcoală a intrat şi fratele său Mişa, pe
care numai el putea să-l ajute.
Nevoia, foamea şi frigul i-au fost tovarăşi nedespărţiţi în vremea şcolii.
Iarna umbla într-un palton subţire şi în nişte aşa-zise ghete fără branţuri.
Familia din care a ieşit părintele era ortodoxă. În duhul credinţei au fost crescuţi
şi copiii. Această credinţă era însă, la fel ca la majoritatea oamenilor simpli, una
exterioară, a formei, obiceiurilor şi ritualurilor, fără o bază duhovnicească tare şi
fără o înţelegere limpede a esenţei creştinismului. În cel mai bun caz, o astfel
de credinţă educa oameni cinstiţi, dar, primită ca simplă tradiţie, fără
efort şi căutare, fără confirmarea experienţei personale, putea fi pierdută
cu uşurinţă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Nicolae. După ce a intrat la şcoala reală, el s-a aruncat cu
sete în studierea ştiinţelor, crezând cu naivitate că acolo este ascuns adevărul –
şi credinţa oarbă în ştiinţă a împins deoparte cu uşurinţă credinţa în Dumnezeu,
care pe atunci era în el tot atât de oarbă. Totuşi, băiatul şi-a dat seama repede
că ştiinţele empirice nu se ocupă deloc cu problemele cunoaşterii adevărului,
veşniciei, fiinţării lui Dumnezeu; problema sensului vieţii omului nu numai că nu

3
este pusă în ele, ci nici nu decurge din natura lor. Dându-şi seama de asta în
clasele superioare, Nicolae, cu toată ardoarea firii sale, s-a apucat de studierea
istoriei filosofiei, în care a acumulat cunoştinţe atât de mari, încât veneau la el
profesorii ca să discute diverse probleme filosofice.

Setea lui de cunoaştere era atât de mare, încât adesea îşi dădea ultimii
bani pe câte o carte, rămânând, literalmente, fără o bucată de pâine.
Cartea avea timp s-o citească numai noaptea. Nopţi întregi a studiat
istoria filosofiei, a făcut cunoştinţă cu literatura clasică – şi totul cu un
singur scop, cu un singur gând: cel de a afla adevărul, de a afla sensul
vieţii.
Cu cât se maturiza mai mult, cu atât simţea mai acut lipsa de sens a
acestei vieţi. Oricum ai trăi, până la urmă tot mori. Nu are rost să trăieşti
pentru tine însuţi, fiindcă oricum mori. Să trăieşti pentru ceilalţi? Dar şi
ceilalţi sunt „Euri” la fel de muritoare, şi, prin urmare, nici viaţa lor nu
are sens. Şi atunci, pentru ce trăieşte omul, dacă nimic nu îl salvează de
la moarte nici pe el, nici pe altcineva?
În anul 1914, la vârsta de 20 de ani, Nicolae a absolvit strălucit şcoala reală, dar
a ieşit din ea fără bucurie.

„Studiul filosofiei”, spunea el la sfârşitul vieţii, „mi-a arătat: fiecare filosof

considera că a găsit adevărul. Dar cât de mulţi au fost ei, filosofii? Pe când
adevărul e unul singur. Şi sufletul năzuia spre altceva. Filosofia este un
surogat, ca şi cum în loc de pâine i-ai da omului să mestece cauciuc. Poţi
să rozi cauciucul, dar oare o să fii sătul? Am înţeles că filosofia, la fel ca
ştiinţa, nu oferă nimic despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare – şi a devenit
absolut limpede concluzia că trebuie să recurg la religie.”
Dezamăgindu-se de ştiinţă şi de filosofie, a intrat la Institutul de psihoneurologie
din Petrograd, nădăjduind că va găsi acolo răspunsul la întrebarea: „Care este
esenţa omului?” A fost lovit însă de o dezamăgire şi mai mare decât cea din şcoala
reală.

„Am văzut: psihologia nu studiază deloc omul, ci «pielea» – viteza

proceselor, a percepţii, memorie… O asemenea aiureală, încât şi asta m-a
dezgustat.”
După ce a terminat primul an, a părăsit institutul, intrând într-o criză
duhovnicească definitivă. Lupta era atât de grea, încât a început să se gândească
la sinucidere – şi iată că odată, în vara anului 1915, în Vîşnii Volociok, când
Nicolae a simţit subit că se află într-un impas total, i-a trecut fulgerător prin cap
gândul la credinţa din anii copilăriei:

„Dar dacă într-adevăr Dumnezeu există? Ar trebui să Se descopere, nu?”

4
Şi iată că Nicolae, necredinciosul, a strigat din tot adâncul fiinţei sale,
aproape cu deznădejde:
„Doamne, dacă exişti, descoperă-Te mie! Te caut nu pentru scopuri
pământeşti, interesate. De un singur lucru am nevoie: exişti sau nu?”
Şi Domnul i S-a descoperit.
„E imposibil de redat”, spunea părintele, „acea lucrare a harului care
convinge de existenţa lui Dumnezeu cu o forţă şi o evidenţă care nu lasă
în om nici cea mai mică îndoială. Domnul Se descoperă aşa cum, să zicem,
după un nor întunecat răsare deodată soarele: nu te mai îndoieşti, nu stai
pe gânduri: «Soarele să fie, ori a aprins cineva un felinar?»Aşa mi S-a
descoperit Domnul, că am căzut la pământ, zicând: «Doamne, slavă Ţie,
Îţi mulţumesc! Dăruieşte-mi să-Ţi slujesc toată viaţa mea! Toate
necazurile, toate suferinţele de pe pământ nu au decât să se abată asupra
mea: dăruieşte-mi să trec prin toate, numai să nu cad de la Tine, să nu
mă lipsesc de Tine!»”
Nu se ştie dacă starea aceasta a ţinut mult timp, dar când Nicolae s-a sculat a
auzit sunete de clopot puternice, ritmice, îndreptate spre veşnicie.
La început a crezut că sună undeva aproape, dar sunetul nu înceta, şi de
altfel era prea târziu ca să sune de slujbă – trecuse de miezul nopţii.
Astfel, într-o clipă s-a petrecut o totală schimbare în viziunea lui asupra
lumii – s-a petrecut, după cât se pare, o adevărată minune. Totuşi, această
minune a fost un deznodământ logic, firesc, al tuturor căutărilor tânărului.
Acesta nu cunoştea însă deloc calea mântuirii. Părintele povestea apoi cum
studiaseră în şcoală religia: erau puşi să repovestească Sfânta Scriptură
fără nici o aplicaţie practică, pentru viaţă, să „tocească” texte în sensul
cărora nu pătrundeau deloc, să înveţe pe de rost şi să studieze pur
raţional dogme, porunci, fapte istorice. În tot modul de predare nu se
simţea deloc viaţă. Creştinismul era predat într-un mod pur exterior, în
cel mai bun caz „ştiinţific”, şi prin aceasta duhul lui era omorât în elevi
cu desăvârşire. Creştinismul era studiat ca un obiect exterior, care
trebuie studiat doar fiindcă aşa e regula, nu pentru a dobândi călăuzire
în viaţa nouă după pilda lui Hristos.
Se preda într-un mod atât de „mort”, atât de scolastic, încât lecţiile de
religie dobândeau un caracter de stat jos forţat şi pierdut vremea –
„vreme de glume şi de hule”. În legătură cu asta, părintele spunea
adesea, cu amărăciune, că tocmai din această cauză ateii cei mai înrăiţi
au ieşit din instituţiile de învăţământ teologic.
E limpede că dacă religia îi fusese predată în acest fel tânărul, într-adevăr, nu
putea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică – iar a rămâne la nivelul
recunoaşterii goale, raţionale, „intelectuale” a existenţei lui Dumnezeu nu putea.

5
Iată ce spunea părintele însuşi despre paşii pe care i-a făcut în continuare după
întoarcerea la Dumnezeu:

„Pe urmă Domnul îl duce pe om pe

un drum complicat, foarte complicat. Am fost uimit când după
o asemenea descoperire dumnezeiască am intrat în
biserică. Şi înainte mergeam, că şi acasă mă obligau, şi în
gimnaziu ne duceau la biserică, dar ce făceam atunci? Stăteam
ca stâlpul, nu mă interesa, mă gândeam la ale mele, şi
atât. Atunci când, după ce m-am întors la Dumnezeu, mi s-a deschis
puţin inima, în biserică mai întâi de toate mi-am amintit predania
despre solii cneazului Vladimir, care atunci când au intrat în biserica
grecească nu ştiau unde se află – în cer sau pe pământ. Iată primul
sentiment pe care l-am avut în biserică după starea aceea pe
care am trăit-o: în biserică, omul nu este pe pământ. Biserica
nu este pământ, ci o bucăţică de cer. Cât m-am bucurat să aud:
«Doamne, miluieşte!» Cuvintele acestea aveau un efect de
necrezut asupra inimii: toată slujba, continua pomenire a
numelui lui Dumnezeu în diferite forme, cântările, lecturile
stârneau încântarea, bucuria, săturau… În vremea noastră e
foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt cărţi, nu sunt

6
condiţii. Şi pe această cale – vă atrag atenţia, subliniez –, pe
această cale complicată, după cum se vede la toţi Sfinţii
Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu, este aducerea
omului la smerenie, fiindcă trufia i-a dus la cădere şi pe Lucifer, şi
pe Adam. Şi, iată,aceasta este calea Domnului pentru omul care
s-a hotărât din tot sufletul să trăiască pentru Domnul, ca să se
mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se mântuieşte. Chiar
dacă nu ajungem la smerenia adevărată, putem ajunge la nivelul
începător, ca să zic aşa. Şi când omul vine, când cade la Domnul
în acest fel, zicând: «Doamne, Tu să faci cu mine totul, că eu
nu ştiu nimic (într-adevăr, ce ştim noi?), fă cu mine ce vrei,
numai mântuieşte-mă»,Domnul începe să-l îndrume pe om El
Însuşi.”
Da, pe atunci părintele nu ştia nimic despre calea duhovnicească, dar a
căzut cu lacrimi la Dumnezeu, şi Domnul Însuşi l-a îndrumat.
„M-a îndrumat în aşa fel încât după aceea am trăit doi ani în Volociok, am citit,
m-am rugat acasă”, spunea părintele Nikon. A fost o perioadă de „ardere” a
inimii lui. El nu vedea şi nu auzea ce se întâmpla în jurul lui. În vremea
aceea a închiriat o jumătate dintr-o casă particulară în Sosnoviţî. Avea doar 21,
22 de ani. Dincolo de gardul subţire – dansuri, cântece, râsete, jocuri ale
tineretului: acolo se distrau. Îl invitau şi pe el, dar Nicolae îşi pierduse
gustul pentru lume, pentru bucuriile ei naive, mioape, de o clipă.
„Mănâncă, bea, veseleşte-te, căci mâine vom muri” – această deviză nu
convenea minţii şi cu atât mai mult inimii lui.
Aceşti doi ani ai vieţii lui au fost un răstimp de continuă nevoinţă, de
ascetism adevărat.Acolo a făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrierile
Sfinţilor Părinţi, pentru prima dată a făcut cu adevărat cunoştinţă cu Evanghelia.
Iată ce povestea părintele despre această perioadă:
„Numai la Sfinţii Părinţi şi în Evanghelie am găsit lucruri cu adevărat
preţioase.Când omul începe să se lupte cu sine însuşi, când va năzui să
meargă pe calea evanghelică, începe să aibă neapărată nevoie de Sfinţii
Părinţi, şi aceştia îi devin ca nişte rude apropiate. Sfântul Părinte este deja
un învăţător drag, care vorbeşte sufletului tău, şi acesta primeşte cuvintele lui cu
bucurie, se mângâie cu ele. Filosofia şi toate spurcăciunile sectare îmi
provocau mâhnire, depresie, greaţă: la Părinţi, dimpotrivă, veneam ca la
o mamă adevărată. Ei mă mângâiau, mă învăţau, mă hrăneau. Pe urmă,
Domnul mi-a dat gândul să intru la Academia teologică din Moscova (în anul
1917). Asta a însemnat mult pentru mine.”

7
După un an însă cursurile din Academie au încetat.

„Pe urmă, Domnul a făcut ca timp de câţiva ani să pot petrece în Sosnoviţî singur,
retras.”
Acolo a predat la şcoală matematica, având puţine ore. Pe urmă s-a mutat la
Moscova şi a devenit cântăreţ la Biserica Sfinţilor Boris şi Gleb.

Cu zece zile înainte de moartea sa – pe 28 august 1963 –, din ultimele puteri,

părintele le povestea apropiaţilor ce se adunaseră la patul lui despre această parte
a căii sale, în calitate de

„ilustraţie psihologică a vieţii duhovniceşti din

gura unui om care trage deja să moară – poate că o să vă fie de folos. Şi acolo
(la Sosnoviţî) trăiam în nevoinţă: mâncam o bucată de pâine, o farfurie
cu ciorbă de post. Pe atunci aproape că nu erau cartofi. Şi în condiţiile
acestei vieţi de adevărată nevoinţă, ca să spun aşa (că acum se poate
spune orice), eram toată ziua în rugăciune – în rugăciune eram, şi în
postire. Şi uite că atunci am înţeles eu viaţa duhovnicească, starea
lăuntrică: Domnul mi-a descoperit lucrarea rugăciunii în inimă. Mă
gândeam că Domnul mă va rândui şi în continuare într-un sat, în vreo căsuţă
dărăpănată, unde să pot continua acest fel de viaţă. Aveam pâine uite atât,
jumătate de palmă, îmi ajungea, cinci cartofi (mă obişnuisem deja) – şi
gata. Domnul n-a rânduit aşa. De ce oare? Păi, eu înţeleg de ce. Fiindcă

8
în adâncul cel mai adânc al sufletului creştea părerea de sine: «Uite, eu
duc viaţă de nevoinţă, înţeleg deja rugăciunea inimii.» Or, ce înţelegeam
eu din rugăciunea inimii? A miliarda parte din ceea ce trăiau Sfinţii
Părinţi. Vă spun ca să înţelegeţi un pic. Şi în locul unei astfel de retrageri şi
însingurări Domnul a rânduit să nimeresc drept în mijlocul lumii, unde-i
mai mare deşertăciunea şi agitaţia, ca să înţeleg că sunt un nimeni, şi să
cad la Domnul, şi să zic: «Doamne, Doamne, ce sunt eu? Numai Tu eşti
Mântuitorul nostru!» Am cunoscut că Domnul rânduieşte aşa fiindcă
omul are nevoie să se smerească. Vi se pare că este limpede? Se dovedeşte
însă că pentru om nu este chiar limpede: după aceea am primit chipul monahal,
am fost în lagăr, m-am întors, şi tot am adus cu mine înalta părere de sine”.
Tunderea a primit-o, cu numele de Nikon, pe 23 martie (stil vechi) 1931, de la
episcopul Minskului, Teofan Semeniako, la Minsk, unde veniseră împreună de la
Moscova. În ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe data de
25 martie a aceluiaşi an, părintele Nikon a fost hirotonit întru ierodiacon, iar pe
26 decembrie 1932 (în a doua zi a praznicului Naşterii lui Hristos) a fost hirotonit
întru ieromonah de acelaşi episcop, cum scrie în autobiografia sa. În anul 1933,
pe 23 martie (în ziua tunderii), părintele Nikon a fost arestat şi trimis
pentru cinci ani în lagărele din Siberia. I s-au luat în considerare zilele de
muncă, şi a fost eliberat în 1937. S-a păstrat următorul document:
19/1 – 1937.
Oraşul Komsomolsk-pe-Amur
Adeverinţă

Purtătorul prezentei, ieromonahul Nikon, în lume Nicolae Vorobiov… în

credincioşia faţă de poruncile Sfintei Biserici Ortodoxe e neclintit, în
cuvântul lui Dumnezeu şi în literatura patristică este foarte citit, viaţa şi
felul lui de a gândi sunt strict creştin-ortodoxe. Crucea lagărelor a
purtat-o cu răbdare, fără trândăvire şi întristare, dând prin viaţa sa bună
pildă tuturor celor din jur. Poate fi întrebuinţat cu folos pentru Biserica
Ortodoxă ca păstor de parohie sau chiar în calitate de colaborator apropiat al
arhiereului eparhiot, lucru pe care îl adeveresc.
Teodosie (Zaţinski),
episcop al Kubanului şi Krasnodarului,
fost al Moghiliovului
Întorcându-se din lagăr printr-o minune, părintele s-a rostuit la Vîşnii
Volociok ca ajutor bun la toate al unui doctor, unde a fost nevoit să treacă
prin încă o şcoală a nevoinţei şi a răbdării. Alexandra, soţia doctorului, şi

9
sora ei, Elena, erau atee convinse. Părintele Nikon n-a exprimat nici prin
cuvânt, nici prin comportament măcar o umbră de ostilitate sau osândire
faţă de ele, lucru pe care aveau să-l mărturisească ulterior chiar cele
două surori, care sub înrâurirea lui şi-au părăsit credinţa în ateism şi au
devenit creştine. Rolul principal în această convertire a fost jucat nu de
îndemnurile părintelui: au fost uimite de viaţa lui, de bărbăţia lui, de
profunda lui smerenie şi de înalta lui nobleţe sufletească.
Elena, care era tot doctor, a primit chiar tunderea în monahism, cu
numele de Serafima. Ea a murit pe neaşteptate, în anul 1951. Spitalul a
înmormântat-o solemn, cu muzică, şi nimeni n-a ştiut că sub perna din sicriu se
aflau mantia, paramanul, mătăniile ei. Părintele spunea că ea, întorcându-se la
Dumnezeu, s-a pocăit ca nimeni altul dintre cei pe care i-a întâlnit în
practica sa de duhovnic: pocăinţa ei era un adevărat suspin din adâncul
sufletului. În scrisorile către fiii săi şi fiicele sale duhovniceşti părintele ruga mult
ca ea să fie pomenită, întrucât le-a făcut mult bine şi lui, şi altora. Istoria
convertirii celei de-a doua surori este destul de interesantă; de aceea, vom
reproduce aici însemnarea pe care a făcut-o Elena cu privire la ea, în jurnalul său.
„30 mai 1940. După moartea surorii mele, Alexandra, am simţit dorinţa de a
descrie boala şi moartea ei, precum şi ceea ce ne-a descoperit în parte despre ea
însăşi. Fie ca ceea ce voi istorisi să slujească spre slava lui Dumnezeu!

Sora mea a fost necredincioasă toată viaţa sa. Ideile cu privire la

credinţă, la Dumnezeu şi la religie erau tipice pentru intelectualii vremii.
Era intolerantă faţă de orice privea religia, şi expresiile pe care le folosea
aveau adeseori un caracter cinic. În acei ani locuia în casa noastră Nicolae
Nicolaevici (părintele Nikon). Mereu am suferit din cauza tonului ei şi nu-mi plăcea
când Nicolae Nicolaevici atingea aceste probleme. La toate argumentele lui,
răspunsul ei favorit era: «De scris oricine poate scrie ce vrea; toate cărţile despre
cele duhovniceşti conţin numai minciuni, pe care numai hârtia le suportă.» Ea s-a
îmbolnăvit de o maladie incurabilă (cancer stomacal), şi tot n-a încetat
să-şi bată joc de credinţă, a devenit foarte irascibilă, şi-a pierdut somnul,
apetitul, şi a căzut la pat. Mai întâi a îngrijit-o soţul, dar după atâtea nopţi
nedormite a început şi el să cadă din picioare – ziua avea mult de lucru la spital.
Atunci am început să facem cu schimbul eu şi Nicolae Nicolaevici. Sora mea era,
după cum am spus, foarte irascibilă, foarte pretenţioasă, tot timpul pretindea una
sau alta. Când a început să-i fie greu să-şi încordeze vocea, Nicolae Nicolaevici a
instalat o sonerie la căpătâiul ei. El şedea nopţile în camera bolnavei.
A venit din Leningrad E., soţia fiului mai mare al bolnavei, dar nu a stat prea
mult. Bolnava i-a povestit despre o vedenie pe care a avut-o: a văzut cum
în cameră intră şapte stareţi îmbrăcaţi în schimă. Aceştia au înconjurat-o

10
cu bunăvoinţă şi dragoste, şi au zis: «Fie ca prin rugăciunile lui să vadă
lumina!» Nicolae Nicolaevici a interzis să spună «cu rugăciunile lui», dar
E. susţinea că bolnava tocmai aşa a zis. Această vedenie s-a repetat de
câteva ori.
Atunci, sora mea s-a adresat lui N. N. rugându-l să fie spovedită şi
împărtăşită.
De patruzeci de ani nu se împărtăşise. Rugămintea i-a îndeplinit-o chiar N.
N., şi vedeniile au încetat. În sufletul bolnavei s-a petrecut o schimbare
radicală: a devenit bună şi blândă cu toată lumea, mângâietoare
(schimbare care i-a şocat pe cei ai casei şi pe toţi câţi o cunoşteau). N. N.
povestea că după ce s-a împărtăşit reflecta împreună cu el: «Dacă aceste vedenii
au fost nişte halucinaţii, de ce au încetat imediat după împărtăşirea cu Sfintele
Taine şi înainte de aceasta s-au repetat de câteva ori?» Mintea ei a rămas
întreagă până la suflarea cea de pe urmă. A spus că dacă s-ar fi
însănătoşit primul drum pe care l-ar fi făcut ar fi fost la biserică, în care
nu călcase patruzeci de ani. Avea gândirea limpede, chibzuia mult şi
zicea: «Fiecare om trebuie să moară în credinţa părinţilor!»”
Această istorie o povestea şi părintele însuşi, dar transmitea doar următoarele
cuvinte ale stareţilor:

„Aveţi în casă preot: cereţi-i ajutorul.”

Probabil că au fost rostite şi cuvintele acestea, şi celelalte, dar pe acestea
părintele le-a trecut sub tăcere, iar pe celelalte E. le-a uitat sau pur şi simplu ei
nu i-au fost transmise.

Odată cu deschiderea bisericilor, părintele a început să slujească. În anul

1944, Episcopul Vasilie al Kalugăi l-a numit paroh al Bisericii Bunei Vestiri
din oraşul Kozelsk, unde a şi slujit până în anul 1948.
Acolo a locuit în apartamentul unor monahii şi a dus o viaţă foarte ascetică. După
amintirile multor oameni care au avut de-a face cu el în acea perioadă, era
incredibil de epuizat. Părintele îşi petrecea tot timpul liber citind cuvântul
lui Dumnezeu, rugându-se şi studiindu-i pe Sfinţii Părinţi. Predicile lui
erau întotdeauna profund duhovniceşti şi se deosebeau printr-o
deosebită forţă şi putere de convingere. Asta atrăgea la el credincioşii.

11
 Părintele Nikon avea împărtăşire
duhovnicească cu un stareţ ce locuia în Kozelsk – ieromonahul Meletie
Barmin, răposat pe 12 noiembrie 1959, ultimul stareţ al mănăstirii de la
Şamordino. Acesta era un om cu viaţă sfântă, deosebit, excepţional.
Stareţul Meletie era ultimul călugăr pe care l-a tuns în monahism Sfântul
Ambrozie de la Optina – în anul 1891, când Sfântul a şi încetat din această
viaţă.
Şi părintele Meletie petrecuse o vreme în lagăre. Era mare rugător, se
distingea prin marea sa isihie, vorbea foarte puţin. Era întrebat: „Părinte,
cum să trăim?” Răspundea: „Rugaţi-vă totdeauna”, şi gata. În jurul lui
domnea o pace, o linişte aparte, harică. Oamenii care veneau la el
tulburaţi să se spovedească dobândeau pace.
Cu părintele Meletie aveau împărtăşire şi părintele Rafail, şi alţi preoţi; de la el
primeau îndrumare duhovnicească surorile de la Şamordino, ce locuiau în număr
mare în Kozelsk; mulţi oameni veneau la el din alte locuri. Părintele Meletie s-a
săvârşit din această viaţă la adânci bătrâneţi – avea în jur de 96 de ani. Mormântul
lui se află în Kozelsk.

În anul 1948, părintele Nikon a fost mutat în oraşul Belev, apoi în oraşul Efremov,
apoi în Smolensk. Din Smolensk, Episcopul Serghie l-a trimis, tot în anul 1948,
într-o parohie aflată pe atunci în decădere – în oraşul Gjatsk. Părintele aşa şi
spunea: „M-au trimis în surghiun.” Acolo nu i-a plăcut deloc chiar de la
început. A fost întâmpinat fără bunăvoinţă. Era greu şi din punct de
vedere material.
Bani n-a avut niciodată, fiindcă îi împărţea. N-avea nici o avere. În Gjatsk a
venit având o rasă veche şi călduroasă, primită de la un ieromonah de la Optina,
o dulamă la fel de veche şi călduroasă, pe care după o vreme a ars-o fiindcă era
ponosită de tot, o rasă de vară cu două-trei dulame, şi cărţi. Iată toată averea
lui, dacă nu socotim şi două-trei tacâmuri de masă din aluminiu! Niciodată nu a
dat importanţă tuturor acestor lucruri exterioare. Mai exact, era un
adversar hotărât al oricărui lux, oricărei moliciuni etc., fiindcă vedea că
toate acestea sunt lucruri care dezvoltă în om slava deşartă, statul
degeaba şi orgoliul. Haina lui era întotdeauna cusută din material simplu,

12
de către cea mai obişnuită croitoreasă, şi de aceea arăta uneori destul de
prost. El era însă mulţumit.
Părintelui îi plăcea să povestească următorul episod din viaţa Sfântului
Pahomie cel Mare. Atunci când într-una din mănăstirile peste care era
mai-mare Cuviosul obştea a pus nişte porţi foarte frumoase şi au început
să i le arate plini de încântare, Pahomie a poruncit să fie legate cu
frânghii şi trase până când s-au strâmbat. Obştea s-a amărât, dar
Cuviosul a răspuns că monahul nu trebuie să se lege de lucruri
stricăcioase.Părintele respecta întotdeauna, cu toată stricteţea, această regulă.
Multe neplăceri şi tulburări lumeşti a avut de înfruntat părintele în
Gjatsk. „Dar această deşertăciune”, spunea el înaintea morţii, „mi-a dat
putinţa să văd că prin noi înşine nu putem face vreun lucru bun.”
După cuvintele părintelui, din punct de vedere duhovnicesc perioada petrecută în
Gjatsk i-a dat mult – iar principalul a fost că a înţeles, a trăit acolo starea
smereniei, cum spunea el însuşi, începătoare.

„Iată, IgnatieBriancianinov, Domnul să-l

răsplătească, tot timpul vorbeşte despre asta! Voi nu-l înţelegeţi
acum. La el, totul sădeşte lăuntric gândul la smerenie. Ce e
smerenia? Eu am ajuns la înţelegerea smereniei în felul
următor. Odată mi-a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt toate
faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale

13
noastre?Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv
fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput,
că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu
mintea, ci cu inima. Şi uite că de atunci am început să rumeg
gândul acesta, să trăiesc cu gândul acesta, să mă rog cu gândul
acesta, ca Domnul să nu mi-l ia, ci să mi-l dezvolte. Tocmai aceasta
este smerenia începătoare – subliniez, începătoare: să ne dăm
seama că noi înşine nu suntem nimic, suntem făptură a lui
Dumnezeu, suntem numai zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, cu ce
să ne mândrim, ce să-I opunem lui Dumnezeu? Deşi Domnul ne-a
cinstit cu cea mai mare vrednicie – cea de a fi fii ai lui
Dumnezeu –, acesta este tot dar de la Dumnezeu. Pe urmă,
chemându-ne, ne-a răscumpărat ca să ne refacă, să ne înfieze
Sieşi – dar şi acesta este tot dar de la Dumnezeu. Păcătuim,
păcătuim – Domnul ne iartă; şi acesta este dar de la
Dumnezeu. Iar noi ce avem? Nu avem nimic care să fie al
nostru. Iată, asta trebuie să intre în inima omenească. Trebuie să
înţelegem asta, dar nu cu mintea, ci cu inima. În orice rugăciune,
oricâtă insuflare, oricâtă răpire i-ar da Domnul omului în
rugăciune, el trebuie să se roage, la bază, ca vameşul:
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Totul, chiar şi această
insuflare, totul este dar de la Dumnezeu. Nu este în noi nimic
bun, totul e de la Domnul. Pe scurt, cum a zis David, eu sunt un
purice în Israil, vierme sunt, şi nu om. Ce credeţi, că de frumuseţe a
spus vorbele astea? Nu. Ele au ieşit din starea asta, de care vă
vorbesc. La asta trebuie să ajungem cu sinceritate şi din
starea asta trebuie să iasă orice rugăciune a noastră. Tocmai
aceasta este smerenia începătoare – începătoare, zic. De aici iese
încă ceva, de care trebuie să vă vorbesc, fiindcă e lucrul cel mai
important. Trebuie neapărat ca omul să simtă nu cu mintea, şi
nu numai cu inima, ci cu toată fiinţa sa, din creştet până în
talpă, iubirea dumnezeiască, pe care nici oamenii, nici îngerii
n-o pot pătrunde. Trebuie ca el să-I mulţumească lui
Dumnezeu, să-L slavoslovească, să se plece înaintea Lui,
înaintea Domnului, pentru marea Lui milostivire şi dragoste. El
ar trebui să dorească nu doar să fie răstignit alături de El şi să îndure

14
toate, ci şi să fie rupt în bucăţi, şi nu rupt o dată în bucăţi, ci sfâşiat
toată viaţa sa. Iată cum trebuie să simtă. Iar noi, ticăloşii, nu putem
răbda nici cel mai mic necaz, nici măcar cel mai mic. De asta a şi
rânduit Biserica să înceapă rugăciunea prin cuvintele: «Slavă
Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie», adică «Slavă şi mulţumită
Ţie, Doamne, pentru mila Ta, pentru dragostea Ta, pentru
îngăduinţa Ta, pentru faptul că Tu, Doamne, Făcătorul lumii,
de Care tremură toţi îngerii, Te-ai pogorât până la a ne îngădui
să Te numim Domn al nostru şi să-Ţi vorbim, să ne rugăm
Ţie». Domnul face totul pentru om, pentru bucuria lui, pentru
mântuirea lui, chiar şi pentru plăcerea lui. Face totul, numai
să fie spre folos, nu spre dauna omului. De aceea, nu trebuie
să ne temem, nu trebuie să ne speriem de necazuri. Domnul
face totul, ne poate şi izbăvi de toate. De aceea, trebuie să ne
plecăm înaintea Domnului(tocmai pentru asta avem nevoie de
camere separate), să-I mulţumim, să-L slavoslovim, să ne
rugăm Lui din tot sufletul…
Înţelegeţi? Cu mintea înţelegeţi, dar cu inima sunteţi încă
departe de înţelegere. Ca să înţelegeţi cu inima trebuie
neapărat, în primul rând, să vă rugaţi cu rugăciune
însingurată. Neapărat! Apoi, să trăiţi evanghelic, să vă pocăiţi
pentru păcate, fiindcă trebuie ca omul nu doar să înţeleagă, ci
să şi simtă că suntem vameşi, că trebuie să-I vorbim lui
Dumnezeu ca vameşul. La asta nu ajungi uşor. Vine omul după
ce a căzut de multe ori, după ce a încălcat de multe ori poruncile lui
Dumnezeu. A căzut o dată, s-a sculat, s-a pocăit. Iarăşi a căzut.
Iarăşi s-a sculat. Şi în cele din urmă înţelege că fără Domnul
piere.

15
 La Sisoe cel Mare a venit un frate şi
zicea: «Părinte, am căzut!» «Scoală-te!» «M-am sculat, dar
am căzut iarăşi.» «Scoală-te din nou!» «Până când?» «Până
la moarte.» Când omul va înţelege profund, cu inima, această
cădere a sa, va înţelege că omul însuşi este nimic, că este pe
de-a-ntregul în cădere, va începe să strige către Domnul:
«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, vezi în ce stare
sunt», atunci poate să ajungă în starea smereniei începătoare
şi să se mântuiască. Iată de ce când Îl căutăm pe Dumnezeu
nu trebuie să ne deznădăjduim şi să ne temem de căderi…”
În legătură cu problema vieţii duhovniceşti, părintele sublinia destul de des în
convorbirile sale că duhovnicia constă nu în haine duhovniceşti şi nu în
vorbe despre duhovnicie, cu care le place unora să se fandosească aşa
cum alţii se fandosesc cu hainele la modă.El avertiza: multe cărţi scrise
despre duhovnicie, multe istorisiri despre minuni sunt pătrunse de un
duh total anticreştin.
Singurele scrieri insuflate de Duhul Sfânt sunt scrierile Sfinţilor Părinţi şi
nevoitori ai Bisericii – de pildă, ale Episcopului Ignatie Briancianinov. În
ele e cuprinsă duhovnicia adevărată, şi numai după ele putem şi trebuie
să ne călăuzim. În legătură cu aceasta, el se pronunţa foarte dur cu privire
la emigraţie, spunând că este „drăcărie curată”.
„Bine că graniţa e acum închisă. Asta e o mare milă dumnezeiască faţă de poporul
nostru. Altfel ne-ar fi îngropat (mai ales America) în literatură sectantă
diavolească, satanică – iar poporul nostru este foarte atras de tot ce e
străin, şi ar fi pierit de tot. Luaţi-l pe Berdiaev. Ce profanator îşi îngăduie
să vorbească despre Sfinţii Părinţi! Aşadar, nu i-a citit niciodată sau i-a

16
citit cu o bucăţică de creier, fără inimă, fără suflet. El nu înţelege absolut
deloc creştinismul, şi de aceea a scris minciuni despre Sfinţii Părinţi. Şi
foarte mulţi alţii, mai ales din emigraţie, au scris despre problemele
duhovniceşti lucruri absolut greşite, mincinoase. Vorbeşte despre
Dumnezeu, iar el e diavol. Asemenea cărţi minunate ne-au lăsat Sfinţii
Părinţi – cum să poţi citi în locul lor tot felul de maculatură care se dă
drept literatură duhovnicească? Aceste cărţi pot doar să-l piardă pe om,
să-l bage în înşelare vădită.”

Părintelui îi plăcea mult să

slujească, şi slujea adunat, concentrat, din tot sufletul, lucru pe care îl
simţeau toţi.Săvârşea sfintele slujbe cu simplitate, sobrietate,
naturaleţe. Nu introducea „artistism” sau vreo preţiozitate în săvârşirea
slujbelor, citirii, cântării, şi „artiştilor” le făcea observaţie. Din această cauză

17
se supărau pe el dirijorii de cor, soliştii şi citeţii care se obişnuiseră să
transforme slujba într-un spectacol, făcând paradă de vocile lor. De pildă,
el interzicea anumite cântări, spunând că acestea sunt îndrăcire înaintea lui
Dumnezeu, nu rugăciune[1]. Odată nu i-a îngăduit să citească până la capăt
cei şase psalmi unui „maestru al citirii”, din cauză că acesta se fandosea
cu vocea sa, şi a poruncit să citească mai departe altcineva.
Părintele repeta adesea:

Adevărata cântare bisericească este cea care adună mintea, dă sufletului

aplecare spre rugăciune, îl ajută să se roage ori, cel puţin, nu împiedică
rugăciunea. Atunci când cântarea nu aduce asemenea aplecare în suflet,
ea nu este decât joc al simţămintelor omului vechi, al trupului şi al
sângelui, chiar dacă aparţine celor mai faimoşi compozitori.”
El interzicea să intre cineva în altar şi cu atât mai mult să stea acolo fără o nevoie
deosebită în acest sens. În altar, părintele nu spunea niciodată nimic, afară de
lucrurile indispensabile, şi nici altora nu le permitea să facă asta. Niciodată nu
spovedea în timpul Liturghiei: spovedania avea loc ori înainte de
Liturghie, ori în seara dinainte (în Postul Mare). El spunea:
„În timpul Liturghiei omul trebuie să se roage, nu să-şi aştepte rândul la
spovedit.”
La spovedanie era deosebit de atent, mai ales faţă de cei care veneau rar
şi cu atât mai mult faţă de cei care veneau pentru prima dată.
Printre altele, părintele se plângea mult de faptul că mulţi
clerici consideră că la spovedanie principalele întrebări sunt:
„N-ai băut lapte în post? Câte zile ai postit înainte să te
împărtăşeşti?” şi altele de acest gen, şi nu dau deloc atenţie
păcatelor grave: hoţiei, minciunii, clevetirii, urii, vicleniei,
desfrâului (şi cu fapta, şi cu cuvântul, şi cu gândul), invidiei,
lăcomiei etc. Deosebit de mult îl mâhnea că unii preoţi, în locul
Tainei Pocăinţei şi curăţirii conştiinţei săvârşesc doar
formalitatea „dezlegării de păcate”, drept care credincioşii
încep să privească creştinismul ca pe o formă
de şamanism, nu ca pe viaţa nouă, evanghelică.
Părintele nici pe departe nu îngăduia totdeauna şi tuturor să
se împărtăşească imediat după spovedanie. Dacă omul avea
pe conştiinţă ceva greu sau dacă nu se împărtăşise de mulţi
ani, părintele îi dădea binecuvântare să meargă pentru
început la câteva slujbe ori amâna împărtăşirea lui pentru
postul următor. Câteodată, îi dădea să facă acasă un anumit
număr de metanii şi rugăciuni.

18
Părintelui nu-i plăcea deloc când ierurgiile erau făcute în grabă,
nedesluşit, cu indiferenţă. El spunea că mai bine să se citească mai puţin,
dar cu smerenie, cu evlavie şi desluşit, decât să se profaneze cuvintele
rugăciunilor şi cuvântul lui Dumnezeu. De obicei, cântăreţele se supărau pe
el din această cauză şi se sminteau.
Părintele spunea că după revoluţie poporul rus a părăsit credinţa cu atâta
uşurinţă pentru că tot creştinismul lui consta în îndeplinirea aproape
exclusivă a rânduielilor exterioare: sfeştanii, molitfe, botezuri, pusul
lumânărilor, datul pomelnicelor, nemâncatul de dulce în post. Pentru
popor, creştinismul se transformase într-un asortiment de ritualuri
bisericeşti şi de obiceiuri; el nu ştia aproape nimic despre lupta cu
patimile, fiindcă rareori îl învăţa cineva asta. Păstorii se păşteau mai mult
pe ei înşişi decât păşteau turma. Tocmai de aceea imediat ce poporului i s-a
spus că ritualurile sunt născociri popeşti şi înşelătorie cei mai mulţi au încetat să
creadă în Dumnezeu, fiindcă pentru ei Dumnezeu era, în esenţă,
tocmai ritual, care trebuia să dea un trai bun. În acest caz, dacă ritualul
e înşelătorie, şi Dumnezeu Însuşi e o născocire.
Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai
cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji
cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe
preot într-un artist, într-un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar
din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la
exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea
întotdeauna cu o deosebită aprindere.
El era aspru cu sine însuşi. Nu se scula niciodată mai târziu de ora şase
dimineaţa, se culca în jur de douăsprezece noaptea. În zilele fără slujbe se
ruga până la masa de dimineaţă, care nu avea loc mai devreme de ora
nouă. Se ruga şi ziua. Întotdeauna îi citea pe Sfinţii Părinţi.
Îndeobşte, era un mare ostenitor, nu suporta statul degeaba şi
întotdeauna se ocupa cu ceva, dar mai ales citea. Dacă îi cădea în mâini o
carte interesantă, nu dormea nopţile şi nu se despărţea de ea până n-o citea.
Lectura lui permanentă era alcătuită de scrierile patristice, de Vieţile Sfinţilor, de
predici, rareori de scrieri teologice academice şi filosofice. C

19
 u deosebită râvnă şi statornicie
citea şi recitea scrierile Episcopului Ignatie Briancianinov, pe care îl
recomanda ca părinte duhovnicesc tuturor apropiaţilor săi duhovniceşti.
Părintele considera că scrierile Episcopului Ignatie (care pe atunci nu
fusese canonizat încă) sunt cea mai bună călăuză pentru vremurile
noastre, chiar mai necesară decât Sfinţii Părinţi, fiindcă Părinţii, spunea
el, ne sunt deja inaccesibili în multe privinţe, şi nu-i putem înţelege
corect fără a fi studiat mai întâi scrierile Episcopului Ignatie, care,
practic, a transpus învăţătura Părinţilor în limbaj contemporan, luând în
considerare vremurile noi şi noua psihologie a oamenilor.
Părintele nu lăsa niciodată pe mai târziu rezolvarea problemelor apărute: lua
îndată tâlcuitorii, mai ales pe Teofan Zăvorâtul, alte scrieri în care era atinsă
problema respectivă, dicţionare, îndrumare. Ştiind limbile franceză şi germană,
citea câteodată şi literatură străină.
Părintele cunoştea bine literatura clasică şi filosofia. El aprecia în mod deosebit
scrierile lui Dostoievski, admirând profunzimea cu care acesta analizează
sufletul omenesc. Nu îngăduia deloc să i se facă vreun serviciu, să i se aducă
ceva, să i se facă curat ş.a.m.d. Cu osteneală, gâfâind, făcea el însuşi toate,
deşi era foarte bolnav. Cei patru ani petrecuţi în lagăr îi zdruncinaseră din
cale-afară sănătatea. Cel mai mult suferea din cauza inimii şi a reumatismului
mâinilor şi picioarelor. Totuşi, considera că nu e bine, că e păcat să te foloseşti
de serviciile altuia fără să ai extremă nevoie de ele. Se considera dator să facă
anumite treburi casnice şi gospodăreşti: făcea focul şi curăţa cuptorul (acesta
funcţiona pe cărbuni şi era foarte incomod), îngrijea pomii fructiferi şi arbuştii,
tăia şi spărgea lemne, săpa pământul.

20
 Atâta timp cât părintele a avut
putere, a muncit mult fizic. Lucra până când năduşea de tot, până la
epuizarea completă. În Vîşnii Volociok a sădit o livadă uriaşă, în Kozelsk a sădit
două livezi. În Gjatsk nu numai că a sădit o livadă mare, dar îi aproviziona din ea
cu mere, vişine, pere ş.a.m.d. pe toţi doritorii – iar doritorii erau numeroşi, cu
atât mai mult cu cât părintele dădea pe degeaba. El făcea foarte multe lucrări de
construcţie şi reparaţii la biserici. Cu amărăciune vorbea şi despre episcopii
care, fără să ţină cont nici de nevoile parohiilor, nici de dorinţele şi
părerea preoţilor, îi mutau pe aceştia din loc în loc în mod arbitrar,
zdruncinând astfel parohiile, înmulţind necazurile clerului şi aducând
vătămare Bisericii.
Faţă de oameni părintele avea atitudini variate: cu unii discuta
liniştit, pe alţii îi mângâia, pe alţii îi mustra făţiş. Îndeobşte, nu
ştia ce e linguşirea, şi nu-i plăceau deloc oamenii linguşitori şi
vicleni. De obicei, pe aceştia îi şi certa cel mai mult. Spunea
călinguşeşte cel ce însetează să fie lăudat el însuşi şi că omul
cel mai respingător este cel viclean. Îndrăciţilor nu le făcea
niciodată exorcisme, temându-se de cinstirea ieftină a
poporului, care caută totdeauna făcători de minuni,

21
străvăzători etc. El spunea că este foarte uşor să devii „sfânt”:
ajunge să te târăşti în patru labe în jurul bisericii ori să spui
cu un aer important tot felul de aiureli „evlavioase”, mai ales
dacă începi să dai prescuri, anafură, agheasmă împreună cu
„reţete” de utilizare în diversele necazuri din viaţă.
„În majoritatea sa covârşitoare”, se mâhnea părintele, „poporul
nu cunoaşte deloc creştinismul şi caută nu calea mântuirii, nu
viaţa veşnică, ci oameni care să-l ajute să «facă ceva» ca să
scape imediat de un necaz sau altul.”
Celor care veneau la el cu o asemenea dispoziţie sufletească le spunea:

„Nu vrei necazuri? Nu păcătui, pocăieşte-te sincer pentru

păcatele şi nedreptăţile tale, nu fă rău aproapelui nici cu fapta,
nici cu cuvântul, nici măcar cu gândul, mergi cât mai des la
biserică, roagă-te, fii milostiv faţă de cei de aproape ai tăi, faţă
de vecinii tăi: atunci, Domnul te va milui şi pe tine şi, dacă ţi-e
de folos, te va scăpa şi de necaz.”
Bineînţeles că unii plecau de la părinte nemulţumiţi, fiindcă nu le spunea
ce trebuie să „facă” pentru ca vaca să dea lapte sau ca bărbatul să nu
mai bea şi nu le dădea în acest scop nici prescuri, nici agheasmă.
Părintele era extrem de simplu în purtare. Adeseori, când fraţii lui mai tineri,
nepoţii şi alţii jucau popice, se ducea şi ajuta echipei care pierdea. Nimeni, nici
măcar dintre tineri, nu se putea lua la întrecere cu el în ce priveşte precizia
aruncărilor. Din câteva lovituri îi scăpa de la înfrângere. Toţi se mirau cum putea
să arunce atât de precis cu mâinile lui bătrâne şi bolnave. Ştia să joace bine şah,
dar nu juca aproape niciodată, pentru a nu-şi pierde timpul preţios.

22
 În anul 1956, de praznicul Paştilor, părintele
Nikon a fost ridicat de Episcopul Mihail Ciub la cinul de igumen.
În iarna dintre anii 1962 şi 1963, părintele a început să se simtă deosebit
de bolnav. Treptat, a slăbit tot mai mult, a început să obosească tot mai
repede, să mănânce tot mai puţin. Înainte de moarte, timp de două luni
nu a mâncat deloc, iar până atunci cam o lună de zile a mâncat doar o
dată pe zi ceva lapte cu fructe de pădure, uneori cu puţină pâine albă –
dar nici măcar o dată nu s-a plâns în tot răstimpul bolii. Nimeni nu l-a
văzut vreodată necăjit sau descurajat. Era liniştit, concentrat şi în cea
mai mare parte a timpului chiar cu un uşor surâs pe chip. A fost pe
picioare aproape până la sfârşit. A căzut de tot la pat doar cu zece zile
înainte de moarte.
În ajunul Adormirii Maicii Domnului i-a spovedit pentru ultima dată pe apropiaţii
săi. Când nu a mai putut să meargă la biserică, chiar el s-a împărtăşit de câteva
ori acasă. A avut mintea întreagă şi limpede până în ziua morţii, şi din
ultimele puteri le dădea poveţe celor din jur. I-a îndemnat să-şi păzească
credinţa împlinind în tot chipul poruncile lui Dumnezeu şi pocăindu-se,
să se ţină din răsputeri de învăţătura lui Ignatie Briancianinov, să fugă
mai ales de deşertăciune, ce pustieşte cu desăvârşire sufletul şi îl
înstrăinează de Dumnezeu.
Nu cu mult timp înainte de moarte, într-o discuţie, a rugat să i se găsească în
biografia stareţului Ambrozie de la Optina un pasaj unde se vorbeşte despre
mirosul de stricăciune pe care a început să-l răspândească după moarte trupul

23
stareţului. Apropiaţii lui duhovniceşti n-au dat la început atenţie acestui episod,
dar pe urmă şi-au amintit.

Celor care se întristau la căpătâiul lui le spunea:

„N-are de ce să vă pară rău pentru mine. Trebuie să-I mulţumiţi lui

Dumnezeu că am sfârşit deja calea pământească. Niciodată n-am vrut să
trăiesc, nu am văzut nimic interesant în această viaţă şi m-am mirat
întotdeauna cum de găsesc alţii ceva în ea şi se agaţă de ea din
răsputeri. Chiar dacă n-am făcut nimic bun în viaţă, am năzuit
întotdeauna sincer spre Dumnezeu. De aceea, nădăjduiesc din tot sufletul
în mila Lui. Nu poate Domnul să-l lepede pe un om care întotdeauna a
năzuit din toate puterile către El. Mie îmi pare rău pentru voi: ce încercări
vă mai aşteaptă!… Cei vii îi vor invidia pe morţi.”
Remarcabile au fost liniştea şi bărbăţia cu care părintele s-a apropiat de ceasul
morţii sale. Aceasta le stârnea adesea celor din jur lacrimi cu greu stăvilite,
iar uneori şi nestăvilite. Toţi vedeau că moare treptat, dar nimeni nu voia
să creadă că părintele chiar moare.
Nimeni n-a auzit vreo plângere de la el.

„Părinte, vă doare?”

„Nu. Aşa, doar nişte senzaţii neplăcute din când în când.”

I-au fost cumpărate încălţări ca să fie îngropat în ele. Le-a probat cu un zâmbet
vesel: „Uite că-s bune!” I s-a făcut acoperământ pentru sicriu. S-a uitat la el şi a
găsit o greşeală în în scrisul de pe el. A văzut cum i se aduce sicriul, şi a fost
mulţumit că totul e gata.

24
 Când a fost întrebat cum şi
unde să fie înmormântat, a răspuns:

„Nu are rost să vă spun, că niciodată n-o să împliniţi” – însă odată, când ai casei,
după ce hotărâseră deja (pe ascuns de el) locul de îngropare, au venit la patul
lui, i-a întrebat îndată: „Ia spuneţi, mi-aţi găsit loc?” În general, în perioada finală
a bolii părintele i-au uimit nu o dată pe cei din jur cu străvederea sa.

Spre sfârşit începuserăm să ne îngrijorăm: „Dacă moare părintele în lipsa

noastră?” El ne-a încredinţat însă cu tărie:

„Nu vă faceţi griji, nu mor fără voi! Când o să trebuiască, atunci o să vă

chem.”
Părintele a odihnit cu pace în timpul zilei, pe 7 septembrie [1963], la ora
douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute – şi cu toate că nici un semn
deosebit nu prevestise asta, ne-am adunat la el cu toţii, parcă de la sine,
în vremea aceea şi am citit cu lumânări în mâini rânduiala pentru ieşirea
sufletului din trup. Pesemne că el ne-a chemat pe toţi în chip nevăzut.
Îngroparea a fost săvârşită pe 9 septembrie. În ajun, noaptea, citind pe rând
Evanghelia, am simţit că din sicriu iese un miros puternic de stricăciune. Ne-am
amărât foarte tare: „Ce o să fie mâine la Liturghie?” Totuşi, când am venit
dimineaţa, nu am simţit nici un miros! Noaptea mulţi au simţit mirosul,
independent unul de altul, dar la Liturghie şi la îngropare nimeni nu a
simţit nimic. Atunci ne-am amintit de stareţul Ambrozie.
Trebuie remarcată în mod aparte atmosfera de bucurie lăuntrică ce
domnea între rugători la Liturghie şi în timpul îngropării părintelui: o
impresie totală de solemnitate neobişnuită, de mare praznic. Un duh de
bucurie nepătrunsă cu mintea destrăma sincera întristare generală. Asta
se poate explica numai prin fericita stare de după moarte a părintelui şi
prin rugăciunile lui. Mutarea lui la cele veşnice le părea celor apropiaţi

25
duhovniceşte de el şi întregii lui turme ascunsă, parcă, în ceaţa de dimineaţă,
dinaintea răsăritului. În acea zi biserica era plină ochi, ca la Paşti, şi după
aceea foarte mulţi spuneau că au avut un simţământ aparte, neînţeles,
sărbătoresc, în vremea dumnezeieştii slujbe.
Odihneşte-l, Doamne, pe robul Tău, sfinţitul igumen Nikon, întru Împărăţia Ta!

A.I. Osipov,
profesor emerit al Academiei teologice din Moscova

[1] Trebuie precizat că în Biserica Rusă vechea monodie de sorginte

bizantină a fost înlocuită, în general, de cântările polifonice compuse, în
general, de autori profani(n.tr.).
(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi.
Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

26