C1

Tanti Sonichka şi Diva

Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca
merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la
pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope. Purta hainele rămase mici
copiilor cărora le fusese guvernantă. Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o
fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca
să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele. Revenea
în septembrie când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de
toamnă şi de iarnă apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu
familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a
soacrei sale pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi
repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două.
Camerele erau mari căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De
aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.

O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonichka era o

partioha. În limba rusă asta însemna o croitoreasă mediocră. Una care mai mult
strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă
Sonichka nu venea să coasă rochii noi ci să le reînoiască pe cele vechi. Strâmta,
lărgea în talie, scurta sau lungea dar mai ales transforma din vechi în nou.
Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoiluri sau
nasturi deosebiţi. Unui taior din tweed făcut înainte de război, îi înlocuise
reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi
material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi cu nasturi de metal auriu adăugând alţi
doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră
coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voil negru pe care le
brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi
îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un guler de tunică. Manşetele
subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie
de mat şi de lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.

Asta era tanti Sonichka: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă,
tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele
primite de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe
cele de care nu mai aveam trebuinţă, mama o invita pe tanti Sonichka să aleagă
ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi dar
C2

prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce
faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor
ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.

Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era
mieros. Il utiliza ca pe un lubrefiant care o ajuta să se strecoase prin viaţă ocolind
adversităţile, să lunece printre greutăţi spre zone adăpostite.

Bunica povestea că Sonichka venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca
şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău unde o surprinse Războiul al
Doilea şi venirea Ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti unde
Sonichka fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care lucra la
Spitalul de boli nervoase dar primea pacienţi şi la cabinetul sau particular din
cartierul Armenesc. Era basabean de origine, de parte românească dar se
îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia
Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea de doi
ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul
să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară dar în
realitate munca o făcea Natalia, soţia sa în timp ce Sonichka era guvernanta
copiilor. Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii
interziseseră cabinetele particulare, Sonichka se alesese cu o pensie infimă care îi
permitea să nu moară de foame. Tot graţie patronului ei reuşise să obţină de la
primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda
unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, visavis de Biserica Armenească.
Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de
podea dar Sonichka era fericită să aibă o locuinţă proprie. Înainte de a se muta
angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară
însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa
şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonichka dormea liniştită.

- Cine să fi vrut să îi fure ceva ? bombănea Bunica mea. Sonichka biata de ea

nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au
rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume dar cum-necum Domnul are
grijă de ea. E sănătoasă, mai munceşte pe ici pe colo, mai vinde păpuşi la piaţă,
mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fiitecine şi uite ce bine
se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi
tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.
C3

- De ce nu s-a măritat, bunico ?

- Sonichka ? Măritată ? bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii nu

bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu
poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze
gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la
operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc
niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei,
crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, n-ai ce-i
face.

Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul ascuns al celor spuse de bunica dar
nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonichka şi îmi promisese că într-o zi o să mă
invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din
RDG căreia puteam să îi spăl părul cu şampon fără să îl stric.

Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut

cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonichka. Am urcat pe o scară de
marmură în spirală, somptuoasă, apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi
am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi.
Una dintre ele era casa lui Tanti Sonichka. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă
şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu
o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă
urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea
Sonichka. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată
în două şi trei scaune desperechiate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa.
Sub masă am văzut un cufăr minunat ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de
nopţi. În el îşi ţinea Sonichka cutia de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra
mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei romane de
la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi
planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele
înfoiate, îşi scundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite
câteva fotografii colorate tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o
ladă ghintuită acoperită cu un şal.

- La fund e paltonul meu iar deasupra aşternutul, plapuma, pledul şi perna.

Nu e foarte mult loc la mine şi nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe
C4

toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie

aici. Avem toalete şi chiar un duş acolo unde cândva era spălătoria pentru cele
patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există
servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente au maşini de spălat.
Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenie. Acolo unde era
uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă
prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici,
repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă
pentru ceai.

Sonichka era româncă din Basarabia şi era foarte credincioasă dar pentru un
motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze
duminica Biserica Rusă din Bucureşti. Desigur, mai toţi românii din Basarabia
fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de
lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la
Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi. Şi cei mai
mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţin însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti
frecventau Biserica Rusă.

Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din
postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie
binecuvântată. În timpul slujbei o zări într-o strană pe Varvara Dali, celebra
noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonichkăi. De câte ori venea la noi ne
vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la
nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal
breaz şi în timpul uverturii, când foierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie.
Sonichka se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre
cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de sub tavanul amplu decorat, de la
nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara
era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonichka foarte
bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la
radio.

Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând

precizările dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-
o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la
Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Valkirie. Blondă,
C5

destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine
şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană.
Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei
răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun.
Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi un fost
tenor ajuns director la opera din Iaşi a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen
de Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei încât o invită la
teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la
mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor.
Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată
de o forţă naturală de invidiat. Dar ce îi uimea teribil era că fără nici un fel de
pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect, dicţia sa era în
concordaţă cu muzica la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii
reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni îşi imposta vocea corect
evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de
operă fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.

Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul

verii iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.

Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole ziarele ieşene au

scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu
Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi
oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii
est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist
considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii
sale clarvăzătoare. Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile
scene europeene. O excelentă cântăreaţă de operă are şanse să cânte peste tot
dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau
contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată
mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită dar
situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele
erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii. La peste
patruzeci de ani Varvara a fost obligată de autorităţi să accepte o invitaţia la
Festivalului de la Bairuth şi să cânte în Parsifal, opera lui Wagner. Efortul său i-a
fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi Parsifal era o operă extrem de solicitantă.
Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament
C6

eficace. Nu trebuia să vorbească, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la

ea acasă. La insistenţele medicilor se retrase timp de o stagiune de pe scenă.
Tratamentul o vindecă dar când reveni pe scenă preferă să dea concerte de lieduri
şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar
în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele
mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în
care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator.
Varvara se apropia de cinzeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită,
acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.

Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi cu gânduri

meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale voiau să prelungescă cariera şi
succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe
stadioane, la mitinguri, la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles
prea puţin cunoscută publicului. Sonichka, pentru care Varvara era o icoană, o
stea de pe cer, înterpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice
apariţie a Varvarei. Nu ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi
strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se
amuza :

. -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion şi partioha voastră se

înghesuie acolo.

- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii
desculţă, spunea Bunica.

- Pasiune mare, dom'le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonichka în ciuda
ironiilor sale.

Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonichka se invita

duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte
idolul.

Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La
varietăţi nu ne uitam decât noi trei, Bunica, Sonichka şi cu mine. Varvara trebuia
să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonichka aştepta tăcută şi tristă să-i
C7

apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a

croitoresei, o luă la întrebări.

- Sonia, ce-i cu tine ?

- Nimic, nimic, ce să fie. Sunt puţin obosită.

- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?

- N-am fost.

- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.

- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.

- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?

- Am fost, da.

- Şi cum a fost Varvara ?

- Ihm... Spectacolul a fost bun... Sala plină. A fost ... aproape ca de obicei. I-am
dus nişte flori.

- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.

- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.

Tanti Sonichka vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de

lacrimi în gât.

- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?

- Am avut. Erau ultimii cinşpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună
cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.

- Şi ?
C8

- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă. Sonia izbucni în plâns.

- Şi de ce ar fi trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o diva, o vedetă, are

altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.

Sonichka însă continua să hohotească.

- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De

câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că
sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în
schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care îl avea.
Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.

- Măcar le-ai mâncat ?

- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea
articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti tanti Sonichka.
Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.

- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?

- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede
printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă.
Respira greu, parcă gâfâia. A salutat o persoană sau două de la trotuar dar a
intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.

Sonichka reîncepu să plângă tare de tot.

- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre
hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului.
E-e-e locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt... cum să vă-văd ceva şi cum
să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-
fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre
mine...Eu...flo-flo-florile...Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonichka pe
ruseşte, tânguitoare.
C9

- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată.

Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.

Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă dar pe atunci nu

cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât
de legată de o persoană străină care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu
avea cât de mult ţinea tanti Sonichka la ea.

- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei.
Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă,
gânditoare.

- De cine ? se enervă Sonia. Cine să-i vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tâ
panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum
ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.

Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în

care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat
prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.

- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara

aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara
Dali. Din păcate am primit un telefon de la medicul ei personal care ne-a
comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de
febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire
grabnică şi o aşteptăm la alte emisiuni pe scena noastră.

Tanti Sonichka rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă
şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu
văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia
ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se
retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană. Apoi o cuprinse
îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe Doctorul Roman, un specialist
ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.
C10

- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonichka bravă şi îmbărbătată ca

omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare
cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.

- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?

- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine şi că nu o să mai pot
asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.

- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?

- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba. Valentina dragă, era o ocazie să

vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarochka. Doctorul Roman,
drăguţul, nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.

Bunica ridică ochii la cer.

Când părinţii mei se întoarseră de la cinema Bunica îl rugă pe tata să o

conducă pe Sonichka acasă. Nu locuia departe dar în halul de surescitare în care
era, risca să se prăbuşească pe stradă.

- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a

băut decât ceai dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe
seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul
personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?

- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.

- Şi dacă am şti la ce ne-ar folosi ? adaugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece
iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.

- Nebuna de Sonichka ştie.

- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.

- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.

C11

Joi de dimineaţă Doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri în holul cel

mare.

- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua

împreună.

Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.

- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă
epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe
Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta
era agitată deşi suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă.
Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă.
Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea
normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit.
La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.

- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.

- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi

au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia
matinală. L-a trezit pe director cu un telefon şi maşinăria a intrat în funcţiune.
Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate la celălalt capăt al firului, la
cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să
anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca dar au găsit o soră
mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti
se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe targă, în aşteptare. Marţi după-
amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au
lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o că
singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul
spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi
sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lâsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a
mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că
a murit, aş fi zis că trăieşte încă.» Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca
piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt sub cinci grade iar ea era acolo de
peste 48 de ore. S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis
ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul de la
C12

morgă a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu

era ea prinţul călare. Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din
nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva
minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un
mediu rece, fără microbi dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou
bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat
Solomon tremura de încordare şi încercând să pară sigur pe el împingea targa pe
roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe
sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut uşile
deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a făcut nişte
semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit arătătorul în jurul urechii, a arătat
cu degetul mare în sus şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat
directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru
rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Pali în aşternuri, au învelit-o
bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit.
Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă
sub observaţie dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara va ieşi prima din
spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă e şocată rău de tot. O vor transfera la
psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.

- Dumnezeule din Ceruri ! repetă Bunica.

Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele
pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.

- Cum a fost posibilă aşa o greşeală ? Cine a constatat decesul ? A fost o

neglijenţă, a fost o eroare de aparatură ? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e
vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă
gândesc la ce ar fi putut urma dacă...

- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de

înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o
parte coincidenţa cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat
îngrozitor înţelegând unde se află. Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un
scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă
tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic.
Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce
C13

bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare impotriva
cereia se luptă dintotdeauna. Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care
nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate
acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.

- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.

- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de

complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile
întregi. De unde şi legenda cu tibetani matusalemici care revin la viaţă după sute
de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o exagerare. Dar în natură
procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor
organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp
de iarnă şi intră în hibernare punându-şi metabolismul în paranteză pentru două,
trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei
Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stressul care au
dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv,
tensiunea era foarte ridicată. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină
internă, organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia
extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate
acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie
personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin
temperaturi scăzute. Pe de altă parte intră în joc constituţia robustă a doameni
Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizica mai rară pe
aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii
nordice. Vikingii sau varegii cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de
vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat
un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.

- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.

- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai in Islanda. Genele fac
salturi de câteva generaţii şi reapar la sute de ani distanţă. Dar câţi dintre noi ne
cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se
trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său
recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.
C14

- Câţiva aristocraţi păstrează documente despre familiile lor, spuse mama.

Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.

- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşii

moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţi în
urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că
Vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia
încă din anul 700. Iar de acolo ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot
câlcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subânţeles.

- Dacă ar fi toţi nuumai cântăreţi de operă nu s-ar supăra nimeni, bombăni

Bunica.

Două duminici mai târziu Tanti Sonichka veni la noi la masă după slujba de la
biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se
simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va
cânta din nou în matineul de duminică la Operă.

Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonichka atotştiutoarea nu aflase nimic
despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.

Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2
Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În
septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de
iarnă, Sonichka avea un aer şăgalnic.

- Circulă un zvon incredibil despre Varvarochka, spuse ea chicotind. Nu vă vine

să credeţi ce au scos unii din gripa ei. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte
clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis
ochii acolo şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce
ziceţi de asta ?

- Ce zice Varvara ta ? a întrebat Bunica.

- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram cocoţată, zise tanti
Sonichka veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama
C15

artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă

asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat
dreptate.

În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o

vorbă de frică că mă voi da de gol.

- Panem et circensem, zise tata. Lumea are nevoie de distracţii tari,

sângeroase, de poveşti cu strigoi.

- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e

normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe
piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.

- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa.

Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să
cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar vikingii.

Tanti Sonichka întredeschise gura nedumerită, trse aer în piept şi îi aruncă o

privire întrebătoare tatei.

- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva
care spunea : O cam ia razna, biata de ea.

Irina e prima carte in franceza pe care am citit-o. Probabil ca ai determinat in

mine curiozitate si placerea de a citi, deci baga gaz si dai bataie. E pacat sa ai un
dar si sa-l ti doar pentru tine.