Iolanda

O lectură cu public

Sala era plină şi înainte de începerea lecturii

am stat de vorbă cu mai mulţi cititori dornici să
mă cunoscă personal. Pe unii din cei prezenţi îi
ştiam la alte lansări de carte sau de la vreo
lectură cu public. Ne recunoşteam din priviri, ne
zâmbeam. Plutea o complicitate caldă între noi.
Editura îmi cerea acest exerciţiu mediatic destul
de des, iar eu mă pliam conştiincioasă, mai cu
seamă că de fiecare dată întrebările şi discuţiile
de după lectură îmi făceau plăcere şi se
dovedeau mai utile decât orice critică literară.
De data aceasta, la iniţiativa mea,
citeam o nuvelă care nu fusese încă publicată.
Speram ca reacţia celor prezenţi să-mi spună
dacă textul avea vreo valoare sau nu prea.
 M-am îndreptat spre catedră. Sala s-a
liniştit treptat, mi-am potrivit microfonul şi am
început să citesc.

Iolanda

Prin fereastra sălii ronde se vedea toată

schela montată în jurul casei din curtea
alăturată. Iolanda privea concentrată, cu gâtul
întins, încordat. Ochelarii de mioapă cu lentile
albastre, cocoţaţi pe frunte, se mişcau
imperceptibil odată cu încreţiturile nasului.
Maxilarul de jos era împins înainte și dinţìi
fierăstruiau nervos între buze subţiri, rujate cu
roz metalic.
Iolanda părea un râs la pândă.
Pe schela joasă lucrau doi bărbaţi, iar la baza
schelei un al treilea pregătea materialul şi le
dădea la mână găleţile pline cu mortar proaspăt.
Echipa era rodată, oamenii lucrau ritmic, nici
prea repede, nici prea încet, ca să păstreze
umedă fiecare porţie de mortar. Aruncau
tencuiala cu mistria, o netezeau, aruncau o alta,
se aplecau după un nou mincioc de material,
scobeau în el, aruncau altă pleaşcă pe zid, o
netezeau.
De mai bine de zece zile nu plouase, aerul
fierbinte, înăbuşitor după-amiaza, se trăgea greu
pe nas. Cei trei bărbaţi purtau pantaloni de
zugravi, scorţoşi de atâta var şi vopsele.
Maieurile le erau jerpelite şi umede de sudoare.
Muşchii luceau de transpiraţie.
Iolanda îşi improvizase un birou dintr-o
masă trasă în dreptul glasvantului dublu care
dădea spre grădină. Un teanc de manuscrise
îngreuna un colţ. Un pahar cu pixuri şi un snop
de foi albe decorau centrul mesei. O terfeloagă
de mucava, îngălbenită de vreme, zăcea
deschisă la stânga unui carnet de note. În cazul
în care vreun coleg ar fi intrat în rotondă,
decorul sugera muncă intensă.
Inutile precauţii, era vacanţă, prin muzeu
bătea pustiul.
Iolanda îl fixa pe Vasile. Îl urmărea de
peste două luni pe zidarul înalt, blond şi suplu
de care se îndrăgostise din primele zile. Îl
contempla cu aviditate, cufundată în fantasmele
care începuseră cu două luni în urmă, dar care
între timp se transformaseră în delir. Vasile îi
vorbea noapte de noapte, îi spunea cuvinte
drăgăstoase, o iubea cu nestăvilită pasiune şi
ostoia dorinţele trupeşti care clocoteau în ea de
ani şi ani de zile. Dintotdeuna.
În Muzeu era linişte. Majoritatea colegilor
plecaseră în concedii iar cei rămaşi lucrau mai
mult pe acasă. În Sala Rondă nu se organizau
nici un fel de manifestări culturale pe timpul
verii şi mai nimeni nu intra aici. Era cea mai
vastă încăpere din clădire. Umbrită, răcoroasă şi
pustie.
De când exteriorul casei de alături
începuse să fie renovat, de când îl zărise pe zeul
blond, pe Vasile, Iolanda venea zilnic aici, de
unde îl putea urmări în voie fără să atragă
atenţia nimănui. Prin carourile de cristal vedea
fără să fie văzută din exterior. Singură şi
înstrăinată de orice alte preocupări, urmărea din
penumbră trupul lui Vasile şi ţesea fatasme.
Iolanda nu avea nici un chef să
descifreze manuscrise, să le compare cu primele
lor publicaţii. Nimic în afară de Vasile nu o mai
interesa.
La prânz ocolea biroul improvizat, ieşea
direct în curtea însorită şi cam părăsită a
Muzeului, se aşeza pe banca umbrită de la
perete, mesteca cu încetineală un sandwich, se
prefăcea că citeşte un ziar sau o revistă. În
curtea de alături, cei trei zugravi se trăgeau şi ei
sub castanul îndepărtat, unde prânzeau la o
masă veche din lemn, înegrită de ploi şi de
zăpezi. Puţinele vorbe pe care le schimbau nu
ajungeau distincte până la ea, dar sunetele vocii
lui Vasile îi erau îndeajuns. Prânzul zugravilor
era consistent, ca pentru oameni care muncesc
fizic ore în şir, iar ei, flămânzi, îl înfulecau fără
oprire şi îndesau la repezeală resturile de
franzelă în pungi. Vasile se întindea pe banca
îngustă de lemn, cu cotul căpătâi şi aţipea.
Ceilalţi doi se trăgeau mai deoparte, îşi
aprindeau câte o ţăgară şi apoi adormeau în
iarbă, la adăpostul crengilor, cu şepcile pe ochi.

Iolanda se ridica grijulie, ca şi cum mişcările

ei ar fi putut deranja somnul oamenilor. Se
retrăgea în întunericul sălii ronde, privea
visătoare odihna lui Vasile şi îşi ţesea pânza de
păianjen a seducţiei. Prima oară le oferise o
sticlă de apă rece de la frigider. Apoi, văzându-i
pe ceilalţi doi fumând, se gândise la cafele.
Oamenii refuzaseră. Prea cald pentru o
turcească. Atunci pregăti un termos de mazagrin
rece, botezat cu rom. Îl gustaseră precauţi,
spuseseră că e ceva nou pentru ei, dar că aşa, cu
rom şi cu ghiaţă, cade grozav de bine.
Delicată şi perseverentă, tricotând laţ cu
laţ o capcană imaginară, Iolanda adăuga câte un
nou dialog cu prudenţă. Uneori înainte de masă,
alteori după somnul lor de după prânz, când le
oferea ceva rece de băut sau o prăjiturică de
casă. Câteva replici pe zi : cum e vremea, când o
să plouă în sfârşit, cum o fi la mare acum, ce
pustiu e oraşul în iulie. Se retrăgea apoi în
umbră şi răcoare, privea, visa şi nu mai apărea
până a doua zi. Continua să stea la pândă din
semi-întuneric, sprijinită ca o mâţă pe labe moi,
ascultând vocile, urmărind concentrată corpul
lui Vasile. Trupul lui vânjos şi elastic strălucind
de sudoare apărea şi dispărea în spatele
zorelelor agăţate de câteva suliţe răzleţe din fier
forjat. Prin marginile bizotate ale carourilor de
cristal, Iolanda admira multiplicarea muşchilor
iluminaţi de raze colorate. Ofta. Înmagazina
imagini. Visa.
Într-o după-amiază târzie, când zugravii se
pregăteau de plecare, Iolanda ieşi în curte cu o
ceaşcă de cafea şi o aşeză pe bancă. Îşi întinse
şalele ca una care stătuse aplecată peste cărţi ore
şi ore, şi îi întrebă pe zugravi dacă mai au mult
de lucru la vilă. Vasile, cu mistria în mână,
spuse că nu, că mai au puţin şi vor termina
repede. Era bucuros că vor isprăvi, dar nu dădu
amănunte. Puţin impacientată, Iolanda
improviză la repezeală. Ah da ? se prefăcu ea
interesată. Muzeul avea şi el nevoie de multe
reparaţii. Erau ei disponibili ? În principiu da,
sigur că da, răspunse Vasile, căci evident el
conducea grupul. Tebuia mai întâi să vadă
despre ce e vorba, să evalueze lucrarea, timpul.
Evident ! exclamă ea acomodantă. O să
vorbească cu Directorul. Deocamdată era plecat
în Europa, în voaiaj de studii şi de afaceri, dar
când se va reîntoarce, negreşit îi va vorbi. Poate
se aranjează ceva. Punea accentul pe voaiaj şi pe
Europa, din obişnuinţa cu care emfaza orice
situaţie care ar fi putut adauga, fie şi prin
ricoşeu, un pic de prestigiu şi de valoare
propriei sale persoane.
De peste un an vila de alături, cumpărată de
unul dintre noii îmbăgăţiţi de după '90, intrase
în renovări capitale. Se pare că actualul
proprietar cheltuia fără reţineri. O vilă în buricul
Bucureştiului era o posesiune de invidiat. Merita
investiţia. În curte fură aruncate căzi vechi de
baie, chiuvete, ceramică spartă. Când locul se
umplu de deşeuri, un camion cu remorcă îl goli
în două zile de muncă intensă. Urmară tone de
moloz scoase pe ferestre, apoi scânduri şi
cărămizi, fiare şi ţevi. Dispărură şi acelea. La
mijlocul primăverii curtea se umplu pentru a
treia oară de scândurele de parchet, de uşi şi de
ferestre, de obloane vechi. În iunie lucrările
păreau pe terminate în interior și atunci îl zări
Iolanda pe Vasile pentru prima oară. Intra, ieşea,
ca luna printre nori. Nu-l putea fixa pe retină dar
îi absorbea conturul. I se părea luciferic.
La începutul lui iulie rămăsese de renovat
exteriorul vilei. Vasile lucra în lumina dimineţii,
împreună cu doi-trei zidari-zugravi. Ei mai
pricăjiţi, mai mici de stat, mai bătrâiori. El înalt,
puternic ca un meşter Manole de legendă,
sculptural, mai tânăr ca ei, bronzat ca o caisă
coaptă. Frumos. Decopertară zidurile, scoaseră
cărămizile, izolară pereţii cu folii diverse şi
rezidiră cu alte cărămizi noi descărcate din două
camioane. Acoperită cu tencuială proaspătă,
casa arata ca una proaspăt construită.
 De peste o săptămână băteau grundul peste
tencuială şi era evident că mai aveau puţin
înainte de a termina. ,,Mai trebuie schimbat
acoperişul, dar asta nu o să o facem noi, nu ne
pricepem, spunea Vasile. Apoi alţii vor reface
gardul. Partea de jos va fi în zidărie, iar cea de
desupra în fier forjat, cum a fost încă de la
început. Fierul gardului trebuie dus la reparat, că
e lucru vechi, artă adevărată. Doar poarta va fi
nouă, comandă specială. Pavajul spre garajul
subteran e deja uscat, uşa e dublă şi automată.
Lux ! " exclama Vasile mândru de parcă era vila
sa.
- Când toate vor fi terminate, o să fie fain,
asigura el. Grădinarii vor amenaja curtea de jur-
împrejur, după noua modă. O să fie frumos, cu
un boschet, cu o mică arteziană. Fain ! repetă
Vasile sincer entuziasmat. O să trecem să
vizităm mai la toamnă. Iar dumneavoastră,
Muzeul vreau să spun, o să aveţi un vecin pe
cinste."
Iolanda avea un gol dureros în vintre şi un
început de greaţă. Ca atunci când presimţi
nenorocirea. Zidarii urmau să plece în câteva
zile şi ea simţea un tremur înterior tot mai
puternic, o amăreală din ce în ce mai uscată în
gură. De două luni absorbea imaginea lui Vasile
şi pleca spre casă cu el în minte. Îi zâmbea, îi
vorbea. Îl asculta, îl iubea şi trăia cu el în vis o
viaţă mai concretă decât cea reală. Dar pentru ca
acest lucru să fie posibil, trebuia să-l vadă zilnic.
Trăirile ei nocturne se alimentau din transa
contemplării diurne. Iolanda trăia cu intensitate
această existenţă imaginară care avea
consistenţă, parfum şi gust, mai puternice şi mai
adevărate ca cele din viaţa ei reală. Îi era deja
greu sâmbetele şi duminicile când nu îl vedea pe
Vasile, dar avea speranţa zilei de luni. Fără el
totul părea fad, întunecat, searbăd. Iolanda
simţea că numai Vasile mai conta în existenţa ei
şi era convinsă că şi el simte acelaşi lucru. Dacă
cineva i-ar fi cunoscut delirul şi ar fi întrebat-o
cum e posibil, ar fi răspuns iritată că nu avea
importanţă cum. Sunt trăiri inexplicabile,
pasiuni devorante, toată lumea ştie asta. Nu avea
ea timp de pierdut cu lămuriri.
La patruzeci şi patru de ani, Iolanda
înnebunise şi nimeni din jurul ei nu observase
schimbarea. Era singură, singură în obsesia ei,
mai singură decât înainte de a se îndrăgosti de
Vasile. Trebuia să facă ceva, trebuia să îi spună,
să aibă curajul şi să îi destăinuie cât de mult îl
iubeşte, cât de mult îl doreşte, cât de minunată
era viaţa de când ei doi...

Vineri de dimineaţă Vasile şi cu un al doilea

zidar frecau denivelările de pe ultimul metru
pătrat de tencuială. Răzuiau zidul cu scândurele
învelite în hârtie abrazivă. Cel de al treilea
lucrător stropea peretele deja netezit cu un
şomoiog imbibat cu lapte de ciment. Iolanda îi
privea ca prin transă. Se îmbrăcase frumos,
sexy, după cum credea ea şi era hotărâtă să
treacă în curtea de alături pe unde gardul era
mai năruit, ca să îl invite pe Vasile la o discuţie,
en aparté. Aprecia aşteptarea cam la o oră şi nu
se mişca din Sala Rondă, nu scăpa din ochi nici
o secundă spinarea lui Vasile, muşchii care se
ondulau sub pielea bronzată peste care se
adăugau straturi de pulbere gri. Şuviţe de
sudoare curgeau pe omoplaţi şi pe braţe. Părul
auriu, decolorat de soare, era acoperit de o
băsmăluţă roşie cu buline albe, turtită sub o
cască de protecţie care îi cobora pe frunte. Ochii
erau ocrotiţi de ochelari mari de plastic
transparent, iar gura şi nasul erau ascunse sub o
cochilie de carton. Iolanda nu vedea nimic din
faţa bărbatului pe care îl adora şi nici nu îşi
dădea seama că de fapt nu îi memorase prea
limpede chipul. Omul pătrunsese în mintea și în
sufletul ei cu umerii puternici şi braţele
musculoase cu care o îmbrăţişa în timpul
nopţilor şi cu vocea lui caldă murmurând
cuvinte de nerostit pe lumină.
Vineri şantierul începuse devreme, înainte să
ajungă Iolanda la Muzeu. Lucrarea avansase
destul de bine însă mai era de şlefuit o mare
parte din ziduri şi probabil că munca va mai
dura o zi, poate două. Dar cum muncitori nu
lucrau la sfârşit de săptămână - verificase ea de
mai multe ori în scurte plimbări până la Muzeu
- Iolanda se hotărâse să nu aştepte ziua de luni.
Îi va lăsa să mănânce şi după masă, când ceilalţi
vor aţipi, ei doi vor vorbi de ale lor. Şi totul va fi
bine. Vor fi împreună. Era şi timpul. După
douăzeci şi doi de ani de căsătorie nefericită,
plină de dezamăgiri, de minciuni, de
prefăcătorii, Iolanda simţea că venise timpul să
se elibereze şi să trăiască lângă un bărbat
adevărat, un bărbat viril, frumos, sănătos, viu.
Nu unul ca al ei, un peşte fiert, un nevolnic, un
ins care nu îi dăruise nici măcar o clipă de
fericire. Un fad, un nesărat, un gri, un tăcut, un
şters. Doamne, cum de am suportat aşa ceva,
cum ? se întreba ea, nedorind să vadă adevărul
şi neîncercând să-şi răspundă. În dialogul cu
sine însăşi, ca în toate dialogurile cu ceilalţi,
Iolanda juca teatru, era grandiclocventă,
emfatică, ignorînd realitatea cu o lipsă de logică
consternantă. Supravieţuia dezamăgirilor şi
pustiului fabulând, povestind tuturor minciuni.
„Ianculescu a scris despre cartea lui Jean, aţi
văzut ? E socotită cea mai bună analiză a
personajelor feminine din opera lui Camil
Petrescu. O să ia premiul pentru critică literară,
mi-a spus mie cineva de la Uniune”. „Fiul
nostru ? Nu numai că e foarte inteligent, dar are
un succes la fete, ceva de ne stă ceasul! Cea cu
care iese acum, fiica lui Macavei de la
Transporturi, care va fi precis ministru, e moartă
după Cosmin al nostru.”
Vasile se îndreptă spre masa din fundul
curţii. Scoase dintr-o geantă de voiaj o pungă
de plastic în care se afla o trusă de toaletă :
Săpun, prosop, pieptene, deodorant. Îşi îndesă
hainele de muncă în altă pungă de plastic
împreună cu pantofii de lucru şi încălţă o
pereche de şlapi de baie. Rămase într-un slip de
ştrand, blemarin cu o dungă orizontală roşie şi
alta albă. Se îndreptă spre cişmeaua prelungită
cu un furtun negru şi începu să se spele cu apă
rece. Se freca cu o lufă îmbibată cu săpun,
curăţa cu nădejde praful fin, se clătea abundent
formând o baltă la picioare. Pleoscăi cu şlapii
dincolo de udătură, păşi în iarba uscată şi se
şterse cu un prosop mare şi pufos, tamponând
uşor umerii care păreau că îl ustură. Pâşâi un
spay deodorant la subsuorile rase şi îşi trecu
pieptenele prin părul foarte ud. Spre uimirea
Iolandei, care nu bănuise aşa ceva, Vasile îşi
unse mâinile cu o cremă pe care o intinse până
mai sus pe umeri şi o masă răbdător ca să
pătrundă în piele. Apoi îşi dădu cu aceeaşi
cremă şi pe faţă şi pe gât. Îşi înfăşură şalele în
prosop și își schimbă slipul pe dedesupt, cu un
chilot uscat, aşa cum fac oamenii pe plajă.
Iolanda privea concentrată uitând să respire.
Chilotul era gri, bine mulat, cu elastic lat în
talie. Maieul strălucitor de alb îi contura torsul
atletic. ,,Zidane e nimic pe lângă el" îşi spuse
Iolanda, hipnotizată de transformare.
Pantalonii uşori de vară erau din cei cu buzunare
multe şi cu fermoare circulare deasupra
genunchilor, ca să poată fi transformaţi în şort.
Vasile încălţă sandalele solide cu tălpi groase şi
barete cu velcro, îmbrăcă o cămaşă veselă,
cadrilată, cu mâneci scurte. „Parcă ar şti că
vreau să îi vorbesc” îşi spune Iolanda.
Transformarea lui Vasile în citadin decent
înveşmântat o tulburase plăcut. Vasile se
pregătea pentru ea. Până atunci plecase de pe
şantier în jur de ora cinci, după o sumară toaletă,
în hainele de muncă. Se suia într-o camionetă
destul de jerpelită, împreună cu ceilaţi doi, şi ei
la fel de expeditivi. Era pentru prima oară când
îl vedea dezbrăcat în slip. Îl privise cu respiraţia
întretăiată. Nu era încă ora unu şi Vasile părea
gata de plecare, în timp ce colegii lui continuau
să muncească.
- Hei, gata ! Opriţi-vă puţin, strigă Vasile
spre ei. Ioane, Pătrule, haide mă, că vin şi ei
acuşi. Doar n-o să îi primim în praf de răzuială.
Hai, la masă, ajunge pe azi !
Cei doi puseră uneltele de-o parte şi se
îndreptară spre cişmea. În timp ce se spălau pe
braţe şi pe feţe, în curte năvăliră alergând şi
strigând doi băieţi urmaţi de o femeie tânără cu
o fetiţă de mână. Femeia ducea o sacoşă plină
ce părea grea. Vasile se apropie iute şi i-o luă
din mână, dându-i un pupic pe buze. Puse
sacoşa pe masă şi o luă pe fetiţă în braţe. O
aşeză în picioare alături de sacoşă. Îi intinse
mâna ca pentru un menuet şi o privi cum se
roteşte pe vârfuri, ţinând un colţ de rochiţă cu
degeţele delicate.
- Balerina lui tati ! Frumoasa mea !
Fetiţa râse cristalin, se sprijini de palmele
tatălui şi sări de pe masă, dornică să se joace
cu băieţii care se căţăraseră deja pe schele.
- Mâncăm ? întrebă Vasile.
Iolanda privea paralizată scena. Fantasmele
ei, delirul în care plutise de două luni, se
destrămau cu repezeciune.
Femeia aşternu o faţă de masă din hârtie,
scoase câteva cutii, împărţi farfurii de stirofon
şi tacâmuri din plastic. Copiii erau ai lor, ai ei și
ai lui Vasile. Toţi trei strigau : „Tată, tată, uite-
te la mine cum sar !” Vasile mânca alături de o
mamă tănără, brună, de cel mult treizeci de ani.
 O femeie înaltă, mlădie, pietroasă, cu aerul
calm al nevestei. O familie ! O masă de familie,
o masă cu o nevastă care adusese un castron cu
salată, şniţele calde şi cutii reci de bere.
„Nu se poate, nu se poate. Nu se poate. Nu
se poa-a-a-teee” gemea Iolanda, care se
împuţinase în scaun. Era ghemuită, închircită în
jurul durerii ei cumplite, din ce în ce mai
adâncă pe măsură ce realitatea pătrundea în
fibrele ei intime. „Vasile, Vasile, Vasile...Vasi-
i-le.” hohoti ea. Frumosul meu Vasile, de ce, de
ce să mă minţi tu pe mine ?” se tânguia ea.
Afară, sub umbra castanilor, Vasile îşi
termina liniştit prânzul alături de ai săi.
- Rămâne cum am hotărât. Puţin concediu
nu ne strică, spuse el. Să-l începem cu dreptul.
Mai facem un hei-rup şi apoi două săptămâni la
mare.
Iolanda îi auzi vag vorbind despre
cumpărături, despre mersul la ştrand şi cina la
soacră. Soţia cea tânără şi frumoasă se sui la
volanul unui Renault dichisit şi dispărură toţi
cinci din vedere.
Iolanda respira scurt, gâfâit. Scâncea,
hohotea, se oprea din plâns, o lua de la capăt.
Toate visele ei erau prăvălite ca nişte decoruri
de mucava. Fantasmele explodaseră în cioburi.
În locul lor nu vedea decât femeia tânără,
mlădioasă, cu drepturi legitimate de pupătura lui
Vasile. Revedea gesturile ei calme de
proprietară. Siguranţa cu care punea palma pe
umărul omului ei, pe braţul lui. Îl mâna spre
maşină cu îndemnuri abia întrezărite, aşa cum
mâni un cal domesticit fără să-l împungi cu
pintenii. Era al ei.
Pustiul. Începu să plângă în hohote. Visele i
se destrămau ca un tifon cu fire rare, se
decolorau precum fantomele la răsăritul
soarelui. Se ridică din scaun, începu să patruleze
prin Rotondă muşcând din degete. Mormăia
printre lacrimi, se sufoca, inspira adânc
înghiţind aerul ca înecata. Trecu prin dreptul
uşii franceze şi se zări multiplicată în carourile
de cristal. Se privi cu ură. Porni iarăşi în cerc,
bolborosind. În dreptul unei ferestre întunecate
îşi zări silueta care se oglindea întreagă. Era
potrivită ca înălţime, bine făcută, cu pielea
foarte albă şi cu părul negru, de o nuanţă
neplăcută. De când apăruseră firele argintii îl
colora cu o vopsea ieftină, care ar fi trebuit să
fie un castaniu închis, dar care bătea în tuciuriul
de căneală. Sprâncenele erau creionate puternic,
gura avea riduri fine în jurul buzelor supte, iar
pleoapele fardate în bleu pal, erau şifonate.
Nepricepută în machiaj, trăsese la colţul
exterior al ochilor o coadă neagră care se
diluase în apa lacrimilor şi intra în riduri
formând pete gri. Rochia, o pajişte de maci
albaştri pe un fond alb, cu un cordon-eşarfă
albastru în talie, era frumoasă dar nepotrivită cu
silueta ei. Bustul şi şoldurile păreau şi mai
ample în puzderia de flori mari cât farfuriile. Se
văzu şi se găsi ridicolă. ,,Ce bine că nu am ales
macii roşii. Aş fi fost şi mai imensă" , îşi spuse
şi reîncepu să plângă. Iolanda hohoti fără
întrerupere, liniştit, sau sfâşietor de tare.
Durerea modula întensitatea plânsului, când mai
puternic când surd, în timp ce mintea străbătea
un drum înapoi, prin porţile acum surpate pe
care le clădise imaginaţia cu uşurinţă şi fără
temei. Obosită, se oprea din plâns dar continua
să se tânguie liniştit, rostea întrebări
ininteligibile cu voce tare, vorbea cu sine însăşi,
punea sare pe rană ca să doară, să simtă cum
ustură, cum îi torsionează vintrele. Suspina, îşi
sufla nasul, rătăcea cu privirea prin curtea de
alături unde cei doi continuau să lucreze, la ani
lumină de frământările ei. Vasile nu era. Cu
ochii mijiţi, congestionaţi şi roşii sub pleoapele
umflate, îl căuta înconştient prin umbrele din
fundul curţii. Nu era, nu mai era, nu va mai fi.
Reîncepea să plângă apoi căzu în prostrație.
Obosită, se adânci în scaunul de la biroul
improvizat. La un moment dat se zări iarăşi în
geamul întunecat. Nu se recunoscu. Privea o
femeie îmbătrânită, disperată. „O caraghioasă.
Asta eşti ! O babă caraghioasă !” O revedea pe
soţia lui Vasile, pe el, tânăr, mai tânăr decât ea
însăşi cu cel puţin zece ani şi plânsul o podidea
din nou, năvalnic, cu icnete. Nu o auzi pe Uţa,
femeia de serviciu, care intră şi o întrebă dacă
mai rămâne în muzeu, dacă va încuia ea uşa de
la intrarea principală. Uţa se sperie puţin auzind
hohotele, se gândi la o nenonorocire, la moartea
cuiva, că prea jelea doamna Iolanda rău de tot.
Se apropie tiptil, îi puse o mână uşoară pe umăr,
dar jelitoarea se smuci şi începu să urle. Femeia
de serviciu se retrase speriată, însă porni grăbită
să povestească. Se duse ,,la fete", la secţia de
conservare şi restaurare, unde mai lucrau câteva
doamne şi descărcă vestea. „Las-o în pace” i se
răspunse. „Aşa o apucă pe ea câteodată.”
Iolanda nu îi auzi pe cei doi zugravi
strângându-şi sculele pe la ora patru şi urcând
în camionetă. O colegă de la atelierul de
restaurare strigă un la revedere cui voia să o
audă. Ruxandra băgă capul şi îi ură un week-end
plăcut. Iolanda nu răspunse. Adunate pentru un
moment în marele hol de la intrare, colegele o
întrebară şopocăit pe Uţa ce se mai întâmplă.
Femeia ridicări din umeri, stâmbă gura. Nu ştia
nimic.
Cu mult după ce se întunecă, istovită,
Iolanda ajunse acasă. Îşi spălase faţa înainte de a
pleca din Muzeu, se aranjase puţin, se rujase şi
îşi pregătise un chip prezentabil în caz că ar fi
dat nas în nas cu vreun vecin sau cunoscut. „Da,
ar fi spus ea, e mult de lucru şi am stat toată ziua
cu ochii în manuscrise. Sper să nu fi luat vreo
blefarită. Cu terfeloagele astea vechi, unele cu
pete de mucegai, nu ştii niciodată ce se poate
întâmpla”.
Salvarea aparenţelor - unul din reflexele ei
condiţionate.
Apartamentul era pustiu. Bărbatul şi băiatul
ei erau plecaţi la mare, la Casa de odihnă a
Scriitorilor, unde ar fi mers şi ea, plină de ifose,
dacă anul acesta nu ar fi intervenit Vasile, marea
ei dragoste care se alimenta ziua şi se împlinea
noapte de noapte, într-un extaz pe care nu îl
putea controla, cum nu poţi controla drogul care
te îndepărtează de tine însuţi. Cum să
părăsească liniştea Rotondei de unde pândea
fiecare mişcare a trupului de care se îndrăgostise
? Trupul lui Vasile, corpul lui suplu şi plin de
sevă după care tânjea mai mult decât după orice.
Vasile cel blond, cu părul ondulat, pieptănat
peste cap, cu pielea bronzată, cu ochii albaştri,
sau poate negri, sau căprui. Iolanda nu ştia ce
culoare au ochii lui Vasile. Şi nici ce formă au
gura, nasul, fruntea lui. În fantasmele ei vedea
corpul lui Vasile, mânile puternice care
prindeau câte două cărămizi în cleştele degetelor
lungi, pulpele musculoase şi genunchii pietroşi
în care se proptea îndelung când o iubea.
Îndelung, îndelung, până la acel cutremur
interior pe care Iolanda nu îl trăise niciodată cu
bărbatul ei şi nici cu vreun alt bărbat, căci
niciodată nu existase alt bărbat. Doar soţul ei, cu
care se măritase la douăzeci şi doi de ani, pentru
că era lector şi urma să devină cu siguranţă
profesor universitar. Era convinsă că din toată
grupa ei de studente, ba chiar din tot anul, ea era
cea care dăduse lovitura, care se măritase cel
mai bine, cu un bărbat de carieră, nu frumos dar
serios, ceva mai vârstnic, e drept, dar
şaisprezece ani diferenţă nu e o imensitate.
Toată lumea o invidia pentru norocul ei. Desigur
că şi ea îl iubea. Desigur. Părinţi ei le dădură
apartamentul lor mare din blocul vechi în care
locuiau de ani şi ani şi se mutaseră în
apartamentul de două camere al ginerului.
Iolanda şi soţul ei locuiau în centru şi lucrau în
centru, mergeau pe jos la slujbe, dar şi la teatre
şi la concerte, scoteau copilul în Cişmigiu, îşi
făceau cumpărăturile la Spicu şi la
Compescaria, la Romarta şi la Coada Calului,
târguiau în Piaţa Amzei, traversau la Leonida
pentru mezeluri fine. Erau la doi paşi de tot ce
oferea centrul Bucureştiului mai bun şi mai
prestigios. În cartierele noi, la periferie,
ajungeau rar, doar când erau învitaţi de colegii
mai puţin norocoşi, care nu aveau apartamente
centrale cu glasvanturi, camere mari şi înalte
zugrăvite în calccio vecchio. Nu aveau nici
cameră de serviciu, boxă şi garaj, ci un biet
apartament proprietate personală la periferie,
într-un bloc nou, în cel mai bun caz cu o parcare
aglomerată care genera dispute între vecini.
Iolanda nu putea renunţa la aşa o situaţie doar
pentru că soţul ei era un bărbat taciturn, rece,
fără imaginaţie, grăbit şi expeditiv în treburile
intime. În primul an de căsătorie se născuse fiul
lor şi Iolanda bănui, ani de zile mai târziu, căci
era lentă în a decripta situaţiile, că bărbatul ei
bifase pe planul de viaţă căsuţa „copil” şi că de
aceea nu mai punea nici un fel de ardoare
- ,,ardoare" era prea mult spus - nici un fel de
bunăvoinţă în a o face fericită. Pe măsură ce
vidul se adâncea în cuplul ei, cu cât trupul şi
mintea erau tot mai fămânde, Iolanda inventa tot
mai multe minciuni. Cu timpul începuse să
creadă în ele. Se minţea de dimineaţa până
seara, dar uneori nu era de ajuns şi atunci dădea
în clocot. Răbufnirile ei erau rare, reproşurile
erau şi ele minciuni sau pretexte, căci nu
îndrăznea să îi reproşeze lui Jean adevărul.
Poziţia lui de profesor universitar era
importantă, conferinţele sale aveau succes,
cărţile pe care le scotea erau citite de o mână de
oameni, nu aduceau bani mulţi, ba chiar de loc,
dar prestigiul ! Ah, Prestigiul ! Avea impresia că
e şi ea cineva. Odată însă, o singură dată, după
ce Jean a utilizat-o grăbit ca de obicei, a urlat la
el şi i-a spus ce avea pe suflet. Nu chiar tot, dar
i-a urlat un adevăr neplăcut. Nu mai voia să-şi
aducă aminte ce. Fusese o criză de isterie. Asta
i-a spus şi Jean : Esti o isterică ! Şi ea a urlat :
Orice femeie devine isterică cu un grăbit ca tine
în aşternut ! Rezultatul a fost dezastruos. Jean a
strâns din buze şi-a luat perna şi pătura şi s-a
mutat în birou. Puţin după aceea a înlocuit
impunătoarea şi vestusta canapea de piele,
moştenire de la tatăl Iolandei, cu un divan mai
larg, acoperit cu un covor turcesc din mătase şi
invadat de perne decorative. Nu a mai revenit în
dormitorul comun niciodată. Biroul era spaţios
şi profesorul putea să îşi scrie cărţile acolo şi să
îşi primească studenţii sau puţinii colegi care îi
erau mai apropiaţi. În familie avea rare
expansiuni verbale, dar când vorbea publicului
despre scriitorii săi preferaţi, se însufleţea şi
devenea un cu totul altul. Prin glasvantul
biroului Iolanda îi auzea vocea plăcută, dicţia
îngrijită şi simţea pasiunea din dialoguri. Cu ea
nu vorbise niciodată astfel. De ce se căsătorise
cu Iolanda ? Mister. Ei nu îi trecuse nicicând
prin cap să îl întrebe. Decisese din timpul
logodnei că Jean o iubea la nebunie, asta
povestise tuturor şi sfârşise prin a crede ea însăşi
în proprile ei fabulaţii. De altfel, nu îl întrebase
niciodată mai nimic important. Iolanda citea
mult, scria articole conştiincioase pentru reviste
de istorie literară, publicase câteva povestiri
într-o cărţulie subţire care trecuse aproape
neobservată. Se socotea o femeie cultivată, dar o
interesau mai mult can-can-urile biografice
decât chimia operelor. Era imbatabilă la
cleveteli. La fel ca în profesie, în viaţa de zi cu
zi, grijulie cu aparenţele şi preocupată să
stîrnească invidii care i-ar fi consolidat reuşita
socială, ignora cu desăvârşire esenţialul. Era o
gâscă.
În tinereţe fusese o fată atrăgătoare, plină de
nuri, miorlăită şi dornică de sex, dar stăpânită,
căci nu se făcea aşa ceva înainte de căsătorie.
Deşi căpătuită cu un bărbat afon în ale iubirii,
plină de draci şi de hormoni dospiţi, refuzase
orice amant, orice aventură, fie ea şi de o
singură noapte, în numele unei ireproşabilităţi
pe care nu părea să i-o ceară cineva. Dar o
afirma sus şi tare, dându-se pe sine ca exemplu,
căci ea nu era una dintr-alea care fac carieră
culcându-se în stânga şi în dreapta. Nici aşa, şi
nici altfel, carieră nu prea făcuse. Era o gâscă
hotărâtă pe toată linia.
Iolanda putea părea simpatică noilor angajaţi
ai Muzeului, dar foarte repede tonul mieros se
transforma într-unul plin de aluzii şi de acuzaţii
mascate. Majoritatea colegilor o antipatizau.
Celor mai buni la suflet le inspira milă. Pe mulţi
îi călca pe nervi constant. Era preţioasă,
infatuată, certăreaţă, bârfitoare, invidioasă şi
ranchiunoasă. Era însă o gâscă atât de
transparentă, păstrase o naivitate geamănă cu
prostia, încât toate defectele ei reunite, utile
căţărătorilor pe cadavre, pe ea nu o ajutaseră
nici măcar să ţeasă intrigi care să o propulseze
într-un post mai răsărit.
Pleca de acasă amărâtă, supărată, dar cu
obrajii bine pudraţi şi pe drum inventa dialoguri,
întâmplări neîntâmplate, veşti inexistente. „Ştiţi
ce mi-a adus soţul meu aseară ?” „Ce credeţi că
i-a spus Macarie lui bărbată-meu ?” „Broşa
aceasta ? Îţi place ? Mi-a cumpărat-o cumnatul
meu de la Barcelona. Da, a fost vreo două luni
în Spania într-un turneu de conferințe.”
În apartament era răcoare iar liniştea
profundă îi dădea Iolandei impresia că hohotele
ei răsună şi mai puternic. Se auzea, i se făcea
milă de ea însăşi şi continua să plângă deşi nu
mai avea lacrimi. „Sunt o Andromacă” îşi spuse
ea. „Nu, ăsteia i-a murit bărbatul. Cred că sunt o
Phedră. O nenorocită de Phedră. O nenonorocită
oricum. O oarecare nenorocită. O mai tâmpită
ca mine rar găseşti” gândi ea din ce în ce mai
aproape de adevăr.
Adormi istovită pe patul nedesfăcut. Înainte
de zori o trezi ploaia năvalnică intrată în casă
prin ferestele deschise. Îşi scoase rochia. Închise
geamurile, bău cu sete o cană cu apă rece,
smulse cuvertura şi se înfăşură în ea. Readormi
fără vise în patul prea larg, pe o saltea Relaxa
cumpărată de la un magazin de mobile din
Pantelimon. „Salteaua e toată doar din lână de
ţigaie, m-a costat o avere, dar ştiţi ce
confortabilă este ! Am făcut-o la Damian,
saltelarul din Bărăţiei, care a lucrat saltelele şi în
casa lui Ivancea. Şi e îmbrăcată în acelaşi velur
gris de vert ca patul. Vă daţi seama...”
 Luni de dimineaţă Muzeul zumzăia de lume,
de parcă după week-endul ploios care adusese
răcoarea sperată, oamenii simţeu nevoia să se
reconecteze. Iolanda reveni în biroul comun, îşi
salută colegii şi se prefăcu că descifrează un
manuscris. Ceilalţi nu băgară de seamă că nu e
ca de obicei, volubilă, amabilă şi prietenoasă în
fapt doar băgăreaţă, aluzivă, debitând locuri
comune rostite onctuos. Nici unul dintre colegi
nu simţea lipsa glumiţelor ei cu substrat erotic,
al împunsăturilor în aparenţă nevinovate, cu
care Iolanda sonda viaţa fiecăruia împinsă de o
curiozitate maladivă.
Pe la ora zece nu mai rezistă şi se duse în
Rotondă ca să îi vadă pe cei trei terminând
lucrările. Nu erau acolo. Nici schelele nu mai
erau. Curtea pustie, plină de bălării şi de
materiale aştepta alţi meşteri. Era clar că hei-
rupul de care pomenise Vasile fusese un sfârşit
de săptămână în care terminaseră lucrarea. „Un
concediu bine meritat la mare” îşi reaminti ea.
Vedea aevea slipul bleumarin cu o dungă roşie
şi alta alba. Culorile Franţei, îi trecu prin minte.
Vedea slipul în valurile Mării Negre, trupul
dezbrăcat, fesele rotunde sub tesătura sintetică,
torsul dispărând cu încetul în valurile verzi.
Reîncepu să plângă. Îşi reveni destul de
repede, dar ca să evite colegii se ascunse la
arhive, unde nu era nimeni. Se aşeză între rafturi
pe un scăunel pe care îl foloseau cu toţii ca să
ajungă la documentele de sus. Rămase
nemişcată, pierdută, dând din cap cu tristeţe, ca
şi cum ar fi discutat cu cineva. Din când în când
gemea strângând tare pleoapele şi adunând
genunchii, ca să atenueze durerea. Îi era greaţă,
aşa cum îi e greaţă cuiva când dă nenorocirea
subită peste el. Lacrimile i se scurgeau pe faţă,
îşi apăsa ochii cu degetele şi încerca să se
stăpânească. Durerea i se plimba prin trup, îi
încleşta stomacul, îi înmuia picioarele, îi
îngreuna respiraţia. Ceafa, fruntea, pleoapele,
erau bolnave. Se ridică icnind, se duse la toaletă,
se spăla pe faţă. Cu un efort de voinţă se privi,
îşi contemplă expresia necăjită, îşi surâse amar.
„Eşti urâtă” îi spuse cu silă femeii din oglindă.
„Urâtă şi bătrână şi nimeni nu te iubeşte.
Nimeni. Nimeni nu te-a iubit vreodată. ”
Îşi privi pleoapele roşii, nasul drept care
între cearcănele vineţii părea mai lung, gura cu
buzele subţiri. Unde era fata frumuşică de pe
vremuri ? Cum de ajunsese aşa o caricatură, o
vrăjitoare cu părul prea negru, cu lentile
albastre, cu obrajii înroşiţi de clown, cu rujul
siclam sclipicios şi cu ţinuta trufaşă. ,,Uite ce
ai făcut din toată frumuseţea primită de la
ursitoare. Ai irosit-o, ai otrăvit-o din interior.
Ai devenit o mincinoasă, o ipocrită, o nefericită
plină de vise. O mediocră. Hainele cele noi ale
împăratului sunt de tine, urâto ! ”
 Iolanda se întoarse în birou tropăind hotărât,
ca una care tocmai se certase furioasă, băgă
dosarele în sertar, îl pocni cu năduf, îl încuie, îşi
luă poşeta, spuse că nu se simte prea bine şi
părăsi Muzeul. Merse spre Calea Victoriei, coti
spre Athenee Palace, trecu de Cina, ajunse la
Romarta, intră în magazin. Nu voia să cumpere
nimic, dar privi hainele, bibelourile,
parfumurile, cu atenţia celei care caută ceva
anume. Ieşi din magazin, traversă aiurea prin
mijlocul străzii. Coti la dreapta, coborâ spre
Cişmigiu, pătrunse în parc. Dintr-o dată
atmosferă se schimbă, zgomotele stăzii se
estompară, ciripitul păsărilor se auzea de
aproape, melodios şi intim. Pe sub sălcii sclipea
lacul, pe apa lui verzuie cineva trăgea domol la
rame. Aerul era parfumat, timpul curgea fără
grabă. Iolanda porni spre voliera păunilor. Alea
trecea pe lângă bălţile cu raţe albe, negre,
roşcate, mai mari sau mai mici, plutind
indiferente ca jucăriile pe undele joase şi pline
de frunze uscate. Majestuoase, lebede albe şi
lebede negre treceau câte două, cu puii în urma
lor. Iolanda se opri, mângâie trunchiul chel al
unui bătrân ulm de pe care scoarţa argintie se
desprindea în suluri, ca bigudiurile. Îşi aminti de
duminicile în care venea pe aici cu Cristian
când era mic şi îl fascinau păsările. Acum
Cristian avea o iubită la care se mutase. Nu suna
decât să ceară bani. Nu găsea de lucru, probabil
că nici nu căuta foarte insistent. Era un băiat
frumos, impulsiv, un răsfăţat care nu terminase
nici măcar o facultate particulară. Probabil că va
fi un ratat îşi spune Iolanda, permiţându-şi
pentru prima oară un gând sincer despre copilul
ei. Nu făcea nici un sport, începea să se îngraşe
şi nu dădea doi bani pe nimeni. Fata cu care
trăia avea o slujbă la o companie străină,
muncea din greu, câştiga bine şi deocamdată îl
iubea şi mai credea în minciunile lui. Iolanda
inspiră adânc. Cum o vrea Dumnezeu, îşi spuse.
Nu simţi nimic gândindu-se la fiul ei. Era la
mare de două săptămâni şi nu telefonase nici
măcar o dată. Nici Jean de altfel. De ce ar
telefona ? Ce inseamna ea pentru ei ? Era cel
mult o menajeră şi un portofel pentru Cristian.
Un păun îşi desfăşură în evantai coada
albă, imensă dantelă fluidă ca un voal de
mireasă. Păşi cu ea rotită, mândru şi foarte plin
de el. Sunetele stridente, piţigăiate pe care le
scotea din străfundul gâtlejului alungit ca o
tropetă, îi diminuau prestanţa. După ce ţipă
îndelung fără să se adreseze vreunui adversar
anume, ci doar aşa, în van, îşi strânse
somptuosul evantai regal şi se aplecă să
ciugulească boabe, ca orice banală găină din
poată.
Iolanda nu îşi aducea aminte pe unde
umblase. Obosită, se suise într-un taxi. Acasă
se culcă îmbrăcată şi adormi iarăşi fără vise
până la miezul nopţii când o trezi foamea. Nu
sunase nimeni, mesageria telefonică era goală.
Îmbucă ceva.
Săptămâna se scurse fără alte incidente.
Iolanda era tăcută, lipsită de vervă. Lucra
concentrată, nu plictisea pe nimeni, nu punea
întrebări iscoditoare. Nu mai împungea, nu se
mai lăuda. O întrebară ce fac ai ei plecaţi la
mare şi răspunse simplu : „Nu ştiu, nu m-au
sunat. Nu au nevoie de mine. Presupun că se
distrează foarte bine”. În birou se lăsă liniştea.
Colegii se priviră unii pe alţii. Vorbise o altă
Iolanda pe care nu o cunoşteau.
Soarele începu să ardă din nou, era încă vară
şi valul de răcoare lâsat de ploaia abundentă fu
absorbit repede de o altă vipie. Muzeografii îşi
luară iarăşi de lucru acasă. Muzeul nu avea încă
aer condiţionat în toate birourile. Istalarea lor
începuse cu secţia de restaurare unde se
foloseau multe substanțe chimice. Doamnele de
acolo nu puteau lucra decât la Muzeu şi erau
singurele care veneau zilnic la slujbă.
Într-o dimineaţă foarte călduroasă, Iolanda
intră ,,la fete" cu un termos de mazagrin si un
platou de fursecuri de la Athene Palace.
Atelierul de restaurare dădea tot spre curtea de
alături, dar unghiul era diferit de cel din Sala
Rondă. De aici perepectiva spre spatele vilei era
mai largă, deşi mai îndepărtată, în timp ce masa
de lemn cu bâncile şi cişmeaua se vedeau peste
gardul ruinat, chiar în dreptul uşilor duble.
Iolanda se aşeză pe ,,bacheta invitaţilor''
dintre ferestre, evitând fotoliu în care stătea de
obicei, ca una de-ai casei. Alese bancheta ca să
întoarcă spatele curţii pustii, a cărei privelişte
continua să îi sfâşie minţile.
,,Fetele”, erau doamne plăcute și foarte
cultivate. Reparau și conservau manuscrise
vechi, biblii și incunabule, portrete în ulei,
obiecte de pe vremuri. Erau cucoane discrete,
legate printr-o înțelegere tacită de breslașe ale
unei comunități restrânse, dar prețioase,
păstrătoare de vechi reţete şi ciudate coduri.
Atelierul lor cu cinci încăperi, se afla în fostele
atenanse ale acestei case boierești, naționalizată
cândva de comuniști și transformată mai târziu
în muzeu. Aveau acolo un laborator bine utilat,
care, cine știe, fusese poate bucătărie pe
vremuri. Aveau şi o baie pe care o foloseau doar
ele, şi mai ales aveau o încăpere pe care colegii
o numeau camera secretă. Nu era nimic secret în
ea, dar nu pătrundea nimeni acolo, nici măcar
Uţa, oricât de curioasă ar fi fost. Fetele îşi
făceau singure curăţenie. Își instalaseră o
canapea veche, acoperită cu un cearceaf amplu,
pe care se puteau intinde dacă vreuna dintre ele
ar fi fost obosită, răcită, sau ar fi avut chef să
citească în liniște. În camera lor secretă își
păstrau pantofii de schimb, halatele albe, vesela
pentru petreceri, desperechiată, dar foarte
frumoasă, culeasă de prin case vechi sau de la
prieteni plecaţi în străinătate. Acolo păstrau şi
râşniţa de cafea cu manivelă, care venea din
secolul al nousprezecelea, bolul de crușon cu
cinci cănuţe întregi din douăsprezece, dăruit de
văduva unui scriitor. Lustra apaţinuse unui poet
a cărui casă fusese demolată în dealul Spirii. În
camera aceea aveau o bibliotecă cu volume
despre tainele profesiei. Într-un minunat
secretaire din alte veac, cu două rânduri de
sertare de sus şi până jos, cu zăvoraşe şi cheiţe,
arhivaseră scrisorile primite de la secţiile de
conservare ale altor muzee din lume. Conţineau
informaţii profesionale despre substanţe,
metode, instrumente, realizări, mistere şi noutăţi
legate de meseria lor minuţioasă. Primeau des
cărţi trimise de foşti colegi fugiţi în Franţa,
Germania, Canada sau aiurea, care avuseseră
norocul să îşi continuie profesia pe acolo.
"Fetele" erau secretoase din necesitate, dar
secretul lor era molipsitor şi respectat. Se
povestea că Lili, una dintre muzeografele tinere
și nemăritate, ar fi făcut un avort ilegal prin anii
optzeci. Hemoragia a pornit la birou și când i s-a
umplut scaunul de sânge, iar fața i-a devenit
lividă cu buze vineții, colegii impacientați,
neștiind ce să facă, au apelat la fete. Ruxandra a
venit imediat cu o pătură, a înfăşurat-o și au
transportat-o pe Lili la ele. Au culcat-o pe
canapea și au dichisit-o în grabă, în timp ce una
dintre ele trăgea mașina în curte, în dreptul
ușilor dinspre terasă. Au dus-o pe Lili la
Filantropia, unde telefonase cineva care avea o
relaţie acolo. Tot fetele au pus câteva sute de lei
într-un plic şi au însoţit-o la Urgenţa spitalului.
Nu au lăsat-o singură până ce problema lui Lili
nu s-a rezolvat. Totul cu discreţie şi fără
comentarii. Lili nu a povestit niciodată cum au
reuşit fetele să o scape de ancheta Miliţiei şi a
nu a descris nimic din camera lor secretă.
În celelalte birouri deschise oricui, toţi era
bineveniţi şi mai toți colegii intrau ca să își
deșarte sacul. Ele ascultau liniștite în timp ce
tratau foi de manuscrise atacate de umezelile
pivniţelor sau curăţau afumătura de pe portrete
vechi. Uneori reparau crucifixe lipind aşchii de
fildeş pe lemnul lecuit de carii. Alteori calibrau
balanţe antice, şlefuiau lornioane de aur,
recuperau evantaie din pene de struţ. În timp ce
lucrau, doamnele absorbeau confesiunile,
încercau să înţeleagă, nu comentau, nu lăsau
nici un zvon să iasă din cele cinci încăperi care
formau regatul lor. Puneau un concert de pian
pe un pick-up vechi - pianul ajută, ritmează
mişcările, domoleşte impacienţele - spuneau ele.
"Fetele" erau singurele care nu o bârfeau pe
Iolanda şi cu care ea se purta diferit. O
cunoșteau de când fusese studentă, îl cunoşteau
pe Jean şi cunoscuseră câţiva dintre curtezanii
care o doriseră pe Iolanda pe când mai era
apetisantă ca un ionatan pe creangă. Zbaterea ei
încăpăţânată într-o căsătorie nefericită o
socoteau prostie, i-o spuseseră de câteva ori, dar
în nici un caz fetele nu ar fi sfătuit-o să facă
ceva anume. Oricât ar fi confesiunile de sincere,
rămân mereu părţi nemărturisite. Imposibil de
evaluat întregul. E mai înţelept ca fiecare să
hotărască pentru sine.
În dimineața aceea, Iolanda, tăcută și puțin
pierdută, părea că ascultă veştile şi poveştile
fetelor cu un vag interes. Vorbeau despre un nou
laborator extraordinar înfiinţat la Muzeul
Naţional de la Ottawa, despre recondiţionarea
unui tablou de Brueguel recuperat de poliţia
daneză. Aduseseră vorba despre plecarea lui
Rădoiu de la conducerea secţiei de restaurare a
Muzeului de Artă. Se pare că cineva îi
propusese un salariu adevărat, nu mizeria pe
care o plătea guvernul celor din cultură. Iolanda
nu punea întrebări aşa cum ar fi făcut altădată,
nu le tăia vorba ca să adauge ceva știut doar de
ea, nu era însuflețită, nici revoltată, nici
entuziasmată, nici aducătoare de vești proaspete
de la Uniunea Scriitorilor, unde avea antenele
ei. Era dimpotrivă, absentă, se comporta
neobişnuit. Nu era cea pe care o ştiau. Părea o
alta, pierdută, stinsă. Fetele erau mirate, dar şi
precaute. Bănuiau că ceva nu era în regulă. Îi
spuseră că slăbise, că îi stătea bine. Ea nu zise
nimic. Nu era de mirare, vorbi una dintre ele ca
să destrame tăcerea. De când cu căldurile astea
insuportabile, nimeni nu prea avea poftă de
mâncare. O întrebară dacă ţinuse vreo dietă şi
Iolanda pufni amar : „Nu, nici un regim. Cred că
mi-a pierit pofta de viaţă." Oftă, se gândi câteva
clipe rotind în palmă ceaşca cu cafea. Ridică
fruntea. Ochii priveau tot în gol, spre ceva
nedesluşit. „Nu, nu, nici un regim. Nu. Pur şi
simplu une peine de coeur, un banal mal
d'amour.”
Zdrang ! Linişte. Nu prea dădea nimeni
dovada unei sincerităţi atât de aspre, iar din
partea Iolandei era şi mai surprinzător.
Ruxandra Manu fuma tăcută. Femeie calmă,
inteligentă şi cumpătată, Ruxandra vorbea rar,
puţin dar cu miez. În muzeu reprezenta tipul de
lider natural spre care se întorc cei din jur când
trebuie luată o hotărâre. Ruxandra era ceva mai
tânără decât Iolanda, dar înţelepciunea de care
dădea dovadă îi conferea un ascendent firesc.
Fără să scuze comportamentul adesea
insuportabil al Iolandei, îşi îndemna colegele
mai tinere la toleranţă. Părea o femeie severă,
dar avea profunde sentimente de compasiune
pentru orice fel de suferinţă sufletească.
Considera că Iolanda ar fi putut fi o fiinţă
fericită, dacă misterioase conjucturi ale
destinului şi alegeri personale dezatruoase nu ar
fi împins-o pe un drum al irosirii de sine.
Ruxi se trezi prima din năuceală. „Vrei să ne
povesteşti ?” Tonul era indiferent, invitant dar
fără nuanţa de curiozitate. „La ce bun ?” -
răspunse Iolanda. „A fost ce-a fost, de fapt n-a
fost nimic, doar o nălucire de-a mea. S-a sfârşit
prea brusc.” Oftă foarte adânc şi strivi un
geamăt în fundul gâtului. Îşi muşcă buzele,
încercă să oprească lacrimile care usturau ochii.
„Sunt o proastă care se minte incontinuu, dar
asta o ştiţi voi mai bine decât mine şi de mai
mult timp.” Incapabilă să mai suporte durerea,
se ridică şi făcu trei paşi. La întoarse spatele şi
se opri în dreptul uşilor larg deschise spre curte.
Lacrimile continuau să curgă. Prin păienjenişul
lor nu desluşi imediat că în curtea de alături,
Vasile, însoţit de cei doi zugravi, ridicau o
schelă mică.
 - Nu ştiu unde a văzut patronul o crăpătură,
dar lasă, Vasile, că ne uităm cu atenţie şi o
dregem, spuse Pătru, împăciuitor.
- Poate a lovit ploia prea tare şi s-a şters din
cimentuiala, că era şi ea de abia bătută, nu
apucase să se usce, adăugă celălalt.
- Nu ştiu, spuse Vasile, dar îmi place să las
loc de bună ziua. Hai, în câteva ore terminăm.
Pregăteşte materialele, Pătrule.
Ca hipnotizată Iolanda puse ceaşca pe un
birou şi ieşi în curte. Un fragment din gardul
dintre Muzeu şi vilă era surpat chiar în dreptul
atelierului. Porni spre trecerea dinspre curţi, ca
un automat. Surprinse, fetele întinseră gâturile,
fiecare de la masa ei de lucru. Doar Ruxandra,
cu intuiția în alertă, se ridică şi o urmă pe
Iolanda de la distanţă. Se opri precaută înainte
de gardul dărâmat, aşteptând. Iolanda se duse
ţintă spre Vasile. Acesta, cu spatele la Muzeu,
strângea şuruburile unui manşon de metal. Ţinea
 ţeava cu nădejde şi răsucea cheia cu gesturi
largi. Când Iolanda ajunse lângă el, Vasile
tocmai culegea o altă ţeavă şi se pregătea să îi
potrivească manşonul. Iolanda îi atinse braţul.
Vasile se întoarse, privi o secundă surprins, apoi
zâmbi larg.
- Doamna muzeografă ! Sărut-mâinile. Ce
mai faceţi ? Vedeţi, ne-am întors pentru o mică
reparaţie, aşa a vrut proprietarul şi mi-am spus...
- De ce m-ai părăsit, Vasile ? Erai tot ce
aveam mai de preţ în viaţă şi ţi-am spus-o mereu.
De ce ai plecat fără să îmi vorbeşti ? Aş fi înţeles
că ai o soţie şi copiii, nu aş fi cerut prea mult. De
ce nu mi-ai spus nimic, Vasile, de ce ? De ce ai
plecat fără o vorbă ?
Pătru înainta spre ei strâmb, strangulând un
sac de ciment sub braţul drept şi bălăngănind
două găleţi goale în celaltă mână. Era numai
zâmbet, bucuros să o revadă pe simpatica
doamna cu mazagrin şi prăjiturele. Ion, celălalt
zidar, căra uneltele. Amândoi îşi încetiniră paşii
şi zâmbetul larg le încremeni pe feţe. Nu
pricepeau nimic din ce spunea femeia aceea
amabilă, care le promisese că va discuta cu
directorul Muzeului pentru ceva renovări. Nu
părea că despre asta îi vorbea lui Vasile, pentru
că acesta o privea nedumerit, aplecat uşor din
şale, cu urechea puţin întoarsă spre ea, ca şi când
nu ar fi auzit prea bine ce i se spunea. Avea faţă
din ce în ce mai mirată. Din zâmbetul lui amabil
rămăsese o grimasă în colţul gurii. Restul feţei
era o schimonoseală de nedumerire care se
transforma sub ochii lor în îngrijorare. Femeia
continua să spună ceva, cu ambele mâini
încleştate pe braţul lui. Zugravii simţiră că Vasile
era acum alarmat de-a binelea.
Pentru o secundă, Vasile se gândi că poate
doamna muzeografă recită vreo tiradă dintr-o
piesă de-a lor de la Muzeu. Ce ştia el ? Sau poate
că e un experiment cultural, sau, cine ştie,
cineva de la TV se joacă de-a camera ascunsă.
Secunda trecu fulgerător şi Vasile, stupefiat,
puţin speriat, dar mai ales scârbit, se trase
îndărăt. Iolanda însă nu îşi descleştă mâinile de
pe braţul lui şi repeta hohotind : „De ce ? De ce,
Vasile ? De ce ?”
- Doamnă, nu înţeleg nimic. În glasul lui se
simţea alarma. Vă rog să vă potoliţi, că eu...ăăă,
în fine, nu ştiu ce doriţi, dar vă rog să îmi daţi
drumul.
- Niciodată, auzi, niciodată ! urlă isteric
Iolanda. Şi eu am nevoie de dragoste, ca orice
om. Şi eu am nevoie de iubire, de fericire, nu
numai ea. Iolanda căzu în genunchi, plângând
spasmodic, dar tot agăţată de braţul lui Vasile.
- Păi puteţi avea, doamnă, spuse Vasile
care se aplecă încercând să îi desprindă unghiile
înfipte adânc în pielea braţului. Puteţi avea ce
doriţi dumneavoastră, ce treabă am eu ? Dar
daţi-mi drumul, pentru Dumnezeu !
 - Nu vreau ! Nu pot ! Nu vreau ! - urlă
Iolanda. Eşti al meu, numai al meu. Şi profitând
de aplecarea lui Vasile, se aruncă cu un elan
disperat de gâtul lui şi începu să îl sărute şi să îl
muşte cu lăcomie.
Cei doi rămaşi cu gurile căscate se treziră
brusc din stupefacţie şi săriră în ajutor. Degetele
Iolandei erau încleştate pe gâtul lui Vasile care
încerca să o desprindă cu o mână şi să se apere cu
cealaltă de gura femeii dezlănţuite. Cu efort şi cu
ceva răni, căci Iolanda muşca şi zgâria, zugravii o
îndepărtară de Vasile care îşi masa pielea gâtului,
mormăind înjurături. Buza de sus sângera, avea
urme adânci de dinţi pe un obraz şi altele pe
bărbie. Gâtul era plin de dungi roşii care se
învineţeau vâzând cu ochii. O privea pe Iolanda
cu oroare. La trei metri de el, ţinută de ceilalţi doi
cu braţele la spate, Iolanda se tânguia cu vorbe
nedesluşite.
 Întreaga scenă se petrecuse foarte repede.
Ruxandra traversă peste gard, se opri în faţa
Iolandei şi îi spuse pe un ton sever :
- Ajunge, Iolanda ! Acum te potoleşti şi
mergem la noi acasă.
- Nuuu... vocea era răguşită şi urletul puternic.
Iolanda încerca să se smulgă din strânsura
bărbaţilor. Avea capul dat pe spate, se tânguia
spre cer şi se zbătea. Cei doi zugravi nu prea
ştiau ce să facă. Nu puteau să îi dea drumul, însă
nici să o ţină mult timp zbătându-se, nu ar fi
reuşit. Se uitau la Vasile, şeful lor care aplica o
cârpă udă pe zgârieturile însângerate şi o înjura pe
Iolanda cu sete.
- E nebună, doamnă, se adresă Pătru
Ruxandrei. Chemaţi, vă rog, Salvarea că o să se
smulgă şi nu ştim de ce e în stare. Noi nu o mai
ţinem mult. Uita-ţi-vă-ţi cum se munceşte să
scape. E nebună, doamnă, ce mai !
 Într-un colţ al gurii apăruse o spumă albă.
Iolanda rostea cuvinte de neînţeles, între furie şi
rugăminţi, cu ochii daţi peste cap.
Ruxandra rămase o clipă descumpănită, dar
amintindu-şi de vechi poveşti de familie, acţionă
imediat. O pălmui de două ori peste faţă pe
Iolanda. Femeia se opri din zbatere şi se lăsă
moale în mîinile celor doi. Ruxandra le mulţumi
şi îi rugă să îi dea drumul.
- Hai, vino Ioly, mergem acasă la noi.
Tetanizată, fără vlagă, Iolanda o urmă ca un
automat. O altă colegă dădu fuga şi o sprijini de
celălalt braţ.
- Megem la noi în birou. Linişteşte-te. S-a
terminat, nu mai ai de ce să plângi. Ai grijă pe
unde calci.
Din fericire, numai doamnele din atelierul
de restaurare urmăriseră scena. Celelalte birouri
erau goale sau dădeau spre stradă, iar în sala
rondă nu era nimeni. Iolandă păşi hipnotizată şi
se aşeză cuminte pe banchetă. O şterseră la gură,
îi spălară faţa cu un prosop ud. Îi intinseră un
pahar cu apă rece. Îl bău pe tot, înghiţitură cu
înghiţitură. Îl înapoie privind în gol.
- Mai vrei ?
Ca un automat, clătină ea din cap. Nu.
Timpul se scurgea în tăcere. Iolanda revenea
de departe. Ochii ei pierduţi începură să vadă.
Îşi roti privirea prin încăpere, se opri la
fiecare, citi pe chipul colegelor îngrijorare,
compasiune, înţelegere.
Capul. O durea îngrozitor de tare capul.
Înăuntru lui, faţa nevăzută a lunii se rotea spre
lumină. Mişcarea îi dezvăluia orori. I se făcu
frig, începu să tremure, apoi să clănţăne din
dinţi. Cineva îi aşeză un pulover pe umeri.
- Gata, Iolanda, gata. Linişteşte-te. O să
fie bine. Ai să vezi. Suntem aici cu tine şi eşti
cu noi, nu te lăsăm.
 Câldura din vocea şoptită i se transferă
în fibre.
Un icnet de durere îi zgudui trupul,
diafragma se arcui şi apa, împreună cu
impalpabila otravă a fantasmelor, a obsesiilor,
şi a nebuniei, ieşiră în trombă, ca dintr-un nou
născut.
Uşurată, istovită, Iolanda alunecă de pe
banchetă ca o marionetă dezarticulată şi
leşină.

În sala se lăsă tăcerea. Simţeam că

ascultătorii aşteptau o urmare, că nuvela se
terminase prea brusc. Eventual un happy-end,
veritabil sau oarecare, cu care ne obişnuiserăm
de pe vremea basmelor şi la care nu renunţam
cu plăcere.
 De obicei punctul culminant se aşează e
urmat de o perioadă de respiro, de o
normalizare, fie ea dramatică sau fericită. Aici
apexul era chiar finalul. Nimic după el.
Cei prezenţi se îndreptau tăcuţi spre ieşire.
Câţiva se apropiară de catedra de la care citisem
nuvela, dornici să discute cu mine. I-am ascultat
cu interes, le-am răspuns la întrebări cu
sinceritate. Erau trişti pentru Iolanda, dar se
gândeau la ea ca la o fiinţă reală, convinşi că am
cunoscut-o şi că ştiu ce i se mai întâmplase după
aceea. De ce nu am scris urmarea ? Sperau că
îşi revenise.
Când sala rămase goală şi am început să
îmi orânduiesc paginile, s-a apropiat o doamnă
vârstnică de mine. Timidă cu chipul iluminat de
un zâmbet bun.
- Eu ştiu ce i s-a întâmplat Iolandei. Am
vrut să vă mulţumesc. Am trecut prin aşa ceva,
doar că nu am înnebunit de tot. Dezmeticirea a
fost ca o arsură cumplită. Mai târziu mi-a fost
ruşine.
- Ruşine ? De ce, doamnă ?
- Din pricina fantasmelor erotice. Pe
urmă, din fericire nu prea târziu, am înţeles că
mult mai teribile erau minciunile celelalte, cu
care mă îmbătam singură. Am divorţat. Am tăiat
corzile de la nacelă şi balonul meu a urcat spre
zări albastre. Am redevenit normală.
- Oh ! Îmi faceţi o mare onoare
povestindu-mi toate acestea. Nu am foarte
multă încredere în mine. Nu sunt convinsă că
ceea ce am scris interesează pe cineva. Îmi
dovediţi contrariul. Vă sunt recunoscătoare, i-
am spus, impresionată şi îmbărbătată de gestul
ei.
Ne-am despărţit în dreptul librăriei. Eu
la dreapta, ea la stânga. Nu era prima oară în
care citeam publicului, dar era prima când
majoritatea celor prezenţi nu fuseseră mulţumiţi
de poveste. De ce oare ? Era chiar aşa de tristă ?
Am pus întrebarea prietenului meu
Stoian, cu care colaborez de ani de zile.
Trec drept o femeie cu un mariaj reuşit.
Treizeci de ani de căsătorie. Soţul meu nu a citit
niciodată un singur rând scris de mine. Nici fiul
nostru. Literatura nu îi pasionează. Dar suntem
o familie fericită.
Stoian, desenând la planşetă ca de
obicei, mă priveşte direct în ochi peste
jumătăţile de lentile.
- Întrebi de ce nu le place ? Eu cred că a
înţelege unde duce excesul de minciună, e
îngrijorător. Pe de altă parte, nu avem încotro.
Ne minţim cu toţii un pic, atât cât să ne salvăm.
Măruntele noastre nefericiri sisifice sunt lipsite
de logică. Draga mea, cum altfel am reuşi să ne
suportăm?