17 03 2020

Klava şi Georges Simenon

- Vă mai amintiţi de Ghiuri ? întrebă Bunicul.

- Ghiuri Szabo ? Ăla de s-a numit mai apoi
Ionescu ?
- Ăla, Dane. Ghiuri Ionescu.
- Ghiuri Nasolul, vrei să zici. Fotbalistul ?
- Chiar el, Vlade!
- Eu îmi amintesc de el spuse Rubino. Eram într-
a cincea când el era la facultate. Avea o soră la mine
în clasă şi îi bătea crunt pe cei care nu o lăsau în
pace.
- Avea un frate şi la mine în clasă, spuse Dan-
Ioan. Unul Gigi. Nu ştiu ce-a devenit mai tărziu. Nu
era foarte breaz.
- Aşa-i, că tu erai într-a patra, Rubino într-a
cincea şi eu într-a şasea spuse Bunicul. Ghiuri era
cel mai mare dintr-o familie numeroasă.
- Juca fotbal ca înaintaş, îşi aminti Rubino
scărpinând cu un deget chelia de sub şapcă.
 De câte ori venea la noi, Rubino îşi scotea şapca
în faţa Bunicii şi cerea voie să o pună la loc.
- Permiteţi stimată doamnă unui biet amărât să
îşi ţină creierul la cald. Fără şapcă simt că cerebelul
meu are popoul gol.
Bunica clătina din cap, ridica ochii spre cer şi
flutura palmele gonindu-l ca pe un roi de gâze. Se
cunoşteau de pe vremea pantalonilor scurţi.
- Ce-i cu Ghiuri Ionescu ? întrebă Vlad Dimitriu
care era mai tânăr ca ceilalţi trei şi nu copilărise în
Chişinău. Îl ştiu de la Radio.
- M-a invitat la nunta lui anunţă bunicul.
- Nunta de aur ?
- Nţ ! E văduv. Se recăsătoreşte.
- He, He ! Ce mai crai ! Auzi la el ! strigă
Rubino care era şi el văduv şi afirma că cinzeci de
ani de căsătorie, chiar dacă minunată, sunt destui
pentru un bărbat.
- Cine are acum grijă de tine, Rubi, îl întreba
Bunica ?
- Cum cine ? Amantele, dragă. Nu vezi ce bine
mă ţin ? Curăţel sunt, hrănit sunt, îngrijit sunt, liber
sunt. Ia întreabă-l pe Vasea al tău dacă nu mă
învidiază. Ei, ce zici Vasea ?
Bunica îi trăgea un cot în coaste sau una după
ceafă. În realitate, Rubino îşi vedea singur de grijă
pentru că era un bărbat ordonat şi se ţinea curat, şi pe
el şi micul său apartament. Îşi spăla, îşi călca rufele
şi deretica prin casă. La gătit însă nu se pricepea.
Învăţase să facă ceaiul, cafeau şi să fiarbă ouă şi
cartofi. Atât. De aceea Bunica îi intindea la plecare
câte un pachet şi îi spunea : «Uite Rubişka volumele
pentru bibliotecă. Merci că mi le duci şi mă scapi de
un drum.» Nimeni nu era păcălit, ritualul se petrecea
de fiecare dată în antreu unde îşi îmbrăcau musafirii
paltoanele şi galoşii. Nimeni nu desconspira nimic.
Rubi îşi păstra demnitatea. La ce să-i mai adauge o
amărăciune, lui, care o adorase pe Clara şi nu se
putea consola cu pierderea ei.
Pachetele bunicii îndulceau un pic văduvia lui
Rubi. După decenii de prietenie şi de complicitate cu
Clara, Buna cunoştea preferinţele culinare ale lui
Rubi şi îi strecura câte o crăticioară cu mâncare,
plăcinte cu varză, clătite cu brânză de vaci, şniţele
sau prăjiturele. Eu îl consideram pe Rubi un fel de
unchi pentru că venea deseori la noi în casă. Prânzea
cu noi de două, trei ori pe săptâmână şi era prezent
în mai toate duminicile la masa de familie.
- Ei, şi cu cine se însoară Ghiuri ? întrebă Dan-
Ioan.
Avea o curiozitate amuzată căci fusese căsătorit
de trei ori. Prima soţie îi murise de tânără, a doua se
călătorise la fiica ei din Los Angeles şi nu mai
revenise iar între cele două mariaje existaseră în
viaţa lui Dan-Ioan Basilescu câteva legături mai
mult sau mai puţin trecătoare. Ultima fusese o actriţă
talentată şi frumoasă la care Bunica ţinuse foarte
mult şi cu care rămăsese prietenă.
Dan-Ioan era un bărbat atrăgător chiar şi la peste
şaptezeci de ani. «A fost frumos ca un artist de
cinema» spunea mama care îi admira ţinuta şi
eleganţa. La şaptezeci şi opt de ani se ţinea drept,
părul acum argintiu era tot des şi pieptănat pe spate
iar privirea cenuşie rămăsese la fel de directă. Era o
apariţie distinsă, purta costume de comandă, batiste
cehoslovace la buzunarul sacoului, cravate de
mătase cu picouri sau în dungi oblice şi pantofi
scumpi apăraţi iarna de galoşi de lux dublaţi cu pâslă
în carouri. Auzeam numele lui şi imediat vedeam
stofele fine din lână, caşmirul, mătasea, pielea
chevro, pantalonii de flanel şi cămăşile de olandă cu
butoni de argint. Era singurul care îşi pemitea un trai
indestulat deoarece era foarte instruit şi reuşise să
obţină un post în Universitatea din Bucureşti, la
catedra de limbi slave. Păstrase, nu se ştia prea bine
cum, câte ceva din averea pe care o avusese la
Chişinău, mobile, tablouri, obiecte de preţ aduse în
timp de la conacele familiei. Spre deosebire de
Bunicul şi de Rubi, care la Bucureşti deveniseră
basarabeni anonimi, modeşti şi discreţi, Dan Ioan îşi
transportase silueta de prinţ, vasta cultură şi alura de
mare nobil, aşa cum fusese educat. Profesor
universitar, se pasiona de istorie şi de literatură şi se
învârtea într-o lume de nume cunoscute, de
simpozioane şi de conferinţe în care juca un rol, de
multe ori ipocrit. Era şi el pensionar dar continua să
publice articole despre scriitori ucraienieni şi ruşi şi
să fie prezent acolo unde se aduna lumea bună, dintr-
o nevoie căreia nu îi putea rezista, căutând în toate
grupările intelectuali autentici şi oameni dornici de
adevăr. În alte vremi, Dan Ioan ar fi avut o curte, un
rang, o misiune, aşa cum avuseseră toţi înaintaşii săi.
Când venea la noi, la vechii lui prieteni, Dan Ioan se
reconecta cu el însuşi, redevenea autentic. În lumea
bună în care circula o întâlnise pe Ivana, actriţa
frumoasă şi talentată cu care trăise o mare pasiune
timp de câţiva ani. O părăsise hodoronca-tronca, fără
să dea vreo explicaţie nimănui. Peste puţin timp se
recăsătorise pentru a treia oară cu văduva şefului de
cadedră, un politruc incapabil de altceva decât de
tras sfori. Nimeni nu pricepuse nimic. Femeia era o
cuconiţă veselă, frumuşică, bogată şi umblată. Mama
auzise vorbindu-se despre ea, despre văduviile ei
succesive care o lăsaseră din ce în ce mai înstărită şi
despre vila ei superbă din Cotroceni. Probabil că
Dan-Ioan făcuse un mariaj din interes, mai şti,
spunea mama. Bunica ofta. Asta e viaţa, uneori faci
ce trebuie nu ce vrei. Bunicul tăcea. Înainte de
căsătoria discretă a prietenului său de o viaţă, am
auzit şoapte agitate în camera bunicilor. Ca de obicei
eram ascunsă în spatele fotoliului. Bunicul a rostit cu
năduf : Parşivă treabă, Valentina. Nici nu se putea
mai rău !
Pe nevasta numărul trei o vedeam rar. Lumea
familiei mele şi a prietenilor ei era prea săracă şi în
acelaşi timp prea intelectuală pentru o femeie ca ea,
superficială şi incultă. Dan-Ioan nu îi scuza absenţa
care de altfel nu deranja pe nimeni, dimpotrivă. «Ne-
am căsătorit târziu, fiecare are grupul său de
prieteni», spunea el şi cu asta subiectul era închis. La
întrebările de politeţe : «Şi nevastă-ta ce mai face ?»
Dan răspundea fără ocolişuri : «Cu de-ale ei.
Canastă, cosmetică, bărfeli cu orele la telefon,
cuconeturi, sindrofii. Snobisme, concerte simfonice
din care nu pricepe nimic dar e lume bună la
Atheneu. Nimic nou. Altfel e vioaie, ciripeşte prostii
ca un sticlete. E bine, merci.»
- Norocul tău că e frumoasă, zicea Bunicul cu
ironie.
- Cui ce-i mai trebuie, răspundea Dan-Ioan între
doi peri, aranjând cărţile în evantai în mâna stângă.
Ducem o viaţă confortabilă şi atât. Nu e ca la tine,
Vasea. Şi nici cum a fost între Rubi şi Clara. N-am
avut parte, n-a fost să fie. Acum asta am, cu asta ies
la horă. Cât om mai dansa, că mult nu mai e.
Dan îşi masca amărăciunea sub un soi de
resemnare care părea să vină de foarte departe.
Nimeni nu comenta, nimeni nu spunea «cum îţi
aşterni aşa dormi» şi nimeni nu mai pomenea de
Ivana pe care o simpatizaseră cu toţii.
- Staţi bine să nu cădeţi de pe scaune, rupse
Bunicul atmosfera sumbră. Era şugubăţ. Vă spun cu
cine se însoară Ghiuri şi n-o să credeţi.
- Ei ?
- Cu Klava !
- Care Klava, sări Rubi în sus? Klava-Klavunia ?
Klavuşka noastră ? Cea cu dulceaţa de căpşuni ?
- Eu nu o cunosc, spuse Vlad Dumitriu.
- Sigur că nu cunoşti. Erai prea tânăr. Probabil
că ai fost iniţiat la dame în Craiova, după ce v-aţi
refugiat. Cum să o cunoşti tu pe Klava ? Tatăl meu
m-a dus la ea, râdea Rubi cu sughiţuri. Auzi tu,
Klava nevasta lui Ghiuri! Am trăit s-o aud şi pe asta!
- Cine e Klava asta ? insistă Vlad.
 - Ehehei! Era o fată frumoasă-frumoasă, cu
mulţi pistrui pe braţele rotunde, cu pielea roză şi
pletele strălucitoare ca liţa arămie. Cădeau în valuri
până la brâu. Uneori le ridica şi le prindea în spelci
pe creştet şi atunci îi vedeai ceafa cu zulufii aurii şi
adulemcai parfumul de roze ce ieşea de sub
marginea cămăşuicei. Tătâne-său o dăduse de
nevastă unui negustor bogat din Chişinău, deşi ea nu
voia de loc să se ducă după dânsul. Cică iubea pe
altul.
- Chiar aşa, uitasem Rubişka. Ia mai zi.
Bunicul zâmbea amintirilor.
- Negustorul, bogat şi cam spre şaizeci, se
îndrăgostise de fată care avea ... Cât să fi avut măi
Vasea când au măritat-o ?
- Cel mult cinşpe ani, răspunse Bunicul.
Kleinman îl chema pe negustor. Avea magazin
universal pe strada Varenki.
- Kleinman, că bine zici, Vasea. Avea şi
cârciumă şi depozit de vinuri. Era bogat, ce mai !
Partidă minunată, nu visase niciodată săracul tată a
lui Klava aşa noroc. Dar şi fata ! Boboc, o frumuseţe
! Unicat ! Năsucul cârn, ochii albaşti-verzui, pielea
petală de trandafiri, subţire în talie, picioruşul mititel
şi bine, biiine făcută. Bine peste tot ! Doamne, cât de
frumoasă fu creaţia ta ! se pierdu Rubino în amintiri
duioase.
- Bun, şi ? îl împinse Vlad din spate.
- Şi l-a omorât pe negustor după nuntă, îi
răspunse calm şi sec Dan-Ioan care ştia povestea.
- Oleo ! Şi-au închis-o?
- Nicidecum, că nu a băgat cuţitul în el şi nici nu
l-a otrăvit, sări Rubino.
- Dar cum... ?
- L-a iubit şi l-a iubit şi l-a tot iubit câteva nopţi
la rând la Râmnicu Sărat unde a dus-o Kleinman în
călătorie de nuntă. Plajă la soare, baie în lac şi
masaje dimineţile, mâncărici şi băuturici, amor
nebun de trei ori pe zi. Şi în ziua a şaptea după
nuntă, într-o după-amiază năduşită, negustorul şi-a
dat duhul de plăcere.
- Aşti ! sări Vlad ca fript.
- Noi n-am fost acolo, râse Rubino, dar se aflau
câţiva basarabeni în hotel care au povestit că fata a
început să răcnească de groază de se auzea pe stradă
prin ferestrele între-deschise. Cei din hotel s-au
grăbit să spargă uşa şi au scos-o pe Klavochka de
sub matahală. Kleinman nu era chiar klein, mă
înţelegi.
- S-a auzit repede în tot Chişinăul cum urla
Klava, confirmă Bunicul chicotind.
- Şi voi ? Cum aţi cunoscut-o pe tânăra doamnă
?
- He-hei ! Klava a refuzat să se mai mărite şi a
devenit una dintre damele cele mai iubite şi mai
influente ale oraşului. Petreceri ca la ea nu dădea
nimeni. Nu prea invita femei dar bărbaţii trăgeau ca
armăsarii la fân.
- La fân ? Ha-ha! ai haz Vasea ! Îi consuma cu
frenezie. Avea pofte, da pofte cumplite, ce mai, îşi
amintea Rubino. Iar pe ţânci ca noi - că aşa ne
spunea, ţânci - ne învăţa carte cu multă plăcere şi nu
ne cerea leţcaie.
- Uneori ai fi preferat să plăteşti cu bani, şopti
Bunicul trăgând cu ochiul primprejur să vadă unde
era Buna. Te curăţa ca la pocher. Nu degeaba
murise Kleinman. Femeia îşi cerea drepturile iar în
aşternut era o aristocrată nesăţioasă. O noapte cu
Klava şi dormeai liniştit o lună. Nu-i aşa Dane ?
-Aşa o fi fost. Voi ştiţi mai bine.
- Nu face pe niznaiul Etcetera, că şi tu te duceai
pe acolo. Klava avea o slăbiciune pentru tine. Ai
plimbat-o şi pe lac, aţi fost şi în grădina Copoului.
Eraţi frumoşi ca doi porumbei. Nu-i aşa Vasea, ia zi
? Hai, spune că mint, ceru Rubino confirmare de la
Bunicu.
- Nu mai ştiu, măi Rubi, cum a fost. Au trecut
atâţia ani de atunci. Da ce, ai rămas tot gelos ?
- Ba eu ştiu, se răţoi Rubi fără să ia în seamă
ironia Bunicului. Pe noi ne ţinea Klava doar în iatac,
dar pe Etcetera îl scotea în lume. Ei ? Ei? Numai eu
am memorie ? Măi să fie !
Dan-Ioan tăcea cu ochii în cărţi. Îmi explicase
odată Bunicul de ce îl strigau Etcetera. Dan cobora
dintr-o foarte veche familie de boieri şi primise la
naştere şapte prenume: Dan-Ioan-Matei-Petru-
Alexandru-Mazilu-Andronache. Fiecare prenume
fusese purtat de cel puţin trei înaintaşi şi fiecare
făcuse ceva deosebit pentru Moldova. La şcoală însă
profesorii nu aveau destul spaţiu în catalog pentru un
nume atât de lung şi atunci când strigau prezenţa
spuneau Dan-Ioan etcetera. Aşa îi rămăsese porecla.
Dan se obişnuise.
Îmi imaginam cât de greu trebuie să fi fost să
porţi de pildă numele de Matei şi să ştii că aşa se
numise un înaintaş paharnic sub Petru Rareş, un altul
dregător pe timpul Eteriei şi un al treilea paşoptist.
Trebuie să fi fost obositor să duci povara atâtor
înaintaşi, să reprezinţi într-un fel mai multe
persoane.
- Da, da, numai tu ai memorie bună, spuse
Bunicul împăciuitor. Dar nu am uitat chiar totul nici
eu. Ce timpuri am trăit noi la Chişinău, Doamne, ce
timpuri ! Câţi ani aveam, măi Rubi?
- Cinşpe, şaişpe. Pe la douăzeci Klava ne
obosise destul, ne-a trimis la alt hogeag. Veneau alţii
mai tineri din spate.
- Ei, poate te-a trimis doar pe tine. Pe Vasea îl
mai păstra de rezervă, spuse Dan-Ioan cu un soi de
pizmă inexplicabilă. Îl mai ducea pe la baluri că
Vasea dansa ca nimeni altul. Pluteau amândoi de
rămânea lumea cu gurile căscate.
- Ei na! Pe asta nu am ştiut-o, exclama Rubi
ţâfnos. Ai avut tu un merchez cu Kalvunia, măi
craiule ?
- Ei şi voi ! Exageraţi, nega Bunicul cu sfiiciune
dar simţeam o undă de mulţumire în glasul lui.
Uitaţi că eu am plecat la facultate la Kiev. Eram cel
mai mare dintre voi. Acolo am întâlnit-o pe
Valentina.
- Mare noroc aţi avut să vă găsiţi unul pe
celălalt. Nimeni nu a făcut copii aşa frumoşi ca voi,
Vasea, zise Dan-Ioan admirativ.
- Şi pe Klava aţi pierdut-o din vedere ? se
interesă Vlad.
- Ei aş ! Cum să o pierdem, omule ? Era o
instituţie în Chişinău. Întâlneai la ea politicieni şi
oameni de afaceri. Veneau primarul, prefectul,
Doctorul Iuţi, şeful spitalului. Ehei, lume bună, lume
aleasă. Cu puţin noroc, găseai o proptea, îţi începeai
cariera de acolo
- Dar cine o întreţinea, cine plătea tot luxul ?
 - Dacă plătea cineva ceva nu ştiu, ridică Rubi
din umeri. Eu îi duceam buchete de flori de la
madame Florance şi vişine în ciocolată de la Kluger.
Sau fursecuri. Fursecurile vieneze erau pasiunea ei.
Dar cred că se găseau amatori mai bogaţi ca mine să
o cadorisească cu bijuterii sau cu lazi de şampanie.
Însă Klava nu era întreţinută. Moştenise totul de la
Kleinman. Numele, magazinul, cârciuma şi
depozitul de vinuri. Avea poate şaisprezece ani când
văduvise dar nu s-a speriat de loc. Oh, nu ! A luat-o
cu binişorul, a pus întrebări, a jucat teatrul fetiţei
nejutorate, şi i-a băgat pe toţi şefii în buzunar. A
început prin a fi copilă timidă şi miorlăitoare care se
informa şi sugera soluţii. Le dădea directorilor idei şi
abilă, îi lăsa să creadă că sunt ale lor. În câţiva ani au
înţeles toţi că patroana era ea, că ce spunea patroana
era lege. Profiturile creşteau vertiginos cum nu
crescuseră niciodată pe vremea lui Kleinman. Avea
un cap de comerciantă, era deşteaptă foc. O ştiu
pentru că un timp m-a rugat să îi verific contabilul.
- Erai deja insurat cu Clara dar mai mergeai pe
la ea ? întrebă Dan-Ioan cu un calm aparent.
 - Am terminat comerciala, dacă îi aminteşti.
Klava nu avea încredere în nimeni. M-a rugat să
inspectez registrele şi am făcut-o de dragul prieteniei
noastre dar nimic altceva. Eram prea îndrăgostit de
nevastă-mea ca să calc pe de lături. De altfel nici nu
se punea problema. Klava nu mai era Klava pe care
o cunoscuserăm noi.
- Adică ?
- Era preocupată de afaceri, părea cam tristă,
cam pierdută. Vorbea de bani, de viitor, de investiţii.
- Ştia ce voia, ăsta a fost motorul ei. Ştia foarte
bine încotro se îndreaptă, spuse Bunicul. De la
început a refuzat categoric să se mai mărite. Tatăl
insista, mamă-sa plângea de gura lumii, fraţii o
boscorodeau şi pretindeau bani de parcă era dreptul
lor să îi aibe. Klava nimic. Pe vremea aceea văduvia
era pentru femei o eliberare. După ce scăpase sub
mâna tatălui şi trecuse sub cea a soţului, văduvia
însemna libertate şi autonomie. Pentru Klava a fost o
ocazie deosebit de avantajoasă. Familia voia să se
amestece în afacerile moştenite, ea le-a ţinut piept.
"M-aţi vândut pe bani grei, vă ajunge !" Şi le-a
întors spatele. Au făcut scandal. Au incercat la
tribunal dar degeaba, văduva fusese declarată
majoră.
- Îmi amintesc de tatăl Klavei, comentă Rubino.
A ameninţat-o că nu îi mai furnizează marfă. Klava
i-a râs în nas şi a găsit imediat alţi producători de
brânzeturi. Bătrânul a sfârşit prin a se ruga de ea să îl
reprimească dar Klava a refuzat. A rupt orice
legătură cu familia ei.
- În scurt timp a devenit o damă de lume. Nu
avea de ales, îi trebuiau relaţii, sfaturi bune,
protecţie, ponturi. Era o femeie tânără, foc de
ispititoare, elegantă dar şi extrem de pricepută în
afaceri. Se informa, citea ziare, avea prieteni de
vază, observa şi ochia exact unde trebuie. Nu-i aşa
Dane ? întrebă Bunicul.
Dan-Ioan a confirmat visător din cap dar nu a
spus nimic. Amesteca pachetul de cărţi cu minuţie,
iar şi iar.
- Ei hai, împarte-le odată, îl îndemnă Rubino.
- Deci nu era o damă de lux ca celebrele cochete
de la Paris ?
 - Măi Vlade, aş zice da şi nu. Voi ce spuneţi ?
- Ce să spunem Vasea dragă ? Chişinăul nu era
Parisul şi Klava nu a ruinat pe nimeni, zise Rubi.
Dar cuconetul o ocolea. Era liberă, nu voia nici un
soţ, se culca cu cine avea chef. Sau nu. Era greu să
pricepi cine îi era amant şi cine prieten. Se vorbeau
multe dar se ştiau puţine. Klava nu a distrus mariajul
nimănui, nu a furat soţul nici unei cucoane din
Chişinău. Şi totuşi o detestau.
- Nu şi femeile de rând sau fetele de la mahala
care voiau să aibă norocul ei. Nevestele cumsecade
nu o frecventau dar ea era prezentă în oraş, avea lojă
la teatru, masă rezervată la restaurantul Korenski,
voyaja cu vagon de lux la Viena şi la Berlin pentru
afaceri. Doamna Kleinman a dus întotdeuna o viaţă
îmbelşugată. Chiar şi aici în Bucureşti.
- A venit în Bucureşti ? se miră Vlad
- Ha, ha, ha! a sărit Rubi. Cum să nu fi venit,
deşteaptă cum era. Ruşii erau din nou la uşă! izbucni
el cu triumf amar. De parcă scăpaserăm vreodată de
ei. De turci da, de ruşi, nuuu, niciodată. Din 1812, de
pe vremea ţarului Alexandru I, nepotul Măreţei
Ecaterine, au vrut întreaga Moldovă şi Valahia.
Cică îi alungau ei pe turci, ne eliberau de
musulmani. Aiurea, parcă de religie era vorba. I-au
înlocuit ca să profite ei de bogăţia pământului
nostru, ce să mai vorbim ! Nu aveau ei cum să scape
ocazia celui de al doilea Război ca să pună iarăşi
laba pe Basarabia.
- Rubi, nu te mai enerva. Lasă Marea Istorie
acum, că am tot discutat despre asta. Să ne ocupăm
de poveştile noastre că şi ele sunt istorie, îl calmă
Bunicul. Klava, dragă Vlade, a venit cu mult
înaintea noastră, prin '35. Avea informaţii, avea
intuiţii, fusese în străinătate, în Germania, văzuse
schimbările, era prevăzătoare, era şireată. Nu ştiu ce
o fi fost în mintea ei dar a înţeles înaintea multora ce
se va petrece. Nu avea nimic cu ruşii, erau totuşi
creştini, spre deosebire de turci. Le vorbea limba ca
noi toţi, cum altfel ? Dar nici ea nici noi nu iubeam
politica expansionistă a ruşilor. Ea, ca femeie de
afaceri, era mai avizată. Nu se aştepta la nimic bun
de la ei, indiferent că ar mai fi fost ţarişti nostalgici
sau că erau comunişti sub Stalin. Frica de ei,
repulsia, le avea în sânge, transmise din generaţii,
cum le au mai toţi moldovenii dintre Nistru şi Prut.
A făcut ce trebuie să facă. A vândut, a transferat
banii aici, a cumpărat un bloc cu prăvălii la parter.
Trăia din chirii şi continua să facă afaceri.
- Din păcate nu a ţinut mult timp bunăstarea ei
pentru că prin 48 a pierdut totul, trânti cu năduf Dan-
Ioan. Bine ar fi fost să nu fi venit aici, apuse el cu
năduf.
- Şi eu zic că nu a fost destul de prevăzătoare.
Cei care au fost şi-au transferat averea în Elveţia şi
au şters-o. La ăia intuiţie ! zise Vlad admirativ.
- Comuniştii au venit prea repede şi nimeni nu a
crezut că vor îndrăzni la noi ceea ce făcuseră ruşii la
ei. Trebuia să ai o viziune de ansamblu, să îi cunoşti.
Azi toţi ştiu că ruşii au pus piciorul pe jumate de
Europă dar atunci au început-o diplomatic, cu
vicleşugurile de la Ialta şi viitorul nu se întrezărea
prea clar. Nu bănuia nimeni că vor fi la fel de
amarnici peste tot cum fuseseră la ei acasă. Iar cum
fuseseră la ei, nu prea se ştia, nu prea ajungeau veşti
din Siberia. Cine putea să îşi imagineze lagăre de
reeducare, confiscări masive mascate sub lozinca
naţionalizării, alegeri trucate, deportări, închisori şi
teroarea poliţiilor secrete. Nici Klava, oricât de
deşteaptă ar fi fost, nu a prevăzut ticăloşia lor,
povesti Bunicul.
- Nu i-au lăsat decât o cameră din apartamentul
ei personal pe care l-au naţionalizat şi l-au umplut cu
oameni rămaşi pe drumuri după bombardamente. I-
au luat totul. Blocul, magazinele, depozitul de
marfuri, conturile bancare. Ar fi trebuit să plece la
Paris din timp dar nu a vrut. Nu ştiu de ce.
- Nu-i plăcea acolo. Fusese de câteva ori dar nu
vorbea franceza, Rubi dragă. Iar Klava, dacă vă mai
amintiţi, turuia. Avea darul convingerii, era abilă,
avea vocabular. Franceza însă era incapabilă să o
înveţe, explică Dan-Ioan cu amărăciune.
- De unde ştii ? sări Rubi.Te credeam indiferent
la subiect dar nu, voila surpriză, eşti foarte atent.
- Mi-a spus-o demult, la Chişinău. Pe atunci
pleca des la Paris şi la Berlin să aducă parfumuri,
cosmetice, chestii nemaivăzute la noi în oraş. O
însoţea întotdeuna un translator. Dar una erau
călătoriile şi alta o viaţă definitivă acolo.
- Da, da, ţin minte, se însenină Rubi. Salonul ei
mirosea a 4711. Ea l-a adus şi îl cumpărau toţi
bărbaţii.
- Era deşteaptă, informată, intuitivă dar nu
instruită, spuse Dan-Ioan. Îi era frică de necunoscut.
- Qu'a cela n'y tienne, a rămas la Bucureşti şi s-a
descurcat, râse Rubi.
- Cum ? întrebă Vlad.
- A luat-o de la capăt. Nu-i aşa Vasea ?
- Într-un fel, da, a luat-o de la capăt, confirmă
Bunicul. Venea dintr-un lung şir de sărmani
obişnuiţi să o ia de la capăt. Mai trecea o hoardă de
tătari peste ei, mai dădeau turcii foc la o biserică,
mai urgiseau ruşii un shtetl. Cine scăpa o lua de la
capăt. Ce puteau face ? Aşa şi Klava. Era încă
frumoasă, plină de nuri ca o piersică bine coaptă. A
găsit un tip cu ceva funcţii. Vremurile erau încă
tulburi, '50-'51, acum erai sus, acum te turna unul că
avuseseşi un unchi legionar şi te trezeai la Canal.
Cred că tipul a făcut o înţelegere cu Klava. Ceva de
genul : Mă ajuţi să ies, te iau de nevastă şi îţi rămâne
garsoniera. Omul obţinuse sau moştenise sau
cumpărase, naiba ştie, o garsonieră dublă în
Brezoianu cu vedere spre Cişmigiu. Klava l-a ajutat
cu mijoacele pe care le ştia ea şi superiorii l-au
trimis în Franţa. Delegaţie de serviciu la Partidul
Comunist Francez care ţinea Congres. Soţul ei nu s-
a mai întors. Klava a declarat că ea nu voia să plece
nicăierea, că patria ei e aici şi alte fleoanţe d-astea.
Au divorţat-o automat, nici n-a trecut pe la tribunal.
O formalitate de care s-a ocupat un ofiţer de la
Securitate cu un grad mai înalt. Un tip prezentabil,
cu maniere chiar dacă racolat dintre desculţi. Omul
i-a făcut o curte înfocată, i-a promis că îngroapă
dosarul şi a manevrat abil ca să şi-o bage în pat.
Nenorocitul nu ştia că de fapt Klava îi intindea
capcana. A luat-o de nevastă şi se povesteşte că era
înebunit după ea, acaparator, gelos dar îi făcea toate
poftele. A trăit cu el vreo şase ani şi prin şaizeci
ofiţerul a murit cam la fel ca primul ei soţ.
- A dat ortul popii de prea mult sex ? sări Vlad.
 - Probabil. Nu a fost chiar la fel dar a făcut un
infarct în aşternutul conjugal. Mai trăia când a venit
Salvarea însă l-au găsit în lenjerie neagră : sutien,
portjartier de dantelă şi ciorapi de mătase. Avea
picioarele epilate. Ca o damă de la fanarul roşu.
- Securistul purta ciorapii negri de mătase ?
Sutien de dantelă ? întrebă Vlad ca să fie sigur.
- Securistul, da. Chiar el. A murit la spital.
Cardiologul era basarabean.
- Şi povestea s-a răspândit imediat, de data asta
în Bucureşti, râse Vlad.
- După cum vezi. Probabil că a ajuns şi în
Chişinău, dar ce mai contează.
- Şi Klava ?
- Klava s-a descurcat bine merci. Nu ştiu cum a
făcut dar a moştenit legal pensia ofiţerului. În timpul
căsătoriei obţinuse restituirea apartamentului
nationalizat pe care l-a trecut pe numele unei rude.
Ea locuia în Brezoianu, în garsoniera dublă.
Apartamentul îl închiria unui diplomat de la
americani. Habar n-am cum mergea calimera dar
mergea.
 - Nu s-a mai recăsătorit ?
- La ce bun ? De câte ori o vizitam, de obicei
după o dimineaţă în Cişmigiu, en tout bien toute
honneur, o regăseam înfloritoare. Fusese la teatru
invitată de cutare, acolo îl întâlnise pe cutărescu, a
doua zi se dusese cu el la Parcul Privighetorilor, la
Sinaia cu un al treilea, la Belona cu un al patrulea.
Cineva plătea, cineva o mulţumea. Ne făcea cu
ochiul. Viaţa era frumoasă. De ce să aparţii cuiva
anume ? Asta e Klava.
- Şi acum se mărită cu Ghiuri Ionescu ? Cu
Nasolul, zise Vlad anuzat. Nu vă miră ? Câţi ani să
aibă ?
- Păi dacă eu am optzeci, Rubi şaptezeci şi nouă
şi Dan saptezeci şi opt, atunci Klava trebuie să fie pe
la optzeci şi trei, şi patru. Cam aşa. Plus ou moins.
- Îmi pare rău că nu am cunoscut-o, spuse Vlad.
- Nu aveai cum, eşti mai tânăr ca Dan-Ioan cu
mai bine de zece ani, spuse Bunicul. Dar poţi să vii
cu noi la nuntă. Nu cred că vom fi mulţi.
 - Cum să fim mulţi, Vasea ? Ce n-au treierat
ruşii a cules timpul, zise Rubi care avea amintiri
triste despre familia lui deportată în Siberia.
- Ar fi interesant, zise Vlad tentat de sugestie. L-
am cunoscut pe vremuri pe Ghiuri la Radio. Eu
începeam şi el era jurnalist sportiv. Un bărbat foarte
înalt, bine legat. Manierat, politicos. Era un tip
agreabil. Mi-ar face plăcere să îl revăd. De ce i se
spunea Nasolul ?
- Pentru că îi bătea pe cei care îi necăjeau fraţii.
Dar îi bătea fără milă, de nu se mai apropia nici unul
de ai lui. I se dusese buhul cât de nasol îi snopea mai
ales pe cei care se luau de surorile lui. Aşa i-a rămas
porecla.
- Şi de ce aşa un nume maghiar în Basarabia ?
Nu-mi amintesc să fi fost unguri prin Chişinău.
- Tatăl lui era ungur. Foarte războinic şi acela,
râse Bunicul.
- Ei da, războinic ! Ca să vezi, dădu din mână
Rubi. Nici un războinic. Făcea prăpăd prin bordeluri,
mitocanul. Cerea câte patru fete deodată. Era un fel
de legendă locală, bătrânul lui Ghiuri.
 - Poveşti vechi. Tatăl lui Ghiuri era din Cehia şi
dorise să fie ofiţer dar îl refuzaseră. Armatele aveau
o tradiţie de onoare şi de nobleţe, descindeau din
cavaleri şi din cruciaţi, luptaseră pentru creştinătate.
Tatăl lui Ghiuri purta un nume iudaic şi meseria de
ofiţer îi era categoric închisă. Atunci şi-a schimbat
cu totul numele şi a plecat la Budapesta. Frumos şi
zdravân cum era, ungurii l-au luat în armată şi a
ajuns destul de departe până ce l-au descoperit.
Ofiţerii au vrut să-l omoare pentru a-şi spăla onoarea
dar omul a scăpat fugind în Basarabia. Nu mai ştiu
cum şi-a făcut pierdută urma. Probabil că şi-a
schimbat din nou numele. S-a însurat în Chişinău şi
a făcut mulţi copiii. A rămas însă cu apucăturile din
armata maghiară. Cred că fusese cea mai frumoasă
perioadă din viaţa lui.
- Dintre toţi plozii ofiţerului, e posibil ca
Nasolul să-i fi moştenit ,,capacităţile'', se hlizi Rubi.
Clara mea se întâlnea la biserică cu a doua soţie a
lui Ghiuri care i se plângea că o să moară din aceaşi
cauză ca prima.
 - Da ? Din ce cauză a murit prima lui nevastă ?
se înteresă Bunicul căruia îi scăpase acest amănunt
din istoria diasporei basarabene.
- De epuizare sexuală, aruncă Rubi.
- Poftim ? pufni Dan-Ioan.
- Da, da ! Clara spunea că biata femeie nu mai
ştia cum să scape de Ghiuri care la optzeci de ani
avea program zilnic de... În fine, mă-nţelegi.
- O fi fost ca Simenon, râse bunicul.
- Care Simenon ? se interesă avid Vlad bănuind
o altă poveste nostimă.
- Georges Simenon, tatăl lui Maigret !
- Ah, ăla ! Şi el era un Nasol ?
- A doua lui nevastă spunea că o însăila de patru
ori pe zi. El însuşi declarase că s-a culcat cu zece mii
de femei şi asta în timpului primului mariaj. Crede
cine poate.
- Care nevastă normală face asemenea
confidenţe publice? se enervă Dan-Ioan.
- O nevastă anormală, râse Bunicul. Una care
vrea să-i crape prietenele de invidie.
 - Invidie ? Nu cred, râse Dan-Ioan. Aţi încercat
vreodată zece zile la rând de câte două ori pe zi?
Măcar în concediu. Le-aţi fi auzit că nu doresc aşa
un tratament nici duşmancelor lor. De patru ori pe
zi! Auzi ! No way.
- Nu cunosc adevărul-adevărat dar Simenon
avea o aură de mare viril. Scrie în biografiile lui
despre apetitul său deosebit. Sigur că nu asta l-a
făcut celebru, ci romanele sale, comisarul Maigret şi
nu numai.
- Dacă Ghiuri îi seamănă atunci, spuse Vlad
surescitat, Klava şi-a găsit partenerul ideal. Fierbinte
cum e...
- Cum era, Vlade, cum era, că nici unul dintre
noi nu mai ştie cum e ea acum şi nici ce aşteaptă de
la un soţ de nouăzeci de ani. Hormonii se mai
potolesc cu anii, nu-i aşa, spuse Dan-Ioan iritat.
Poate vor fi pur şi simplu fericiţi. Le-o doresc şi într-
un fel mi-o doresc şi mie.
-Ţie ? De ce ţie Dane ? sări Rubi nedumerit.
- Dacă ei vor reuşi la vârsta lor poate mai sunt
speranţe şi pentru mine.
 - Speranţe pentru ce ?
- Să fac şi eu o femeie fericită. Măcar câţiva ani.
Nu am reuşit niciodată aşa ceva. Mai bine spus, am
ratat de fiecare dată. Am lăsat să treacă ocazi pe
lângă mine ca prostul. Asta e ! Cine dă cărţile ?

Masa de poker se prezentă la Biserica Sfântul

Spiridon la cununia Klavei cu Ghiuri. Cei patru nu
au povestit nimic sau eu nu am auzit oricât am tras
cu urechea. Bunica a spus că Sfântul Spiridon e
gelos pe nuntaşi şi le distruge căsătoriile, de aceea
cei care se cunună acolo se despart. Prostii, declară
Bunicul. Oricum nici Bunica şi nici soţia lui Vlad nu
au participat. Klava nu avea de ce să fie supărată,
preferase dintotdeuna prezenţa bărbaţilor. Pentru o
dată nevasta snoabă şi fandosită a lui Dan-Ioan
Etcetera ar fi dorit să meargă dar el refuză categoric.
«O să-şi arate rochia nouă la altă paranghelie». De la
Buserică micul alai se duse la Bucur, într-unul din
saloanele restaurantului. Din multele chibiţări din
spatele fotoliu am cules fărămituri, aluzii şi glumiţe
şi am tras concluzia că nunta fusese frumoasă. Cei
trei crai de la Chişinău şi Dartagnianul lor mai
tânăr, erau bucuroşi pentru Klava şi puţin înduioşaţi.
Îi legau aşa de multe istorii mici de Istoria cea Mare.
Lumea lor nu mai exista, erau nişte supravieţuitori
anonimi şi uitaţi, relicve, dar uite că se mai bucurau
de ceva frumos, că li se întâmpla să mai trăiască
momente deosebite.

Au trecut mai mulţi ani. Bunicul meu mergea

anevoie în baston dar se ţinea încă bine şi mintea îi
era clară. După ce tradusese fabulele lui Krâlov în
română şi în franceză lucra la un studiu comparat
între poetul rus şi La Fontaine. Eu terminasem liceul
şi eram studentă. Într-o zi aurie de septembrie am
intrat împreună în Cişmigiu pe la poarta dinspre
Brezoianu. Coroanelor platanilor înalţi cu
trunchiurile descojite ascundeau clădirile de dincolo
de gardul parcului.
- Unde era garsoniera Klavei ? l-am întrebat. In
care dintre blocuri ?
- Ce ştii tu despre garsoniera Klavei, kroşka ?
 - Tot ce ai povestit înainte de nunta ei cu Ghiuri.
La partida de poker de la Sfântul Vasile, îţi mai
aminteşti ? Aveam paisprezece ani.
- Erai în spatele fotoliului ?
- Îhâ.
- Doamne, Doamne, câte oi fi auzit din ce nu
trebuia să auzi, kroşka maia.
- De aceea sunt mai deşteaptă. Cineva trebuia să
le audă şi să le preţuiască. Unde locuia Klava ?
Bunicul s-a răsucit spre blocul din dreapta cu
multe ferestre şi a încercat să distingă printre
frunzele copacilor.
- Nu mai văd bine. Trebuie să fie la al patrulea
rând. Dacă e o basma roşie la geam atunci e acasă.
Aşa era pe vremuri, înainte de Ghiuri. Nu mai ştiu
cum e acum.
- Klava mai trăieşte ?
- Da, sigur că mai trăieşte. E inoxidabilă.
- Şi Ghiuri ?
- A murit acum doi ani. După Rubi. Klava s-a
ocupat foarte bine de el, l-a îngrijit pe ultima sută şi
suta a fost lungă. Nu era bolnav, doar slăbit, fără
putere. Ce vrei, la nouă'şase nu te aştepţi la maraton.
- Klava l-a iubit deci, nu-i aşa ?
- Nu ştiu kroşka pe cine a iubit Klava la viaţa ei
şi nici dacă a iubit pe cineva. Poate că i-a iubit pe
mai mulţi pentru un scurt timp. Poate a crezut doar
că îi iubeşte. Nu mi-a făcut nici un fel de confidenţe.
Bunicul era nostalgic şi îl simţeam călătorind
departe, în amintiri ale căror culori le cunoştea doar
el.
- Klava era o femeie care adora viaţa, libertatea,
afacerile, bunăstarea, bărbaţii. Eh ! O fiinţă
deosebită în felul ei dar nu una obişnuită. Puteai să
cazi nebun după ea dar nu îţi legai soarta de aşa o
femeie.
- Nu te mai duci să o vizitezi ?
- Vezi tu, cât a trăit Valentina, mă duceam ca să
îmi aduc aminte de trecut. Mă amuza, mă revedeam
tânăr, înainte de însurătoare, când visam cai verzi pe
pereţi şi totul mi se părea posibil. Nu socoteam
vizitele la Klava trădări sau înşelăciuni. Nu am
înşelat-o niciodată pe bunica ta. Eram croit pe
modelul vechi : te distrezi cât te distrezi pentru că
jeunesse doit se passer dar când te însori stai în
banca ta şi îţi vezi de familie. În tinereţea noastră
învăţam morala la biserică dar mai ales nu exista
penicilină. Bunicul clipi dintr-un ochi şmechereşte.
- Si acum, după ce Buna a plecat la Ceruri, de ce
nu mai vrei să o vezi pe Klava ?
- Nu ştiu. Nu-mi vine. Sunt prea bătrân, am prea
multe amintiri recente mai dragi, mai lipite de suflet.
Chişinăul a rămas departe, a dispărut odată cu Rubi
şi cu Dan-Ioan. Cu cine să-l mai împart ?
- Cu mine. Eu te ascult cu plăcere. Sunt numai
ochi şi urechi, doar povesteşte-mi.
Bunicu râse înduioşat.
- Klava, Klavunia, Klavuşka. Ce mister şi
femeia aceasta. Ar trebui tu să îi faci o vizită. Ai să-
mi povesteşti impresiile tale.
- Crezi că mă va primi ?
- Sigur că da. Îi spui că eşti nepoata mea şi că
Vlad e prietenul nostru de familie. Vlad s-a ocupat
de moştenirea de la Ghiuri. Curios e că şi Dan-Ioan
tot Klavei i-a lăsat totul. Vlad le-a transferat,
Ekaterinei, fata Klavei.
- Klava are o fată ?
- Da, o fată, Katia. Are acum vreo şaptezeci de
ani. Vlad ştie mai bine, a întâlnit-o de câteva ori.
- Cine era tatăl ei ?
- Eh ! Cine să ştie. Cred că nici Klavunia nu ştia.

x x
x

- Rubi a întrebat odată : Klava, cea cu dulceaţa

de căpşuni ? De ce ?
Klava chicoti cu plăcere din moalele fotoliului în
care se adunase ca o pasăre în cuib.
- Veniseră pentru prima oară la mine ei doi,
Vasea şi cu Rubino. Era după-amiază, vară, cald,
erau îmbrăcaţi în costume de in, eleganţi şi stingheri.
Erau emoţionaţi. Le-am oferit cafea, o dulceaţă cum
se făceau pe vremuri, cu fructe întregi în sirop foarte
legat şi apă rece. Rubino s-a înecat cu o căpşună şi
era să se sufoce. I se lipise în fundul gâtului, nu
putea să o înghită dar nici s-o scuipe. Au fost clipe
teribile. Îl băteam pe spate, Vasea îl scutura dar
Rubi se sufoca tot mai tare. Cu ultimele puteri a tuşit
din rărunchi şi a expulzat căpşuna întreagă. Era
aproape leşinat de spaimă şi de efort. De atunci nu
a mai pus gura pe dulceaţa de căpşuni.
Tăceam amândouă. Klava mă privea atentă,
puţin amuzată. Eram foarte diferită fizic de ceea ce
fusese ea la aceeaşi vârstă. Eram înaltă, cu părul
drept şi negru, cu ochii căprui şi nu aveam de loc un
nas cârn. Aş fi vrut să îl am pe al ei. Ea era şi mai
micuţă decât fusese în tinereţe, dar încă plăcută la
vedere. Mignonă, desigur diminuată de ani, dar
coafată, manichiurată şi îmbrăcată într-o ţinută
Hollywood, un soi de pijama de interior din mătase
grea, verde ca ochii ei. Se ridica uşor, păşea dreaptă,
ţinea tava de cafea în mâini sigure, netremurânde.
Se aşeza, se ridica imediat pentru că uitase paharul
cu apă, apoi o pornea din nou la bucătărie după o
tipsie cu fursecuri de la Nestor. Părea că nu o
încetineşte nimic. Era funcţională şi alertă.
- Îmi aminteşti de fata mea, îmi spuse privindu-
mă atent. Nu îmi semăna în nimic. Eu am fost
roşcată cu părul ondulat, foarte albă şi mai scundă.
Ea a ieşit brunetă, smeadă, înaltă. O trestie ca tine.
Seamănă cu cei dinspre tatăl ei. A fost o tânără
foarte frumoasă. Cum eşti şi tu acuma. Nu-i de
mirare, eşti nepoata lui Vasea. Ah ! Ce flăcău superb
era ! Ce dansator minunat !
- Era frumos tatăl ei ?
- Era mai mult decât frumos. Era rasat. Katiuşa
nu l-a moştenit întru totul. Ce să-i faci ? Amestecul
dintre o evreică şi un sânge nobil nu dă neapărat o
prinţesă. Dar nu m-am plâns şi nici nu am fost
dezamăgită. Katia a fost un copil formidabil şi cred
că a moştenit destule calităţi pe care eu nu le am.
- Ce fel de calităţi ?
- A fost foarte studioasă, are talent la limbi
străine, i-au plăcut cărţile de mică. Eu am crescut-o
dar ea a cerut singură cărţi, creioane, filme, teatru,
călărie, ski, patinaj. I-am luat profesoară particulară
de germană, de engleză, de pian pentru că aşa a vrut
ea. Franceza a învăţat-o singură, de la şcoală, fără
ajutor. De la mine nu a moştenit mare lucru dar e un
om de cuvânt, cum am fost şi eu. A ajuns profesoară
la Universitate, doctor în stiinţe, a predat în
Germania şi în Anglia. A publicat nenumărate cărţi.
Nu am visat niciodată aşa ceva.
- Nu, probabil că nu, dar ce aţi visat aţi realizat.
Nu asta e important ?
- Poate că ar fi fost dacă aş fi avut parte de
dragoste, de fericire. Am avut bani, am avut case şi
bijuterii, călătorii şi bărbaţi. M-am descurcat. Am
supravieţuit.
- Dar aţi fost iubită.
- Poate de bunicii mei. Mama mea nu avea timp
să ne iubească, tata nici atât. Când au observat că
sunt frumoasă m-au cocoloşit puţin ca să mă vândă
mai bine. Numeau asta o investiţie. Hm... O mizerie
de investiţie mirosind a coada vacii. Fraţii şi surorile
mele mă urau. În noapte nunţii am fost gata să mă
otrăvesc numai să nu o simt pe gorila aceea duhnind
a vodcă atingându-mă. M-am stăpânit şi i-am dat ce
a vrut până a icnit definitiv. Am crezut că voi fi
liberă, că voi putea să aleg pe cine voi dori. Aiurea !
- De ce nu s-a putut ?
- Pentru că aşa e viaţa când trebuie să ieşi la un
liman. La răspântii faci compromisuri, faci ce
trebuie, nu ce îţi place. Când m-am îndrăgostit cu
adevărat nu am căzut pe omul potrivit. A fost
singura dragoste împărtăşită dar nu se putea realiza.
Veneam din lumi diferite. Departe, pe o insulă pustie
sau pe un vârf de munte, am fi putut uita de unde se
trăgea fiecare dintre noi şi mai ales ce deveniserăm.
Dar nu în societatea noastră de atunci. De aceea am
făcut-o pe Katia. Am vrut să îmi rămână ceva de la
el.
- Şi el a ştiut ?
- Într-un târziu. Prea târziu. Katiuşa mergea deja
la facultate, aici, în Bucureşti. Asemănarea fizică,
numele, i-au sărit în ochi. Mi-a reproşat că nu i-am
spus.
- De ce nu i-aţi spus ?
- Ei, povestea e prea lungă.
- O poveste adevărată nu e niciodată prea lungă.
 - Poate ai dreptate. Dar a mea e complicată. Am
avut o lungă discuţie atunci când am venit la
Bucureşti. El era deja aici, lucra, publica, avea o
lume a lui. Îmi scrisese regulat după moartea primei
lui soţii. Nu mă uitase, mă iubea la fel de tare. De
dragul lui am venit la Bucureşti. Voia să ne
căsătorim. Ştia că am o fiică dar nu îi păsa, nu i-am
prezentat-o. Nu ştia că e a lui şi nu i-am spus. Când
l-am revăzut am înţeles că făcusem o mare greşeală
venind la Bucureşti. Trebuia să fi plecat la Paris.
- Ar fi venit după dumneavoastră ?
- Poate că da. Deşi el era legat de România prin
istoria neamului său. Erau funii teribile. Dacă am
venit era pentru că bănuiam că nu l-aş fi putut
dizloca din ţară.
- Era înainte de război ?
- Da. Nici unul dintre noi nu ştia ce va urma.
Poate am făcut totuşi bine venind la Bucureşti. Cine
ştie ce aş fi realizat la Paris sau în Elveţia ?
Libertatea de acolo nu garanta neapărat succesul.
- Acelea au fost locuri unde v-aţi gândit să vă
stabiliţi ?
 - Nu neapărat. Vizam mai degrabă America. Era
în tradiţia evreilor europeeni să plece spre America.
Oricum era clar că trebuia să părăsesc Basarabia.
Nemţii coceau un nou război şi dacă izbucnea, nici o
ţară europeană nu mi se părea sigură. Numai cine nu
voia să vadă, nu vedea.
- Şi totuşi aţi ales Bucureştiul.
- O parte din mintea mea l-a ales. În ciuda
evidenţelor. Flacăra nu murise. Speram ca proasta
să am parte de dragoste. El mă chema insistent. Eu
eram prudentă, nu voiam complicaţii. El se învârtea
într-o societate de intelectuali, de poeţi, de artişti şi
de politicieni. Eu eram comerciantă, femeie de
afaceri, trăiam în lumea bancherilor, a furnizorilor, a
industriaşilor. O aveam pe Katia. Eram bogată, de
aceea oamenii nu insistau pe ideea de copil din flori
dar se şoptea pe la colţuri. El ar fi trecut peste toate
acestea. Eu nu. În lumea mea vorbeam în cifre şi
bilanţuri. În lumea lui nu cunoşteam limbajul. Nu
îmi plăcea să mă simt inferioară. Când deschideam
gura riscam să spun prostii. Eram mult prea incultă.
- Cine a suferit mai mult ?
 - Fiecare în felul său. A venit războiul, apoi
comuniştii. Aveam altele pe cap. Ne-am resemnat,
am supravieţuit. Probabil că eu am fost mai
rezistentă, căci uite, mai trăiesc încă. Pe el l-a ros
dragostea noastră neîmplinită. L-a supărat foarte tare
că am păstrat-o pe Katia doar pentru mine, că nu a
cunoscut-o de mică.
- Şi ea ?
- Ea a înţeles. A fost fericită să îşi cunoască
tatăl. Îl admira dar nu ştiu dacă a apucat să îl
iubească. Nu stiu cum îşi iubeşte o fiică tatăl. Eu l-
am urât pe al meu. Al ei a ajutat-o mult, a îndrumat-
o în carieră, cu dragoste, cu grijă. A făcut sacrificii
pentru ea. S-a căsătorit cu Aimee, s-a mutat in vila ei
si i-a lăsat Katiei apartamentul său din Batiştei. A
făcut multe din ce trebuie să facă un tată care îşi
iubeşte copilul. A fost secretul lor. O comuniune
care sper că l-a fericit.
- Poate v-a iertat.
- Nu mai are nici o importanţă. Katia mi-a
povestit demult că de dragul ei a sacrificat o mare
pasiune.
 - Cum aşa ?
- Nu am ştiut niciodată prea bine. Ştiu doar că i-
a obţinut Ekaterinei un post de lector la facultate. Se
spunea că şeful lui care era pe moarte i-a cerut un
mare serviciu pentru a o ajuta pe Katia. Probabil că
Dan a acceptat deoarece Katia a primit postul.
M-am gandit la Ivana.
- Nu, nu a mai avut nici o importanţă dacă m-a
iertat ori nu. Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi
fost dacă acceptam să mă mărit cu el. O jidovcuţă cu
bani şi un descendent dintr-o familie străveche. Am
fi fost sfâşiaţi de societate, montaţi unul împotriva
celuilalt. N-ar fi mers nici înainte de comunişti nici
sub ei. Nu aveam dosar bun nici colo, nici dincolo.
Nu cu el făceam pereche.
- Dar cu cine ?
- Cu cine ! Cu unul de seama mea. Cu unul la fel
de diferit ca mine.
- Cu Ghiuri ?
- Tata ne căra la oraş să îl ajutăm la descărcat
butiile cu brânză. Plecam pe jos, fraţii mei mai mari
şi cu mine, că eram prima fată născută după ei.
Aşteptam la negustori în poartă să vină ţata cu căruţa
plină. Într-o zi am văzut un vlăjgan scuturând un
băiat cum scuturi pomul să-i cadă roadele. Îl zguduia
de băiatul nu mai apuca să respire şi îi striga : ,,Ai să
te mai iei de soră-mea, golane ? Să mai pui odată
mâna pe ea şi ce primeşti acum e nimic pe lângă ce
vei păţi !'' Şi îl pocnea peste tot. Am rămas
înţepenită locului. Mi s-a părut cel mai frumos
flăcău din lume şi mi-a căzut cu tronc.
- De ce ? Bătea un copil mai firav.
- Pentru că îşi apăra sora. Pe mine nu avea cine
să mă apere. Tata îl bătuse cu frânghia udă pe fratele
meu mai mare care se dăduse la mine dar mă pocnise
şi pe mine. Nu pentru că fapta fratelui meu ar fi fost
o excepţie în sat, ci pentru că îi strica marfa. Eu
eram marfa. În băiatul cel firav, cum spui tu, îl
vedeam pe Liova, un idiot de frate, un nemernic din
care nu s-a ales nimic bun.
- Bătăuşul era Ghiuri ?
- El era. Mi se părea un cavaler fără frică şi fără
prihană. Visam noaptea la el. I-am vorbit de câteva
ori, când mai mergeam în oraş. Era nedumerit, mă
privea ironic.
- S-a îndrăgostit de dumneavoastră ?
- Ei aş! Avea alte preocupări, alte planuri. Nu se
încurca el cu mine. I-aş fi căzut în braţe, un cuvânt
să fi spus, dar Ghiuri avea un soi de onestitate bine
mascată de glume. Pentru el eram o fetiţă nostimă, o
gâsculiţă. Nu-şi pierdea el onoarea ca să profite de
mine. Nu era ca fraţii mei.
- Nu ştiam cum era Ghiuri. Nu prea s-a povestit
despre el acasă.
- Ghiuri a plecat la Bucureşti înaintea mea. A
auzit că m-au dat după matahala de Kleinman, a aflat
tot ce s-a întâmplat după aceea dar nu a venit
niciodată la mine, nici după decesul porcului şi nici
mai târziu, când mi se cunoştea numele. Nu îl
interesam şi oricum, aşa cum îţi spuneam, avea alte
planuri. L-am întâlnit întâmplător peste ani, după
război. Cursese multă apă pe Dunăre de atunci. Era
recăsătorit şi avea o carieră înfloritoare la radio.
Reporter sportiv. Era acelaşi dar periat, om de lume.
Ne-am bucurat de revedere şi am strâns legătura.
Venea pe la mine deseori, aşa cum veneau toţi
basarabenii. Fără încurcături amoroase. Prieteni
vechi. Aveam despre ce vorbi, aveam ce să ne
amintim, schimbam veşti şi poveşti. Uite aşa a fost.
Frumos. Aşa a trecut totul, ca o boare de primăvară.
Ca un vals la un bal pe malul Prutului.
- V-aţi împlinit un vis căsătorindu-vă cu Ghiuri ?
- Ei na ! Eşti romantică.
- Cred că da.
- Ghiuri avea nevoie de mine. Nu îl puteam lăsa.
Era singur, fără copii. Fraţii lui cei mulţi erau ori la
ruşi, în Chişinăul nostru luat de ei, ori in Israel, ori la
cimitir. Urmaşii lor... Ce să mai vorbim. Şi pe urmă,
era şi ceva ironie în căsătoria noastră târzie. Nu ? A
fost singura din cele patru la care am zis da din
inimă. Păcat că se întâmpla la celălalt capăt al vieţii.
Cine ştie cum ar fi fost viaţa mea dacă Ghiuri m-ar fi
luat în serios la cinşpe ani ?
 - Eh, kroşka, kroşka oftă Bunicul după ce i-am
povestit vizita mea la Klava. Ruşii spun că trebuie să
mănânci un funt de sare împreună cu un om ca să
ajungi să îl cunoşti.
- Ce e un funt de sare ?
- O măsură veche de greutate. Cam cinci sute de
grame. Cred că am mâncat mai mult de atâta într-o
viaţă împreună cu Dan-Ioan. Şi aflu de abia acum,
după ce el nu mai este, că a iubit-o pe Klava. Şi că el
a fost marea ei iubire. Daaa. Multe mi se explică
acum. Multe, multe şi mărunte şi mai mari. Deh !
- Ai cunoscut-o pe Katia, pe fata Klavei ?
- Am văzut-o de câteva ori. Odată în foaierul
unui teatru. Altădată a venit la Klava când eram în
vizită cu Robi. Îi adusese nişte cumpărături dar nu a
stat decât puţin. Si ultima dată la Sinaia, în parcul
din centru. O doamnă d'un certain age, teribil de
instruită dar fără morgă. Normală, deşteaptă,
fermecătoare şi ca fizic dar şi prin bogăţia minţii.
Era căsătorită, avea copii şi nepoţi, era echilibrată.
Cred că ce a moştenit de la Klava a fost o
propensiune spre fericire. Bunica ta a plăcut-o
foarte tare. În cameră mi-a spus : ,,Katia seamănă cu
cineva cunoscut. Nu ajung să pun degetul pe acel
cineva.'' Acum, na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o : ar fi
înţeles imediat.
- Buna a stat de vorbă cu Klava la Sinaia ?
Credeam că nu o place.
- Valentina nu avea nimic împotriva Klavei. Se
cunoşteau, îşi vorbeau uneori la telefon. Şi Clara o
cunoştea, spre mirarea lui Rubi. Eu am avut mereu
impresia că nevestele noastre o admirau pe Klava.
Nu o snobeau, nu o vorbeau niciodată de rău. Dacă
la Chişinău nu se vizitaseră era pentru că făceau
parte din lumi diferite şi renumele Klavei nu era
chiar onorabil. Bunica ta însă spunea că ea, dacă s-ar
fi trezit în aceleaşi circumstanţe, nu ar fi ştiut să se
descurce. Si pe urmă, na, Klava, cum bine ai înţeles,
îîh..., cum să spun ? În fine, să lăsam, nu e un
subiect de discutat cu o nepoată.
Desigur că nu. Dar îmi imaginam şi singură la ce
se gândise bunica. Klava îi învăţase multe pe tinerii
ei prieteni. Graţie ei nevestele lor fuseseră fericite în
viaţa lor intimă. Nu era puţin lucru dar evident,
Bunicul nu putea să îmi povestească asta.
- Aţi stat de vorbă în parcul Cazinoului din
Sinaia ?
- Ne-am aşezat la terasa ceainăriei, am comandat
prăjituri, cafele, ceai şi am vorbit de mai multe. De
fapt au vorbit femeile între ele. Eu ascultam. Bunica
ta discuta cu poftă de parcă îi dispăruse oboseală.
Ştii, a fost ultima vacanţă a Valentinei. Se simţea
deja vlăguită fără motiv căci zăcea mai tot timpul.
Amarnică boală.
- Ai o amintire frumoasă despre ziua aceea, nu-i
aşa ?
- Da, o amintire însorită. Valentina mea părea
din nou interesată de tot, cum fusese toată viaţa. A
fost o învăţătoare minunată, îţi mai aminteşti ?
- Sigur că da. A fost bunica cea mai formidabilă
din lume. Aşa cum eşti şi tu.
- Eh, kroşka-kroşka maia. Klava a venit la
ambele inmormântări, şi la cea a Clarei şi la
Valentina. Frumos din partea ei.
 - Poate că ar fi vrut să fie ca ele, nevastă iubită şi
doamnă cumsecade.
- Poate. Fiecare dintre noi ar fi vrut să fie ceva
mai mult sau altcineva. Să ne fi trăit viaţa altfel, mai
bine, mai drept, cu mai puţine compromisuri. Am
făcut ce am putut. A fost rău şi greu de multe ori, a
fost mai uşor alteori, dar a fost şi bine şi frumos.
Viaţa, deh !
- Klava a spus că a trecut ca o boare de
primăvară, ca un vals la un bal pe malul Prutului.
Bunicul râse în barbă întristat şi înduioşat în
acelaşi timp. Ţinea ochii închişi. O lacrimă îi
alunecă pe obraz.
Azi ştiu că aşa vedea mai bine trecutul, îl retrăia
aievea. Trecutul care mă fascina şi care îşi dezvăluia
misterele cu fiecare amintire, până în ultima clipă.
- Al Siretului. Balul a fost pe malul Siretului.
Am dansat o noapte întreagă, neobosiţi, nici nu ştiu
când s-a risipit întunericul. Vântul bătea uşor dinspre
ape, aerul era parfumat de petunii şi de liliacul
sălbatec, eram tânăr, exaltat, mă avântam, valsam
amândoi, ochi în ochi, în vârtejuri, iar şi iar. Nu
existam decât noi doi pe lume. Pluteam, totul mi se
părea posibil şi eram aşa de fericit, aşa de fericit !