IFIGENIA

Ifigenia avea cinci ani jumate când a murit în

incendiul provocat de ea însăşi. S-a întâmplat într-o
duminică de vară, la sfârşit de august. Era pe vremea când
lumea nu avea încă tevizoare şi timpul era mai săţios, nu
fugar şi uşor ca fumul, cum e azi.
Familia Mateescu mâncase de prânz în sufrageria
casei, toţi în jurul mesei celei mari, altfel decât în restul
săptămânii, când prânzeau rând pe rând la bucătărie, după
cum venea fiecare de la şcoală sau de la serviciu. Ambele
bunici, cuscre între ele, împreună cu mătuşa Clara,
pregătiseră mâncarea de duminică din zori, înainte de
slujba de la biserica Popa Chiţu. Ca de obicei în prag de
toamnă, avură la antreu salată de vinete înconjurată de
felii de roşii, ardei copţi cu rondele de ceapă strălucind în
amestecul de ulei cu oţet şi telemea de bivoliţă cu măsline
pentru îmblânzit ţuica. Apoi supă de găină cu găluşte şi la
urmă pureul de cartof, pufos şi aerat, cu şniţele din pieptul
orătăniei şi câte o lingură de sote de mazare nouă pentru
cei care voiau. Îngheţată la desert şi colivă de la pomana
pentru moş Păun, fratele bunicului Mateescu. Avocat şi
om de onoare, Moş Păun fusese exterminat la Aiud.
Colivă au vrut toţi, îngheţata o lăsară pentru vremea
cafeluţei de la cinci după-aniază.
Masa era servită în serviciul cel bun, cu farfurii mici
pentru antreuri şi întinse pentru felul doi. Cele adânci
aşteptau în teanc pe bufet, lângă suportul pliant pe care se
aşeza supiera fierbinte. Vesela era străjuită de toate
tacâmurile, în ordinea folosinţei, din exterior spre farfurii:
furculiţe mici, furculiţe mari şi linguriţe - la stânga; cuţite
mici, linguri şi cuţite mari - la dreapta; Şervetele de
damasc cu monograme brodate, rulate în inele, ascundeau
înlăuntru câte două şerveţele de hârtie, pentru ca
doamnele să nu păteze cu ruj albul imaculat. Păhăruţe şi
pahare se alăturau suporturilor delicate din alpaca, pe care
se sprijinea la nevoie cuţitul cu urme de carne sau de sos.
Decorumul servea copiilor ca să înveţe rosturile bunei
cuviinţe, iar adulţilor să reziste timpurilor vitrege, să îşi
păstreze obiceiurile moştenite din bătrâni.
Deşi mâncaseră cumpătat, unii chiar cu porţii foarte
mici, erau îngreunaţi de bunătăţile mesei. Totuşi fiecare
ajutase la căratul vaselor murdare şi al castroanelor,
străbătând în şir indian marele hol, oficiul şi holuleţul,
până la bucătăria din spatele casei. Apoi Lidia şi Petru se
retrăseseră la ei în dormitor să tragă un pui de somn. Era
unicul somn de după-amiază, la care visau de când
terminaseră facultăţile şi semnau condica pentru o leafă.
Pe seară intenţionau să meargă la cinema.
Bunica Ileana spălase vasele, bunica Dorina le şterse,
mătuşa Clara le rânduise cumsecade în dulapul din oficiu
şi în sertare. Toate trei se retraseră în fostul salon al casei,
în dosul celor şase uşi care formau glasvantul, acoperit
acum de perdeluţe de voal gălbui, opac. Pe vremuri, când
se dădeau petreceri, glasvantul era împins pe şine în
perete, iar holul cel mare dintre încăperi şi salonul
formau o minunată sală de bal. Se dansa, se glumea, se
râdea în hohote pe canapele. Alte vremuri. Pe atunci
Mateeştii aveau o bucată de pământ la ţară cu un conac
modest şi condortabil, de care se îngrijea Moş Păun,
avocat şi proprietar, fratele bunicului Ion, avocat şi el.
Primul fusese ucis de comunişti, al doilea se prăpădise în
patul său de inimă rea. Moş Păun trimitea familie cele
trebuincioase traiului, venea la Bucureşti de câte ori avea
procese, trăgea în casa Mateeştilor, casa lui şi al fratelui
său Ion, pe care nu o împărţiseră niciodată, aşa cum nu
împărţiseră nici moşioara. Rar înţelegere mai caldă şi mai
omenoasă ca în familia Mateeştilor. Credinţele şi
misiunile lor coborau din vechime, de la boierii de pe
vremuri: Dumnezeu, neamul, familia, copiii. Să ajut cât
pot şi să evit discordia.
 Acum, sub ăştia care le luaseră totul, îl omorăseră pe
unchiul Păun, îi grăbiseră sfârşitului bunicului Ion şi
decimaseră atâţia oameni de valoare, Meteeştii
supravieţuiau. Deveniseră cu toţii complet orăşeni.
Cumpărau totul din piaţă şi doar punând în comun
salariile tinerilor şi pensioarele amărâte ale văduvelor,
puteau să se apere de sărăcie la adăpostul casei seculare.
De când familia o invitase pe mătuşa Clara să locuiască la
ei, salonul se transformase în dormitor gimnazial. Aşa
spunea bunica Ileana: ,,suntem ca la internatul de la Notre
Dame, fetelor. Toate în aceaşi cameră. O să povestim
despre băieţii de la Sava". Şi chicotise şugubeaţă.
Toate trei se întinseseră frânte de şale pe divanele lor
ieftine, cumpărate din Bărăţiei şi acoperite cu saltele pe
măsură, făcute de Onofrei, saltelar şi tapiţer amârât, care
se aciuiase în Vitan, după ce îi confiscaseră ăştia atelierul
şi casa din centru. ,,Cică a fost naţionalizare, spunea
Onofrei. Ce naţionalizare ? Mi-au dat ceva în schimb ?
Ioc ! Mi-au luat munca de o viaţă. Aveam doi angajaţi şi
au spus ce eram burghez exploatator. M-au dat afară din
casă, din casa pe care am construit-o cu munca mea.
Mama lor !" pufnea Onofrei, plin de obidă, ştiind că la
Mateeşti în casă putea să-şi descarce sufletul. Saltelarul
lucra acum doar la domiciliul clienţilor săi vechi, ajutat de
un nepot căruia îi transmitea meşteşugul. Mâini de aur
avea Onofrei, iar saltelele lui, matlasate şi molcuţe atât cât
trebuie, odihneau oasele obosite ale bâtrânelor doamne.
Între două divane, pe o comodă joasă, radioul mare
cât o ladă cu mere de la ţară, transmitea o emisiune "Cine
ştie, câştigă". Sub ochiul lui verde bătrânele aţipiră dulce
şi apoi adormiră profund. George şi Matei, băieţii cei
mari, plecaseră în curtea şcolii la un fotbal. Smaranda,
nepoata cea mică, era la câteva case pe dreapta, la
prietena ei Zamfira. Emil, mezinul, adormise în drum spre
patul său de copil.
Casa tăcea, vântul adia alene, cartierul gusta tihna
siestei. De departe se auzeau uneori roţi metalice de
tramvai scrâşnind pe şină, la cotitură. Castanii falnici
împingeau câldura de colo-colo şi câinii de pripas
dormeau lipiţi de coaja arborilor care le susurau poveşti.
Spre orele cinci, Lidia ar fi pus cafeluţa la fiert. Petru
ar fi aprins ţigăra în grădină. Amândoi s-ar fi pregătit de
ieşit în oraş. Bunicele ar fi aranjat gustărele pe platoaşe de
porţelan cu floricele bleu, pentru Flavia şi Vilanela,
prietenele lor aşteptate la un bridge. Mătuşa Clara nu
iubea jocul de cărţi. Il scotea pe Emil în curtea bisericii
Oţetari, la joacă, apoi se ocupa de el până la culcare şi
după aceea citea sau asculta piesa de teatru de la radio.
 Nu era încă ora cinci. De abia trei. Casa dormea.
Doar Ifigenia era trează. Se juca cu ceară şi chibrituri
în bucătăria Mateeştilor din dosul casei. Topea o
lumânare albă în capacul de metal de la un borcan de
miere. Când ceara se lichefia, turna peste ea apă rece şi
capacul se aprindea, făcea o flacără puternică, zvâcnea
spre tavan, scotea scântei albe cum văzuse ea în
Herăstrău, la artificii şi recădea pe plită. Ceara era din nou
solidă. Dacă ar folosi o ceară colorată poate că scânteile
ar fi şi ele colorate, îşi spune Ifigenia. Experienţa aceasta
o fascina.
Duminica după-amiază era singura zi în care
bucătăria familie Mateescu era pustie. "Săru'mâna pentru
masă, duc eu gunoiul şi pe urmă merg la mama." Ifigenia
se ducea în curtea de alături unde locuiau, ea şi mama ei,
Toda. Aştepta să se liniştească foiala din casa Mateeştilor,
apoi revenea în curtea lor prin gaura din gard, se strecura
pe scăriţa de la balconaşul bucătărie, întra pe uşa
neîncuiată ducând coşul de gunoi golit, ca pretext dacă ar
fi întâlnit pe cineva. Aprindea gazul din plită şi se juca cu
ceara, cu apa şi cu focul. Explozia capacului de metal,
frisonul de spaimă, lumina albă urcând vijelios spre tavan
şi jerba de scântei o încântau şi o lua mereu de la capăt,
mărind cantitatea de ceară.
 Toda, mama Ifigenie, lucra ca femei de serviciu la
teatru. Acolo crescuse Ifigenia. Duminica era zi plină şi
Ifigenia, care îşi petrecea de obicei tot timpul acolo, voise
să rămână acasă, să se joace cu copiii din vecini. Mateeştii
o chemaseră pe fetiţă la masă aşa cum făceau adesea,
pentru că erau creştini şi pentru că Toda trebuia ajutată.
Erau impresionaţi de bunătatea ei, atraşi de magia care se
desprindea din fiinţa ei firavă, inocentă, din sufletul ei
bun. Toda, singură în marele Bucureşti, fără nici o
familie, era răzbătătoare, în ciuda sorţii vitrege, iar
Mateeştii considerau că un pic de ajutor putea uşura viaţa
tinerei. De aceea, atunci când rămânea acasă, Ifigenia era
mai des pe la ei decât în subsolul vilei de alături, unde
locuia.
Despre Toda se ştia că venea de la ţară, că mama ei
fusese luată în coarne de o vacă neagră, bezmeticită de
muşte rele şi că murise chiar acolo, pe câmp, neştiută de
nimeni. Tatăl Todei se unise cu altă femeie, care avea
mulţi copii, la care mai adăugase şi el câţiva. La
cinsprezece ani Toda fusese nevoită să plece la oraş să îşi
câştige viaţa. Se oprise la periferia capitalei crezând că
miriştea şi crângurile îi vor fi mai aproape. Dimpotrivă,
nu află decât praf, gunoaie, ziduri gri, capete de linie de
tramvai pline de oameni fără rost, de ţigani şi de beţivi.
Lucrase la o fabrică câteva luni, se luase de ea un
muncitor de acolo, ţuicar şi bătăuş, care o voia ţiitoare.
Fugise de el, de fabrică, de periferia Bucureştilor, sărise în
tramvai şi coborâse acolo unde se vedeau copaci înalţi,
arbori bătrâni şi curţi cu multe flori. Peregrinase prin
centru, pe la Biserica Icoanei, prin parcul din faţa
teatrului. Acolo o aflară soţii Comăneşti, un cuplu de
actori cunoscuţi. O zăriseră în faţa vitrinei cu poze din
spectacole, cu mâdegetele atingând geamul, parcă dorind
să mângâie un personaj. Silviei Comanescu i se păruse că
din mâna fetei ies lumini colorate, ca o auroră boreală în
miniatură. Razele înconjurau într-un halou fermecător
taman chipul Silviei dintr-o fotografie. Fiorul coborâ pe
şirea spinării si îi gâdilă palmele. Mai târziu, când îi
povestise unei prietene scena, încercând să explice de ce o
aduseseră pe Toda la ei acasă, prietena bagatelizase
povestea şi îi spuse că precis fusese o iluzie optică.
Probabil sticla geamului, becurile din vitrina cu fotografii,
lumina lampadarului din stradă şi a celor din parc, se
combinaseră o fracţiune de secundă într-o manieră
fermecătoare. Silvia nu protestase, dar de când Toda
locuia la ei în casă, dispăruseră asperităţile vieţii. Toate
mergau din plin, pe Vlad nu îl mai durea capul, ea învăţa
rolurile cu uşurinţă, banii le ajungeau mai bine, căci nu
mai cheltuiau aiurea, nu mai ieşeau aşa de des la Barul
Melody sau la Continental. Casa devenise un cuib plăcut.
Toda le gătea lucruri gustoase, se mişca uşor prin camere,
punea hainele la loc, cărţile în bibliotecă, le vorbea
florilor din ghivece şi şoptea pisicii tărcate, care nu se mai
dezlipea noaptea de Toda. Până şi Vlad, rebel agitat,
dezamăgit de nevenirea americanilor, de trădarea lor, se
mai calmase.
Toda avea amintiri luminoase despre Comăneşti şi
despre casa frumoasă din care ei reuşiseră să salveze
parterul, cu acces la curtea din spate. O îngrijise cu mare
drag, iubise atmosfera ei, uşile maronii cu clanţe de
aramă, ferestrele cu jaluzele exterioare grele, care păstrau
răcoarea, mobilele frumoase, tablourile, covoarele care
istoriseau poveşti. Actorii o strigau pe numele ei întreg,
Teodora. Spuneau că e nume de împărăteasă şi Toda
pufnea în râs. Comăneştii plecaseră în turneu în Franţa şi
nu mai reveniseră, dar înainte avuseseră vreme să tragă
nişte sforicele - nu era nevoie de odgoane pentru un post
aşa de neînsemnat - şi o ajutaseră pe Toda să se angajeze
la teatru. Făcea curat şi spera să ajungă plasatoare, să
întindă programul de sală spectatorilor, să poarte un taior
bleumarin şi să rupă bilete la intrare.
 Toda era fată simplă, nu ştia ce înseamnă un plan de
carieră. Îşi încredinţa dorinţele Celui de Sus. La teatru o
băgaseră şi în sindicat, îi reţineau trei lei pe lună din
salariu. Intrase adică în rândul lumii. Tot prin teatru şi tot
graţie bunelor cuvinte ale Comaneştilor, obţinuse şi
repartiţia unei locuinţe de stat într-o vilă naţionalizată.
Avea două cămăruţe la subsol, cu ciment pe jos dar cu
sobă pe gaze în peretele dintre ele. Încălzea deodată
ambele chilioare şi era bine, era un adăpost sigur. Fosta
spălătorie îi era baie şi bucătărie, putea face focul şi acolo
cât era ziua de lungă ziua ca holul rece şi umed de la
intrare să ţinp frigul afară. Numai ea locuia la subsol.
Iarna, foştii proprietari naţionalizaţi şi locatarii cei noi
intrau în holul subsolului ca să-şi lase lopeţile de
dezăpezit şi câte o sanie de copil, dar astea nu o deranjau
pe Toda. Uşa de la intrare nu mai avea cheie, doar zăvor
pe care îl trăgea când era acasă. Când pleca la teatru,
încuia camerele. Altfel era bine, nu i se întâmplase nimic
rău acolo, singură sub casa impunătoare şi frumoasă,
înălţată de un ministru liberal, pe două caturi, cu
mansardă pentru servitoare, pod pentru atârnat rufele
iarna, pivniţă de cărbuni şi garaj pe o latură. Cândva o
locuiseră mai multe generaţii ale aceleiaşi familii, dar
acum arata ca un fagure de albine invadat de prea multe
viespi.
Toda acoperise cimentul camerelor cu traverse din
ţoale şi le mobilase cu recuzită teatrală, din cea aruncată
la gunoi de manutanţioniştii de la decoruri. Nea Romică
de la atelierul de tâmplărie îi bătuse nişte cuie în rama
unui pat rupt, încleiase nişte scaune, reparase două poliţe.
Lavinia de la cabine îi dădu o saltea de lână de la o
mătuşă răposată. Avea şi o masă cu picioarele rotunjite şi
o comodă Louis Quinze, albă la origine, pe care
decorurile o vopsiseră în albastru. Pe peretele din jurul
patului agaţase în cuişoare un covor cu trandafiri ţesut de
mama ei. Se procopsise cu o veioză Galle cu abajurul uşor
ciobit, dar îi acoperise spărtura cu un petec de celofan
verde de la un pacheţel de rahat. Nu se vedea petecul când
încăperea se colora cu raze de toate culorile.
Toda nu încerca în vreun fel conştient să se facă
iubită. Mai degrabă lumea o iubea pur şi simplu, pentru că
era imposibil altfel. Era micuţă, iute, drăgălaşă, tăcută.
Sub sprâncenele mereu ridicate a mirare, avea doi ochi
verzi, atenţi, ca pisica blândă a Comăneştilor. Un zâmbet
binevoitor şi inocent îi lumina chipul. Oricine i se părea
superior sieşi. Se uita încrezătoare în ochii fiecăruia, ca un
copil care aşteaptă ceva bun de la un adult. Probabil că
aşa se uitase în ochii bărbatului care o lăsase însărcinată.
Teatrul şi-a dat seama când burta începuse să se lovească
de coada măturii. "Ce spune el, Todo, vrea copilul ?"
întrebau actriţele prin cabine. Toda ridica din umeri şi
zâmbea întristată. Nu s-a aflat cine era tatăl. Probabil un
student frumos de la actorie, care făcuse figuraţie într-o
piesă, spuse casiera care avea un ochi la spate. Însărcinata
nu confirmase.
Toda nu îşi închipuia că există oameni care nu cred în
Dumnezeu şi în Diavol. Nu credea că există oameni care
nu cred în farmece, în vrăjitorii, în blestemele de mamă
urgisită, singura care poate blestema fără ca năpasta să
cadă peste ea. Capul ei era plin de dovezi trăite în satul de
baştină sau povestite de mama şi de mătuşile ei. Dacă se
frigea la un deget, Toda descânta şi îi trecea imediat. Dacă
nu descânta, se făcea băşică. Descântul se adresa
Îngerului Păzitor. Toda se ferea să supere, să menească, să
dea în bobi, să ghiceacă în palmă. "Am prea mare putere,
trebuie să mă feresc să o dau la iveală. Aşa mi-a spus
mama. Am voie doar să lecuiesc dacă pot."
Într-o seară de premieră, teatrul era în fierbere pentru
că Suzana Pascali, actriţa principală, suferea cumplit din
pricina tracului. Vomase, tremura, transpira, era albă la
faţă. Toda se strecură printre oameni şi apucă uşurel mâna
stângă a femeii. Îşi înmuie degetul mare în gură şi începu
să îi frece vinele de la încheietură, iar şi iar, ca şi cum ar fi
netezit noduri pe sub piele.
-Ce faci, dragă ? o întrebă Chiose, directorul, enervat
de aşteptare.
-Îi frec plecatele, răspunse Toda încetişor. Taci, nene
Chiose, că acuşi adoarme.
Suzana inspiră din rărunchi, de parcă îşi dădu tot
sufletul dintr-o dată şi adormi instantaneu.
-Uite, a scos răul din ea, şopti Toda.
Directorul care stătea la capul Suzanei, îşi pierdu
răbdarea de-a binelea şi o bătu peste obraji, dar degeaba.
Suzana era stană de piatră.
-Şi acuş ce facem ? întrebă el îngrijorat. Peste o oră
intră în scenă. Cum o mai trezeşti, fetiţo ?
Toda zâmbi şi îi uşui pe actorii miraţi din cabină.
Suzana a jucat cu dăruire, sigură pe ea de parcă
făcuse rolul de zeci de ori. Premiera a fost un succes. Nu
ştia ce îi făcuse Toda, nu o interesa, voia doar ca Toda să
fie lângă ea înainte de fiecare spectacol.
Foarte curând, cei care aveau dureri de cap, gură
amară, stări proaste, o rugau pe Toda să îşi pună degetele
pe tâmpelel lor, sau să le facă un ceai de-al ei. Toda aduna
plante din parcuri, de prin curţi, şi chiar din Grădina
Icoanei, unde iarba era aşa de prăpădită că nimeni nu ar fi
cules ceva de acolo. Toda alegea printre buruieni,
descânta, punea buricele răcoroase ale degetelor pe
tâmple. Amăreala dispărea, durerile treceau. Toda,
timidă, ştearsă, tăcută, cu mătura în mână, cu burta la
gură, cu părul blond sub basmaua albastră cu buline,
devenise doftoroaia teatrului. Persoană mai indispensabilă
decât Chiose, directorul.
În mijlocul toamnei Toda născu o fetiţă. Actorii,
suflete de copii, făcură chetă, o înzestrară cu lucruşoare
noi şi cu două valize vechi, pline ochi cu hăinuţe purtate
de alţi copiii din neamurile lor sau de la prieteni. Ana avu
landou, pătuţ şi plăpumici de mătase, biberoane Yena şi
chiar un rest de beţişoare de curăţat urechile, trimise de la
Paris. Toda îi dădu numele mamei sale, Ana şi Ana crescu
în teatru, dormind în valiza ei matlasată, mişunând întâi
de-a buşelea apoi pe picioruşe drepte prin toate atelierele.
Sala de spectacol, cu treptele care urcau approape de
plafon, era locul ei de joacă preferat. Îşi învăţa păpuşile să
urce şi să coboare. Adesea Ana adormea prin cabinele
actriţelor, pe vreo canapea din sala de citire a rolurilor, pe
sub biroul impunător al directorului. Când mai crescu
puţin, se simţi la ea acasă în atelierul maşiniştilor, atentă
la munca lor, dându-le şurubelniţe la mână, mâncând cu ei
slană cu pită şi castraveciori muraţi, mămăligă rece cu o
ceapă pălmuită sec în creştet, de puteai scoate din miezul
ei bărcuţe de înmuiat în sare grunjoasă. Pâinea neagră
frecată cu usturoi şi unsă cu tocătură de jumări presărate
cu piper era preferata ei, dar nu o aducea decât Iosif,
ardelean din Bod, priceput la pregătit porcul ca nimeni
altul. Ana se căţăra pe reflectoare, apăsa pe butoanele şi
cursoarele mesei de mixat sunete, şoptea ,,acuşi scoate
vocea groasă, acu' pe cea de mâţă" aşa cum spunea
tehnicianul de sunet. Cunoştea toate cotloanele, râdea
bucuroasă tuturor şi lăsa fiecăruia impresia că îl preferă.
Ciudăţeniile Anei fură obseervate ba de câte un
meşter, ba de câte o plasatoare şi mai ales de casiera cu un
ochi la spate. Dar nimeni nu pomenea de ele, teatrul nu
ajunse încă la o sinteză a informaţiilor privind capacităţile
ciudate ale Anei. Prima ciudăţenie fu atitudinea lui
Boanţă, motan leneş, blănos şi languros, mereu absent,
mereu adormit pe undeva, dar cu apariţii spectaculoase, ca
ale unei vedete. Până la Ana, Boanţă fusese mascota
companiei hrănită de toţi şi cunoscută până şi de
spectatorii fideli. Părea că puţin îi păsa de ceilalţi. Venirea
Anei îi schimbă obiceiurile. Dormea pe lângă ea, o urma
peste tot, se aşeza într-un fotoliu apropiat şi aştepta ca ea
să termine joaca, să iasă dintre rândurile de scaune şi să
meargă în vreunul din ateliere, unde oamenii gustau ceva
delicios. Ana era pisicuţa tăcută a lui Boanţă, prietena lui
catifelată, de care se lipea drăgăstos. Ana făcea
giumbuşlucuri. Ana făcea vrăji doar de el ştiute. Muta
ghemotoace de hârtie cu vârful degetului dirijându-le prin
aer, ca el să aibă după ce sări şi alega. Îndoia linguriţe cu
privirea, avansa limbile ceasului şoptindu-le să o ia la
vale, sau la deal. Atunci când simţea enervarea din glasul
lui Chiose, îl imita, se strâmba la tabloul de deasupra
scaunului directorial şi rama se înclina la dreapta, sau la
stânga. Când directorul ieşea din birou, Ana se aburca în
jilţul şefului, se înălţa pe picioruşe găsind un echilibru
precar din pricina tapiţeriei moi şi îndrepta tabloul.
-Bună fată avem noi, rostea sentenţios Chiose
-Pupic! cerea Ana.
-Bomboană vrei?
-Ciocolată?
-N-am. Drajeuri cu lămîie.
-Nţ. Pupic destul.
Când vreo cabinieră pierdea ceva, Ana punea două
chibrite în cruce, sau două creioane, sau două andrele,
cum o învăţase Toda. Şopocăia cuvinte stranii şi cabiniera
găsea repede obiectul rătăcit. Când Valeria, o actriţă
mereu indrăgostită, nu învăţa bine rolul, Ana se posta în
culise, departe şi din spatele celor înghesuiţi între intrările
în scenă, îşi şoptea replicile sieşi. Nici Boanţă nu le
desluşea bine, dar la rampă Valeria, nedumerită şi uşurată,
îşi regăsea subit memoria iar Buţi, sufleurul isterizat, se
calma. Chiose, întotdeauna prezent la spectacole, îşi
răcorea transpiraţia ivită din angoasă şi dădea cu o pălărie
imaginară de pământ.
-Ce mama dracului ţi s-a mai întâmplat Valerio?
întreba la pauză Chiose, enervat.
-Un blanc de mémoire, tout simplement, cheri,
răspundea actriţa nonşalantă. Ai văzut cum am dres-o, ţi-a
plăcut?
-Daaa, ai dres-o pe barba noastră de idioţi răbdători,
drăcia drăciei şi mama ei de drăcie! Mănâncă ceva că ai
să îţi distrugi cu totul materia cenuşie de atâtea regimuri.
La spectacolul viitor joacă Popeasca. Nu protesta, am zis!
Drăcia drrraaa-cului de piesă şi de regimuri de slăbit şi de
prosteală ! Twiggy, asta vrei să ajungi ? Un schelet
acoperit de piele flască ?
Valeria nu răspundea. Fusese câţiva ani amanta lui en
titre şi ştia cum să îl ia. Popeasca nu o va înlocui decât
dacă face gripă cu 40 de grade febră. Si nici atunci, cât
timp Toda e pe aproape.
 În culise Ana, la pândă, se pregătea de actul al doilea.
Cunoştea textul pe de rost şi chiar dacă nu înţelegea
cuvintele, trăia sentimentele, simţea luminile sufletelor,
ura, iubirea, teama, gelozia. Teatrul le închidea ca într-o
casetă, hrănea cu energie şi vise spectatorii, care la rândul
lor returnau energia prin admiraţia şi aplauzele lor
entuziasmate. Toate acestea îi aparţineau doar teatrului,
iar Ana, de cum ieşea de acolo, de cum ajungea acasă sau
alături, la Mateeşti, intra în altă lume. Toda o iubea,
desigur, Mateeştii la fel, dar nimic nu era atât de intens şi
de magic ca în teatru. Doar acolo mintea ei putea muta
munţii de carton.
Toda blândă, ascultătoare şi tăcută, ştergea pereţii.
Avea părul de un blond nordic foarte deschis, şi
sprâncenele arcuite perfect, ceva mai închise la culoare.
Zâmbea mereu, chiar şi când părea absentă. Ana îi
semăna ca o copie creionată mai apăsat. Ochii verzi ai
Todei băteau în turcoaz la Ana, sprâncenele lin arcuite ale
Todei, se frângeau ca aripile de vultur la Ana. Mama avea
un chip deschis, surâzător, fiica era adesea foarte
încruntată. Cei din teatru o întrebau cine o supărase.
Nimeni. Era doar concentrată în tot ce făcea, chiar şi când
urca şi cobora scări şi scăriţe.
 Toda se ferea de atingeri. Freca uşi şi podele, ştergea
prafuri şi spăla oglinzi, dar nu atingea umărul nimănui,
nici măcar din întâmplare şi nici nu se sprijinea prietenos
de câte cineva. Punea mâinile pe frunţi la nevoie, dar
altfel evita apropierile. Ana în schimb se lipea de oameni
ca viţa sălbatecă de zidul casei. Chiose, un venerabil actor
care mai păstra frumuseţea tinereţii în trăsăturile
îmbătrânite, fusese prima ei victimă declarată. Ana avea
spre trei ani. Directorul convocase o reuniune cu
regizorul, cu scenograful, costumiera-şefă şi alţi câţiva
din producţia unei noi piese. Discuţia era importantă,
trebuiau să ia decizii, să avanseze cu spectacolul. Se
sfătuiau, îşi dădeau cu părea, dar în aer plutea o stare de
nervozitate provocată de director, care încerca să se lase
de fumat. Era nevoit. Tensiunea, doctorul... Mizerii!
Mizeriile vârstei, mormăia el supărat. În ciuda stării sale
de iritare, şedinţa se desfăşura bine, deoarece Chiose era
un gentelmen, politicos şi cu reverenţă, când nu îl scoteau
din sărite capriciile unor vedete. În atmosfera aceea de
dezbateri, Ana intră în încăpere neobservată. Se strecură
sub biroul monumental şi ieşi la suprafaţă, chiar între
genunchii lui Chiose. Directorul rămase interzis ca şi
ceilalţi de altfel. Fetiţa ridică mânuţele în sus ca să fie
luată în braţe. Chiase o ridică vrând-nevrând, pentru ca
micuţa să nu se lovească cu fruntea de muchia mobilei.
Ana se cuibări imediat în braţele lui. Se lipi de haina maro
din velur, atrasă de tuşeul catifelat. O mângâie cu plăcere,
ca pe o pisică. Adunarea încremenise. Ana puse o palmă
călduţă pe obrazul lui Chiose şi spuse: Nani. Papi nu
pumează. Actorul îi privi pe ceilalţi dezarmat. Ana
adormise deja în braţele lui şi el trecu de la nervi la o
încântătoare stare de relaxare.
La patru ani jumate Ana văzu şi revăzu o piesă din
care învăţă toate rolurile. Le declama încontinuu, imitând
toate vocile, cu nuanţe în glas şi mimică în gesturi. Spre
sfârşitul stagiunii, decise că ea era Ifigenia, eroina, şi că
nimeni nu mai trebuia să o cheme altfel. Îi corecta sever
pe cei care o strigau pe numele de botez. Eu sunt Ifigenia,
afirma ea cu emfază. Dacă o cineva râdea şi îi spunea Fifi,
îl privea dispreţuitor.
Totuşi, după piesa aceea, Ana dispăru şi în locul ei
apăru hotărât şi definitiv Ifigenia. Tuturor li se părea că
numele i se potriveşte mult mai bine. Nimeni nu o mai
numea altfel. Mateeştii se conformară amuzaţi pretenţiilor
fetiţei. Nu te puteai împotrivi. Şi apoi de ce? Era o
dulceaţă de copil care recita ore întregi monologuri pe
toate vocile, uimindu-i cu talentul ei de imitatoare.
 -Pe mine mă chiamă Ifigenia. Fac vrăji şi îi
pedepsesc pe cei răi. Dar pe tine cum te chiamă? Ce faci?
îl întrebă ea într-o zi pe un inspector de la pompieri sosit
inopinat.
Omul râse amuzat şi îi răspunse în dodii.
- Pe mine mă chiamă tovarăşul Nelu Mărăcine şi fac
inspecţii. Dau amenzi. Ştii ce sunt alea? întrebă el frecând
bacnote invizibile între degete.
Ana nu ştia ce însemnă inspector şi amenzi, dar
vocea, tonul şi mirosul costumului maroniu deschis, ca un
caca, nu îi plăcură. Se îndepărtă, se ascunse după o
draperie de pluş şi îl urmări foarte încruntată pe Nelu
Mărăcine. Casiera cu un ochi la spate auzise conversaţia
şi sunase deja la birouri. În foaierul pustiu la acea oră,
apăru o plasatoase grăbită să îl conducă pe inspector unde
o dori să meargă. Înspectorul se îndreptă spre ea, dar după
doi paşi se îndoi din mijloc icnind. O durere ascuţită îi
perforă şalele. La al doilea pas scoase un strigăt şi întinse
mâna căutând un sprijin. Era însă în mijlocul foaierului şi
mâna tatona în gol. Plasatoare îi sări în ajutor, îl sprijini şi
strigă după un scaun. Inspectorul transpira de durere.
Casiera ieşi din caserie şi îi oferi scaunul ei. Omul ceru un
taxi şi cu mari eforturi, ajutat, se târâ până la trotuar.
Ifigenia ieşi de după draperi şi împinse scaunul casierei la
loc, în minuscula cuşcă.
-Mulţumesc draga mea, spuse Min'dora. Mulţumesc
pentru tot şi pentru noi toţi. Eşti formidabilă !
-Îhâ.
-Nu ai vrut să îl ajuţi ? Puteai. Nu l-ar mai fi durut.
-Mirosea urât. Ce sunt ale amenzi?
-Doamne Dumnezeule, Ifigenia, fetiţo. Care ţi-o fi
soarta ? N-aş vrea să fiu vreodată în locul celui care te va
supăra.
Min'Dora era credibilă deorece Ifigenia o lecuise de
migrenă de faţă cu martori. Minodora suferea de migrene
atroce. Când o apucau, un pumn de Algocalmine nu o
puteau ajuta. Toda îi uşura durerea, dar nici Toda nu
reuşea să i-o alunge de tot. Min'dora trebuia să zacă în
întuneric, cu o compresă rece pe frunte, în linişte şi
răcoare. După câteva ore, sau o noapte întreagă, sau
uneori două zile, ceva se limpezea în capul ei şi durerea
dispărea.
În ziua aceea cu cerul jos şi greu, Chiose o trimise pe
Toda la Municipal cu un pachet. Min'Dora îşi sprijinea
ceafa de spătarul pluşat al canapelei albastre din foyer şi
se tânguia încetişor. Luminiţa, plasatoarea, îi schimba
compresa înmuind-o într-un castronel cu apă şi bucâţele
de ghiaţă.
Ifigenia se propti în dreptul Min'dorei.
-O doare tare de tot capul, îi spuse Luminiţa.
-Ştiu.
-Hai, pune degetele pe fruntea ei. Rău nu poate să îi
facă. Maică-ta ştie să o ajute, da' nu-i aci. Hai, încearcă!
Ce iese dintr-o doftoroaie, tot aia ştie să facă. Păi nu?
Ifigenia schiţă o mutră dispreţuitoare. Boanţă sări pe
canapea, în stânga Min'dorei. Privea atent chipul Ifigeniei.
Coada îi era nemişcată, ochii gălbui larg deschişi. Fetiţa
băga bărbia în piept şi bolborosi ceva răşchirând degetele
de la mâna stângă. ,,Cu stânga, Ana, cu stânga că e
dinspre partea inimii" o învăţase Toda să frece plecatele şi
să alunge greaţa şi ameţeala. Plasatoare bângui mai târziu
că Ifigenia recitase ceva dintr-o piesă de Şexpir.
- Şi Min'dora a adormit imediat. Chiar a sforăit un
pic.
-Şi Ifigenia ?
-l-a lăsat pe Boanţă lângă doamna casieră şi a plecat.
-Cum a plecat ?
-Aşa cum se pleacă. A luat-o spre sală şi a urcat
scările. Pe urmă s-a dus la vale, a urcat pe scenă şi a
dispărut după cortină. A întrebat-o Mareşalul ce facem cu
Min'dora, că nu poate dormi în foaier, că vin spectatorii la
matineul de la trei. Da Ifigenia a răspuns că Boanţă are
grijă.
-Şi a avut ?
-Nu ştiu, că eu am plecat la treburi şi se topise şi
ghiaţa. Dar Mareşalul a spus că Min'dora s-a trezit fără
dureri şi a mângîiat motanul care s-a lăsat, nu a mai fugit.
Casiera cu un ochi la spate, scăpată de migrenă, i-a
mulţumit Todei a doua zi.
-Fata ta te întrece. N-am mai trăit aşa ceva. Sunteţi
amândouă dăruite de Dumnezeu. Să aveţi parte de noroc,
dragelor.
Toda şi-a întrebat fata ce a făcut.
-Nimic. Fluturii au ieşit din degete. I-am lăsat în
capu' lu' Min'dora şi Boanţă i-a păzit şi pe urmă s-a întors
la mine cu ei. Îi am aici. Simţi?

Întâmplarea cu inspectorul trecu din cabină în cabină

ca fulgerul. Seara, după ce o sărută şi ridică bariera de
lemn a patului, Toda îi spuse ficei sale:
-Să nu mai faci ce ai făcut azi. Nu e bine. Fereşte-te,
eşti prea puternică. Răul se poate întoarce spre tine.
 -Fluturii au ieşit singuri, mamă. Prin ochi. Am ţinut
pumnii închişi, cum mi-ai spus.
-Doamne, Doamne Ifigenia ! Ai mare grijă. Nu te
juca cu fluturii ăştia. Nu-i mai asmuţi pe şalele
prăpădiţilor, fata mea.

Ifigenia se obişnuise să imite orice voce. Vorbea în

dialoguri învăţate din piese. Răspundea întrebărilor cu
replicile, dar mai ales cu vocile pe care le auzise pe scenă.
Putea fi orice eroină, Chiriţa, Desdemona, toate cele trei
surori Boga ale lui Lovinescu. Asemănarea era uluitoare.
Era contele de Monte Cristo jucat de Atanasiu, era Athos
după cum putea fi Monsieur Jourdin, cu graseiajul lui
Mirodan. Când nu era toate aceste personaje, rămânea
Ifigenia cea veselă sau gravă.
Ifigenia de patru ani jumate avea o preferinţă pentru
Shakespeare, pentru Merlin şi zânele lacului, pentru
menestreli şi filtre de amor. Când maică-sa spăla foaierul,
Ifigenia, în pantalonaşi de trening roz-spălăcit şi târlici de
balet, avansa majestuos în urma mamei şi declama:
"Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi!
Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor
voastre ! Mânia mea vă va nimici !" Putea fi hilar, dar nu
râdea nimeni. Pe fetele de la bilete le trecea fiorul.
Credeau în puterea gâgâlicei de a pedepsi răii.

Prima care observă că iese fum de sub acoperişul

Mateeştilor fu doamna Sartys de visavi. Era ora cinci şi
nu se vedea nici o mişcare. De obicei Lidia Mateescu
ieşea cu tava de cafele în grădină şi familia se aduna în
jurul măsuţei de piatră. Fumul era gros şi tot mai
abundent. Madam Sartys se îngrijoră de-a binelea şi o
trimise pe fata ei să vadă ce se petrece, în timp ce ea sună
la uşa de la intrare. Uşa nu se deschise încă când o auzi pe
Iulia care venea în fugă din fundul curţii urlând de spaimă
-Arde, Arde ! Chemaţi pompierii!
Strigătul pătrunse în dormitorul părinţilor cărora
fumul le gâdila nările de câteva minute şi le alerta
somnul. Lidia îl scoase pe Emil în curtea din faţă, Petru se
repezi în camera bătrânelor, le zori spre ieşire, desculţe,
aiurite şi înspăimântate. Maşina pompierilor sosea
zgomotoasă. Smaranda reveni în fugă din vecini, îngrozită
de zvonul incendiului. O trimiseră imediat la şcoală după
fraţii ei mai mari. Pompierii întinseră furtunele prin curte
spre dosul casei, dar bucătăria, construcţie adaugată
ulterior, se transformase deja în scrum. Nu mai
rămăseseră decât cioburi de ţigle afumate căzute peste
bârnele de lemn ale tavanului care striviseră mobile şi
pardoseală. Pompierii închiseră gazul de la un robinet
central. Pericolul de explozie fu îndepărtat.
Când mărise casa, construind în spate, cu decenii
înainte ca primăria să le ia mai tot terenul cu livadă şi
curte de zarzavat, Basil Mateescu, tatăl lui Păun şi al lui
Ion, apelase la un arhitect care proiectase nu doar
bucătăria, dar şi o câmară spaţioasă, cu rafturi pe trei
pereţi şi răcitor cu ghiaţă. Între casa zidită iniţial şi noua
adăugire de după Primul Război, arhitectul desenase un
oficiu spaţios, cu un perete de dulapuri pentru veselă şi
lenjerie de casă, şi o a doua baie pe cealaltă latură, dublată
de o spălătorie de rufe şi o debara pentru mături şi perii.
Încendiul nu ajunsese la ele, dar toate erau pline de fum şi
murdare de funingine lipicioasă.
Din fericire, uşa dintre oficiu şi partea din faţă a casei
fusese închisă. Ea se deschidea spre holul cel mare în care
dădeau dormitoarele, biroul, salonul şi sufrageria, toate cu
ferestrele spre faţadă sau pe laturi. Se murdărise parchetul
în dreptul uşii, pătrunse ceva fum prin camere, dar nu erau
pagube mari. Îi aşteptau zile multe de curăţenie şi de
zugrăveală. Trebuia refăcută bucătăria când se va putea,
când vor fi bani.
 Aleluia, şi-au zis Mateeştii, am scăpat cu viaţă, asta
să fie paguba ! Dar cum de s-a întâmplat ?
De abia când s-a întors de la teatru, aproape de
miezul nopţii, Toda a aflat de incendiu. Pe masa din
bucătărie o aştepta o tavă cu mâncare de la prânzul
Mateeştilor. Ifigenia o lăsase acolo ca în toate duminicile.
Dar Ifigenia nu era nicăieri.
Încredibila veste a lovit ca trăsnetul. Nimeni nu putea
crede că Ana-Ifigenia nu mai este. Toda nu mai putea
vorbi de atâta plâns. Era răguşită. Mateeştii erau prăbuşiţi
de durere. În fiecare duminică Ifigenia repeta aceeaşi
frază : "Sărut-mâna pentru masă. Duc eu gunoiul, pe urmă
mă duc la mama la teatru." Ei nu ştiau că de câteva
duminici Ifigenia nu se mai ducea la teatru. Toda o găsea
dormind. A doua zi spunea că se jucase cu copiii de pe
stradă, ceea ce şi făcea după experimentele cu ceară. Nu
ştiau că artificiile din Herăstrău, văzute pentru prima dată
anul trecut în august, o fascinaseră. Vorbise cu încântare
despre ele la teatru şi cineva îi povestise despre focul
Bengal, la care fetiţa se gândise multe seri la rând. Era
convinsă că poate reuşi să îl reproducă într-un capac de
metal de la borcanul de miere. Pompierii le spuseseră că o
bârnă se prăvălise peste ea din tavanul aprins şi că o
omorâse pe loc, înainte să fi putut ajunge la uşă.
 Cei din teatru au plâns mult şi au fost deprimaţi şi au
băut de durere şi au plâns din nou, de câte ori cineva
repeta replicile de pomină ale Ifigeniei. Toţi descopereau
în ele un alt sens, mai profund, mai miezos.

Show must go on. Teatrul a avut grijă de Toda.

Teatrul şi-a suflecat mânecile. Trebuia salvată Toda.
Povestea ei făcu înconjurul lumii lor restrânse şi a
celorlalte teatre din Bucureşti. Ajunse repede la urechi de
mai sus. Întâmplător urechi impresionabile. Toda primi o
garsonieră la Lizeanu, într-un bloc care se construia din
primăvară. O mutară maşiniştii şi băieţii de la decoruri
într-o zi de relache. Sindicatul o trimise la o şcoală serală,
să îşi termine măcar opt clase. Era încă aşa de tânără, nici
douzeci şi cinci de ani. Un electrician o ajută la
aritmetică, un actor tânăr la franceză. Se îndrăgosti un pic
de amândoi, dar se căsători cu electricianul. Termină clasa
a opta şi făcu un schimb de locuinţă. Cu şoţul ei, băiat
cumsecade, se mută într-un apartament-chichineaţă din
Floreasca. Două camere cu un balcon-minciună, doar
parapet de fier forjat în dreptul unei uşi duble, ca de
terasă.
Din când în când Toda pleca pe jos de la teatru şi
trecea pe la vechea adresă. Sufletul Ifigniei era în vila
Mateeştilor. Toda îl simţea în jurul casei, în grădina lor,
peste tot.
Viaţa mergea înainte. Năzuinţele modeste ale Todei
se impliniră. Ajunse plasatoare, purta taior bleumarin,
întindea programul spectatorilor. Chiose o trimise la liceul
fără frecvenţă. Cuminte şi silitoare, Toda îl termină cu
bine, cu puţin timp înainte de pensia bătrânului. Noul
director o urmări un timp cu inters şi într-o zi îi spuse :
-Teodora, cu câte cunoşti dumneata despre teatrul
nostru şi despre oamenii lui, ai putea fi director.
Todora râse amuzată.
-Nu mi-ar trebuie aşa o bătaie de cap.
-Dar a-i putea deveni secretara mea. M-ai ajuta foarte
mult.
-Nu ştiu să bat la maşină.
-Totul se învaţă. Există o şcoală de secretare, vrei să
mă interesez ?

Bătrânele prietene, cuscre şi soacre deopotrivă, se

stinseseră. Băieţi cei mari erau la casele lor. Smaranda
plecase la post, taman la Zlatna. Doar Emil, mezinul,
student acum, mai locuia încă în vilă cu părinţii. Casa
Mateeştilor fusese renovată şi madam Sartys îi povestise
odată Todei că într-un final, reconstruiseră şi bucătăria.
Nu adăugase, din delicateţe, că era şi mai mare şi mai
frumoasă decât cea veche.
Pentru Mateeşti timpurile se schimbau în rău. Pe casa
lor pusese ochii un ştab din cei noi, de la sectorul de
Partid. O voia neapărat. Ştabul locuia mai spre periferie,
pe o stradă cu nume de ţigări americane, unde trotuarele
aveau gropi noroioase şi unde se mai arunca gunoiul în
drum. Vila Mateeştilor era situată într-un vechi cartier
central, cumsecade, acolo unde oameni gospodari
plantaseră castani şi tei, duzi şi stejari. Era linişte, din
curţi nu se auzeau nici tarafuri şi nici urlete de meciuri
transmise din radiouri cu sonorul la maxim. Acolo locuiau
domnii. Politrucul credea că având casa Mateeştilor
descinşi din vechime, va deveni unul dintre ei. Vilă
liniştită la doi paşi de cinema Aro ! Ce pleaşcă pentru
unul promovat de jos, reprezentant tuciuriu al celor
vorbiţi mereu de rău. Unde mai găseşti aşa ceva ? "V-o
cumpăr la orice preţ îmi cereţi. Ce să faceţi voi singuri în
ea, spunea trepăduşul de la Sector vorbind cu Mateeştii la
pertu, ca şi cum i-ar fi cunoscut de când lumea. Auzi
dom'le, o aduc pe fiita la Bucureşti. Într-o secundă are
negaţia ! Îi dau şi ei un apartament. Acum că băieţii sunt
la casele lor, ce vă mai trebuie bătaie de cap, curte,
cheltuieli, acoperiş de reparat ? Îhâ ? Vă dau un patru
camere doar pentru voi doi, unde vreţi în Bucureşti.
Confort sporit, vedere, două băi, două lifturi. "
Mateieştii voiau să trăiască în casa lor, să o lase
Smarandei, dar pe Smaranda cineva de la primărie o
obligase să îşi facă buletinul de Zlatna. Altcineva
începuse să îi sâcâie pe ei la slujbe, să le caute nod în
papură. Corespondenţa cu cei câţiva prieteni sau rude
stabilite în străinătate, devenise dintr-o dată motiv de
convocări la Securitate. Au rezistat, au sperat. Smaranda
s-ar fi putut căsători cu un bucureştean, să revină acasă,
dar cum să îl întâlneşti la Zlatna ? Fata lor era profesoară
de istorie acolo, în oraşul cel mai poluat din ţară. Trebuia
să plece, era o chestiune de sănătate. Avuseseră deja o
rudă omorâtă la Aiud în anii cinzeci. Se repeta povestea ?
Într-o seară îl găsiră pe Zoro, câinele lor negru şi
duios, sufletul lui George, zâcând pe treptele de la intrare,
cu spume albe în bot şi limba umflată. Era un Tera Nova
inteligent şi blând, iubitor de copii. Au alergat la Ilioara.
Un doctor veterinar, hârşăit de viaţă, le spuse că animalul
fusese otrăvit. "Am mai văzut. Nu cu mâncare. Probabil
injectat. Sau cu un spray. Se modernizează şi ei. Cineva
vă doreşte răul. "
 - Ajunge, pentru Dumnezeu, ajunge ! strigă George
Mateescu taman în clipa în care Toda trecea prin dreptul
casei lor. Emil, studentul, hohotea pe banca de lângă
măsuţa de piatră. Lidia îi intinse un pahar înalt, plin cu
apă rece, ca să se liniştească, dar Emil îl aşeză pe măsuţa
şi o luă pe Iulia cea mică în braţe. ,,Zoro te iubea aşa de
tare, spuse Emil şi izbucni din nou în plâns". Madam
Sartys şi Iulia cea mare traversară strada în fugă. Toda
pătrunse în curte. Tăceau toţi, amărâţi.
- L-am...l-am lăsat acolo pe Zoro spunea Lidia. Ce
puteam face ? Nu au reuşit să îl scape.
Pe visavis trecu încet o maşină neagră. Încetini. De la
volan, politrucul privea scena cu atenţie. Ridică din
umeri, clătină din cap mimând deznădejdea proştilor şi
acceleră cu bărbia ridicată, de abia desprinsă din straturile
de guşi dizgraţioase.
Din spatele vilei Mateeştilor izbucni o flamă albă, ca
o sperietură în vis. Nu o văzu nimeni. Doar Toda o simţi.
Un abur auriu îi învălui. Aerul era colorat, ca privit printr-
un ciob galben, dar tristeţea îi împiedica să îl ia în seamă.
Un miros uşor de fum se răspândi în jur. Toda îl
recunoscu ca întotdeuna. Îşi amintea de vocea Ifigenie :
"Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi !
Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor
voastre ! Mânia mea vă va nimici !"
Cerul era senin, limpede, fără nori. Maşina neagră
opri în faţa casei spoită cu var albăstrui, căzută într-o
rână, înfundată în pământ ca un bordei. Politrucul,
transpirat şi gâfâit se extrase cu greu şi intră aplecat din
umeri pe uşa vopsită în indigo. Coborâ două trepte,
aruncă scurta de piele într-un fotoliu, se trânti într-altul şi
urlă spre bucătărie. Molfăind un cârnat uscat, nevasta îi
aduse sticla de bere decapsulată şi lătăreaţă, greoaie, se
bufni în celălalt fotoliu, sugând din altă bere golită pe
jumate. Avea mâna unsuroasă, capotul plin de pete.
Gâlgâi cu poftă şi râgâi. Voia noutăţi. Ei, ce reuşise ?
Cum au reacţionat babalâcii ? Vor avea sau nu vila ?
- Pe cine ai mai bătut tu azi, băiatul lu' tata ? îl întrebă
grăsanul pe un copil de vreo doişpe ani, umflat şi viclean,
care îi semăna în toate cele.
Venită de nicăieri, lumina clară şi galbenă intră prin
perdelele rugoase din plastic dantelat. Politrucul, fiul care
îi semăna atât de bine şi nevasta unsuroasă, infestaţi de
rele şi de otrăvurile pizmelor, vorbeau cu deliciu despre
vila care va fi a lor. Sugeau berea rece, râgâiau, hohoteau
hidos amuzaţi de propriile parşivenii.
 Deasupra străzii mizere albastrul era limpede, fără
nici un nor de ploaie. În aerul nemişcat unduiau miesme
grele. Curtea strâmtă a politrucului, plină de gunoaie
dospite, strâmba nasul şi scârbea privirea.
Din niciunde, fulgerul trăsni acoperişul şi bordeiul se
aprinse ca un rug. Gudroanele de pe casă, ţinute din loc
în loc de cărămizi, se contorsionară, iar scândurile de sub
ele şi bârnele de sub scânduri se aprinseră ca vreascurile
şi se prăvăliră peste cei dinăuntru dintr-o dată, ca o şapă
imensă, grea, de sub care nimeni nu scapă. Ca şi cum
cineva repeta o lecţie învăţată demult.

În curtea Mateeştilor începu să plouă din senin.

Stropi calzi le scăldau feţele. Apa din paharul plin
dispăruse, dată peste cap de un însetat nevăzut. Un fum
venit de nicăieri, amestecat cu o boare dulceagă, suavă, îi
învălui. Toda îl recunoscu. Tuberoze. Privi paharul care
fusese plin.
- Acum a plecat. A plecat de tot. S-a dus. V-a cerut
iertare.
- Cine a plecat, Toda dragă ? întrebă Lidia mirată.
- Ifigenia. Locuia în casa voastră. În bucătărie. Acum
a plecat. Nu o să mai apară. Nu veţi mai fi chinuiţi de
oameni răi. A avut ea grijă. Îi era tare greu pe suflet că a
pierit în focul casei voastre, dintr-o prostie, şi v-a pricinuit
durere şi îndoială. Acum puteţi să o iertaţi. Ifigenia e
împăcată.
Doamna Sartis se închină.
-De unde ştii ? o întrebă Iulia cea mică.
- După semne. Erau clare.
- Ce semne ? intrebă Lidia infiorată.
Toda ridică din umăr.
- Semne clare. Le vezi dacă vrei, le simţi. Eu le văd
de mică. Şi dacă aş încerca să nu le văd, nu aş putea. Aşa
că mă duc şi eu. Nu mai are rost să mai revin. Ifigenia a
plecat definitiv. Pe aici nu o voi mai afla. Nu rămăsese
decât ca să vă ceară iertare. Acum casa e ferită de rele. Şi
voi la fel. Smaranda o să se întoarcă în curând şi o să
aducă alt câine. Unul foarte frumos şi bun. La fel ca Zoro.
Râmâneţi cu bine.