Formula AS Nr 954

Doi centimetri de singuratate

* Sunt ultimele supravietuitoare. Singurele ramase din "vremea aceea". Livia si Stefania, acum in varsta de 87 de ani. Doua fetite blonde, doua prietene nedespartite ce se jucau intre flori, in gradina unei case mari, boieresti, dintr-un sat altadata romanesc, separate apoi pentru totdeauna de un hotar nemilos, tras peste noapte. Pe-o harta normala, peste granita, doi centimetri le-au despartit toata viata. Una a ramas aici. Alta dincolo * Felicitarea aurie Putila, comuna de munte, aflata astazi pe pamantul Ucrainei. Casa copilariei a fost a Liviei. Mare, noua odai, cu zidurile dinspre gradina imbracate pe de-a-ntregul in trandafiri albi. Stefania Boiciuc ii era verisoara, singura la parinti, pe atunci. Venea aproape zilnic la casa de flori. Abia astepta s-o poata zbughi de acasa, sa se joace alaturi de Livia si fratii sai. O armonie era gradina aceea. Un rai. O icoana, astazi, pentru cele doua batrane singure, care-si amintesc din departari. Se intampla ca parintii Liviei erau oameni bogati: Eugen si Romualda Priscornic. Tatal, notar public, absolvent cu brio de Drept la Viena. Prin munca si faima lui de jurist ridicase o gospodarie trainica - grajduri cu vite, cai mandri, cu care se plimbau in trasura sau in sanii elegante, cinci servitori pentru gradina si bucatarie, pamanturi intinse, plus inca doua case si mai mari (intr-una gazduiau chiar o intreaga Judecatorie importanta a intregului tinut). Au pierdut totul intr-o singura zi. Casele, pamanturile, animalele. Totul. Era 29 iunie 1940, chiar de sfintii Petru si Pavel. Soldatii sovietici paseau incolonati pe ulita mare, cu fanfara inaintea lor. De atunci, viata nu a mai fost la fel. * 24 decembrie 2010. Un apartament micut, de bloc, din orasul Campulung Moldovenesc, Romania. O camera e incalzita, cealalta nu - pentru putina economie. E imbracata gros si sta visatoare pe un fotoliu visiniu, aproape de soba, intr-o atitudine nobila, princiara, foarte atenta cu sine insasi. Parul complet alb si des, grijuliu pieptanat, ii da parca si azi atitudinea aceea de fosta scolarita sever educata la pensionul de fete din Cernauti. A fost toata viata educatoare. Cel mai mult pe lume i-a placut sa aiba grija de copii. In spatele ei, pe-un perete frumos luminat, sunt trei peisaje cu Bucovina, ale unui cunoscut pictor austriac, Albert Kollmann - singurele ramase din zecile care impodobeau odinioara casa cea mare din Putila.

Parintii Liviei, in gradina cu flori

Sub fereastra, o masina de cusut nemteasca, marca Singer, ce functioneaza la fel de bine ca acum aproape un veac, cand tatal i-a facut-o cadou mamei. Desi i s-au oferit pe ea sume impresionante, Livia nu a vrut sa o dea. Pentru dansa, nu este un obiect oarecare. E masina de cusut care le-a salvat viata atunci, in refugiu, dupa ce tatal lor a murit. Din croitorie au supravietuit, ea, mama si fratii sai, in anii aceia cumpliti de pribegie. Masina asta. Cu picioare de fier impletit, inscriptie aurita si pedala. Pe masa cea scunda din mijlocul odaii, sub cateva crengi de brad ornate cu globuri, e asezata, in picioare, o felicitare aurie, desfacuta, cu litere slavone. "Draga Livica. Sarbatori de Craciun iti doresc, fericite, si Anul Nou 2011 fericit iti doresc. Nu sunt cunoscuta cu familia ta, dar le doresc la toti bucurie si mult noroc! La noi, a cazut zapada. 6gr. de frig. E tare frumos, dar mie imi este tare trist. Anii trec asa de repede! Anul nou se incepe, te uiti, anul a trecut. Eu nu vreau sa trece vremea asa de repede. Cred ca si tu nu vrei. Avem nepoti, stranepoti, ei sunt asa de mici. Eu am vazut numai pe unul, al doilea are 1 an. Tare as vrea sa-i vad. Pe Olga, tot. Fiul meu, Petru, lucreaza mai mult la Kiev. Eu sunt singura. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de Putila. Te sarut cu dor si cu drag". Semnat:

Stefania. Livia mai primeste asemenea cuvinte cateodata, de sarbatori, de la o adresa greu de deslusit pe plic, din cauza slovelor acelora ucrainene si, cu trecerea anilor, avand tot mai multe stangacii de exprimare in romaneste. Inainte, prietena ei scria corect, impecabil. Doar au fost colege la scoala primara romana. Apoi?... Nu mai stie ce s-a intamplat. Din acea vara a anului 1940, cele doua copile blonde din gradina cu flori nu s-au mai intalnit niciodata. Raiul florilor Copiii si florile. Asta i-a placut Liviei toata viata ei. E singurul locatar din bloc care a plantat flori in fata, pe terenul public, ingrijindu-le cu mare efort si atentie. Ca sa fie frumos. Camera ei, de asemenea, e plina de plante. Isi aminteste cu o precizie uluitoare locul fiecarei flori din gradina casei parintesti, de dincolo de granita. 130 de tulpini de trandafir. Agatatori, care imbracau casa, pitici sau tufe parfumate. Bujori, margarete albe si rosii, crini, salvie, lalele, garoafe, cafelute, flocs, nu-ma-uita, gura-leului. Imi arata cu degetul si ochii inchisi unde erau fiecare acolo, in iarba, la locurile lor. Ce culori aveau, ce forme, toate detaliile... Veranda larga, invesmantata toata in caprifoi...

Livia (in mijloc) si fratii ei

In spate, spre un rau limpede, acea "steingarten" (gradina de piatra), cu mici stanci ornamentale, pe care cresteau specii rare de plante, pe care tatal ei le comanda direct de la Viena, primindu-le-n ladite, primaverile, apoi ingrijindu-le singur-singurel, fara nici un ajutor din partea mamei, fiindca-i placea sa-i bucure pe toti cu frumusetea gradinii sale. Pentru toate avea vreme tatal ei, Eugen Priscornic. Ingrijea florile imbracat in costum, c-o palarie alba cu boruri largi pe crestet. "Si imi rasuna si azi in minte tacanitul foarfecei lui de gradina, diminetile, cand mama deschidea larg fereastra de la picioarele noastre si o lumina racoroasa intra in odaia copiilor care ne trezeam. Atunci auzeam de afara tacanitul: Tac-tac... Tac-tac. Asa, rar. Tata lucra la gradina zambind, fluierand lieduri nemtesti...". Avea mustata, ochii albastri si era inalt tatal Eugen. El tinea familia unita, prospera. Decorase peretii odailor cu o multime de tablouri cu flori si peisaje bucovinene, caci asta era o alta mare satisfactie de-a lui, cand primea vreun oaspete: sa-l plimbe prin casa si sa-i prezinte tablourile. Cu 20 de ani era mai in varsta decat mama Romualda, dar ea il venera pentru forta lui de a face toate lucrurile bine. Pe cei doi frati ai Liviei ii chema Cornelia si Romulus. In casa mai traia si bunica lor, Rozalia, care nu vorbea cu copiii decat in limba germana, ca sa invete. Apoi, Stefania!... Aparitiile ei erau mereu o bucurie. Singura prietena de aceeasi varsta cu Livia. Candva, intre flori de nu-ma-uita, isi jurasera amandoua ca n-o sa se desparta, nici la scoala si nici mai departe, oriunde le-ar duce destinul. Erau cu totii impreuna si era bine. Peste tot in jur, pana departe, era numai si numai Romania.

Exodul Mai intai s-a auzit zgomot de toba, in capatul ulitei largi. Apoi trompetele. Cativa ofiteri calari, cu nadragi bufanti, sapca larga cat roata carului si uniformele acelea de pasla, verde-murdar, nemaivazute pana atunci. Era ora 5.30 dimineata si lumea abia se dezmeticea. "Cine sunt oamenii astia?", a murmurat tatal incruntat, ridicandu-se din pat si mergand spre fereastra. In spatele calaretilor au aparut niste masini. Apoi, cateva tunuri, trase prin praf. Soldati murdari, zdrentarosi, unii dintre ei doar niste bieti copii, de vreo 16 ani. Si muzica. Muzica aceea taraganata, ruseasca, alunecand pe dinaintea ferestrelor. Nimeni nu pricepea ce sentampla. Oamenii ieseau pe strazi, cascand inca. N-aveau nici cea mai vaga banuiala despre ce avea sa li se spuna public, dupa numai cateva ore. Anume, ca mai au trei zile de stat in casele lor. Atat. Ca trebuie sa impacheteze si sa-si paraseasca locuintele. Se uitau unii la altii si nu le venea a crede. Cedarea Bucovinei de Nord?!... Ce-o fi si asta?

Livia in gradina

De ce? Pentru ca asa se hotarase. Pur si simplu, peste trei zile, aici nu mai trebuia sa fie Romania. Nu mai era casa lor. Se inchidea granita. Gata. O linie grosolana, trasa in graba cu un creion bont de tamplarie pe-o harta de campanie, de-un general pe nume Molotov. Daca i se miscau degetele generalului astuia o jumate de centimetru mai sus, totul ar fi fost ca-nainte. Dar nu a fost. Pentru Livia, cele trei zile parca abia au trecut. "Tin minte ca a doua zi, dis-de-dimineata, mama a pus intr-un geamantan niste lingurite si cateva stergare de bucatarie. Lucrurile astea ii picasera sub ochi atunci cand s-a trezit si, automat, saraca le-a pus in bagaj, fara sa se mai gandeasca. Umbla cu geamantanul acela pe jumatate gol prin casa si se uita asa, in jur, ca pierduta: "Ce sa luam, dragii mei?... Unde mergem noi acum, mai copii?..." Toata dimineata am auzit clinchetul linguritelor, trecand prin odai... Tata nu a vrut sa plece, pana in ultima clipa. Tinea mereu in maini un atlas geografic urias, gros, nemtesc, si ne zicea tuturor: "Este o greseala! Rusii nu au fost niciodata aici. Uitati-va. Trebuie ca este o greseala!...". Se uita la vecini cum pleaca din case, de pe pamanturile lor si nu-i venea sa creada. "Oameni buni, este o greseala!...". Din cauza asta, noi am fost ultima familie care a plecat din Putila - comuna mare, cu mii de oameni. Ultimii romani. Pustie era strada noastra, unele case ardeau. Rusii dadeau foc si jefuiau totul. Si se auzeau clopote. La intervale rare, bateau in dunga peste intreg satul, ca dupa mort...". Au plecat noaptea, pentru ca a doua zi, la ora patru dupa-amiaza, se inchidea granita. Intr-o caruta mica au pus cateva lucruri hainute de-ale copiilor, o parte din tablouri, cateva paturi, plapume, covoare. Masina de scris a tatei. Masina de cusut Singer. Cei trei armasari mandri fusesera inca din prima zi confiscati de rusi. La fel, restul animalelor. Le mai ramasese un manzuc instelat, de doi ani, neinvatat inca la caruta. Lui i-au pus hamurile. Tot drumul, 70 de kilometri pana la Radauti, tatal Eugen avea sa-l faca pe jos, tinand acest calut de capastru.

Livia in scoala normala in banca a doua, la perete

In ziua plecarii, pe la pranz, s-au intalnit cu Stefania si tatal ei, Ion Boiciuc. Au vorbit putin, doar barbatii. Ion nu voia sa plece. Privea in zare, spre un punct fix, ca hipnotizat, si-o tinea mortis ca nu vrea. De ce? Uite asa! Nu voia. Cum sa plece, sa lase tot? "Mai Ioane, nici eu nu voiam. Dar am auzit ca pe aceia care raman o sa ii duca in Siberia. Stii ce-i aia Siberia? E moartea, Ioane. Lasa macar fetita cu noi", il ruga tatal Liviei. "Lasa fata si-apoi vei vedea dumneata, dupa ce se limpezesc lucrurile...". Dar celalalt barbat parca nici nu mai asculta. Gandurile-i erau in alta lume. Si-a luat fetita de mana si a plecat, fara nici un cuvant. Acasa la el. Un munte de om era Ion Boiciuc. Livia ii vedea spinarea lata departandu-se. Mergea abatut, cu capul in pamant, tragandu-si fata catre casa. O copila blonda, slabanoaga, cu pasul putin sontac si neindemanatic, care a vrut sa se intoarca o data spre dansii, dar tatal a smucit-o dupa el, mai departe. "Haide mai, fata. Haide, mai...". Asa ca au plecat ultimii, pe data de 2 iulie 1940, la ora unu noaptea. Pe cerul Putilei luceau stele uriase. Eugen Priscornic a deschis "casa de fier" in care-si tinea candva banii si actele notariale. A lasat-o asa, deschisa si goala. Si usa de la intrare a lasat-o larg deschisa. "Sa ia ce vor, dar macar sa nu distruga usa", a zis. "Ca e pacat...". (Aveau sa afle ca dupa nici o luna rusii pradasera si distrusesera totul: casele, mobilele, grajdurile, gradina de flori. Absolut totul. Doar o singura candela au lasat aprinsa, in odaia din fata.) Iar manzul cel instelat a pornit incetisor la drum. Inspre capatul strazii, tatal a oprit putin caruta, s-a intors si a privit. A privit asa... intr-un fel anume, spre casa lui. Apoi s-au uitat si ceilalti. Se vedea odaia cea mare, slab luminata, prin usile larg dechise. Si perdelele infiorate de vantul serii, la celelalte feresti. Si trasura cea eleganta, poticnita intr-o rana, inaintea scarilor de la intrare. Si, la un moment dat, o silueta de fetita blonda, venind din cealalta parte a strazii, intr-o fuga poticnita spre casa lor, facandu-le din mers semne de adio cu mana. Cianura pentru Siberia Tot o silueta e si acum Stefania, intr-un colt de poza roasa, pe masa cea scunda a Liviei. Un chip micut, cetos, indaratul unui grup de gospodari fruntasi ai Putilei. Nu i se mai disting aproape deloc trasaturile, a ramas doar un oval alburiu, sters. Dar Livia stie ca ea este. Ea. Prietena ei de cruce, de care jurase candva ca n-o sa se desparta niciodata. "Stefania... Oare cum o fi aratand acum? Ce-o fi facand acum, biata de dansa?...". Dincolo, pe peretii din camera friguroasa, sunt alte cateva poze mari, inramate, cu

oamenii vechi din neamul sau. Poate si din acest motiv n-a mai incalzit odaia aceea si n-a mai intrat acolo de mult. Sunt prea multe amintiri inauntru, care astazi chiar o indurereaza. Nu doreste sa-si mai aminteasca de nimic din ceea ce altadata a ranit-o si i-a injosit viata.

Livia in refugiu la Sannicolau

Ce rost mai are? Toti ai ei au murit. Toti cei care au fost candva in Putila. Fratii, vecini, prieteni. Romani dragi. De parca locul acela nici n-ar fi fost vreodata. Sau poate ar fi fost doar un vis. Mama Romualda apare in medalionul unei poze, la Putila, tinandu-si degetele delicate la tampla, imbracata in strai popular bucovinean. Mereu Livia s-a intrebat cum de a avut femeia asta firava atata putere sa-i tina pe toti, sa-i ocroteasca si sa-i incurajeze, in toti acei ani de exil si de groaza. Tatal lor a murit la putina vreme dupa plecarea in refugiu. El n-a mai rezistat. Au ramas o vreme in Radauti, imediat peste granita. Vreo trei ani. Apoi au fost trimisi tocmai in celalalt capat al tarii, chiar in motul hartii romanesti, la Sannicolau Mare - saptamani intregi pe drum, intr-un vagon de marfa, cu cateva familii si o vaca, cu soldati unguri hortysti, care-i tineau prin gari la nesfarsit, doar ca sa-i umileasca si sa-i infometeze. Iar dincolo, la celalalt hotar, au luat-o iarasi de la zero. Nu aveau casa, bani, nimic. Manzul, caruta, argintaria fusesera de mult vandute. Erau infometati, goi, straini de lume. Cum a reusit mama sa faca rost de toate, sa gaseasca hrana, o locuinta, ba chiar si sa-i tina mai departe la scoala acolo, in Sannicolau? Nici acum Livia nu-si poate explica. Un fel de "har" al ei de-a pretui si ajuta oamenii, astfel fiind la randul ei respectata. Un anume spirit al bucovineanului "de nord", corect si sincer, "germanic" cumva, ramasita din mentalitatea fostului om al Imperiului?... Cam asa ceva, poate. Anul 1944 a fost acolo Infernul. Mai ales dupa "intoarcerea armelor". Se bateau rusi cu romani, apoi cu nemti care se retrageau, nemti cu sarbi, cu ungurii care intrau iarasi in tara. Toti cu toti, fara nici o noima. Pe ulitele din apropiere, cai despicati de obuze, masini carbonizate, fumegande, soldati sfartecati, atarnand sus, pe stalpii de telegraf... Toate astea le-au vazut ochii albastri, de copila, ai Liviei. Bombardamente, aproape zi dupa zi. Anul acela au trait cel mai mult prin beciuri - de la racoarea si mucegaiul lor i s-a tras boala tatalui. In doua saptamani a fost mort. In momentul in care si-a dat sufletul, Livia statea langa el, pe un scaun, si ii infasa un "puiut" de pernita. Tatal isi intorsese capul spre dansa. A murit privind-o. Cu puiutul acela sub cap a fost inmormantat, undeva langa un mar, la granita de apus a Romaniei. Jos, in beciurile mucegaite, in timp ce peste ei cadeau bombele, mama Romualda cosea la masina nemteasca. Punea materialul sub ac, apasa pe pedala si cosea. Carpea diferite lucruri pentru civili si soldati. In timp ce cosea, mama era calma, atenta, absorbita de ganduri. Ca si cum nimic imprejurul lor n-ar fi fost si nici n-ar fi putut sa fie altfel. *** Dupa nici o luna, mama a fost chemata la o "comisie" ce hotara care refugiati vor fi repatriati in URSS. Se puteau intoarce la Putila. Paradoxal, li se dadea oamenilor o sansa de a reveni la casele lor "de dincolo". Dar mama stia: pentru romani ca ei, intelectuali si "chiaburi", intoarcerea nu putea avea decat un singur sfarsit: Siberia! Lagarul! Toti refugiatii stiau. Sarisera oameni din trenuri, de spaima sa nu ajunga inapoi intre rusi, chiar daca acolo insemna iarasi acasa. Ea, mama singura cu trei copii minori, n-ar fi avut nici o sansa in lagarul siberian. Auzise despre ce se intampla acolo, in pustiul acela polar, fara de nici o lege. Ce le faceau fetelor tinere. Cum erau omorati oameni pentru mancare, fara ca macar sa li se gaseasca urma. Gasiti inghetati, lihniti de foame. Pe toate le putea indura. Crima, violenta, legea celui mai puternic care supravietuieste. Dar batjocura fetelor ei, nu. Nu umilinta lor. Asta era ceva peste fire. Cu gandul acesta s-a dus, pe 7 februarie 1945, spre "comisia" de la Sannicolau Mare. Refugiatii asteptau incolonati, cu groaza in suflet. Doi ofiteri: unul roman, unul rus. Stateau la o masuta si puneau intrebari. Romualda inaintea lor, in picioare. Livida, dreapta, ca o statuie. Orice o intrebau, nu putea sa rosteasca decat un singur cuvant: "Radauti"... Doar asta raspundea, fara oprire: "Radauti... Noi am fost la Radauti...". S-a intors spre seara, tinand in palma un petic roz de hartie. Epuizata, impleticindu-se in mers catre casa. A cazut la picioarele copiilor si i-a prins pe toti in brate, tremurand ca de boala. "Iertati-ma", le zicea printre spasmele de plans. "Iertati-ma, copii...".

Mama Romualda

Livia scoate dintr-un sertar hartiuta cea rozulie. Rufoasa, patata, scrisa la repezeala candva, pe-o fata in romana, pe cealalta in rusa. Pastrata in familie, ca o icoana, pana azi. Citesc: "Dovada data cetatencei Priscornic Romualda si familiei sale ca sunt exceptati de a fi repatriati in URSS. 7 februarie 1945. Semnat:...". Aceasta fituica banala, neglijenta, scrisa de mana, a fost apoi ani la rand singurul lor reazem, pe oriunde au mers. Pasaportul lor catre supravietuire. "Cand am vazut-o venind pe mama in seara acea, noi, copiii, am inceput sa plangem impreuna cu ea", isi aminteste Livia. "Incercam s-o linistim, s-o cuprindem in brate, mangaind-o pe obraji, promitandu-i ca n-o s-o mai suparam. Nu pricepeam atunci prea bine ce se intampla. Abia cand am crescut mai mari, ea ne-a spus ce voia sa faca, de fapt, in acea seara: avea pregatite patru portii de cianura. Le purta cu ea, cusute in captuseala hainei. Daca am fi fost trimisi inapoi in Uniunea Sovietica, ne-ar fi dat fiecaruia dintre noi cate una, apoi ar fi inghitit-o si ea pe a patra. S-o luam toti deodata, copiii si ea. Atat de mare era atunci spaima de Siberia. Asa era mama. Orice indura, dar nu rusinea pentru cei din familia ei. Mai bine sa murim impreuna acolo, decat departe, in umilinta...". Cu petecul acesta de hartie in buzunar au trait mai departe. Si-au refacut viata, au muncit, s-au asezat la casa lor, inapoi, in partea de Bucovina romaneasca. Si, dupa multi ani, au inceput sa primeasca, cu greu, primele vesti din Putila, despre cei care au ramas. Printre altele, una din 1949: Stefania Boiciuc si toti cei din familia ei fusesera deportati in Siberia, pe viata. Cernauti, Ucraina Si totusi, pana la urma, Stefania a supravietuit. S-a intors din Siberia, dupa 12 ani de suferinta, despre care i-a scris odata Liviei doar atat: "E o minune ca traiesc, ca mai pot fi om, ca mai sunt femeie...". A revenit probabil la Putila, fiindca de acolo i-a trimis scrisori zeci de ani. Cateva randuri, uneori, la sarbatorile mari. Ca nu a uitat-o. Pe urma, le-a trimis si aceasta ultima felicitare, datata decembrie 2010. Citesc pe plic: "Cernauti, Ucraina". Am rugat-o pe Livia sa-mi imprumute putin felicitarea cu litere aurite si am mai citit-o acasa de cateva ori, cu mai mare atentie. Marturisesc ca, de fiecare data cand citeam, randurile acelea ma tulburau la fel de mult. Nu pot spune de ce. Scrierea repezita, atat de sincera, din care razbatea o tainuita durere, potrivea parca frazele dupa un talc ascuns, in care si greselile de exprimare aveau farmecul tristetii lor, transmitand parca mai multa emotie decat ar fi putut-o face oricare alte formulari literare... Intorceam felicitarea aia ruseasca pe toate partile, incepusem "s-o vad" in gand, sa ma obsedeze, s-o invat pe de rost, pana la cele mai detaliate rotunjiri ale literelor. M-am uitat si pe harti. Si iarasi am ramas uimit - doi pasi le-au separat de fapt pe aceste femei, toata viata. Doua degete, pe o harta normala. Doi centimetri, cel mult. PutilaCampulung Moldovenesc. Pe 2 ianuarie nu am mai putut rezista acestei ispite. Inainte de a porni catre Ucraina, i-am spus Liviei ca ma voi intoarce pe la ea. Ma voi intoarce sa-i spun. Granita, astazi Frig. Frig nemilos. Asta mi-a ramas mai ales in minte din calatoria mea spre hotarul ucrainean.

Ca nu ma puteam incalzi, in nici un chip. Sate rare, ravasite de viscol. Siret, un ultim orasel ca de mici boiernasi din alt secol, risipit pe varfurile unor dealuri moldave... Si granita. Aceeasi. Cea care a fost trasa candva de creionul bont al generalului bolsevic. Parca nici atmosfera nu e asa mult schimbata fata de-atunci - asteptari indelungi la pasapoarte, masini controlate la sange, pana sin motor, oameni sarmani care trec frontiera pe jos prin crivatul naprasnic, racnetele vamesilor slavi, purtand chipiurile acelea faloase, ramase dupa moda comunista, refuzand sa te ajute cu vreo informatie, strecurandu-ti in oase o anume stare de teama, de

nesiguranta, de trecere spre o alta lume. I-am dat unui taximetrist plicul cu litere slavone. Am mers mult timp, incet, tacuti, prin Cernautiul acoperit de zapezi. Si abia acum, cand aud glasul acela subtire dindaratul usii vechi a unei garsoniere, intreband ceva in ucraineana, dupa ce ne straduim din greu sa explicam ce dorim (caci ce dorim, de fapt?), cand vad usa deschizandu-se incetisor, ezitant, si chipul uimit al batranei iesind in lumina, abia acum simt cum un fior straniu imi strabate intreg trupul, si parca, deodata ma simt privilegiat, onorat sa ma aflu inaintea acestei femei mult-incercate, despre care auzisem atatea istorii. In fata mea este Stefania. O conversatie istorica "Livica! Tu esti, Livica?! O, Doamne!... Ce faci tu, Livica? Ce faci tu acolo, draguta mea?...". Stefania tine strans in mana telefonul meu mobil, atat de strans incat degetele ii tremura. Vorbind, ochii ei albastri se umplu de lacrimi. Cu cealalta mana apuca spatarul unui scaun. Cand a auzit prima data vocea Liviei, a simtit o clipa ca ameteste. S-a sprijinit de scaunul acela si asa avea sa ramana pana la sfarsitul conversatiei. O privesc si-ncerc sa-mi inchipui cat de multe comori se ascund in aceasta simpla discutie telefonica dintre cele doua femei singure si batrane. O intreaga epopee este acolo. O drama prelunga, o istorie a Romaniei traita in linia intai, eroic aproape, asa cum prea putini si-o mai pot inchipui astazi. Si ma simt parca, nu stiu de ce, martor la un moment cu adevarat istoric: pentru prima data, dupa aproape opt decenii, Stefania si Livia, doua prietene dintr-un sat din Bucovina de nord, isi vorbesc din nou una alteia.

Stefania cu familia, in Siberia

Stefania pune telefonul pe masa rotunda din mijlocul odaii. Isi sterge lacrimile, isi aranjeaza putin parul, se indreapta de spate. Apoi se intoarce spre noi, cu ochii inca inrositi, dar zambeste. Isi cere iertare ca nu prea are ce sa puna pe masa - e inca postul Craciunului "pe vechi" si, oricum, ea fiind singura, nu mananca prea mult. De vreo jumatate de an n-a primit nici un oaspete. De cand a trecut pe aici fiul ei, Petru, din Kiev. Singurul oaspete posibil. Unicul ei copil, nascut candva in pustietatile siberiene. Doar pe el il are. Si pe nepoata Olga, plecata insa de mult in Canada, acolo unde i-a nascut doi stranepoti. Atat. Si pe Livia, prietena ei de suflet din Romania. Ultimii oameni dragi ramasi in viata. Ma impresioneaza teribil asemanarile dintre cele doua femei. Izbitoare! Atat la chip, dar mai ales ca fel de a vorbi si gesticula, incat, intr-adevar, ai zice ca daca nu-s surori, cu siguranta au petrecut foarte multa vreme impreuna. Daca inchizi ochii, poti sa juri c-o auzi pe Livia. Aceleasi cuvinte, aceleasi intonatii, acelasi timbru al vocii, aceeasi melodie a vorbirii. La fel zambesc, la fel iti pun in fata o cana aburinda cu ceai si cateva prajiturele, la fel indreapta cu varfurile degetelor un colt de fata de masa, atunci cand incep sa povesteasca, la fel te asculta cu capul usor inclinat intr-o parte si miscandu-l incet, intr-o blanda si aristocrata incuviintare. Totul le aseamana. Si ma intreb mereu de unde toate aceste potriviri, daca ele nu s-au vazut si nu si-au vorbit deloc, de cand aveau 11 ani? Greu de spus. "A fost singura parte din viata mea cand am fost adevarat fericita", zice Stefania despre perioada copilariei de la Putila. "Dupa aceea, toti anii au fost parca numai si numai suferinta...". Moartea casei cu flori Cel mai tare sufera pentru ca nu poate vorbi cu mine prea corect romaneste. O doare lucrul asta, ii este rusine, imi zice mereu sa o iert. La inceput, cand vorbea cu Livia la telefon, graiu-i era fluent. Aveau aceleasi vorbe, aceleasi amintiri. Aveau ce sa-si spuna. Apoi, pauze tot mai lungi. Scormoneste cu chinuri prin amintiri, ca sa scoata de acolo cuvintele bune. Mintea i-e limpede, are o pofta nebuna sa povestim. I-e ciuda insa ca uneori nu izbuteste sa vorbeasca corect. "Va rog, iertati-ma. Eu stiu! Credeti-ma, stiu. N-am mai vorbit cred zeci de ani...".

De doisprezece ani s-a mutat la Cernauti, din Putila. Nu mai avea pe nimeni acolo, nici macar vecini cu care sa vorbeasca. A adus-o fiul ei la oras, ca sa nu fie singura. Dar apoi a plecat si el. Cu toate ca nici aici n-are astazi pe nimeni, Stefaniei nu-i pare rau ca a parasit satul copilariei. Asemeni Liviei, erau prea multe amintiri in acel loc, care o indurerau. Dupa plecarea prietenei sale, totul s-a spulberat. Un vis. O frumusete. O armonie ce parea de nezdruncinat. Diavolul insusi intrase parca pe ulitele satului. "Rusii. Oh, rusii!...", zice mereu, ducandu-si palmele la ochi, ca si cum ar vrea sa alunge orice amintire. "Rai. Rai au fost. Tot ce voiau faceau cu noi, dupa ce-au plecat refugiatii. Batjocoreau femeile, copiii, putea sa te-mpuste, numai daca te uitai la ei mai asa. Nu mai era nici o lege. Cand au stramutat straini in casele noastre, au ales parca pe cei mai rai oameni din toata Rusia, sa vina aici. Au stricat tot. Tot s-a distrus. Femeile lor umblau numai in ciubote si camasa de noapte prin sat, cu parul nearanjat, si cand se mai imbatau cu vodca, isi puneau sutienele lor rosii, de matase, pe cap. Asa umblau prin sat, cu sutienele rosii si ascutite pe cap. Si zbierau. Zbierau tot timpul. Oameni cruzi, murdari, prosti. Fara civilizatie. N-aveau nici o rusine, nici un Dumnezeu. Cum s-a putut asta? Cum s-a putut asa ceva, Doamne?...". Ea, Stefania, a vazut totul. Inca de la inceput, din clipa in care s-a oprit povestea Liviei. A vazut casa de flori murind, an dupa an. Soldati rusi care-si faceau toate marsaviile lor inauntru. Gradina calcata in picioare, sutele de trandafiri zdreliti de bocanc. Mobilele si restul de tablouri arse la gramada... Dupa razboi, sovieticii au impartit casa cu ziduri interioare, facand din ea cinci apartamente de locuit pentru familii de proletari. Apoi Stefania a fost deportata in Siberia, impreuna cu toata familia. Acolo a cunoscut un ucrainean taciturn, cu numele Petru, si s-a casatorit cu el. Om tare tacut, daca rostea patru vorbe pe zi. Dar a ajutat-o mult si ea a trait cu el pana la capat. Fericita? Zice ca "n-a avut timp" sa fie. Deloc n-a avut timp, in afara de anii copilariei. In noaptea despartirii de Livia, a fugit de acasa. S-a strecurat afara, cand parintii dormeau, si a alergat prin intuneric, spre gradina familiei Priscornic. N-a mai apucat sa-i imbratiseze, sa isi ia ramas bun. Si nici macar nu a plans atunci, vazandu-i pe toti in caruta, departandu-se. In urma lor, pe drum, ramaneau culorile... N-ai ce sa le faci. Asa sunt femeile acestea, amandoua la fel. Refuza cu incapatanare sa etaleze episoadele macabre din viata lor. Elimina c-o viclenie inteleapta orice amintire negativa, care le-ar putea face rau sufleteste in prezent. Au un stil anume de a-si inlatura din minte uratul, orice gand negru, tot ce a fost candva degradant si umilitor pentru ele. Desi a trecut prin atatea, Stefania recunoaste ca, pana si atunci cand vizioneaza un film artistic, e incapabila sa priveasca vreo scena mai violenta. Inchide televizorul imediat. Nu poate. Oricat o rog sa-mi povesteasca ceva despre anii petrecuti in Siberia, ea evita subiectul. "Nu vreti sa stiti", zice. "Credeti-ma ca nu vreti sa stiti...". Nici in scrisorile trimise Liviei de-a lungul anilor n-a dorit sa-i impartaseasca concret ceva despre ce s-a intamplat acolo, in cei 12 ani de deportare. "E o minune ca traiesc, ca mai pot fi om, ca mai sunt femeie...". Asta a fost singurul ei raspuns, odata, demult. Prefera sa-si aminteasca de anii copilariei, de cosuletele impletite din otava, pe care le ascundeau prin gradina cu flori de la Putila, pentru ca a doua zi sa le gaseasca pline cu bomboane de la Iepuras. Prefera sa se gandeasca la stranepotii ei din departari, pe care nu i-a vazut si pe care mult ar vrea sa-i mangaie macar o data, pe crestet, inainte de a-si incheia socotelile cu viata.

Livia si masina de cusut care le-a salvat viata

La lucrurile astea se gandeste ea. Nu la altele, care, oricum, nu mai au nici un rost. La fel e si Livia. Culmea, dintre toate acele intamplari terifiante pe care mi le-a povestit, nici una n-o mai afecteaza astazi prea mult. Dintre toate, cel mai pregnant i-a ramas in memorie doar o anumita secventa. Una singura: atunci cand au trecut hotarul romanesc, undeva, pe la Brodina, a inceput deodata sa ploua. Erau cu totii in caruta, sub cerul liber, fara nici o aparare in fata noianelor de ploaie ce cadeau peste tot, lovind frunzele copacilor, iarba, pamantul, drumul. Si mergeau. Mergeau incet, mai departe. Apa le siroia copiilor prin par, pe ochi, pe obraji, prin haine, erau toti uzi pana la piele, si nici nu mai aveau unde sa se adaposteasca de acum, nici un rost nu mai avea sa faca asta. Asa ca mergeau. Caci nu mai aveau nimic de pierdut. Ploaia trecea prin paturi, prin covoare, prin plapumele stivuite atent de mama lor in caruta, prin toata averea lor miscatoare, pe care potopul o inunda fara mila. Atunci, in mijlocul acelei nestavilite ploi de vara, tatal Eugen a ridicat ambele brate spre cer si, culmea... a ras! Zgomotos, amplu, din toata fiinta lui. Ca si cum ar fi ras direct catre Dumnezeu. Si copiii au ras impreuna cu dansul, molipsiti parca de strania lui veselie. Livia statea ghemuita, ciuciulete, undeva in spatele tuturor. Se uita in urma carutei, la culorile care curgeau din paturi, din covoare, din plapumele mustind de apele ploii. Se scurgeau culorile din ele, pe drum. Siruri prelungi, albastre, rosii, galbene, verzi, violet... Iar Liviei ii placea sa priveasca culorile acestea. Urcau un deal, manzul cel instelat abia mai tragea. Unde se duceau ei? Erau cu totii acolo, loviti de ploaie si radeau. Lasau totul in urma, pentru totdeauna. In urma lor, pe drum, ramaneau culorile. Aceasta este povestea de viata a Liviei, bunica mea.

Bogdan Lupescu

Maslinele

- elixirul tineretii Maslinul este unul din cei mai iubiti arbori de pe continentul european. Vesnic verde, este simbolul prieteniei si-al pacii, dar si un simbol al sanatatii depline prin puterea vindecatoare pe care o are in fiecare din partile lui. Maslinii cresc in zonele cu ierni blande si cu veri toride, iubesc mult soarele, dezvoltandu-se foarte bine pe versantii cu pietre calcaroase, atinse de briza marii. Lasati sa creasca natural, ei pot ajunge la dimensiuni si varste impresionante, trunchiul lor depasind opt metri in diametru si traind pana la sapte-opt sute de ani. La randul lor, maslinele sunt unul din alimentele cele mai puternice din punctul de vedere al energiei pe care o confera organismului, dar si printre cele mai sanatoase din lume. Pe existenta lor s-a bazat, de-a lungul timpului, dezvoltarea unor intregi comunitati si chiar imperii, iar efectul lor exceptional asupra sanatatii le face sa fie de maxima actualitate, si acum, in secolul XXI, cand implinesc aproape... 8000 de ani de cand ii sunt omului de folos. Maslinele pentru consum De-abia culese din pom, maslinele contin o substanta numita oleuropeina, extraordinara din punct de vedere terapeutic, dar insuportabil de amara ca gust. Pentru a le scoate aceasta amareala exista adevarate mestesuguri, cum ar fi expunerea la aer, fermentarea in diverse conditii, inmuierea in ulei s.a.m.d. Ceea ce rezulta in urma acestor procedee, prea complexe pentru a fi detaliate in acest context, sunt maslinele de diverse tipuri, pe care le gasim in magazinele noastre, clasificate de cele mai multe ori in functie de culoare: * Maslinele verzi - sunt culese de pe crengi cand inca nu s-au copt complet, iar apoi sunt murate. De obicei, sunt cel mai putin amare, avand in schimb un gust usor acrisor. Stimuleaza secretia de sucuri gastrice si apetitul, de unde si utilizarea lor frecventa ca aperitiv.

* Maslinele negre - sunt cele lasate sa se coaca pana la maturizare, capatand o culoare brun inchisa, de cele mai multe ori cu nuante rosiatice. Maslinele de un negru inchis, perfect, sunt obtinute, pur si simplu, prin innegrire. In cazurile fericite, aceasta innegrire se face prin oxidare la aer, dar din pacate industria alimentara a inventat si procedee mult mai nocive pentru sanatate, cum ar fi adaugarea colorantilor sintetici. Din acest motiv, este bine sa nu cumparati masline negre ca taciunele, ci asa-numitele masline negre naturale, de o culoare bruna, cu un gust sarat ceva mai puternic, dar care nu au fost colorate sau conservate cu aditivi nocivi pentru sanatate. * Maslinele rosii - sunt obtinute din maslinele verzi sau negre, supuse unui anumit tip de fermentare, care face coaja lor sa capete o nuanta rosiatica destul de intensa. Prin diverse procedee de fermentare se pot obtine si masline galbene, portocalii sau chiar cu nuante de albastrui. Toate tipurile de masline pot fi consumate simplu, de preferat neprelucrate termic, ca aperitiv, ca adaos in salate sau chiar ca ingredient principal la micul dejun sau la cina, sub forma de pasta de masline. Pasta de masline se obtine foarte usor, iar unsa pe paine are un gust agreabil, fiind foarte sanatoasa si hranitoare. Reteta: o suta de grame de masline fara samburi sunt pasate cu ajutorul mixerului, dupa care se amesteca bine cu o lingurita de suc de lamaie, cu o lingurita de ulei, doi-trei catei de usturoi pisati si putin praf de busuioc sau cimbru. Rezulta o pasta de consistenta pateului, care se poate pastra cateva zile la frigider, consumandu-se unsa pe paine, in sandviciuri, ca umplutura la ciuperci etc.

Uleiurile de masline Efectele lor asupra sanatatii sunt mai bine studiate decat fructele consumate ca atare, dozarea si administrarea uleiurilor fiind mult mai simplu de facut si cuantificat. La noi in tara, exista mai multe tipuri de uleiuri de masline, caracterizarea lor facandu-se in functie de metoda de obtinere, de anumiti parametri chimici (mai ales in functie de aciditate), dar si de unele teste de gust, facute de... degustatori profesionisti de uleiuri.

* Uleiul rafinat de masline - este cel mai frecvent intalnit in magazinele noastre, fiind si cel mai ieftin. Adesea il gasim sub denumirea italiana de olio di sansa, fiind obtinut prin procedee termice si chimice din masa pastoasa care ramane dupa presarea la rece a maslinelor, prin mijloace exclusiv mecanice. Este la fel de sanatos sau, daca vreti, de nesanatos, ca si uleiul rafinat de floarea-soarelui, cu diferenta ca este ceva mai scump decat acesta din urma. * Uleiul simplu de masline - este un amestec dintre uleiurile de masline rafinate si uleiurile de masline obtinute prin presare la rece, obtinandu-se un produs cu mai putin de 1% aciditate. Este foarte putin amar la gust, putand fi folosit intr-o varietate mare de retete. Asupra sanatatii are efecte destul de bune, fiind unul din cele mai sanatoase uleiuri de pe piata noastra, dar neputandu-se compara cu... * Uleiul virgin si extravirgin de masline - sunt cele mai sanatoase feluri de ulei de masline, fiind obtinute prin presare la rece si pastrand aroma naturala a fructului. Diferenta dintre uleiul virgin si cel extravirgin este de aciditate, ultimul avand o aciditate mai mica de 0,8%. Acest ulei poate fi usor verzui, din cauza continutului de clorofila, sau auriu, din cauza continutului de licopen. Poate fi usor recunoscut dupa faptul ca la rece devine ceva mai tulbure si capata o anumita vascozitate, ceea ce este o calitate si nu un defect. Este ceva mai amar la gust, fiind mai greu de folosit in diferitele retete, dar in sosuri, in salate si, mai ales, combinat cu suc de lamaie, are un gust minunat, mai ales odata ce te-ai obisnuit cu el. Este un adevarat elixir pentru vasele de sange, pentru piele, pentru sistemul nervos si endocrin, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza: Boli prevenite prin consumul maslinelor * Cancer la san - un studiu-gigant, efectuat pe 62.000 de paciente din Suedia, a demonstrat faptul ca femeile care consuma frecvent masline si uleiuri virgine de masline au un risc cu 45% mai mic de a face cancer la san. De aceea, se recomanda inlocuirea grasimilor animale si a uleiurilor rafinate, bogate in grasimi polisaturate, cu uleiul de masline presat la rece. Studiul suedez este doar un exemplu recent si foarte bine documentat, dar multe alte cercetari arata ca in randul femeilor din tarile mediteraneene, in comparatie cu populatia de sex feminin din Statele Unite si din alte tari unde dieta este predominant carnivora, exista o incidenta mult mai mica a cancerului la san.

Maslinii ating varste si dimensiuni impresionante

* Cancer de colon - mai multe studii de medicina experimentala arata ca animalele de experienta hranite cu masline si cu ulei de masline se bucura de o imunitate crescuta in fata cancerului intestinului gros. Explicatia este ca in uleiul de masline si, mai ales, in maslinele ca atare, exista substante cu puternic efect anti-mutagen, care ajung in colon. Aceste substante anihileaza radicalii liberi si stopeaza, pur si simplu, procesul de malignizare a celulelor sanatoase, impiedicand formarea tumorilor in intestinul gros. * Astm bronsic - o serie de substante continute de catre uleiul virgin sau extravirgin de masline, cum ar fi flavonoidele sau fenolii, au un puternic efect antiinflamator. Intre altele, aceste substante previn fenomenul de inflamare a arborelui bronsic si de aparitie a astmului bronsic, cu crizele sale specifice. Acest efect protector in fata astmului se observa si la fumatori, precum si la persoanele expuse la noxele din aer sau care racesc frecvent. * Gastrita si ulcerul gastric - uleiul extravirgin de masline si maslinele se administreaza in afara perioadelor de criza, cand ajuta la refacerea mucoasei gastrice lezate si, de asemenea, la reglarea secretiei de sucuri acide. Ingerat in timpul crizei de gastrita, uleiul de masline are asupra multor pacienti aceleasi efecte protectoare gastrice, dar in unele cazuri poate intensifica secretia de sucuri acide si poate agrava durerile si leziunile, administrarea lui cerand prudenta in aceste perioade.

* Litiaza biliara - este foarte bine prevenita de consumul zilnic de masline sau de ulei virgin de masline. Uleiurile continute de aceste fructe actioneaza, prin intermediul unor receptori aflati in tubul digestiv, asupra vezicii biliare, stimuland varsarea bilei si prevenind astfel dischinezia, stazele si formarea de calculi in colecist. * Accident vascular cerebral - uleiul de masline ajuta la pastrarea elasticitatii vaselor de sange care iriga creierul si, in acelasi timp, previne formarea si migrarea prin organism a cheagurilor de sange. Cu alte cuvinte, dezamorseaza cele doua mecanisme majore de producere a accidentului vascular cerebral. Pentru a realiza aceasta preventie, se recomanda inlocuirea, pe cat posibil, a tuturor grasimilor animale, dar si a uleiurilor rafinate, cu ulei de masline presat la rece. * Ateroscleroza, arterita obliteranta - un studiu al Universitatii de Medicina din Oxford arata ca uleiul de masline protejeaza arterele, inclusiv cele coronare. Cercetatorii au comparat efectul unei diete bogate in grasimi monosaturate, ca uleiul de masline, cu dieta tipica americana/occidentala, bogata in grasimi polisaturate. Dupa doua luni de dieta cu mult ulei de masline, s-a micsorat semnificativ nivelul colesterolului rau (LDL), al formarii placilor de aterom, al adeziunii moleculelor de sange ce rezulta in urma inflamarii arterelor. Tratamente interne * Colesterolul - se consuma macar de doua ori pe saptamana masline si pasta de masline, in plus, inlocuindu-se uleiul rafinat cu ulei virgin sau extravirgin de masline. Cercetarile au demonstrat ca folosirea uleiului presat la rece de masline creste semnificativ nivelul colesterolului asa-numit bun (HDL), care previne oxidarea si depunerea grasimilor pe artere. Mai mult, uleiul de masline reduce nivelul total al colesterolului din organism, fiind printre cele mai puternice remedii, naturale sau de sinteza, aflate la indemana celor care au probleme cu valorile ridicate ale colesterolului si ale trigliceridelor. * Infarct - un studiu recent, facut in Spania, a comparat evolutia unor pacienti care au supravietuit unui infarct si au consumat apoi mari cantitati de ulei de masline virgin, cu cel al unor persoane care au supravietuit infarctului si au preferat, apoi, o dieta normala, cu grasimi polisaturate.

Ambele grupuri de pacienti care au consumat ulei de masline, respectiv de pacienti care au refuzat acest regim, au fost egale ca numar (171 de persoane) si au fost supravegheate vreme de 5 ani. Rezultatul a fost uluitor: pacientii din grupul care a tinut dieta cu mult ulei de masline au avut cu 82% mai putine cazuri de infarct decat cei din grupul de control. * Hipertensiune - un alt studiu a fost facut, de data aceasta, cu pacienti hipertensivi, care au tinut un regim alimentar normal, dar au consumat minimum 15 ml de ulei de masline extravirgin zilnic. Dupa un an de administrare, s-a constatat ca la pacientii care il consumau regulat, zilnic, nevoia de medicamente hipotensoare a scazut, comparativ cu cei care nu au consumat ulei de masline decat foarte rar. * Adjuvant in tromboflebita si in tromboze in general - o anumita categorie de substante, numite fenoli, continuta in uleiul virgin si extravirgin de masline, a demonstrat o certa capacitate de a impiedica formarea trombilor (cheagurilor de sange) in vasele de sange. Ca atare, persoanele care consuma zilnic macar 20 ml din acest ulei se vindeca mai repede de puseurile de tromboflebita, dar au si un risc mai scazut de recidiva sau de complicatii grave, cum ar fi embolia pulmonara. * Bufeuri de caldura - combinatia de vitamina E, grasimi nesaturate si fenoli din uleiul de masline are darul de a normaliza secretia de hormoni, prevenind astfel aparitia bufeurilor, dar si a altor simptome specifice premenopauzei, cum ar fi palpitatiile, transpiratia nocturna etc. Dupa instalarea menopauzei, consumul de ulei extravirgin de masline, impreuna cu dieta cu legume si fructe crude, este un extraordinar mijloc de prevenire si de stopare a evolutiei osteoporozei. * Microlitiaza biliara - vreme de 1-3 zile se consuma zilnic cate 150-200 ml de suc de lamaie, amestecat cu o cantitate egala de ulei

virgin de masline. Tratamentul este destul de greu de suportat, dar are rezultate spectaculoase, daca e facut dimineata, pe stomacul gol. Uleiul amestecat cu suc de lamaie se ia portionat in 4-5 doze: dupa prima doza de ulei, va culcati pe partea dreapta, cu ceva cald pus pe zona ficatului, si ramaneti asa. Dupa douazeci de minute, va intoarceti incet (culcat fiind), de pe o parte pe alta, fara miscari bruste. Apoi puteti consuma inca o portie de ulei de masline cu suc de lamaie, pana cand terminati toata cantitatea, dupa care va odihniti pe partea dreapta minimum 2 ore. De regula, acest tratament stimuleaza puternic varsarea bilei din colecist, antrenand si calculii de mici dimensiuni sau malul, care vor fi eliminati prin scaun. Exista tratamente similare, mai dure, care presupun un regim prealabil de 24 de ore (in care se consuma numai suc de mere), dar acestea sunt foarte puternice si sunt contraindicate celor care au calculi de mari dimensiuni, deoarece pot determina obstructia cailor biliare. * Constipatie - dimineata si seara, se consuma cate 100 de grame de masline negre. Este un tratament simplu, care asigura nu mai putin de 45% din necesarul zilnic de fibre alimentare, stimuland in acelasi timp si peristaltismul intestinal, dar si eliberarea de sucuri digestive. Ca atare, aceasta cura se dovedeste a fi benefica atat in cazul unei constipatii atone, cat si al unei constipatii datorate dispepsiei sau unei diete sarace in fibre alimentare.

* Reumatism - un studiu de medicina experimentala a aratat ca animalele cu artrita indusa de substante chimice si tratata cu polifenoli si vitamine din uleiul virgin sau extravirgin de masline au o rata de ameliorare a inflamatiei si rigiditatii articulare foarte buna. Mai exact, substantele extrase din uleiul de masline au avut aceeasi eficienta ca si indometacinul - o substanta de sinteza, adesea folosita pentru combaterea puseurilor reumatice. * Stimularea cresterii la copiii mici - uleiul presat la rece de masline este bine sa fie introdus in alimentatia copiilor odata cu trecerea de la regimul exclusiv bazat pe lapte, la cel diversificat. Pe langa ca le protejeaza de mici inima si vasele de sange, uleiul de masline ii ajuta sa ia in mod natural in greutate, stimuland procesele de crestere a sistemului osos, muscular si nervos. Mai mult, uleiul de masline se pare ca este una dintre grasimile cele mai bine tolerate de copii. * Adjuvant contra cancerului la prostata - s-a descoperit ca o substanta care se gaseste in uleiul de masline, anume betasitosterolul, inhiba cresterea celulelor cancerului de prostata. Ca atare, se recomanda in mod special introducerea in dieta bolnavilor de cancer cu aceasta localizare a minimum 15 ml ulei de masline virgin sau extravirgin, consumat zilnic. Si mai buna este inlocuirea grasimilor animale si rafinate cu acest ulei, care stimuleaza si imunitatea. * Anemie feripriva - doua sute de grame de masline contin aproape 50% din necesarul zilnic de fier, care este si foarte asimilabil, consumat din aceasta sursa. Se recomanda administrarea zilnica a maslinelor ca atare (uleiul nu contine decat cantitati foarte mici de fier), dar si a altor alimente bogate in fier, cum ar fi urzicile, spanacul, leurda si, mai ales, galbenusul de ou. Tratamente externe Uleiul de masline este un extraordinar medicament pentru uz extern. El este pe de o parte eficient in sine, fara adaosuri, datorita continutului de vitamina E, de flavonoide, de fenoli. Mai eficient este insa dupa ce au fost macerate in el si anumite plante medicinale. Uleiurile de sunatoare, de galbenele sau de cimbru sunt mult mai eficiente, atunci cand sunt facute cu ulei de masline presat la rece, decat atunci cand sunt facute cu uleiuri rafinate. In cele ce urmeaza, vom detalia mai ales actiunile uleiului de masline folosit simplu, fara alte adaosuri, pentru a intelege valoarea sa terapeutica pentru uz extern: * Arsuri usoare - se aplica uleiul de masline pe portiunea afectata in pelicula groasa, de mai multe ori pe zi. Este usor antiseptic, prevenind suprainfectarea, diminueaza inflamatia si ajuta la refacerea mai rapida a tesuturilor dupa arsurile de gradul I si II. In arsurile solare grave se foloseste uleiul de masline in care s-au macerat galbenele (Calendula officinalis). Calmeaza usturimea si previne procesele de malignizare si aparitia cancerului de piele. * Uscarea pielii - apare mai ales iarna, cand frigul si vantul deshidrateaza puternic tesuturile expuse. Pentru a proteja pielea, se face saptamanal, dupa baie sau dus, un masaj usor cu ulei de masline, mai ales pe brate si pe picioare. Uleiul se pune in causul palmei, in cantitati mici, iar apoi se intinde pe piele, usor, pana cand este complet absorbit. * Keratoza - zilnic se aplica pe portiunile de piele afectate ulei de masline, care se intinde, prin masaj usor, de tip mangaiere, vreme de cinci minute. Intern, se consuma, de asemenea, ulei presat la rece de masline, dar si alte alimente bogate in vitaminele E si A, cum ar fi catina, nucile, morcovii. * Eczeme produse de contactul pielii cu detergenti - dupa fiecare spalare in care s-au intrebuintat detergenti, zonele de piele care au intrat in contact cu acestia vor fi bine uscate si apoi se vor unge cu ulei de masline extravirgin, in locul cremelor obisnuite. Acest ulei are efecte calmante, reduce sensibilitatea alergica la nivelul pielii, ajutand la regenerarea mai rapida a tesuturilor afectate de contactul cu diferite substante iritante. ULEIUL DE MASLINE SI FRUMUSETEA * Pentru pielea mainilor - in zonele mediteraneene, pentru a avea mainile frumoase si fine, femeile, inainte de culcare, le masau cu ulei de masline si apoi le acopereau pe timpul noptii cu manusi de bumbac. Dimineata aveau o piele mult mai stralucitoare, moale si catifelata.

* Pentru unghii - in cazul in care cuticulele sunt foarte tari si inestetice sau unghiile sunt fragile, degetele vor fi inmuiate, o data la cateva zile, timp de 20 de minute, intr-un paharel de ulei de masline. Consumul intern de masline si de ulei virgin de masline de asemenea va contribui la sanatatea si frumusetea unghiilor. * Pentru ten uscat - se prepara o masca dintr-o lingurita de ulei de masline, un galbenus de ou si o lingurita de miere lichida. Toate aceste componente se amesteca foarte bine, pentru omogenizare, apoi se aplica pe fata, vreme de minimum 15 minute. Este un tratament care hraneste si hidrateaza tenul. * Pentru buze uscate sau crapate - inainte de a iesi afara si cand va intoarceti acasa, dupa ce ati stat in vant, frig sau soare puternic, ungeti-va buzele vreme de cateva minute cu ulei virgin de masline. PRECAUTII SI CONTRAINDICATII LA TRATAMENTUL CU MASLINE Cand sunt de buna calitate, maslinele si uleiul de masline nu au nici un fel de contraindicatii. Singura rezerva este in cazul uleiului rafinat de masline, unde unele sortimente s-au dovedit a contine acrilamida - o substanta extrem de daunatoare, cu efecte demonstrat cancerigene. De altfel, se pare ca in curand Uniunea Europeana va obliga producatorii acestor uleiuri sa specifice pe ambalaj continutul exact de acrilamida.

Ilie Tudor

Gradina cu ingeri- Dialog despre arta si credinta, cu plasticiana Silvia Radu

Silvia Radu in atelier

"Rugaciunea are o forta extraordinara" Cel care intra zilele acestea in cladirea ASE din Bucuresti, la etajul I, descopera, strecurat miraculos printre coloanele vechi si prin rumoarea studentilor grabiti, un crampei - putintel rupt din Rai... Serafimi si ingeri hieratici, cu aripile desfacute si cu expresii cand joviale, cand grave, icoane de argint si de bronz, rasarind din reliefuri splendide si migaloase... Cateva scene pictate ale revolutiei din 1989, dramatice si stilizate, pomenesc alti ingeri nestiuti, sacrificati fara noima. Si peste tot, plutesc peisaje paradisiace, pictate in culori vii, care dau seama despre frumusetea atemporala a florilor ori a falezelor de la Vama Veche. "Gradina cu ingeri", asa si-a numit Silvia Radu aceasta stralucita expozitie, cu care a tinut sa-si bucure spectatorii, la implinirea a 75 de ani de viata. Si despre toate aceste lucrari ale ei, debordand de idei si de talent, Silvia Radu spune cu candoare si cu smerenie ca ea nu are nici un merit. Meritul este al ingerilor si al lui Dumnezeu. Iar daca incepi s-o asculti vorbind despre vestitorii ceresti, descoperi universul unei artiste cu o puternica pecete a valorii si cu o credinta ortodoxa infocata. De altfel, gradina cu ingeri Silvia Radu o inchina, de-odata cu toti banii obtinuti pe lucrari, noii manastiri pe care vrea sa o termine la Patroaia, satul ei natal din judetul Dambovita. Dupa ce a mai ctitorit, impreuna cu sotul ei, sculptorul Vasile Gorduz, inca o biserica, la Vama Veche. Le-au facut dupa puterile lor, marturisiri discrete de credinta, in rasparul acestor ani volatili... Nopti in genunchi - De la o vreme incoace, ingerii par sa fi coborat pe pamant. E plin de ei pretutindeni: in arta, in moda, in filme, dar mai ales in convingerea oamenilor ca oastea inaripata a Domnului exista aievea. Expozitia dvs. se cheama, si ea, "Gradina cu ingeri". E vorba de o moda artistica sau credeti si dvs. in existenta lor ?

- Am sa incep cu o poveste. La Revolutie, pe care eu si sotul meu am trait-o din plin, am stat sub gloante, la atelierul nostru din strada Pangratti, de langa Televiziune.

In toate noptile acelea, eu am stat in genunchi si m-am rugat: "Doamne, trimite ingerii sa ne scape!". Sunt foarte fricoasa din fire. Trei nopti am stat in genunchi si m-am rugat la Dumnezeu sa ne trimita ingerii. Au fost niste momente extraordinare. Multumesc lui Dumnezeu ca am trait Revolutia. In clipele acelea in care ma rugam, am inteles ca trebuie sa ma ocup de tema asta, a ingerilor, si in arta mea. Pentru ca Domnul ne-a trimis ingerii, si ei ne-au scapat. Am stat aici, la atelier, potopiti de gloante. Nu s-a vorbit despre asta pana acum. Nimeni nu stie ce s-a-ntamplat cu noi, artistii de la Pangratti in primele zile ale revolutiei. Pe 22 decembrie, la ora 12 noaptea, au inceput sa traga. Sotul meu imi spunea sa nu-mi fie frica ca trag numai drept. Da de unde, gloantele erau peste tot, potop! Au intrat peste noi si niste tineri de-afara. Eram vreo 60 de oameni in atelier, unul langa altul. Stateam pe jos, ciuciti, ca trageau din toate pavilioanele artistilor. Securitatea avea cheile de la toate atelierele noastre. A inceput la 12 noaptea si am stat pana la 12 a doua zi. La un moment dat, au inceput sa traga si mai puternic si ne-am spus ca, decat sa ne cada cladirea in cap, mai bine iesim. Atelierul a fost distrus. Patru-cinci zile n-am mai avut voie aici. Arsesera toate atelierele artistilor. Aveam si noi carti, cataloage. Am gasit un dezastru, nu mai exista nimic. De aceea, inchin gradina mea cu ingeri celor ce si-au dedicat viata, cum au facut-o si eroii din 1989, pentru ortodoxie si pentru neam.

Soborul Arhanghelilor - Rugaciunea dvs. a adus ingerii. Credeti in aceasta forma de comunicare cu cerul? - Rugaciunea are o forta extraordinara. Daca la varsta pe care o implinesc imi permit sa dau sfaturi, cel mai important dintre ele e chiar acesta: sa ne rugam. Sa ne rugam, dar nu numai atunci cand ne e frica. Cand ti-e frica, e usor sa te rogi! E imboldul dat de frica. Sa ne rugam in sine, din suflet, cu sinceritate, mereu. - V-ati mai intalnit vreodata cu ingerii, dupa acel decembrie sangeros? - Sunt aproape convinsa ca aceiasi ingeri la care ma rugasem atat, ne-au dus si pe calea credintei adevarate. Mai intai mi-au scos in drum un duhovnic, parintele Iulian, care slujea la biserica de pe strada Olimpului. Parintele Iulian ne-a fost duhovnic mie si sotului meu din 1990 pana in 2002. Era un sfant! Facuse puscaria si a fost batut de securitate pana a ologit. Apoi, tot ingerii mi-au deschis o noua cale a artei mele. Intr-o buna zi, a venit la mine o doamna extrem de amabila, care avea niste prieteni in America. Voia pentru ei o invelitoare in argint pentru Biblie. Am acceptat imediat, am lucrat-o cu placere si a iesit o piesa extraordinara. Am facut un Sobor al Arhanghelilor. Nu stiu nici azi de ce am ales tema asta. Pe o parte a Bibliei am facut Soborul Arhanghelilor, pe cealalta parte, era Crucificarea. De atunci incepand, de la copertile acelea, am continuat sa fac reliefuri biblice, care sunt latura mea inefabila. Iar etapa asta va fi ultima mea perioada de artist. Nu voi mai incepe alta. Sunt sigura ca tot ingerii m-au condus la ea. Arhanghelii. Altfel, nu as fi inceput cu Soborul lor. - Sa vorbim putin despre inceputurile dvs. artistice. Cand v-ati dat seama ca va fascineaza formele si culorile? - Eu am fost atrasa la inceput de muzica. Am studiat pianul de mica, de la sase ani, mi-ar fi placut sa continui, dar eram foarte emotiva. Am facut scoala la Timisoara. Mai si scriam cateodata. Am scris un roman, imi pare rau ca nu-l mai am. Dar dintr-o data mi-a venit ideea asta teribila sa fac artele plastice.

Vama Veche. Pictura in natura

- Cum adica "v-a venit"? - Pai, asta e. Nu stiu cum mi-a venit. S-a intamplat cand aveam 18 ani. Habar nu am de ce. A fost un ceva care m-a calauzit frumos. De la o clipa la alta, m-am hotarat sa fac sculptura si am dat admitere la Belle-Arte, desi nu ma pregatisem aproape deloc. Am intrat. Si la facultate l-am intalnit pe sotul meu, Vasile Gorduz. Poate de asta am ales sculptura. Ca sa intalnesc acest om deosebit, cu care mi-am impartit totodata viata. Destinul m-a dus catre el. Ne-am cunoscut atunci, la examenul de admitere. Era in 1954. Am fost elevii lui Ion Lucian Murnu. Gorduz spunea ca a fost cel mai mare profesor pe care l-a avut Academia de Belle-Arte. A fost o perioada foarte pretioasa pentru noi, cei sase studenti de atunci. Fie si daca nu-i voi aminti decat pe George Apostu si pe Victor Roman, amandoi afirmati, ulterior, la Paris, si tot ar fi de ajuns sa intelegeti valoarea acelei grupe. Vasile Gorduz era mai mare ca noi. Un om cu o inteligenta cu totul deosebita si un talent iesit din comun. Era basarabean, dar venise de la 12 ani in Romania. Era mai harsit de viata, mult mai matur decat noi. Dar asta pe mine m-a ajutat enorm, pentru ca am avut spre ce sa tind. Un barbat, in general, trebuie sa fie mai bine decat nevasta, asta-i o lege, iar in cazul nostru, era de o mie de ori mai bine barbatul decat nevasta, si asta ma ridica si ma sustinea. Pentru mine, toata viata, Gorduz a fost ca un mentor. Si ce era minunat era ca noi eram mereu de acord. Ne placeau aceleasi lucruri, pe dinauntru eram perfect identici. Niciodata n-am avut divergente. Eram perfecti din punctul acesta de vedere. De altfel, tot impreuna ne-am apropiat si de ortodoxie... Oricum, niciodata n-as putea vorbi destul despre Gorduz. Multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a scos in cale. Frumusetile lui Dumnezeu - Prima mare expozitie deschisa de dvs. in 1989, la Sala Dalles, a fost, si ea, tot o intalnire cu ingerii.

Silvia Radu si sotul ei Vasile Gorduz, in 1988

- Am deschis-o chiar de Buna Vestire. O expozitie pe care am inchinat-o lui Dumnezeu, in vremuri jalnice pentru Romania. Am expus peisaje in majoritate realizate la Vama Veche, pe malul marii, locul unde ma simteam libera. Stam sus, pe faleza, cu marea toata la picioarele mele, si cantam frumusetile lui Dumnezeu. Asa am inceput sa pictez. Momentul asta de libertate s-a simtit in lucrarile mele, pe care le faceam cu pasiune si disperare. Drumul pana la locul unde pictam era lung. Mergeam mult spre faleza, pana la ultimul golf, intre Vama si 2 Mai, si pe drum ma rugam lui Dumnezeu. Intruna spuneam rugaciuni. Si asta m-a ajutat. Eu nu facusem pictura, nu eram pregatita pentru asta, pictam, dar habar nu aveam sa pictez. Lucram dupa cultura si gustul meu, dar expozitia a avut, totusi, un succes si un ecou urias. Si am expus si sculpturi pictate (nu era o noutate, anticii isi colorau si ei sculpturile). Prima mea sculptura pictata am numit-o: "Omul cu manz". Era, de fapt, tot un inger. Omul cu manz simboliza ce are mai curat poporul acesta: un baiat cu un calut alaturea. Dar am avut in expozitie si un "Vestitor". A fost primul meu inger adevarat! Pe atunci inca nu stiam ca de fapt inger inseamna vestitor in limba greaca. Iar Vestitorul meu era rosu, rosu de vestea pe care o aducea. Era Ingerul ce vestea marea schimbare. Sunt lucruri ce mi se par cutemuratoare acum. Un munte al duhovniciei romanesti: parintele Sofian - Exista suspiciunea ca artistii au o credinta cam "originala" in Dumnezeu, un dialog personal, care nu trece obligatoriu si prin biserica...

Ingerul mare

- In cazul meu, rugaciunile catre ingeri au avut un efect salutar. Mi l-au scos in cale pe Parintele Sofian, un munte al duhovniciei romanesti. Toti cei care l-au cunoscut asteapta sa fie canonizat. A fost un om de o blandete si o spiritualitate iesite din comun. Nam cuvinte destule si nici intelegerea necesara in a vorbi destul despre el. Ca absolvent de Arte Plastice, era si mai apropiat de noi. Si mai era si basarabean, nascut pe 7 octombrie, iar sotul meu, Vasile Gorduz, era pe 8 octombrie. Si-apoi, parintele Sofian se calugarise la manastirea Dobrusa, de langa satul lui Gorduz, de langa Trifesti. Sunt niste legaturi foarte ciudate. Il iubea foarte mult pe sotul meu si a fost bland si bun cu noi. Nu ne-a luat asa dur cum meritam sa ne ia, ca eram atat de pacatosi. Mai ales eu, care nu facusem copii. E cel mai mare pacat al unei femei, un pacat impotriva Duhului Sfant. Dar nu-mi dadeam seama. Salvarea noastra a fost Parintele Sofian. Dintr-o data, ne-a facut sa ne eliberam, spovedindu-ne, atat cat am fost noi in stare sa o facem. Spovedania este un moment extraordinar de important. Nu pot sa uit ce coplesita eram cand plecam de la Parintele, ce emotii aveam. Noi nu eram nici macar cununati religios. Eram niste pacatosi. Ne-am cununat dupa aceea. Momentele acestea duhovnicesti au fost extrem de puternice. Simti ajutorul lui Dumnezeu. Cand vrei sa intri in Biserica de-adevaratelea, Dumnezeu iti intinde mana si te salta. Si tu simti cum te salta. Credinta, daca nu e arzatoare, mai bine nu o ai. Credinta din asta lanceda, lalaita. Mai bine stai acasa. Trebuie sa fii mereu prezent, cu toata fiinta ta, treaz, sa fii tot timpul misionar. In prima perioada a intrarii mele in Biserica, asa eram! Deschisa la tot ce se intampla in jurul meu. Le primeam pe toate altfel. Le primeam, ca mi le dadea Dumnezeu! Simteam cum Dumnezeu incerca sa ma ajute, sa ma scoata din mana celui rau. Daca pune ala rau mana pe tine, s-a terminat. Al lui esti. Daca nu te ajuta Dumnezeu, singur nu te smulgi in veci. Acesta a fost momentul care pe noi ne-a salvat.

Treime 2 (detaliu)

- Cum era Parintele Sofian? - Era ca o lacrima: extraordinar de luminos si alb si cu totul straveziu! Bland si luminat. Nu pot sa uit cand il sunam si ma prezentam: "Silvia sunt, Parinte!" si dumnealui raspundea: "Sa traiasca doamna Silvia!", cu un glas asa de frumos si de plin de viata, ca sa ma incurajeze, ca el stia ca am nevoie sa fiu incurajata tot timpul. Si cum spuneam, pe Gorduz il iubea foarte mult, stia ce capacitate artistica are si tot timpul spunea lucrul asta: "Domnul Gorduz trebuie sa stea tot timpul cu ciocanul in mana". Ma plangeam ca era bolnav, dar Parintele spunea mereu ca asta e menirea lui Gorduz, sa stea tot timpul cu ciocanul in mana. Ne-a ajutat enorm. Caci dupa intrarea noastra in biserica, noi am facut operele noastre cele mai importante. Gorduz a facut "Ofranda lui Traian" (Lupoaica dacica), monumentul din 1993, de la Sevilla. Este Traian, tinand poporul roman in brate, reprezentat sub forma lupoaicei dacice. Un monument pe care numai cu ajutorul lui Dumnezeu l-a putut duce la finalizare, o lucrare absolut extraordinara. La fel sunt "Eminescu" si toate celelalte statui pe care le-a facut dupa intalnirea cu parintele Sofian si cu Biserica. Despre mine nici nu mai zic: statuia lui Sfantu Gheorghe de la Timisoara, la care eu n-am nici un merit! Parintele Sofian a facut-o, cu ingerii si cu

sfintii. Nu eu. Mi-a fost atat de frica de statuia asta! Dar cand ti-e frica, te ajuta Dumnezeu, ca te smeresti. Si iti trimite cativa ingeri priceputi. - Credeti ca spiritualizarea prin credinta limiteaza arta? Te poate conduce doar la o zona cu tematica religioasa? Sau dimpotriva, starea de induhovnicie este o deschidere, va ajuta?

Mai bine ingeri decat trandafiri

- Sigur ca te ajuta! Ca dintr-o data te eliberezi de balastul ala care te tine in mizerie. Parintele Sofian spunea: "Ganditi-va ce am face noi daca nu ne-am spala zilnic? Cate s-ar depune pe noi. Si pe sufletul ala, intr-o viata, cate se depun?". Dupa rugaciunile Parintelui, ceva s-a spalat din sufletul meu. Si asta, dintr-o data te face liber! Te gandesti doar la ceea ce trebuie. Nu-ti pierzi vremea cu fleacuri. Nu mai orbecai. Deodata, constientizezi ca ai lumina lui Hristos. Dar este foarte greu. Daca reusesti sa-L iubesti pe Hristos, esti salvat. Dar cati izbutesc? Poate ca oamenii simpli, care au o credinta profunda, izbutesc mai usor. Totul e sa credem. Sa va dau o pilda. Am vazut de curand la TV o emisiune, in care un preot de pe la Sibiu a fost intrebat: "Credeti, cu adevarat, ca Parintele Arsenie Boca, pe cand era in puscarie, s-a dus in duh la inmormantarea mamei lui?". Si preotul a raspuns fara sa clipeasca: "Sigur ca da". Noi trebuie sa fim in stare sa credem! Sa fim in stare sa intelegem ca lumea aceea Nevazuta este mult mai importanta decat cea de aici, ca ar trebui sa ne pregatim toata viata pentru ea. Dar noi ne pregatim pentru fleacuri! "Nu am putut sa cresc copii, asa ca am crescut o biserica" - Credinta dvs. in Dumnezeu s-a concretizat si altfel decat prin picturi si sculpturi. Ati ctitorit o biserica superba la Vama Veche si acum inaltati o manastire in satul dvs. natal. Ce v-a indemnat spre gesturi atat de eroice?

- La Vama Veche nu exista biserica. Intrai in Romania, ieseai din Romania si nu aveai biserica. Era un sacrilegiu. Si ne-am zis ca trebuie sa o facem. Intai am vrut sa facem manastire. Gasisem un loc mai sus de sat. Stiti cum era? Parca era insemnat de Dumnezeu! Era plin tot de pelin din acela argintiu, de stralucea stins ca o naframa uriasa de icoana. Dar nu s-a putut face nimic, pentru ca satenii nu au vrut sa mearga prin noroi pana la biserica. Si atunci, Parintele Sofian a zis: "Bun. Nu ai putut sa faci manastire, fa biserica, ca dupa aia n-ai sa mai poti s-o faci. Fa-o!". Si am facut-o. Biserica fiinteaza de opt ani. E facuta dupa un proiect realizat de Aurelian Triscu si de sotia dansului, amandoi arhitecti. Domnul Triscu a fost profesor la Facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Sunt doi crestini, care au facut acest proiect, ca un dar adus de Dumnezeu si pe care toata lumea l-a admirat. Meritul e al lor. Noi nu avem nici un merit. - Dar meritul dumneavoastra care a fost? - Am incercat sa strang fonduri. Mi se cumpara o lucrare exact cand trebuia. Si tot eu am facut si altarul bisericii, cu Praznicarele si Maica Domnului, in reliefuri de argint; ofranda mea de artist pentru Iisus Hristos. - Tot ce castigati dvs. pe lucrari ati dat pentru noua biserica?

- Era normal sa fie asa. Altii cresc copii. Trebuie sa-i hraneasca, sa-i imbrace, sa le faca o casa. Noi n-am avut copii. Am crescut o biserica... In ce priveste manastirea cea noua, mai intai m-a atras numele asta al satului meu: Patroaia. Acolo a fost o manastire greceasca, desfiintata in vremea lui Cuza. S-a pastrat biserica ei, care e de o frumusete rara. Un loc binecuvantat de Dumnezeu. Si am mai avut si o sansa rara, cu primarul Dumitru Giurascu si cu un secretar, Victor Neagu, care impreuna m-au ajutat de la inceput. Le multumesc din suflet. Sper ca biserica sa-i adune in jurul ei pe crestinii insetati de credinta. Imi doresc un loc in care rugaciunea sa fie puternica, si cu calugari pe masura, asa cum au fost multi dintre aceia pe care i-am cunoscut. - Sa ne intoarcem la ingerii din gradina expozitiei de la ASE. Cum reactioneaza vizitatorii? - Neasteptat de bine. Chiar uimitor. Aveti dreptate cand spuneti ca Ingerii se intorc pe pamant. Adesea, chiar sub forma de oameni. Cum sunt si cei care m-au ajutat sa-mi deschid gradina in plina iarna, si carora tin sa le multumesc: Dan Haulica, Viorel Marginean, rectorul ASE, d-l Rosca si sponsorul meu, Gabriel Niculescu.

Detaliu din Sfanta Treime

- Viitorul dvs. artistic inseamna tot ingeri, icoane si crampeie de rai? Le dedicati tot restul vietii? - Vedeti, Dumnezeu iti mai si ia harul inapoi! Mai intai am facut peisajele de la Vama Veche. Dupa aceea nu am mai putut sa le fac, ca nu mi-au mai dat voie doctorii sa merg la mare. Dintr-o data, s-a inchis poarta aceea. Pe urma am avut perioada de munte, de la Pitigaia, unde am stat in casa Mirelei Popescu si a lui Grigore Popescu, pictorul nostru bun, de biserici. Am stat trei ani acolo, vara, si am pictat peisaje. Dar s-a inchis si acel loc. Nu ma mai duc singura, de cand a murit Gorduz. Acum ma limitez la gradina mea din Pangratti, unde, cand primesc flori, le scot in gradina si le pictez. Dar poate ca in curand mi se va inchide si poarta aceasta. Vezi cum se restrange spatiul? Am avut tot orizontul marii deschis, pe urma am ajuns la munte, si acum, in curticica la Pangratti. Sa speram ca o sa fie un final fericit.

Valentin Iacob

Ioan Tataran - Presedintele Asociatiei Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures

"Productia ecologica romaneasca este mai valoroasa decat productia similara din Vest, deoarece este prelucrata in sistem traditional, nu industrial!" In data de 20 ianuarie, la Bucuresti, organizatia WWF (Fondul Mondial pentru Natura) a organizat o intalnire consacrata noii Politici Agricole Comune (PAC) a Uniunii Europene si modului in care aceasta va influenta, pe termen lung, protectia mediului. Cu aceasta ocazie, au avut loc dezbateri privind sansa supravietuirii fermierilor de subzistenta (taranilor), precum si sustinerea practicilor

agricole extensive si, implicit, a taranimii. Participantii au remarcat ca procesul de reforma a PAC, incepand cu anul 2013, a fost lansat de comisarul european pentru agricultura, Dacian Ciolos, "cel mai participativ comisar de pana acum". Dintre propunerile WWF pentru Romania s-au detasat urmatoarele: cresterea bugetului UE pentru agricultura (propunere sustinuta si de Ministerul Agriculturii de la Bucuresti), introducerea unei limite superioare a nivelului platilor directe alocate fermierilor (propunere inaintata si de Comisia Europeana), acordarea de sprijin pentru practicile agricole care protejeaza mediul inconjurator si care livreaza produse utile pentru societate, precum si introducerea platilor compensatorii pentru proprietarii de terenuri din siturile Natura 2000. Pe langa mentinerea vitalitatii zonelor rurale, a civilizatiei taranesti, WWF crede ca sprijinirea taranilor va avea drept consecinta pastrarea peisajelor agricole traditionale, bogate in biodiversitate, reunite deja de Comisia Europeana sub conceptul de "Zone Agricole cu Valoare Naturala Ridicata". Unii dintre taranii romani au si anticipat directia in care se orienteaza politica UE privind agricultura, organizandu-se in asociatii profesionale, in asteptarea recunoasterii activitatii lor drept solutia pe termen lung a intregii Europe. Este si cazul agronomului Ioan Tataran, fermier certificat ecologic din Lapusel, Maramures, care este sigur ca taranul roman nu va pieri, salvarea venindu-i chiar din inima Comunitatii Europene. "Ca intotdeauna in istorie, taranul roman este salvarea natiunii" - Satele se depopuleaza, pamantul ramane nemuncit, forta de munca din mediul rural a imbatranit. Dispare taranul roman, domnule Tataran? - Nu dispare. Taranul roman este salvarea natiunii, ca intotdeauna in istorie, cu toate ca, in ultima vreme, societatea romaneasca a uitat de "talpa tarii", si asta-i bai. Taranul roman este cel care respecta dintotdeauna regulile ecologice pe care s-o trezit toata Europa sa le revendice acum. El mai stie inca sa dea cu sapa, fara a folosi ierbicide si fara a polua apa, solul si aerul. Sunt convins ca gospodariile taranilor sunt salvatoare pentru intreaga economie nationala; sunt convins ca, daca gospodarii romani vor incepe sa creasca animale la nivelul potentialului pe care-l au, putem avea independenta alimentara si nu va trebui sa mai importam. Criza alimentara mondiala ce va veni si despre care a inceput deja sa se vorbeasca ar trebui sa ne gaseasca pregatiti si gata de a-i ajuta si pe altii din UE. Pana la urma, crizele de orice fel vin din mentalitatea omului. Parintii nostri, mama si tata, mi-or spus: fatul meu, dupa razboi, am lucrat pamantul cum am putut si n-am pierit. Lucreaza pamantul, fatul meu, si n-are a-ti fi frica de foamete. Lucrul pamantului este acoperamantul cel mai bun in vremuri tulburi, iara pierderea timpului pe strazi, in marile orase, in timp ce casele parasite din sate se prabusesc si pamantul se salbaticeste, dovedeste o mare ingustime de minte a unor tineri de azi. Nu pot fi de acord cu cei care spun ca agricultura si cresterea animalelor nu sunt rentabile. Nu exista asa ceva! Daca ai o vaca in grajd, ai mancare pe masa: ai branza, ai lapte, ai groscior (smantana), ai de toate. - Latifundiarii romani se plang ca avem inca o agricultura "primitiva". Ei fac presiuni asupra guvernului sa accepte organismele modificate genetic. Tot ei doresc comasarea pamanturilor, care va duce la disparitia micii proprietati agricole. Cum raspundeti acestei orientari? - Voi raspunde cu un citat din programul celui mai mare sindicat agricol din Europa, "Confederation Paysanne" (Franta): "Este urgent sa renuntam la modelul industrial de agricultura si sa reorientam politicile agricole catre o agricultura care respecta mediul, drepturile femeilor si barbatilor care lucreaza in domeniu, precum si consumatorii". Utilizarea in exces a ingrasamintelor chimice, densitatea mare a animalelor in grajduri si crescatorii, interventia umana ridicata - sunt metode prin care se acopera cerintele actuale ale pietei, dar nu sunt solutii pe termen lung. Nu putem accepta agricultura pe baza de organisme modificate genetic si nu acceptam ideea ca Romania are o agricultura "primitiva". Foarte multi occidentali si-ar dori sa aiba ce are Romania in momentul de fata: micile gospodarii taranesti, vastele pasuni nechimizate, plaiurile mioritice, unice pe lume. Exista tari in UE care nu mai stiu ce inseamna produs traditional si regreta ca au lasat sa piara taranii. Ele ne indeamna: "Ma, oameni buni, nu pierdeti ce aveti! Aveti mare grija sa nu se depopuleze satele, pentru ca acolo aveti o enorma bogatie".

"Sunt convins ca agricultura taraneasca va ajunge sa implineasca necesarul alimentar al natiunii romane" - Presa a scris ca autoritatile vor sa implineasca un vis al lui Ceausescu: comasarea satelor. Se vor desfiinta scolile mici, dispensarele, caminele culturale de margine. Vor muri mii de sate de munte si deal, numarul comunelor va scadea cu 2000! Ce loc va mai ocupa taranul in acest scenariu apocaliptic?

- Nu cred, nu pot sa cred asa ceva! Chiar sa doreasca guvernantii desfiintarea satelor de deal si munte? Ar insemna sa renunte la o bogatie extraordinara, la aurul romanesc, de unde ne tragem cu totii seva. Micul agricultor, gospodarul, gazda, cum ii spunem noi nu poate fi desfiintat. El are o importanta din ce in ce mai mare pentru economia romaneasca. Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabara, care mi-a fost asistent in studentie, este interesat de a dezvolta satul romanesc. Vreau sa scot in evidenta si faptul ca d-l Roatis Radu, presedintele Agentiei Nationale Veterinare (ANSVSA), om de la mine, din Potau, vrea sa ajute satul si pe micul producator traditional. Sunt convins ca in urmatorii ani agricultura micilor gospodari va ajunge sa implineasca necesarul natiunii romane in ceea ce priveste consumul de carne, lactate si fructe. Imaginati-va: daca trei milioane de gospodarii taranesti (cate figureaza in Romania) ar tine cate trei porci, sunt 9 milioane de porci, in conditiile in care romanilor le ajung si 4 milioane. Ce sa mai vorbim de minimum trei milioane de vacute, care dau cate cinci litri de lapte adevarat pe zi, si de milioanele de vitei, pasari, oi, capre. Pentru asta trebuie doar putina incurajare, mai multa intelepciune si mai mult patriotism intre politicieni. Ganditi-va ca trei milioane de gospodari ar cultiva macar cate 30 de ari de livada, ca prietenul meu, Ghita Pop. El are doua hectare de livada, face magiun, poame uscate, gemuri, toate traditionale, iar in curand, biologice. - Productie ecologica, productie traditionala... Ce le deosebeste? - Productia traditionala inseamna folosirea tehnicilor mostenite de la parintii nostri in prelucrarea produselor alimentare. Productia ecologica (bio) este, la fel, prelucrata in sistem traditional, dar din materie prima certificata ecologic. Acest lucru se intampla insa numai la noi, deoarece in Occident se prelucreaza destula productie ecologica, dar in sistem industrial. Cu alte cuvinte, productia ecologica romaneasca este mai valoroasa decat productia similara din Vest, deoarece este prelucrata in sistem traditional, nu industrial! Am vizitat o ferma ecologica din Germania, unde vaca pastea pe o pajiste certificata ecologic, insamantata insa doar cu doua-trei specii de plante. Ce se intampla la noi? La noi vaca paste pe o pajiste ecologica naturala, cu 20-30 de specii de plante! Faceti diferenta: care lapte este mai bogat in vitamine, mai hranitor: cel din Romania sau cel din Germania? Dincolo de asta, in UE se accepta ca alimentele ecologice sa contina 1% aditivi alimentari, ceea ce mi se pare strigator la cer. La noi, pentru ca prelucrarea se face in sistem traditional, nu exista asa ceva! Bunicul si bunica nu puneau niciodata E-uri in carnati, in smantana sau in magiun. Si nici noi. "Asocierea libera este salvarea taranului roman" - Va rog sa vorbiti despre asociatia dumneavoastra. De ce este necesara o astfel de "intovarasire", creata prin libera vointa a unui grup de sateni? - In societatea globalizata, taranul nu poate supravietui de unul singur. Asocierea libera este salvarea. Prin asociere, gospodarul capata incredere in sine si in puterea pietii, trece de la subzistenta (produce pentru propria familie), la semi-subzistenta (vinde o parte din productie), intra mai usor in relatie cu autoritatile, cu fondurile europene, cu miscarea asociativa din UE. Poate ca noi, in Maramures, am fost cei dintai care au inteles necesitatea asocierii, dar dupa noi s-au asociat si altii. Printre ei, cei din "Eco Ruralis", cu care colaboram foarte strans. Odata formata, asociatia noastra a luat drumul targurilor bucurestene, fericindu-i pe consumatorii din Capitala cu produse traditionale si ecologice autentice. Cine n-a cumparat de la membrii nostri, in targurile de la Muzeul Taranului Roman, de la Agronomie, de pe Kiseleff, din Parcul Tineretului? Desi am intrat intr-un sistem asociativ, noi credem si simtim taraneste, avem inca radacinile infipte in tarana satului natal. Eu si prietenul Ghita Pop am dorit sa-i adunam pe micii gospodari alaturi de noi, in asociatie, pentru a-i ajuta sa-si cultive putinul pamant pe care-l au, sa puna valoare adaugata pe fructe, lapte si carne, sa traiasca mai bine, dar sa-i ajute si pe cei din orase sa se hraneasca sanatos. Noi ii ajutam pe asociatii nostri sa obtina un pret adevarat, in targuri, prin vanzare directa. Neaparat prin vanzare directa! De ce? In primul rand, se realizeaza o relatie nemijlocita intre vanzator si cumparator; vanzatorul ii poate spune cumparatorului ce-a bagat in acel produs, cum si cand l-a facut si asa mai departe. In al doilea rand, poti sa reduci pretul, pentru ca nu mai dai sa manance si intermediarului. Si, la fel de important, ii aduci produsul la timp, proaspat, deseori chiar la comanda. Gheorghe (Ghita) Pop - Vicepresedintele Asociatiei Producatorilor de Produse Traditionale si Ecologice din Maramures -

"Haideti, fratilor, sa muncim pamantul!" - Ce reprezinta, pentru mediul economic, asocierea taraneasca la care luati parte? - Asocierea taranilor este o alternativa la invazia hipermarketurilor consumatoare de resurse naturale si sustinatoare ale marilor latifundii si ale marilor producatori de alimente in sistem industrial.

Daca nu ne-am asocia, ne-am pierde identitatea, iar alimentele ecologice din targuri ar fi si acelea din import. Rolul asociatiei noastre este acela de a-i aduce in deplina legalitate pe tarani, sa se inregistreze, sa se autorizeze, sa contribuie cu putin la bugetul statului, dar sa fie promovati si protejati de acest stat, inclusiv in domeniul medical. - De ce nu gasim produse ecologice si traditionale romanesti in hipermarketuri? - Marfa noastra nu ajunge in hipermarketuri pentru ca nu indeplineste trei conditii. 1. Nu este foarte ieftina. 2. Nu e vopsita, deci nu arata bine, ca in vitrina. 3. Nu are termen de garantie foarte lung, neavand aditivi. Dar, pentru noi, mai important este sa fim o alternativa la hipermarketuri. Sa nu semanam deloc cu ele. - Ar putea targurile taranesti sa depaseasca la numar hipermarketurile din Bucuresti? - In ultima vreme, tot mai multe zone linistite din Capitala si din marile orase sunt transformate in spatii comerciale de week-end pentru tarani. Multi bucuresteni, brasoveni, ploiesteni, ieseni etc. au ajuns clienti fideli ai targurilor taranesti, si nu mai mananca decat produse traditionale sau ecologice. Cred ca anul 2011 va aduce o crestere si mai mare a acestui fenomen, care transforma gospodaria taraneasca intr-o mica afacere de familie. Dar pentru asta, pamantul trebuie muncit. Haideti, fratilor, sa muncim pamantul, ca e rusine sa-l lasam in parasire. Fotografii de Corneliu Stancescu

Ion Longin Popescu

"Cum se poate vindeca un cancer de prostata?"

(Raspuns pentru DORINA ZGRIPCEA - Limassol, Cipru, F. AS nr. 520)

Am vazut persoane cu cancer de prostata vindecate. In primele stadii, boala se poate rezolva cu ceaiuri si regim alimentar. In ultimele stadii, se opereaza clasic sau cu laser, tinand cont de regimul igieno-dietetic. Nu conteaza varsta. O cunostinta de-a mea, de 75 de ani, a fost operata in ultimul stadiu si de atunci au trecut 10 ani, fara probleme. Daca afectiunea nu a degradat prea mult prostata si mictiunile nu au nevoie de sonda, se recurge la urmatorul tratament: * ceai de ghimpe, impreuna cu miraculosul navalnic (Phyllitis scolopendrium), cate 1 lingura de planta uscata la 600 g lichid. Se clocoteste 2 minute si se acopera. Se beau 3 cani

pe zi, pe stomacul gol, inainte de masa, inghititura cu inghititura. Se evita cafeaua, tutunul, alcoolul, carnea de orice fel, regim alimentar, cat mai aproape de starea naturala a alimentelor. * ceai de urzica (Urtica Dioica), pir (Agropyrom repens), frunze de mesteacan (Betulae folia), fructe de ienupar (Juniperi fructus), matase de porumb (Stigmata maydis), cozi de cirese: cate o lingura din acest amestec se infuzeaza cu 1 l de apa. Se bea intre mese, indulcit cu miere de albine sau nu, dupa preferinta. Lactate si oua cu moderatie, fiindca produc fermentatie, iar balonarile nu ajuta la vindecare. Supa de zarzavat de sezon, la discretie, paine neagra, salate cu cartofi fierti, legume fierte, regimul Oshawa din revista "Formula AS". Inainte de culcare se unge partea inferioara a abdomenului cu Bitter suedez. Se recomanda inlaturarea stresului, o stare de pace interioara, prin ganduri bune si sperante. VALERIA PETRIU - Brasov "Fac deseori infectii pulmonare" (Raspuns pentru O persoana din Montreal, F. AS nr. 522) Eu, de copil, dupa o tuse convulsiva, am fost de zeci de ori bolnava de tot felul de bronsite si pneumonii. Pe vremea copilariei mele, 1930-1950, nu erau antibiotice si ma tratau cu sulfamide, multa miere de albine si unt + vitamine. Prin 1945, tatal meu a aflat despre Laboratoarele "Vorel" de la Piatra Neamt, care preparau, la cerere, din plante, tot felul de siropuri. A trimis acolo analizele si diagnosticul si ramburs primeam in fiecare sezon siropuri si pastile care m-au ajutat mult la marirea imunitatii. Am facut si mononucleoza, pe care am biruit-o prin tratament babesc. Am mers la soacra mea in muntii Siriului (aveam 33 ani) si ea m-a tratat cu lapte de capra baltata, pe care-l beam dupa muls (nefiert), 1/2 kg dimineata la ora 6, mancam zilnic oua fierte moi si zilnic urzici fierte - la spuza, cu adaus de mult leustean, mancam lapte prins si branza de capra. In doua saptamani m-am simtit bine, analizele au iesit bine. De copil, si chiar acum, nu este an in care sa nu plec din Bucuresti o luna, la aer de deal, aer de foioase si brad. Trebuie sa iesiti din aerul acela poluat, aveti vreme chiar in acest an, sa mergeti aici, sau acolo, intr-un sat in care sa va lecuiti. Acum la Piatra Neamt este Laboratorul "Plantavorel", unde va puteti adresa. Multa, multa sanatate. ELENA VINTILA - B-dul D. Cantemir nr. 18, bl. 7, ap. 42, sector 4, Bucuresti "Am chisturi la ambii rinichi" (Raspuns pentru VIOLETA - Turnu-Severin, F. AS nr. 929) Chisturile sunt tumori benigne care apar pe rinichi si care cresc pana la o anumita marime. Toate chisturile necesita atat tratament intern, cat si extern, pe o perioada mai indelungata. Intern: este important un regim alimentar fara cafea, tigari, prajeli, grasimi. Trebuie sa consumati multe legume, fructe, carne de vita si pui, lactate. De asemenea, beti multe ceaiuri, pana la 2 litri pe zi, infuzie (1 lingurita de planta la 250 ml apa clocotita) din urmatoarele plante: urzica, coada-calului, coada-soricelului, galbenele, in amestec sau separat, timp mai indelungat (intre 2-3 saptamani, pana la 2-3 luni sau chiar mai mult, cand boala este cronica). O cura la Baile Olanesti (Izvorul 24) este foarte benefica, cel putin o data pe an. Extern: compresele cu aburi de coada-calului sunt de mare ajutor. Planta (2 maini pline cu coada-calului) se pune intr-o sita deasupra unui vas cu apa clocotita, dupa care se pune intr-o panza si se aplica pe locul unde se afla chisturile. De asemenea, puteti folosi: comprese cu foi de varza sau de patlagina ingusta sau lata. Ungeti mai intai locul cu alifie de galbenele sau cu untura de porc nesarata, apoi se aplica o compresa umezita cu bitter suedez romanesc, se pune deasupra o foaie de varza sau frunzele de patlagina, se acopera cu o folie de plastic si se leaga cu o bucata de material de bumbac. Tratamentul trebuie urmat regulat si continuu. Va doresc multa sanatate! ELISABETA ZAMFIR - str. Gib Mihaescu, bl. B, sc. C, ap. 6, Dragasani, jud. Valcea, cod 245700 "Mana stanga imi atarna ca un bustean inert" (Raspuns pentru RAISICA - Piatra Neamt, F. AS nr. 932) Stimata doamna, pentru problema dvs. v-as sfatui sa faceti urmatoarele: * masaj pentru stimularea limfatica, cu unguente antireumatice, incepand de la falange spre umar. * Evitati sa lasati mana sa atarne, "agatati" degetul mare de betelia fustei sau purtati mana intr-un bandaj. * Faceti un examen oncologic (san sau sistem limfatic). * Efectuati niste investigatii de specialitate RMN. * Zilnic, efectuati cateva minute gimnastica pentru brat. Este simplu de facut si nu necesita aparatura deosebita. * Achizitionati din magazinele de specialitate un inel de cauciuc pentru completarea exercitiilor. Pentru explicatii, puteti sa ma sunati la tel. 0752/59.69.54, incepand cu ora 21. Va doresc sanatate! S.G.M. - Arad "Mama are dureri in zona stomacului, iar medicii nu gasesc nici o cauza" (Raspuns pentru POP I. - Brasov, F. AS nr. 933) Simptomele pe care le descrieti le-a avut si sotia mea, diagnosticata cu cancer la stomac. Tratamentul care trebuie urmat este urmatorul: * Timp de doua luni consumati doar sucuri de fructe si legume si apa. * Urmatoarele doua luni - doar salate de fructe si legume si apa. Nici un fel de carne (carnea hraneste cancerul). Procurati-va un storcator electric si folositi orice fel de fructe si legume aflate pe piata, zilnic: morcovi, telina, patrunjel, conopida, dovlecei, mere etc. In plus, luati cat mai multe vitamine din grupa B - B3, B6, B12. In acest timp de patru luni, stomacul trebuie sa se vindece. Tratamentul trebuie inceput imediat. Va doresc sanatate. G. DELIU - Bucuresti "Fetita mea sufera de megacolon congenital" (Raspuns pentru EVA TODOR - Oradea, F. AS nr. 935) Stimata doamna, am o fetita in varsta de 14 ani, care la varsta de 2 ani a trecut printr-o operatie, fiind diagnosticata cu megacolon congenital. Operatia a fost efectuata la Spitalul "Grigore Alexandrescu" din Bucuresti. De la data operatiei si pana in prezent, are un

scaun normal, zilnic. Nu au fost probleme ca urmare a operatiei. Nu inteleg de ce dati importanta zvonurilor. De atunci, fetita mea mananca normal, orice, si este foarte sanatoasa. Pana la varsta de 2 ani, cand a suferit interventia chirurgicala, viata ei si a noastra, a familiei, era un chin. Nu recurgeti la clisme decat in mod exceptional. Acestea ii atrofiaza musculatura intestinala si provoaca dependenta ireversibila. Duceti copilul la operatie, asa cum v-au recomandat si medicii. Dumnezeu sa va ocroteasca. Mult succes! (Telefonul si adresa mea le gasiti la redactie.) ONICA LILIANA - Bucuresti "In calcai mi-a aparut un bumb dureros" (Raspuns pentru POP ELIZA, F. AS nr. 941) Pentru ciocuri la calcaie, va recomand o metoda fara efecte secundare (tratament pe care l-am facut si eu, cu perseverenta, si a dat rezultat): tratamentul cu tabla de cupru. Metoda de tratament: se face rost de tabla de cupru (sa fie curata), sunt necesare 2 bucati in marime de cate 7 cm fiecare, de forma patrata, iar grosimea sa fie de la 2 la 3 mm. Marginile se slefuiesc pentru a nu fi pericol de accidente in manipulare. Se confectioneaza bandaje din bumbac, in sau canepa (exclus material plastic, folositi ce aveti in casa, resturi din lenjerie etc.). Bandajele se folosesc la invelirea in 3-4 straturi a celor 2 bucati de tabla de cupru. Tablele de cupru se incalzesc la flacara sobei (eu le incalzeam si la lumanare, dar fara sa arda), se ia un cleste patent si se pun calde, pe bandajul pregatit. Se invelesc in 3-4 straturi pe toate partile, pentru ca metalul sa nu intre in contact cu pielea, si se pune calcaiul peste ele, cat suportati de fierbinte. Le lasati sa actioneze pana simtiti ca a scazut intensitatea caldurii. In acest moment, desfaceti unul sau doua bandaje si continuati aplicarea pana ce veti pune tablele goale direct pe piele (calcaie). Lasati sa actioneze caldura direct, pana se racesc tablele complet, chiar un pic si reci, astfel sedinta a luat sfarsit. Locul tratat se va unge ulterior cu o crema de galbenele, care sa stimuleze tesuturile ce au fost tratate printr-un masaj usor. Tratamentul se face zilnic. Rezultatele se obtin cam in 10 sedinte, in functie de gravitatea afectiunii. Sedintele se pot face seara, daca sunteti in activitate. Dupa sedinta si masaj, se imbraca piciorul in soseta din bumbac. In timpul sedintei se simte in picior o miscare de curenti spre calcai si invers. V-as recomanda, in plus, sa va rugati si bunului Dumnezeu: "Trebuie sa ma fac bine, ma fac bine, Doamne Dumnezeule, ajuta-ma sa ma fac bine", de cel putin 10 ori.

Pasarile Bucurestiului

Pentru cei mai multi dintre noi, Bucurestiul este o apocalipsa de asfalt si beton. Un sir nesfarsit de masini, aer greu de respirat, zgomot obositor sau afise publicitare cat un bloc de 10 etaje. Pe scurt, pare un loc menit sa iti biciuiasca fiecare simt. Si totusi, pe undeva mai exista inca viata adevarata. Cotloane ale orasului care au scapat ca prin minune de furia asfaltului sunt adevarate centre de rezistenta ale naturii. E de ajuns sa te opresti in loc si sa ciulesti urechea, ca sa descoperi o intreaga lume a pasarilor ce cuibaresc printre blocuri, in parcuri, oriunde a scapat un colt de verdeata. Despre aceasta lume invizibila a pasarilor din Bucuresti am stat de vorba cu doamna ANGELA PETRESCU, cercetator stiintific la Muzeul National de Istorie Naturala "Grigore Antipa". "Sa observi pasarile e una din cele mai frumoase preocupari" - Pentru oameni, Bucurestiul pare un loc tot mai putin primitor. Pentru pasari cum este? - La prima vedere ai impresia ca orasul asta vrea sa se razbune pe natura. Dar natura inca rezista. E de ajuns sa mergi intr-unul din parcurile mari ale Bucurestiului, sa ai un binoclu si un pic de rabdare. Vei descoperi un univers fascinant, lumea uimitoare a pasarilor care traiesc cu noi, aici, in oras. Intre cele mai des intalnite sunt mierlele, mai ales mierla cu ciocul portocaliu. Sunt pline parcurile de ele. Si pescarusii sunt numerosi, mai cu seama in zona lacurilor din partea de nord a orasului, dar si pe cheiul Dambovitei. Indrazneti si agresivi, ii auzi tipand toata ziua, tipand mai ales dimineata, cand isi cauta de mancare. Dis de dimineata, prin somn, strigatul lor ti se pare frumos, ca pana sa te dezmeticesti, te crezi in vacanta, la mare, si nu in Bucuresti, deja intarziat la serviciu. La fel de multi si de oportunisti sunt si porumbeii. Apoi, foarte des vedem pasari ce seamana cu randunelele. Sunt cu sutele si zboara foarte rapid, in stoluri coordonate cu mare precizie. Se cheama drepnele. Stau mai mult in zbor, pentru ca au toate degetele in fata, nu au deget opozabil si merg cu greu si nici pe crengi nu se tin prea bine. Sunt foarte galagioase si le vedem peste tot. La Universitate erau foarte multe. Sigur, mai sunt gaite, grauri si cotofene, iar prin parcuri, intalnesti mai multe feluri de rate si lebede. Sunt multe pasari in Bucuresti si au o viata a lor, ce merge inainte, in ciuda betoanelor si asfaltului. Sa stai sa o observi si

sa o-ntelegi poate sa fie una dintre cele mai frumoase preocupari pe care ti le ofera Bucurestiul. - Iarna a revenit in forta. Pe o asemenea vreme mai putem vedea pasari in oras?

Angela Petrescu

- Chiar acum, in perioada asta, poti sa gasesti matasarul. E o pasare care vine iarna la noi, de undeva din nordul Europei, la intervale de 4-5 ani. E foarte frumos: are un costum colorat si pe cap asa, un fel de coroana. Merita vazut, pentru ca nu apare an de an. Cand vine zapada ne asteptam sa vedem lebede in Bucuresti, lisite si chiar cormoranul mic, specie rara si ocrotita care cuibareste in Delta Dunarii. Daca faceti un drum in Parcul Tineretului, sau cum se mai numeste acum, poate aveti noroc sa-i vedeti. In general, printre blocurile unde exista spatii verzi, sunt multe stancute. Sunt ca niste ciori mai mici, dar le deosebesti, pentru ca au gatul si pieptul intr-un gri foarte frumos. Stancutelor le plac mai ales cartierele cu case, pentru ca obisnuiesc sa cuibareasca in cosuri. Dar cateodata, isi fac cuib si in gaurile din ziduri. Una dintre vedetele orasului este pitigoiul. Vine mai ales acum, in timpul iernii, pentru ca isi cauta de mancare. Traieste prin parcuri sau prin padurile din apropierea Bucurestiului. E o pasare micuta si il vezi greu, dar il auzi. Are un cantec vesel si saltaret: cateodata pare ca spune opinci-opinci-opinci. Cand canta asa, inseamna ca iarna mai dureaza. Altadata, cand pare ca spune cici-vara, cici-vara, asta e semn ca se apropie primavara si ca frigul nu o sa mai tina mult. Pitigoiul albastru e o ruda apropiata care vine si el in Bucuresti. E mai colorat, si pe piept nu are cravata neagra ca ruda lui. Cuibareste mai ales in scorburi de copac. Ti-ti-ti, ti-ti-ti, il auzi si il vezi, mai ales prin salcii, primavara. Il gasesti in toate parcurile. De multe ori, copacii scorburosi sunt taiati de la radacina, si asta le face un mare deserviciu pasarilor. Unele isi gasesc adapost pentru cuib in scorburile lor, altele isi gasesc mancare. Multe pasari au inceput sa caute mancare pe langa casele oamenilor, tocmai pentru ca orice creanga un pic bolnava este imediat taiata. Tot in Tineretului sau in Herastrau poti vedea cocosarii, o mierla ce vine in Romania din nordul Europei. Sunt gri-maronii si cu pete pe burta. Le plac fructele foarte mult, asa ca daca ai in curte o tufa de maces, asteapta un pic si sigur o sa apara si un cocosar. Doar cand e in perioada de inmultire are capul gri-albastrui, ca sa isi impresioneze femela. Vine in Bucuresti si sta multe luni, cateodata pana in aprilie, cand pleaca in zonele de munte. "Vin vremuri grele pentru bietele pasari. Taierea nemiloasa a copacilor va avea consecinte grave" - Fata de acum 20-25 de ani, s-a schimbat ceva in lumea pasarilor din Bucuresti? Care este cel mai mare pericol pentru ele?

Mierla

- Au fost vremuri bune pentru pasari, dar cred ca vin mari schimbari. Nu e neaparat poluarea, multe pasari pot trai si in conditii grele, din acest punct de vedere. Dar marea schimbare este distrugerea sistematica a spatiilor verzi. Taierea copacilor, desfiintarea oricarui petic de iarba vor avea consecinte grave. Il auzeam pe domnul Videanu spunand ca iarba genereaza praf si trebuie eliminata! Cand de fapt este tocmai invers! Asa a invatat dumnealui la scoala, probabil. Dar din cate am inteles, fostul domn ministru, impreuna cu familia lui, merge in Elvetia, ca sa se curete de gudronul de la noi. Am vazut copaci in floare taiati in Bucuresti! Scene apocaliptice! Pe cheiul Dambovitei toti copacii sunt fara coroana! Au cazut doi copaci la o furtuna si pentru o astfel de exceptie au taiat tot! Cum sa mai gaseasca pasarile fructe? Unde sa mai stea? S-au facut locuri de parcare acolo unde erau arbori. Acum sunt zone in Bucuresti doar de beton si asfalt si vara zici ca esti in pustiul Sahara, fara umbra, fara verdeata. Unde sa traiasca pasarile, cand chiar si pentru oameni e dificil? Nu mai au nici insecte, nici seminte din ierburi. Vor ramane in felul asta in Bucuresti doar sobolanii, care gasesc din plin gunoaie. - Totusi, mai avem cateva parcuri, iar pe langa blocuri, de multe ori am vazut adevarate gradini facute de pensionari. - Da, gradinile din jurul blocului! Batranii astia ar trebui premiati. Primaria, locatarii blocului sau ai strazii respective ar trebui sa ii premieze! Multi dintre cei ce intretin astfel de gradini in jurul blocului au crescut in spiritul dragului de pamant si de natura. Cand se

va duce aceasta generatie, cred ca Bucurestiul o sa fie mai urat. Cu ei, pasarile mai gasesc cate o oaza de verdeata, o bucatica de rai. Pentru ca in astfel de gradini ele gasesc de mancare seminte sau furnici sau insecte. Si de multe ori, pasarile chiar au locul lor pregatit cu apa si mancare! Cand raman fara mancare, e normal ca pasarile sa vina sa caute ajutor la oameni. In principiu nu ar trebui sa le hranim, pentru ca le slabim instinctul de conservare: ele ar trebui sa umble singure dupa hrana. Dar sunt momente de iarna grea, cum a fost anul acesta, cand timp de mai multe zile, pasarile nu gasesc nimic de mancare. Dupa un ger napraznic de cateva zile si cu pamantul acoperit de zapada, cateva graunte pot fi salvatoare. Fata de oameni, pasarile au o temperatura mare a corpului, 40-42 de grade, si ele trebuie sa si-o mentina asa. Daca nu gasesc de mancare se resimt imediat. Ca sa mentina temperatura corpului asa de ridicata, au nevoie de hrana buna si destula. Altfel, devin epuizate destul de repede. Si daca scade foarte mult temperatura corpului... Deja la 25 de grade pentru ele e grav.

"Am avea multe de invatat de la pasari" - La nivel national lucrurile stau mai bine?

- Au fost declarate peste 100 de zone de protectie stricta avifaunistica, in cadrul rezervatiilor "Natura 2000". Asa-numitele SPA (Special Protection Area). Ai voie sa intri, dar ai anumite restrictii. De obicei, acolo unde este SPA este si zona de vanatoare, sunt zone cu pasaret mult. Ar trebui sa fie un custode al rezervatiei. Nu toate au asa ceva. Exista un program de mediu si s-au dat bani pentru proiectele cu planuri de management pentru astfel de arii. Sa le protejeze, sa le deschida catre turisti... Cat se va reusi, nu stiu. Unii vor face rost de multi bani, dar in cele din urma este o chestiune ce tine de constiinta celor ce se vor ocupa. Sa speram ca vor ajunge pe mana iubitorilor de natura. In afara de zonele speciale, mai avem din pacate o problema generala, cu mentalitatea oamenilor. Daca se va face o campanie de informare nationala, poate natura si pasarile vor trai mai usor in Romania. Poate ar trebui ca posturile cu mare audienta, in loc sa faca reclama la poker la ore de varf, sa arate macar din cand in cand un spot cu o hartie sau un gunoi aruncat pe jos, atunci poate se va schimba ceva si lumea va intelege ca daca iubesti natura trebuie sa te si comporti ca atare. Aici suntem deficitari... - Stim foarte putine lucruri despre pasarile din Romania, in timp ce strainii vin adesea, de la distante mari, doar ca sa le vada prin binoclu, sa le asculte sau sa stea in acelasi crang cu ele. Aveti o explicatie?

Pitigoi

- E o chestiune de educatie. Sunt invatati sa admire si sa iubeasca asemenea lucruri. Ma gandesc cu tristete cateodata ca Ceausescu a reusit sa faca ce si-a propus: omul nou, un om fara Dumnezeu. A reusit sa desavarseasca asa-zisa democratie de la noi. Suntem multilateral dezvoltati! Nu ne intereseaza tara, istoria, ba nici macar familia, dupa cum se vede ca sunt lasati copiii singuri de parintii plecati in Spania sau Italia. Ne intereseaza doar mamaliga: unde e mai mare sau mai usor de obtinut, mergem si noi. Ma intreb cum pleaca parintii la munca, lasand un copil de doi ani plangand, in urma? Ce cauta in strainatate? Ce e mai important decat copilul tau? Te duci dupa paine? Pentru cine o castiga si care e pretul real, daca naste atata suferinta? De la oamenii astia care isi abandoneaza copiii si casa, sa te astepti sa ii intereseze gazele, pasarile, natura? Pai daca pe ei nu ii mai intereseaza propriii copii, cum sa ii intereseze asa ceva? Am avea multe de invatat de la pasari. O pasare nu si-ar lasa niciodata puiul in urma. In plus, pasarile nu au frontiere, nu acumuleaza avere si nu au diferente sociale. Ele isi vad de treaba lor. Traiesc si atat. ____________________

Delicatese pentru pasari * In zilele geroase de iarna, pasarile nu gasesc hrana suficienta si se bucura de o portie in plus de seminte, fructe, boabe sau fulgi

de cereale. "Delicatesele" le puteti prepara dvs., in propria bucatarie * Conuri cu amestec de graunte Ingrediente (pentru 2-3 conuri): cca 150 g grasime (untura de vita), cca 150 g amestec de graunte, un ghiveci mic de flori, putin muschi pentru ghiveci, conuri (deschise) de pin sau molid.

Cum se procedeaza? 1. Topiti cu grija grasimea intr-o cratita, luati-o de pe foc si incorporati in ea amestecul de graunte. Intindeti - cu o lingura grauntele calde intre solzii conurilor. Daca vreti sa atarnati conurile direct de copac sau de casuta pasarilor, folositi o sarma. 2. Daca nu, puneti pe fundul unui ghiveci pentru flori un strat de muschi si infigeti conul in el. De retinut: Ca sa se deschida conurile inchise, tineti-le cateva zile la caldura, de pilda pe calorifer. Inele de carton cu amestec de graunte Ingrediente (pentru 3-4 inele): 150 g grasime topita (de vita), 1 lingura ulei, circa 300 g amestec de graunte, inele late de carton, sarma. Cum se procedeaza? 1. Topiti grasimea intr-o cratita, luati-o de pe foc si incorporati in ea uleiul si amestecul de graunte. 2. Puneti inelele de carton pe un suport lavabil si intindeti grauntele calde pe interiorul inelelor. 3. Dupa ce s-a intarit "umplutura", atarnati inelele, cu o bucata de sarma, de copaci, de tufe sau de casutele pasarilor. De retinut: Acest amestec le este recomandat pasarilor amatoare de hrana tare (graunte, coceni etc.) si omnivorelor, precum pitigoii, vrabiile si cintezoii. Pentru pasarile amatoare de hrana moale (de ex. macaleandru, pitulice, mierla), folositi in loc de graunte un amestec de tarate de grau, stafide si fulgi de ovaz, la care adaugati aceeasi cantitate de grasime (untura). In acest caz, puteti renunta la ulei. Cununa de cereale Ingrediente: cereale cu spic de diferite soiuri, cateva spice de mei, un cerc de sarma cu diametrul de cca 40 cm, sarma subtire si panglica ingusta pentru legat. Cum se procedeaza?

1. Legati, pe rand, spicele de cercul de sarma, lasand cate unul sa iasa in afara (cununa nu trebuie sa fie prea ordonata). Intindeti bine sarma cu care legati, ca sa nu se desprinda spicele de mei imediat ce sunt ciugulite de o pasare. 2. Atarnati cununa de gardul gradinii sau de zidul casei. De retinut: Impodobiti cununa cu fructe salbatice (comestibile), pe care le puteti gasi si acum, iarna, daca faceti o plimbare prin padure. Coroane mobile Ingrediente (pentru o coroana): 3 mere, 2 inele cu amestec de graunte, nuiele (de salcie), crengute uscate de brad, sfoara subtire, sfoara groasa. Cum se procedeaza? 1. Se impletesc 2-3 nuiele uscate de salcie si se indoaie, formand o coroana (daca e nevoie, se prind capetele cu sarma). Se inmoaie nuielele uscate (de anul trecut) in apa si se tin asa 1-2 saptamani, ca sa devina flexibile. 2. Se leaga de coroana - cu sfoara subtire - mere intregi, felii de mere si inelele, iar coroana se agata de copac cu sfoara groasa, avand grija sa fie ferita de soare. Intre nuiele, se pot fixa crengute de brad. Fructe insirate

Pentru acest sirag se insira pur si simplu pe o sfoara, alternativ, arahide si felii uscate de mar. De retinut: Hraniti pasarile doar cu fructe intregi sau cu felii ori bucati mari. Pasarilor le place sa inghita intregi bucatile mici, iar acestea sunt greu de digerat. Hrana pentru pasari 1. Stafidele sunt foarte indragite de pasarile care se hranesc cu fructe (de ex. mierlele si graurii). 2. Arahidele contin multe vitamine si sunt energizante. Se recomanda in lunile foarte friguroase. 3. Semintele de soia sunt, de asemenea, energizante. Avantajul lor: nu au coji. 4. Semintele de floarea-soarelui sunt "clasicii" sortimentului de hrana pentru pasari. Cele dungate au coaja mai groasa decat cele negre si sunt preferatele pasarilor cu cioc puternic. 5. Amestecul de graunte le este destinat in special vrabiilor, pitigoilor si cintezoilor. 6. Hrana moale cu fulgi, fructe si tarate este consumata de pasarile care mananca hrana pentru animale sau doar seminte fine, adica: macaleandrul, pitulicea si mierla.

Catalin Manole

Pe firul amintirilor, cu scriitoarea Maya Belciu

Tanara scriitoare

"Nu vreau sa ma zbat. Vreau sa ma bucur de fiecare raza de soare" Are ochii de culoarea turcoazelor si ma priveste iscoditor de dupa teancurile de carti, din dosul fotografiilor vechi, de epoca, ce o infatiseaza alaturi de familia ei banateana. Tonul vocii este tanar si inalt, in timp ce-mi povesteste intamplari de viata, pigmentate cu exclamatii in franceza, engleza, germana si italiana. Actrita si scriitoare, Maya Belciu e o doamna foarte eleganta, cu parul blond si obrazul roz si intins, care a marcat ca o cometa stralucitoare viata literara a anilor '60-'70. Coboratoare din elitele interbelice care au dus Romania, prin cultura si bunastare, intre primele tari din Europa, si-a purtat mostenirea cu eleganta

si cu distinctie. Nepoata a generalului Dragalina, s-a nascut in 1926 la Lugoj, a copilarit in satul Cireasa, pe Valea Bistrei, si-n Caransebes, a facut liceul la Craiova si Timisoara, a urmat doi ani de Medicina la Cluj, ca sa termine in cele din urma Facultatea de Drept si Institutul de Teatru. Vrajita de scena, a fost actrita la Teatrul National din Cluj, apoi la teatrele din Braila, Timisoara si Bucuresti, pe care le-a tradat pentru ultima si cea mai mare pasiune din viata sa, literatura. O optiune inspirata, care i-a pus la picioare succesul, chiar de la inceput. Celebru in epoca, romanul ei de debut, "Blana de foca", a propulsat-o in linia intai a prozei anilor '60-'70. Asadar, stam fata in fata, eu si aceasta doamna debordand de feminitate si eruditie, intr-o incercare de interviu care s-o prezinte pe Maya Belciu cititorilor nostri, scotand-o din umbra care o ascunde de la un timp. Ilustrate de la Ada-Kaleh - In romanul dvs. "Blana de foca", evocati des Banatul dvs. cel drag si lumea pe care ati cunoscut-o acolo, in copilarie. Atunci s-a nascut dorinta dvs. de-a scrie, de a-i face partasi si pe altii, la universul magnific al vestului romanesc? - Copilaria mea s-a impartit intre Cireasa ("Siresa" i se spunea indulcit, pe banateneste), de pe Valea Bistrei, si Caransebes, oraselul meu dintre munti, care stralucea de bucuria luminii si a aerului, in care frunzele se colorau nu numai dupa anotimp, ci capatau nuante si dupa ceasurile zilei, diminetilor si amurgurilor. La scoala primara din Caransebes, eram mereu aleasa sa interpretez, la serbari, datorita coditelor si nasului meu in vant, roluri de ingeras si de zanisoara, cu aripioare tepene de sarma, acoperite cu voal vaporos, mai lungi sau mai scurte, cu cununita pe cap si neaparat cu un crin in mana. Verile mergeam impreuna cu mama si cu Mama Dulce, sora cea mare a mamei, care i-a fost ei ca o mama si mie ca o bunica, la bai, la Buzias, pentru ca ele credeau in virtutile curative ale bailor sarate (mai credeau si-n Petrache Lupu si-n proorocirile sale), si mai voiau grozav sa

slabeasca. Mai faceam excursii lungi cu parintii mei, la Ada-Kaleh. Plecam dimineata, cand rasarea soarele pe Dunare, scotand din somnul cetos mica insula Ada-Kaleh. Turculeti tineri, cu turban, te imbiau - si nu le puteai rezista - cu sugiuc, alune, rahat colorat cu bobite de naut, dulceturi de trandafiri, iar minaretul si cupola cu semiluna, ca si palatul lui Ali Kadri, imi lasau dare de nisip aurit in amintire, aprinzand fantasmele orientale ce mi le starneau filmele vazute in copilarie, tot cu tata, elegant imbracat, ca un inalt functionar de stat la Ministerul Comertului ce era, si cu mama mea cea frumoasa, placut si discret parfumata, care semana cu actrita americana Deanna Durbin. Mergeam la cinematograful "Luna" din Caransebes, unde vedeam, pe nerasuflate: "Nopti marocane", "Nopti la Bagdad", "Nopti in Suez", "O mie si una de nopti" si tot felul de alte nopti din filmele rebotezate de operatorul orasului, caruia i se pareau astfel mult mai misterioase si mai atragatoare. In vacanta mergeam la Cireasa, unde sora mai mare a mamei, Mama Dulce (Mama Dus, ii spuneam cand eram mica), avea casa mare si pravalie cu de toate: rochii de matase cu margele si dantele, palarii, potcoave, cuie si caiele, alaturi de cutii de acadele, bocanci, sape, salamuri si carnati agatati in coarnele de cerb fixate in perete. Mai avea si o multime de gaste, ca ma intrebam ce face cu atatea, ca n-a vandut niciodata nimic. Fetele de la Rusca, catunul de-alaturi de sat, le pazeau, le duceau la iarba, le hraneau, seara le ciupileau (de unde si pernele si dunele de puf) si le indopau cu boabe inmuiate si cu o lingurita de unsoare, sa le alunece pe gat. Ah, mirosul de gasca fripta-rumenita care plutea duminicile si de sarbatori in bucataria casei de la Cireasa....

Cu parintii si doi luntrasi turci in excursie la Adah - Kaleh

Ma pierdeam in gradina Mamei Dus, plina de flori, misterioasa si fosnitoare, care cobora pana pe malul raului Bistra. Diminetile, ieseam in poarta, sa vad tarancile cum mergeau "la Pod, cu lapce" catre oraselele din apropiere. Vizavi de casa matusii era primaria, si alaturi biserica, dincolo de care era micul cimitir, cu hatisuri de trandafiri albi cataratori, ca o gradina parasita, cu cruci de piatra vechi si infundate in pamant, fara nume, doar cu semne ciudate de pasari, de pesti si de flori, sapate-n piatra lustruita, o heraldica a satului pe care numai batranii mai erau in stare s-o descifreze. Iar dincolo de gardul cimitirului, la hotarul satului, in noptile cand luna se facea rosie si se lasa mult pe-o parte, dincolo de plopii care fosneau a furtuna, baba Sofronia facea farmece de dragoste, la toate fetele satului. Cand se facea joc in sat, se tocmeau lautarii-harapi Zgaiba si Piele, cu taraful lor, aceiasi care cantau pe la mese in carciumile satului: "Hapai, bahnii, bahnii, nu sa fac asahaha,/ Stand la carciumah s-a beaha...". Cam asa era lumea in care m-am trezit eu, intai. Cum sa n-o zugravesc, cum sa nu ma gandesc la ea, ca la o lumina care ma hraneste si acum, cu intensitatea ei?

Salutari din Tara Banilor - V-ati rupt de ea, ca sa plecati la studii: la Craiova, la pension, pentru a primi educatie, ca orice domnisoara de rangul dvs. - La doisprezece ani si trei luni, o cunostinta a familiei l-a "momit" pe tata, pornit sa ma duca la un pension bucurestean, ca sa ma lase la pensionul cu predare in limba franceza "Ecaterina Urziceanu" din Craiova. Mama Dulce, matusa mea, si unchiul meu ("uica", in Banat), cei cu pravalie si carduri mari de gaste, dar fara copii, se angajasera sa contribuie la intretinerea mea, cam piperata, la pensionul "de lux, cu predare in limba franceza" din Craiova, si lor le trimiteam, cel putin la inceput, ilustrate cu salutari din "Tara Banilor" (aici fiind vorba de "banii" Craiovei, desigur). La pension era un amestec de boieroaice, fete de notabili, ca mine, fete de mosieri, de negustori bogati din Banie si dimprejur, de "cerealisti" si "proprietari", mai apoi de "agricultori", de administratori si vechili de mosii. Iar in timpul razboiului, au aparut cateva poloneze scapate din iadul ocupatiei germane, toate nobile, contese, baronese, cu blazonul mototolit de mizerie si de spaima, grecoaice de pe langa Dunare, evreice bogate si cateva rusoaice albe, bineinteles. Pe vremuri, fusesera si cateva tinere principese, dar cand am ajuns eu acolo se cam dusese vremea cand in foaia de zestre a unei tinere de neam mare (principese Morunglav, sau Cerchez) figurau 2000 de pogoane de pamant si 70 de salase de tigani. Uneori, la pension, "dans la grande salle" de la demisol, ne adunam toate ca sa dansam, adica dansau colegele mele si eu le cantam la pian. Auzi, sa inviti si sa fii invitata la dans de fete! Cred ca asta mi se parea absurd, asa ca preferam sa cant la pian. Aveam doua codite lungi, de culoarea alunei, eram mioapa si timida si coltul intunecos in care era pianul imi dadea incredere. Stateam acolo si cate-un ceas, zdranganind cu sarg, dar si cu simtire, nuantat, valsuri si tangouri, rareori cate un fox. Frai Hermine, una din institutoarele pensionului, era intepata, uscata, "vergina", se-ntelege, si insomniaca, ceea ce-o facea sa bantuie noaptea prin dormitoare ca o stafie, cu un sal venetian vechi, cu franjurile desirate. Atunci, ne bagam repede sub plapuma, dupa ce vorbisem despre... baieti, la lumina jarului din soba, deschizand usita grea, de fonta. "Impartasindu-ne" dintr-un fel de must, un tulburel cu parfum de tamaie si busuioc, pe care Vevette Cerchez il aducea de la mosie, in mare taina. Alaturi, eu puneam prajiturile cu totul deosebite pe care mi le trimitea mama mea, special facute ca sa le epatez pe oltencutele care nu prea ieseau din pandispanuri. La varsta aceea, a preadolescentei, traiam, cu adevarat, in doua lumi, cea a imaginatiei potentate de literatura devorata si, mai ales, de transformarile hormonale ale trupurilor noastre crude, si lumea reala. A venit razboiul, au venit nemtii, noptile erau sfasiate de huruitul acela greoi, discontinuu, al avioanelor americane de bombardament. La mosiile boieresti, stapanii se purtau politicos si zgomotos cu ocupantii, dar ascundeau in hrubele palatelor si-i hraneau in ascuns pe pilotii englezi parasutati, crezand ca nu va trece mult si vor veni americanii, care vor rosti parola magica ce le va reda lustrul vechilor titluri. Si n-au venit americanii!... - Au venit, in schimb, rusii, care au adus cu ei o alta lume, inlocuind brutal si sangeros lumea in care traiserati pana atunci. O lume care v-a amanat, ca-n romanul dvs., destinele pe care vi le visati si pe care vi le proiectasera parintii.

- Imi amintesc cand au intrat in Craiova: ii auzeam dincolo de zidurile pensionului. S-a auzit o rumoare ce a crescut intr-un vuiet asurzitor, ca de sfarsitul lumii. Au marsaluit pana in centru, pe aleea celor sapte fantani, apoi s-au risipit pe la casele boieresti, instalandu-se ca la ei acasa. Pensionul a fost evacuat si noi trimise la domiciliul familiei.

In costum de Banat, cu Mama Dulce

Au ajuns si la Caransebes, la casa noastra cu poarta verde, inalta de trei metri, si ziduri ca de cetate. Era trecut de miezul noptii, si cand au inceput sa bata, furibunzi, in poarta, ne-am tras plapuma peste cap, tremurand dedesubt. Tata a incercat sa ne linisteasca: "Atat timp cat sunt eu aici...". Dar n-a apucat sa termine. Rusii au fost peste noi, in casa. Nu stiu cum au intrat, au sarit, probabil, poarta de pe cabina camionului. In clipa aceea, l-am vazut pe tata, un om destul de inalt si foarte voinic, cum imbatraneste brusc. In trei secunde s-a indoit, s-a cocosat, de neputinta si de rusine, cu lacrimi curgandu-i pe obraz, umilit. Erau nu unul, ci vreo douazeci de rusi, cu pistoale, si, cu un singur gest ne-au hotarat soarta: am fost aruncati cu totii in bucatarie, noi si familia refugiata din Moldova pe care o primisem la noi, cu tot ce era de dormit, dune, perne, plapumi. Asa am trait o luna. In restul casei si chiar in pod, a fost instalata Posta lor de campanie. Polcovnicul Aronovici, comandantul, "eliberatorul", se aseza la masa dupa ce dadea pe gat, scurt, un pahar de vodca, urmat imediat de un pahar cu apa, se freca pe burta, apoi il batea pe tata pe burta lui si-i spunea: "burjui!". Apoi, facea un semn foarte clar la gat - "chiic!" - si radea sa moara. Rusii urcau fetele pe pianul meu, puneau sticlele cu bauturi pe partituri, se azvarleau in paturile noastre, cu cizmele in picioare, morti de beti. O luna intreaga, fara contenire, in casa noastra au tacanit aparatele de telegraf, au sunat telefoanele de campanie, radioul nostru Telefunken urla de dimineata pana seara, la fel ca difuzorul din coltul strazii, pana-ntr-o zi, cand, la fel de intempestiv cum au venit, au strans firele, telefoanele si lazile si-au plecat. Rusii au plecat, americanii n-au mai venit, iar un prieten, poet si actor, mi-a povestit ca un taran l-a intrebat, odata, cand s-a dus la o nunta, intr-un sat de pe Valea Oltului: "Si ziceti ca sunteti de la Bucuresti? Da... gara mare p-acolo, ca fusai si io pan' pas'cinci. Da'... americanii venira?". "Nu, taica, nu venira.", i-a spus prietenul meu. "Auuu!, ma-ntristasi!", i-a raspuns taranul...!!! Apartamentul de pe acoperis - Si-apoi?... - Si-apoi... eu, mama si tata am trait cu groaza de a nu fi sunati in miez de noapte, ori de a nu ni se bate in porti si in ferestre, nu de rusi, e-adevarat, ci de tovarasi zelosi si preocupati sa-i infunde pe "burjui", dusmanii poporului, ca sa ni se aduca aminte, imbolditi cu insinuari si amenintari, ca nu am laudat destul talpa care ni s-a pus pe grumaz. Intre timp, am devenit actrita, mama nu a apucat sa ma vada jucand, a murit la 46 de ani, m-a vazut tata si noua lui nevasta, cu care s-a recasatorit, intr-o piesa in care eram o regina toanta si dragalasa, care trebuia sa-i faca pe spectatori sa se tavaleasca de ras. Se numea "Paharul cu apa". Intr-o reprezentatie a acestei piese, pe care am jucat-o in turneu cu teatrul din Cluj, in culisele unui camin cultural dintr-un sat din Banat, asteptand sa intru in scena, am descoperit pianul meu, Goldgraber Wien, rechizitionat atunci cand tata fusese arestat. Tata a murit si el, la 52 de ani, au murit apoi si Mama Dulce, si Uica de la Cireasa, iar eu, ramasa singura pe lume, dupa peregrinari prin Braila si Timisoara, am ajuns la Bucuresti. Am locuit ani multi la piata Galati, pe Vasile Lascar, intr-un "roof-apartment" (apartament pe acoperis), in care ajungeam pe cai complicate, dupa ce urcam cu liftul pana la etajul sapte si ultimul, apoi treceam pe o punte de lemn, printr-un geam, pana la scara care ducea la etajul opt, etaj pe care-l imparteam cu madam Rozina si pisica ei, Rozinanta. M-am angajat la Editura "Meridiane" si am inceput sa scriu. In pauzele de scris, din camera mea, printr-un geam mititel pe acoperisul in panta, ieseam vara pe terasa de treizeci de metri deasupra Bucurestiului, in care-mi facusem o gradina cu nalbe si carciumarese si in care-mi placea, nestiindu-ma privita de nimeni, sa fac plaja topless.

Actrita la teatrul national clujean

- Ati debutat in plina epoca comunista, dar in care literatura a explodat... - Intr-adevar, cartile mele au avut si ele mare succes, incepand chiar cu prima, "Blana de foca", la care am avut cronici deosebit de favorabile. Au mai fost si calatoriile mele prin lume, din care ma intorceam mereu acasa, spre uimirea prietenilor. Calatorii de fata saraca, doar cu banii de bilet si recomandari pentru prietenii fugiti de-acasa, la Paris, in Italia, Elvetia, Belgia, Olanda, Suedia. Din calatoria in America m-am intors cu o stampa, reproducere de la Metropolitan Museum, cateva discuri, intre care si unul al lui John Lennon, "Yesterday", cateva caiete program si bilete de la "Pan Am" si "Air France", astfel incat un vames care se repezise plin de speranta sa-mi scormoneasca valizele s-a intors cu dispret spre mine, apostrofandu-ma: "Cu asta veniti dvs. din America?". Eu pluteam de fericire, pentru ca ma intalnisem cu editorul lui Faulkner, discutasem indelung cu regizorul Elia Kazan, obtinusem cateva interviuri, cu unele dintre cele mai importante personalitati literare americane. Dragostea? Te macina si nu te cruta! - Dar dragostea? Aveti o iradiere vulcanica. Nu v-a implinit si ea, alaturi de carti si calatorii? - Dragostea! Trebuie traita repede, repede, trei zile si trei nopti, o luna, trei luni, zi de zi, intruna, intruna, altfel te macina si nu te cruta. Nu ca mine, amanandu-mi mereu destinul, lancezind, ca atinsa de-o boala. Am trait mereu in asteptare, in asteptarea marii iubiri, platind, de fiecare data, cu singuratatea. Am fost casatorita la Cluj, imediat dupa terminarea facultatii, cu profesorul Crisan, pe care l-am avut la Drept, doar cu cativa ani mai mare ca mine: o minte stralucitoare, intre cei mai buni avocati ai Europei, de doua ori bursier Rockefeller. N-am stat decat cinci ani impreuna, pentru ca a fost arestat si inchis, iar eu am fost trimisa, "disciplinar", de la teatrul din Cluj, la cel din Braila. Ma gandesc ca toate iubirile mele (nu chiar asa de multe, n-am fost o Messalina) au fost... si n-au fost! De la prima mea intalnire de domnisoara, am pornit-o asa. La prima iubire, pe care o traisem doar din epistole si din inchipuire, pe cand eram eleva de liceu la Timisoara, cand a fost sa ne intalnim, pentru prima oara, el n-a venit. A venit in locul lui un prieten, de la care am aflat ca tocmai fusese arestat. Era elev in ultimul an de liceu, suspectat de a fi fost inscris in Legiune. A fost eliberat, a facut razboiul, si in Est, si in Vest, a fost din nou inchis si, cand a venit acasa, dupa 20 de ani, ii crescusera unghiile peste degetele mari de la picioare si i se indoisera sub degete, ca a trebuit sa vina un felcer veterinar sa i le taie, ca pe niste copite. Chiar si sprancenele au trebuit sa i le tunda, pentru ca-i crescusera stufoase, peste ochi, dintre care unul era negru si fix, pentru ca-i fusese crapat in bataia de "reeducare" pe care o primise in inchisoarea de la Pitesti. M-am dus sa-l vad atunci cand a iesit din inchisoare si m-am simtit, o vreme, vinovata, ca n-am putut sa ma mai apropii de el. Era prea dureros! A fost, dupa ce a iesit din inchisoare, toata viata urmarit de Securitate si amenintat. Iar dupa "revolutie", a aparut la un talk-show in care a spus multe, dar nu tot, iar curand, intr-o excursie la munte, a fost impins pe un povarnis, intr-o prapastie. Oglinda, oglinjoara... - Dar prietenii? Stiu ca ati cultivat, cu asiduitate, prietenii cu mari intelectuali ai vremii: criticul de arta Raoul Sorban, istoricul Cristian Popisteanu, etnomuzicologul Harry Brauner si altii.

Cu etnomuzicologul Harry Brauner

- Prieteni? Cei de care spuneti, si multi altii, nu mai sunt. Colegele mele de la pensionul din Craiova mi-au ramas prietene, am tinut relatiile cat de strans se puteau tine in epoca comunista, unele au facut puscarie, altele au fugit, la vreme, in strainatate. Ne intalneam, ani la rand, la Capsa, unde iubeam atmosfera usor desueta, de liniste si bunacuviinta, lemnul lustruit si lambriurile ce incatusau umbre si voci de altadata, incercand, la randul nostru, sa ne recuperam vioiciunea si zburdalnicia de odinioara, macar pentru cateva ceasuri. Si, uneori, eu chiar reuseam, chiar daca spiritul batranetii si al neputintei, care mi se incurca tot mai des in carti si hartii, ma priveste si-mi rade in nas, subtire, in do de sus, ca o vrajitoare: Hi, hi, hi! Cu vremea, fotoliile aurii cu tapiserie Aubusson de la Capsa au ramas, rand pe rand, goale. Dar, citez din Petrarca, "Ziceti ca n-am prieteni?"... prietenii lui erau cartile, paginile scrise. Am acest motto pe caietele mele vechi, din scoala primara, dictat de prima mea profesoara de limba romana, de la Caransebes, Stefania Cristescu, pe care nu o voi uita niciodata, pentru ca m-a invatat sa iubesc limba romana. M-a invatat s-o respect, sa iubesc limba literara si sa pronunt corect si clar, "ca sa ni se aseze limba romana pe limba", ne spunea. Asa ca, uite, am prieteni!... - Aveti aici, in sufragerie, o oglinda ovala, uriasa, ce reflecta toata camera. Cu ce sentimente va uitati dimineata in ea? - Ea stie ca de mult nu mai sunt "cea mai frumoasa din tara", de fapt, nici n-am intrebat-o asta vreodata, pentru ca in viata mea nam mizat pe frumusetea fizica, ci pe inteligenta si pe frumusetea spiritului. E extraordinar cum simt oamenii cand timpul incepe sa-i preseze, sa-i inghesuie, sa-i inghita. Deodata se pornesc sa se zbata, sa faca mai multe lucruri deodata, fara sa duca vreunul pana la capat.

Orele se scurteaza ametitor, alunecand pe partea dinauntru, mai ingusta, a spiralei. Eu nu vreau sa ma zbat... Vreau sa ma bucur de fiecare ora, de fiecare raza de soare ce strabate, dimineata, prin perdea, in camera mea plina de carti, de fotografii, de tablouri. Fac zilnic exercitii de gimnastica si de yoga, pentru purificare si energizare (o practic de mult, de cand am citit primele scrieri ale lui Eliade, de istorie a religiilor), vorbesc la telefon cu cei cativa prieteni ramasi aici sau in strainatate, ies pentru mici cumparaturi, am prieteni noi, iranianul care tine un magazin de lucruri la pret redus, ori pizzaiolo de la "Verdi", ori fetele de la cofetaria din Casa Veche, ori studentul care sta cinci etaje mai sus, priceput la toate, care-mi rezolva toate problemele legate de instalatia electrica si sanitara; sau doar se ofera sa se urce pe un scaun, ca sa caute in dulapul de sus un palton mai vechi, dar care-mi trebuia neaparat in iarna asta. Abia astept sa se duca ninsorile si sa ies la plimbare in iubitul meu Cismigiu, unde, e-adevarat, mai rar, in ultimii ani, pe scaunele de pe marginea lacului, mai zaresc cate-o figura cunoscuta. Si atunci, povestile reincep...

Corina Pavel