Din cer au căzut trei mere

Narine Abgarian
traducere din rusă de Luana Schidu

Partea I - Pentru cel care a văzut

Capitolul 1

locul acțiunii: Maran

Personaje:
Sevoianț Anatolia – cea mai mică dintre cele trei fiice ale lui Savoianț Kapiton, 58 de ani; mama ei
a murit când Anatolia avea 7 ani. Mama ei se numea Voske (,,cea de aur”) și obișnuia să îi
împletească părul. O dată pe an, tatăl o așeza în dreptul ferestrei și îi tundea părul exact deasupra
taliei.
Voske – fiica mai mică a lui Agulisanț Gareghin; mama Anatoliei (după Nazeli și Salome); Cu
Sevoianț ar fi trebuit să se mărite sora ei, Tatevik (16 ani), dar înainte de nuntă Tatevik a murit
(febră, delir); după înmormântare, nunta nu s-a anulat, iar părinții au măritat-o pe Voske cu Kapiton;
la nuntă a fost o orchestră cu muzică clasică; la nuntă a fost angajat un ghicitor (un bătrân mărunțel,
cu unghia de la degetul mic de la mâna dreaptă lungă, încovoiată); Voske a mers la ghicitor fiindcă a
avut un vis cu sora ei (scenă bună!!! pag. 15,,Să n-ai parte de fericire, Voske!”), Voske plânge, fața
îi e mânjită de rimel; Ghicitorul o sfătuiește să nu își taie niciodată părul (pag. 16,,fiecare om are un
talisman. Al meu e unghia dreaptă de la degetul mic. Iar al tău o să fie părul”.) După nuntă, Voske a
ținut doliul după sora ei
babo Mane – bunica lui Kapiton; în casa ei s-au mutat Voske și Kapiton; babo Mane a ajutat-o pe
Voske cu fetițele; s-a mutat cu Voske și Kapiton înainte de cutremur; când s-a născut Anatolia, o
țigancă a intrat în odaia lui Voske (scenă bună, pag. 24)Țiganca a cerut un obiect, Voske i-a spus să
își aleagă din casetă, iar țiganca a ales inelul care ar fi trebuit să fie al lui Tatevik (cântec de greieri).
Sevoianț Kapiton – tatăl Anatoliei, căsătorit cu Voske
Șlapkanț (din neamul lui Pălărie) Iasaman – vecina din Maran a Anatoliei; căsătorită cu Ovanes;
mai mare cu 20 de ani decât Anatolia
Șalvaranț (din neamul lui Șalvar) Ovanes – soțul lui Iasaman;
Satenic -
Minas – are un atelier în Maran
Kudamanț Vasili – 60 de ani, fierar bun, țăran zdravăn, a omorât cu un pumn taurul lui Nemețanț
Mukuci; modest, taciturn
Iakuliceanț Maghatahine – soția lui Vasili; femeie ordonată, muncitoare, dar guralivă; când nu o mai
putea auzi vorbind, Vasili o încuia într-o odaie
Nemețanț Mukuci – are prăvălia din Maran
Melikanț Vano – cel care are păunul în grijă
Valinka – soția lui Melikanț
Tigran – fiul lui Vano și al Valinkăi

,,Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre
marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.” înainte a udat grădina și le-a dat
găinilor de mâncare, a dus mâncarea din casă în pivniță, a scos hainele de înmormântare (rochie cu
guler alb, șorț lung..pag 7), a pus pe haine un plic cu bani, s-a pus în pat cu mâinile pe piept. S-a
ridicat să deschidă obloanele, apoi s-a așezat la loc.
Anatolia crede că are o boală mortală. A răsfoit înainte albumul cu pozele rudelor (,,o să ne vedem
curând...”). Anatolia doarme și se trezește a doua zi, dimineața. Merge la vecina ei și vorbesc despre
treburi de zi cu zi. După-amiază s-a întins să moară. Anatolia își amintește cum i-a murit mama: s-a
intoxicat cu fum. Babo Mane a fost convinsă că i-a ajuns blestemul lui Tatevik. Deți atunci babo
Mane avea 100 de ani, s-a ridicat și a luat pe umerii ei grijile casei. În perioada foametei și-a
îngropat nepoatele Salome și Nazeli. Kapiton a dus-o pe Anatolia în vale, la niște rude îndepărtate,
împreună cu caseta de bijuterii a lui Voske și cu economiile lui (43 de galbeni). După 7 ani
(Anatolia avea 19 ani), timp în care nu și-a mai văzut tatăl, Anatolia s-a întors în Maran. Familia
adoptivă a risipit tot, iar Anatoliei i-a rămas doar o camee din scoică roz. Anatolia nu a fost dată la
școală, dar a învățat carte de la soția chinuită a unui unchi bețiv. Anatolia la 19 ani: ochi negri-
albăstrui, bucle de culoarea mierii, lungi până la gambe. În Maran, Anatolia a fost ajutată de
Iasaman și de Ovanes, soțul acesteia, să refacă grădina și casa părinților. A crescut găini, a făcut rost
de o capră, făcea pâine, duminica mergea cimitir apoi la capelă. După șase luni a fost angajată la
bibliotecă. Vechea bibliotecară murise în timpul foametei, în sat nu mai erau copii, decât nepotul (5
ani) lui Velikanț Vano. (biblioteca – pag. 31, a așezat cărțile pe culori, a pus plante). Anatolia a
acceptat să se mărite cu ucenicul lui Minas. Bărbatul Anatoliei: un țăran scund, îndesat, s-a dovedit
un soț brutal, iar căsnicia de 18 ani a fost nefericită. Ovanes l-a amenințat pe soțul ei să nu o mai
bată, iar bărbatul Anatoliei a început să o chinuiască astfel încât să nu lase urme. Anatolia nu avea
copii, iar singura evadare din viața ei era lectura. Biblioteca arăta ca o seră-sală de lectură (pag. 34)
în care și-au făcut loc și niște viețuitoare: un roi de albine, un mușuroi de furnici, o familie de
vrăbii. După un timp, la bibliotecă au apărut copiii cărora Anatolia le citea, le dădea compot și și-a
revărsat asupra lor toată dragostea maternă. Soțul ei nu a suportat să o vadă bucuroasă și i-a cerut să
renunțe la slujba de bibliotecară. Pntru prima dată Anatolia s-a opus și l-a amenințat cu divorțul.
Drept răzbunare, soțul ei a distrus totul prin casă, a bătut-o, i-a tăiat cozile cu toporul, i-a furat
economiile și a fugit cu mașina poștei în vale. Iasaman a îngrijit-o pe Anatolia, dar tot satul era
îngrijorat, aducându-și aminte de blestemul lui Tatevik. Totuși, Anatolia se reface. Minas repară
ușile distruse de soțul ei, ea arde mobila distrusă de acesta și se bucură de liniște și de faptul că
albumul cu poze de familie era intact. Anatolia ajunge la 42 de ani, an în care izbucnește războiul.
Bărbații din Maran au fost mobilizați pe front. Satul a fost cuprins de frig și foamete. Anatolia trăia
doar în bucătăria casei. A adus de la bibliotecă o căruță cu cărți, plante pe care voia să le ocrotească.
În bucătăria a adus și capra care a făcut doi iezi. Așa a trăit Anatolia în acea iarnă. Avea lângă ea
albumul cu poze. Primăvara i-a bucurat pe locuitorii din Maran care, obișnuiți cu bombardamentele,
și-au reluat activitățile. Anatolia își curăță casa, dar cărțile din bibliotecă nu au pututfi salvate.
Bombardamentele au distrus geamurile bibliotecii, frigul și umezeala au afectat cărțile. Anatolia a
încercat să le salveze punându-le pe sfoară la uscat (imagine/scenă bună, pag. 44), dar din ele au
început să cadă foile. Anatolia a făcut o grămadă de cărți lângă gard (Shakespeare, Dostoievski,
Cehov, Faulkner, Balzac).
După 7 ani războiul se sfârșește. Anatolia are 58 de ani, e cea mai tânără din satul golit de generația
tânără. Satul pare să își trăiască ultimii ani. Anatolia strânge la piept albumul cu poze.

Capitolul 2

După război, oamenii foloseau paginile din cărțile lăsat lângă gard pentru țigări, copertele au
devenit suporturi pentru oalele fierbinți. Bătrânii din Maran par uitați de lume. Mașina poștei nu
mai urcă, iar ambulanța vine doar chemată prin telegramă. Cu hârtia îi ajuta poștașul Mamikon care
le aducea pliante publicitare din vale. Înainte de a-și face țigara, Ovanes studia reclamele de pe
pliante. Judecând după conținutul reclamelor, oamenii din vale nu-i par lui Ovanes prea inteligenți:
merg la vrăjitoare, împrumută bani de la bancă și își tund animalele de companie la salon. ,,Dacă
Dumnezeu vrea să pedepsească un om, mai întâi îi ia mințile” (pag. 49). Ovanes își cultiva singur
tutunul (plantat, pus la uscat) și vindea o parte la bazarul de pe maidan, unde se practica schimbul în
natură. Înainte, când satul era plin de oameni, erau multe tarabe cu produse, veneau căruțe cu țigani,
iar la sărbătorile mari, un circ ambulant. Acum maidanul era aproape gol. Cumpărături se mai
puteau face la prăvălia lui Nemețanț Mukuci. Bolile erau tratate cu fierturile preparate de Iasaman.
Ovanes și Iasaman se amuză pe seama poreclelor primite de neamul lor (Pălărie și Șalvari).
Vasili și Magtahine sunt total opuși. Ea s-a simțit neiubită de părinții care au preferat-o pe sora ei
mai mică. După moartea surorii, Magtahine s-a înghijit de părinții bătrâni și bolnavi, apoi de
mormintele lor. Se simte neiubită și neapreciată de soț. De fapt, Vasili nu suportă vorbăria ei. După
ce o închide într-o odaie, el se retrage în liniștea fierăriei și se gândește la vremea când el avea mult
de lucru și nevasta lui era blândă și tăcută. Magtahine moare rupând buruienile.
Îndemnat de o verișoară, Satenik (aprox. 80 de ani), care l-a ajutat după moartea nevestei, Vasili și-a
îndreptat atenția asupra Anatoliei. Verișoara lui Vasili i-a spus că el singur nu se descurcă în
gospodărie, că Anatolia e deșteaptă, că a citit multe cărți. Vasili nu știe să citească, dar respectă
oamenii educați, de aceea și-a trimis copiii la școală. Băieții și fratele lui au pierit în război. De
durere, a convenit cu nevasta lui să nu mai vorbească despre băieți (,,când o să murim și-o să ne
întâlnim cu ei, atunci o să vorbim”), dar Vasili și-a găsit nevasta vorbind cu fotografiile băieților.
Vasili a făcut pachet pozele și le-a dus la Satenik. După moartea lui Magtahine, Satenik a vrut să-i
dea înapoi pozele, dar a amânat momentul, așteptând să treacă durerea.
Satenik vorbește cu Iasaman să o ajute să îi apropie pe Vasili și Anatolia. Vasili are rețineri, se simte
prostănac pe lângă Anatolia. Satenik îl încurajează:,,Educația, Vaso-djan, nu aici trebuie să fie, a zis
Satenik, bătând cu degetul în fruntea vărului ei, ci uite-aici, în inimă – și a pus palma pe pieptul
lui.”
Vasili îi face Anatoliei o coasă nouă și vrea să i-o dea, dar femeia nu-i deschide ușa. (scenă bună –
dialogul Vasili-Ovanes, pag. 67).

Capitolul 3

Anatolia așteaptă să moară. Între timp, își amintește de tatăl ei, Sevoianț Kapiton. Un uriaș
(,,ajdaak”), drept, puternic. Anatolia îl vede cosind în ploaie, îl vede pe vițelul Grușa căruia îi dădea
morcovi, se aude pe sine, copil, strigându-și tatăl cu voce cântată ,,Aaaiiirik!”Își amintește de mama
ei făcând dulceață din mere(pag. 70, scenă bună)
Anatolia are patul plin de sânge. Aude pași în casă. E Vasili care a intrat, îngrijorat fiind că ea nu
răspunde. Vasili are coasa în mână, iar Anatolia nu-și poate lua ochii de la coasă. ,,Ți-am adus cadou
o coasă (...) Și voiam să te cer de nevastă.” Anatolia se gândește că ea oricum moare curând și nu
vrea să-l supere pe Vasili care e om bun, așa că acceptă propunerea lui. În plus, vrea să scape repede
de el, îi vine să vomite și hainele de pe ea, sub plapumă, sunt pline de sânge. Vasili e uluit, dar
bucuros de răspunsul ei neașteptat. Anatolia îl anunță că vor locui în casa ei, dar îi cere să se mute la
ea doar peste câteva zile. Ea crede că va muri în câteva ceasuri. Între timp, se spală, pune hainele la
spălat, dă drumul găinilor din coteț, își aduce miere pentru o limonadă cu roiniță. Iasaman vine la
ea. O invită pe Anatolia la ea acasă, îi dă ceai de sunătoare, miere cu fagure și face plăcintă.
Anatolia îi povestește prietenei ei că și-a visat tatăl. ,,Până n-o să murim, n-o să știm cum le e lor
acolo, fără noi”(pag. 81).

Capitolul 4

Kudamanț Vasili își trage numele de la porecla pe care un vecin (Unan) i-a dat-o mamei lui, Kudam.
Mama lui Vasili era săracă și era datoare unui vecin cu unt. De câte ori vecinul o întreba de datoria,
ea răspundea în dialectul ei ,,ku dam” (,,îți dau”). Vecinul a început să o strige Kudam, chiar și după
ce femeia și-a plătit datoria. Vasili își amintește acestea în timp ce repară coasa veche a Anatoliei.
Își amintește și vorbele tatălui său: ,,Nimic nu distruge mai tare ca lipsa de activitate”, ,,Lipsa de
activitate și lenea răpesc sensul vieții”. Tatăl lui l-a dus pe Vasili la fierărie să învețe meserie pe
când abia avea 8 ani. Când Vasili avea 15 ani, tatăl lui a murit brusc, iar mama lui era însărcinată în
două luni. După înmormântare, mama s-a îmbolnăvit, Vasili a îngrijit-o singur. Nașterea copilului a
readus-o pe mamă la viață. Copilul a primit numele de Akop. Vasili are grijă de fierărie, banii îi dă
mamei, iar pe fratele lui vrea să-l trimită la școală. La 19 ani, mama i-a spus să se însoare cu
Magtahine. Vasili nu credea că tatăl fetei l-ar fi vrut de ginere, atunci mama merge cu puținele ei
bijuterii acasă la fată (scenă bună, pag. 87) nunta urma să se facă repede, dar au așteptat 5 ani.
Atunci nu au băgat în seamă ,,semnele”: fratele mai mic a lui Magtahine a murit lovit de trăsnet,
apoi a venit foametea. Aceasta a fost prevestită de mai multe evenimente: invazia de șobolani,
roiurile de muște (oamenii au golit băcăniile și au jefuit depozitele), a urmat o săptămână de ploaie,
apoi s-a instalat seceta. Februarie a devenit luna înmormântărilor. Tatăl Anatoliei, după ce și-a
îngropat fetele și pe Anatolia a dus-o la rude, a refuzat să mai mănânce și să bea și a murit. Ovanes
și Vasili l-au pus în mormântul soției lui, Voske. (dialog Ovanes-Vasili, pag. 96)
Akop a slăbit, dar părea inexplicabil de vesel și de energic toată ziua. Seara devenea trist, se
înfășura într-o pătură și privea pe fereastră, în întunericul de afară. (scenă bună, pag. 98) Copilul îi
spune lui Vasili că vede ,,stâlpi albaștri” și asta în fiecare noapte. De sus coboară un om cu aripi
care ia o fetiță, un băiețel sau un bunic și îi urcă prin stâlpul albastru în cer. Vede ,,îngerii morții”.
Vasili își duce noaptea fratele la marginea satului, la râpa surpată. Akop vede acolo lumină de la
stâlpii albaștri.
Primăvara a adus speranța, oamenii nu mai mureau, au venit ajutoare cu cartofi, cu animale
domestice (numai femele), apoi un transport cu masculi și păsări. Printre păsări era și un păun alb ca
laptele. Eiboganț Valinka, nevasta lui Vană, a luat păunul în casă și l-a spălat, apoi păunul a ales să
stea în veranda casei. Cu timpul, s-a obișnuit cu locul și ieșea să se plimbe. Mergea până la
marginea satului, pe buza prăpastiei și scotea un țipăt sfâșietor.
Odată cu venirea ierni a reînceput și veghea lui Akop. Mama lui Vasili și Akop a murit în acea iarnă.

Capitolul 5

După 4 zile, Anatolia nu mai sângerează, este slăbită, dar nu e pe moarte. Vasili și Satenik vin la ea,
el este pregătit să se mute cu ea, aduce cu el un cârd de animale, coasa reparată, o boccea cu haine,
o tavă cu turte calde și un câine. (gampr-lupul armean). Câinele se numește Ptro-djan și e prietenos
cu Anatolia. Femeia ar vrea să scape din situație, dar nu știe cum. Slăbită de boală, Anatolia leșină.
Ca prin vis aude agitația din jurul ei. Doarme până a doua zi. (dialog Vasili-Anatolia, pag. 117)
Anatolia se simte bine. Iasaman o îngrijește. Vasili refuză să plece acasă la el. Ovanes îi spune
Anatoliei că Vasili oricum nu mai poate pleca, fiindcă se organizează deja o petrecere de nuntă.
Iasaman și Anatolia discută despre singurătate și bătrânețe (pag. 121). cei patru mănâncă împreună
și, pentru prima dată, Anatolia nu simte viața ,,ca pe un dat, ci ca pe un dar”.

Partea a II-a - Pentru cel care a povestit

Capitolul 1

Casa lui Melikanț Vano era chiar la marginea prăpastiei. (pag. 127) Valinka, soția lui, credea că
Providența i-a ocolit din neatenție când a trasat linia între ei și cei care s-au prăbușit în prăpastie.
Mama lui Vano se trage dintr-o familie de aristocrați, dar s-a măritat cu un țăran, motiv pentru care,
când a murit bunicul ei, a primit ca moștenire un tablou cu strămoșul aristocrat. Melik înseamnă
prinț, așa a primit Vano numele de Melikanț.
Melikanț Tigran este singurul nepot al lui Vano. Tigran s-a născut în anul când a fost adusă în
sat ,,turma lui Noe” (animalele și păsările primite în ajutor). Mama lui Tigran a murit la naștere. În
dimineața când s-a născut Tigran, păunul alb a mers la marginea prăpastiei. Tigran a rămas în grija
Valinkăi. Păunul a început să năpârlească și Valinka aduna penele pentru o pernuță pentru pruncul
care era bolnav. După o lună copilul se simte bine, iar păunului îi cresc pene noi. În sacul în care a
adunat penele, Valinka a descoperit cenușă de lemn care mirosea a scorțișoară și migdale. Vano a
îngropat săculețul sub gard și i-a pus o cruce din crengi uscate. Crengile au prin viață și s-au
transformat într-un dafin sălbatic ale cărui crengi se îndreptau spre prăpastie. (pag. 132)
Singura ființă de care este interesat păunul este Tigran. Dacă Tigran cădea, păunul țipa. Vano este
convins că viața lui Tigran este în strânsă legătură cu cea a păunului. Vano vede în păun en salvator
al lui Tigran. Ca semn de recunoștință, Vano îi dă păunului mâncare bună (grâu, stafide) și îi
cumpără o păuniță de care, însă, păunul nu este interesat. De altfel, păunița se amestecă cu găinile,
iar Vano o duce înapoi. Tigran este isteț, merge la școală. Pe atunci, Anatolia era bibliotecară și îi
împrumuta cărți. După clasa a VIII-a, a fost lăsat (cu greu) să meargă la școala din vale. După
școală a urmat academia militară, a ajuns ofițer, dar a început războiul și timp de 8 ani nimeni nu a
mai auzit de el. Vano vedea că păunul, deși bătrân, era foarte vioi și era convins că Tigran e în viață.
Păunul era la ei de 33 de ani. Vano a știut când s-a terminat războiul: păunul a țipat și în curte a
apărut Tigran. Păunul a murit în acea seara, în brațele lui Tigran. (moartea păunului, pag. 138).
Păunul a fost înmormântat pe marginea prăpastiei, iar pe mormânt Tigran i-a plantat crini albi de
munte. Bunicii l-au trimis pe Tigran dincolo de munte, unde să nu fie război. Acolo Tigran s-a
însurat cu Nastasia și nu a mai venit în sat 6 ani. Cei doi au un băiat, botezat Kirakos. Uneori, peste
mormântul păunului, apărea câte o lumină și Vano vedea silueta mândră a păunului.

Capitolul 2

Vano a murit înainte de Rusalii. Dimineața, Valinka și Vano au cules măcriș, au fost pe maidan, s-au
dus la magazin de unde și-a ridicat pantofii cei noi. Vano vrea să rămână cu ei în picioare, dar
Valinka îi spune să îi lase să fie noi de sărbători. Vano se supără, iar ca să-l îmbuneze, la masă
Valinka desface la deșert un compot de piersici. După masă, Vano se odihnește, iar Valinka coase un
soare pe o plapumă și se gândește la mama, sora, copiii surorii ei, la cât a plâns mama ei după ce
aceștia au pierit în prăpastie în urma cutremurului. În acest timp, Vano moare. Valinka și-a
înmormântat soțul cu pantofi vechi în picioare, voind să dea înapoi la magazin pantofii noi.
Noaptea, l-a visat pe soțul ei doar în șosete. Vano îi reproșa că i-a furat pantofii cei noi. În noaptea
următoare l-a visat iar, dar cu picioare în mlaștină. Valinka i-a cerut să aibă răbdare să moară cineva
și îi va trimite pantofii. Timp de o lună în Maran nu moare nimeni. A murit o femeie masivă care
abia încăpea în sicriu. Nora femeii a fost de acord să-și încalțe soacra cu pantofii lui Vano.

Capitolul 3

Mamikon poștașul are de adus în Maran un plic. Pe drumul spre Maran, preotul Azaria și Mamikon
discută despre ce înseamnă să întorci și obrazul celălalt când cineva te lovește. Preotul urca muntele
spre sat pentru a ține o slujbă de înmormântare. Când a ajuns la căpătâiul sicriului, preotul a văzut
că moartă abia încăpea și că în picioare avea pantofi bărbătești. Cu ochii la pantofi, preotul se
încurcă, nu se poate concentra la rugăciune. Nora moartei, Mariam, a observat poticnelile preotului
și știe că au fost din cauza pantofilor. Capacul pe sicriu a fost pus cu greutate, se bloca fie în burta
răposatei, fie în pantofi. Până la urmă, sicriul e coborât în groapă.

Capitolul 4

(imagine bună cu gospodăria Valinkăi – pag. 160)

Mamikon i-a adus ei scrisoarea cu vestea bună: urma să vină Tigran împreună cu familia. În plic
erau și 3 poze. În urmă cu trei ani, Tigran i-a trimis drojdie Valinkăi. A făcut un aluat de probă, dar
lui Vano nu i-a plăcut pâinea cu drojdie. Valinka nu a aruncat atunci drojdia. Între timp, drojdia a
expirat și acum, înainte de a veni Tigran, Valinka a aruncat-o toată în hazna.

Capitolul 5

În timpul nopții, din pricina cantității mari de drojdie, haznaua a dat pe dinafară. Lumea din sat se
adună să vadă ce s-a întâmplat. Curtea Valinkăi era plină de mizeria din hazna. Oamenii hotărăsc să
facă o groapă să arunce acolo mizeria, iar latrina să o acopere cu ciment. Valinka și-a pus hainele în
care a făcut curat într-o boccea, în casă.
Capitolul 6

Nastasia a vizitat satul despre care i-a vorbit soțul ei, împreună cu Alisa, fiica ei, iar în brațe
avându-l pe Kiriușa. Valinka îi spune Nastasiei că ea va fi stăpâna casei și că vor face o masă ca să o
cunoască lumea din sat.
Iasaman îi explică Nastasiei cum să culeagă măcrișul-calului (aveluk), iar Nastasia se bucură de
natură, de mirosurile plantelor. Nastasiei i s-a repornit lactația, dar s-a temut să-i dea laptele
pruncului și l-a lăsat să curgă pe florile de nu-mă-uita. Anatolia se oferă să îi dea pruncului lapte cu
sticluța. Nastasia înțelege că Anatolia regretă lipsa copiilor. În acea zi au împletit 18 cosițe de
aveluk. Nastasia se simte inspirată să deseneze.

Capitolul 7

Spre sfârșitul celei de-a doua săptămâni, desenele Nastasiei se adună. Tigran este prin sat, îi ajută
pe oameni la reparații, iar Alisa îl însoțește și îi bucură pe bătrâni cu prezența ei veselă, iar aceștia o
învață să facă păpuși din flori. (dialog bun Valinka-Nastasia, pag. 189) Nastasia o desenează mult pe
Anatolia care i se pare frumoasă cu părul ei de culoarea mierii. Valinka privește desenele Nastasiei:
cimitirul, butoaie cu apă de ploaie, o roată de căruță, un măgar, ulcioare de lut, un tufiș de nalbă-
mare, jgheabul cu hrană pentru scatii, gărdulețul de la mormântul păunului (se formau în gard
literele K și V). Valinka o duce pe Nastasia în pod, îi vorbește despre obiectele din pod și îi arată
tabloul cu strămoșul prinț. Tabloul este foarte murdar, dar Nastasia îl restaurează cu o cârpă și ulei.
Valinka și Tigran nu au văzut tabloul niciodată. Spre surpriza Valinkăi, lângă prințul din tablou e
pictat un păun alb.

Partea a III-a - Pentru cel care a ascultat

Capitolul 1

Vasili s-a obișnuit cu vizitele lui Magtahine, răposata lui nevastă. Anatolia este bolnavă, iar Vasili o
îngrijește cu devotament. Neobișnuită cu asemenea atenție, Anatolia îi răspunde cu recunoștință:
gătește, îi coasă paltonul, seara îl învață să citească ,,Dacă mi s-ar spune că trebuie să trec din nou
prin tot ce-am trecut cu fostul bărbat ca să fiu apoi cu tine, aș accepta.”(Anatolia către Vasili). Vasili
i-a făcut un trandafir din fier forjat: ,,Eu nu știu să spun cuvinte, ca tine”,,De-asta ai hotărât să-ți
forjezi sentimentele în metal?” ,,Da”. (pag. 205)
Vasili își vede nevasta răposată stând pe verandă. Ea i se arată cu o față tânără. Magtahine vine
aproape zilnic, noaptea, după ce se culcă Anatolia. Vasili a ținut la Magtahine. Femeia a fost cea
care a deslușit motivul crizelor lui Akop (știa dinainte că urma să se întâmple ceva rău). Unii
oameni au început să se teamă de Akop (fratele lui Vasili), crezând că el atrage nenorocirile, nu că le
prevestește. Akop prevede o avalanșă de mâl care ar fi putut distruge Maranul. În mod obișnuit,
avalanșele erau oprite de un bloc de azbest care, în mod natural, proteja Maranul. Akop are viziunea
clară a dezastrului și știe că doar un zid de piatră ar sta între avalanșă și Maran. Akop vorbește cu
Melikanț Vano care îi convinge pe săteni de pericol. Ridicarea zidului de piatră durează o lună.
Alunecarea de teren a început noaptea, în ajun de Florii, dar satul a fost salvat. Akop atinge zidul și
le spune oamenilor că trebuie refăcut fiindcă aude că vor veni și alte avalanșe. Akop face una din
crize în fața oamenilor, apoi crizele continuă. Magtahine găsește soluția care să-i oprească crizele:
ea știe că Akop se luptă cu moartea pentru fiecare viață salvată, de aceea îl duce în mijlocul
maidanului pe Akop înfășurat într-o pătură și îl pune să zică ,,NU MAI VREAU ASTA”. Odată
rostite cuvinte, se prăbușesc toți stâlpii din prăpastie.
Anatolia îi povestește abia acum lui Vasili de sângerarea pe care o avea când el a cerut-o de nevastă.
Anatolia e tot mai bolnavă de când se arată nevasta răposată a lui Vasili. Anatoliei îi pare rău că a
vrut atunci să moară. Acum vrea să trăiască cât mai mult. Vasili iese pe verandă și îi cere răposatei
să o salveze și pe Anatolia cum l-a salvat pe Akop. Apoi a fost chemată ambulanța care a dus-o pe
Anatolia în vale. S-a constatat că Anatolia era însărcinată în 5 luni. Anatolia avea 58 de ani.

Capitolul 2

Anatolia este internată și medicii nu o lasă să se dea jos din pat sau să primească vizitatori. Vasili
locuiește la un hotel ieftin și s-a angajat ca măturător ca să poată sta cât mai aproape de Anatolia.
Cei doi comunică prin scrisori și bilete. Oamenii din sat îi trimit lui Vasili alimente. Tigran i-a trimis
și el un pachet și bani. Tigran vrea să fie nașul copilului. În ziare se vorbește de copilul Anatoliei, ba
că ar fi conceput cu un duh rău, ba cu Sfântul Duh. În jurul spitalului se adună mulți gură-cască,
fanatici religioși și jurnaliști. Vasili reușește să vorbească cu medicul și acesta îi spune să nu mai
stea pe lângă spital, pentru vești să meargă la medic acasă. Jurnaliștii au ajuns și în Maran, dar
bătrânii nu le dădeau informații. Vasili merge la medic acasă și se minunează de aspectul modest al
locuinței. Maria, soția tânără a doctorului, îi dă lui Vasili scrisoarea Anatoliei.(scenă bună, pag. 235)
Vasili crede în onestitatea medicului, dar vorbește despre situație cu părintele Azaria (,,În mâhnire
nu există Dumnezeu...Dacă ți s-a dăruit fericire, primește-o cu recunoștință”) și cu Mamikon
(,,Cocoșul a făcut în sfârșit un ou în cuibul tău și tu ești trist. Ar trebui să te bucuri!”). (+dialogul
doctorul-Vasili, pag. 241).
Pe 23 decembrie Anatolia a adormit și nu s-a trezit decât în a opta zi, din cauza lătratului lui Patro
pe care l-a auzit în somnul ei. I s-a făcut operația și a venit pe lume o fetiță. Poștașul Mamikon a
dus vestea în sat la cei 8 bătrâni și la cele 13 bătrâne. Fetița a fost botezată Voske. Cea de aur.

Capitolul 3

E februarie cu multă zăpadă. Vasili, Anatolia și micuța Voske urmează să fie aduși acasă cu căruța
cu Nemețanț Mukuci. Valinka a propus să îi întâmpine cu o masă de sărbătoare. Valinka le explică,
prin nașterea unui copil, toți trebuie acum să trăiască mai mult, ca să-l crească. Voske le-a prelungit
viața. A doua zi, bărbații curăță drumul spre Maran de zăpadă și femeile pregătesc mâncarea. Chiar
când cei așteptați ajungeau, Valinka și Iasaman au scos plăcintele. Satenik aducea cu ea pachetul cu
fotografiile băieților lui Vasili. Acum era momentul să i le dea înapoi, abia acum va avea putere să
se uite Vasili la chipurile din fotografii.

Epilog

Fetița are 6 luni. Are părul de culoarea mierii, ca mama ei, iar ochii sunt ca ai tatălui. Vasili i-a făcut
un cărucior și ieșea seara cu Voske la plimbare și saluta pe toți bătrânii. De Paști au venit Tigran și
Nastasia și au botezat fetița la preotul Azaria.
Patro a săpat sub mărul uscat din curte, a prins-o pe Anatolia de poalele rochiei (ca în visul ei de la
spital) și a dus-o lângă pom. Câinele i-a pus la picioare o cârpă în care era un inel de argint cu o
pitră mare albastră. Anatolia l-a pus lângă cameea de la mama ei. Va păstra obiectele pentru Voske.
Nevăzută de nimeni, pe veranda casei stătea Magtahine, îngerul păzitor al lui Voske. Crăpătura din
perete parcă respira, în cufăr erau desenele Nastasiei, literele din gardul de la mormântul păunului ,
V și K, erau inițialele numelor copiilor, Voske și Kirakos. Inelul găsit de Patro este cel îngropat de
țiganca Patrina în ziua când s-a născut Anatolia.
Exact cu un an și o lună în urmă, Anatolia s-a întins să moară, fără să știe ce minuni o așteptau.
În poveștile maranenilor se spunea că noaptea va arunca din cer, spre pământ, trei mere: ,,unul
pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în
bine.”

Postfața
ce doare cel mai tare...,,că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”