Cealaltă Ancuță

„Cealaltă Ancuță” este cea de-a cincea povestire inclusă în volumul intitulat „Hanu
Ancuței”, semnat de Mihail Sadoveanu. Volumul a fost publicat pentru prima dată în anul
1928. Textul de față se definește drept „povestire în ramă”, întrucât el este inclus, alături de
alte opt astfel de texte, într-o povestire-cadru.

Această povestire se petrece în „vremea veche” şi este relatată de Ienache coropcarul.

Acesta era un negustor ambulant care îşi transporta marfa tocmai în vârful muntelui,
motivând că numai oamenii de acolo „n-au văzut încă târgurile”. Relatarea este, așadar,
subiectivă, cititorul aflând punctul de vedere al naratorului, cu care, probabil, nu va fi de
acord. „Cealaltă Ancuță” narează povestea tristă a unui țăran îndrăgostit de sora
vornicului, care îi împărtășește sentimentele și care fuge cu el, după repetate încercări de
ucidere a acestuia.

Când negustorul se află la târg la Iaşi, îl întâlneşte pe arnăutul Costea Căruntul, care ducea
legat un răzeș „nebun şi nemernic” pe nume Todiriţă Catană. Acesta urma să fie închis în
turnul Goliei, iar apoi, condamnat la pedeapsa capitală. Păcatul răzeșului fusese îndrăzneala
de a-și „ridica ochii asupra luminăției sale”, vornicul Bobeică, și de a fugi cu sora acestuia,
îndrăgostit fiind. Vornicul, însă, și-a trimis soldații pe urma celor doi, care au fost opriți și
prinși la Moara de Vânt. Catană a strigat că pentru Varvara și-ar fi dat și viața, însă, oricât s-a
zbătut, nu a reușit să scape.

Plecând de la Iaşi, după ce trece de Târgul Frumos, Ienache îl întâlneşte pe Toderiţă Catană,
proaspăt scăpat de sub controlul autorităților. Varvara este trimisă de către boier la
mănăstirea Agapia, pentru a-i fi iertate păcatele. Între timp, la hanul Ancuţei se organizează
prinderea lui Catană, bănuindu-se că acesta urma să treacă pe acolo. Ienache declară că-l
cunoaşte pe acuzat şi că acesta se îndreptase cu „mare spaimă spre Timişeşti”. Ancuţa adaugă
că omul intenţiona să o răpească pe „duduca Varvara”, însoţit şi ajutat fiind şi de alţi
nelegiuiți, asemenea lui. Auzind acestea, Costea Căruntul plănuieşte prinderea lui Catană la
Timişeşti, lângă podul plutitor spre Agapia. Acolo, moş Bâra îi informează, precaut, despre
faptul că podul plutitor nu suportă atâta greutate, întrucât apele Moldovei se umflaseră
considerabil.

Ancuţa propune un plan. Varvara și Costea aveau să treacă primii râul, ceilalţi urmând să-l
treacă mai târziu, cu ocazia următorului transport. S-a petrecut întocmai. Ajunşi pe celălalt
mal cu podul plutitor, nu auzeau niciun zgomot, nu simţeau nicio mişcare. Doar Ancuța
asculta, neliniștită, în căutarea unui semn, dar „nimeni n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a
întâmplat”, astfel că, în zori, gospodarii din Tupilaţi l-au găsit pe moşneag legat, iar pe Costea
Căruntu „cu căluş de răşină în gură”. Când i-au dezlegat, jupânul Costea era rănit, sângerând
din cauza strânsorii și „atât de prăpădit, încât a trebuit să-l culce oamenii lui în căruţă, ca să-l
poată duce înapoi la agie”.

Ienache bănuieşte că Ancuţa făcuse vrăji, deoarece părea că aude ce se întâmpla pe malul
celălalt, însă nu este sigur de bănuielile sale. În final, concluzionează că trebuia să fie vina lui
Catană, întrucât o femeie n-ar fi putut plănui toate acestea.

În încheiere, aflăm că Varvara reușise să scape, împreună cu iubitul său, în „țara ungurească”.
Nimeni n-a aflat despre aventurile petrecute în noaptea aceea, iar jupânul Costea n-a povestit nimănui.