Strada Tunari în ficțiune și în realitate

Romanița CONSTANTINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 949 din 16 – 22 iunie 2022

Strada bucureșteană cu tramvai dintre Șoseaua Ștefan cel Mare și Eminescu a fost nemurită de
Mircea Cărtărescu în volumul al II-lea, Corpul, al trilogiei Orbitor. Pe această stradă, într-o
casă „vișiniu-vineție“, „de culoarea lupusului eritematos“, „la curte“, cum spun bucureștenii,
stă Soile, un personaj misterios, cu un nume pe măsură. Casa în care locuiește Soile cu mama
ei are dependințe scoase din uz sau părți ruinate. O inutilă scară de lemn duce pe calcan către
o fostă ușă, zidită. Prin analogie cu arhitectura casei, corpul Soilei nu este întreg: fetița se
născuse cu o oribilă tarantulă în locul inimii, extrasă de chirurgi și înlocuită cu o inimă
transplantată, dar care trebuie hrănită mai departe cu șoareci-cobai cumpărați din Obor, așa
cum vechea ușă mai trebuie deservită de o cale de acces. Și tocmai adăstarea în preajma
acestor părăsiri, lipsuri și taine promite viziuni ale unor întreguri mult mai mari, de necuprins
decît cu mintea, iar nu cu ochii.

WERBUNG

Cum am copilărit pe aceeași stradă, am verificat în memorie reperele ei romanești. „Școala

veche” sau „atelierul” aparținuseră de Liceul „Cantemir“, aflat la cîteva străzi distanță, acolo
își făceau elevii practica la niște bancuri de lucru și strunguri vechi, îmbrăcați în halate
ultramarin. Magazinul de cafea și delicatese, minuscul, cu boluri mari, de sticlă verzuie,
răsturnate spre vînzător și pline cu bomboane în toate culorile în vremurile mai bune, e de
neuitat, olfactiv, ca și salcîmii în floare. Iar cum Mircea Cărtărescu îmi era profesor la un
seminar la facultate, mi-am zis într-un rînd că aș putea vorbi cu el despre Stradă. Amintirile
mele, datînd din anii ’70-’80 , nu cuprindeau ghețăria sau frizeria de pe colțul cu Ștefan cel
Mare. Despre frizerie nu sînt deloc sigură că a existat. Romanul mai și ironizează brutal orice
tentative de localizare și de eventuală identificare a personajelor, indicînd cu asterisc că
personajul Nea Gică, frizerul, reprezintă invenția poetului și prietenului T.O. Bobe. Că
romanul subminează aici pactul ficțional e una, dar mai grav pentru mine e că nu-mi
consolidează amintirile scintilante și-mi inculcă poate altele false, fictive, aparținînd
neriveranului T.O. Bobe...

La încercările mele de a fixa alte repere ale străzii, Mircea Cărtărescu a blocat cumva discuția
(care nu se desfășura în timpul seminarului). Amintirile sale ridicaseră strada la puterea
ficțiunii și ea plutea, precum casa Soilei, într-o altă realitate, „ivind din pămînt fundații
prelungi“, „însoțită ca o meduză de franjurile cablurilor electrice și ale țevilor de canalizare”,
topindu-se „în adîncul insondabil al bolții, între primele stele”. Ale mele erau condamnate să
epigonizeze pe lîngă ale sale, ceea ce, atunci cînd nu faci literatură, e pur și simplu înălțător.
Ca și personajul Herman, care o descoperise pe Soile, am sentimentul că propria mea
copilărie fusese cu cîțiva ani mai înainte pre-văzută de o altă minte și așternută pe hîrtie
pentru a-mi da realitate mie. Cum să-mi explic altfel preocupările mele de copil de a ghici pe
pielea fetiței Gabriela, care suferise o intoxicație de la ouă de rață cu exanteme uriașe,
persistente ani în șir, contururile unor continente, țări, orașe sau insule, cu globul pămîntesc
pe post de ajutor. Eram convinsă că în acele desene ale urticariei se ascund hărți, îndemnuri și
semne, ceea ce cel puțin o liniștea pe micuța mea prietenă, ba chiar îi dădea în ochii tuturor o
anumită importanță. Tot astfel, pe pielea Soilei presărată de semne, Herman descoperea
constelații – „cele pe care le vedeai arzînd pe boltă în nopțile de vară, reproduse identic, mai
întîi în contururile lor cele mai cunoscute, Cloșca, Orion, Ursa mare și mică, Scaunul lui
Dumnezeu, Pleiadele și Hiadele, cercul zodiacal, pentru ca tabloul să se completeze an de an
cu puzderii de stele mărunte, de vîrtejuri și brîuri stelare, pînă cînd deveniră vizibile toate cele
care se pot vedea cu ochiul liber pe boltă“.

Mă gîndesc și că aș putea să știu unde trebuie să fi fost casa Soilei cu mușcatele de culoarea
amurgului, deși să fi fost doar una casa cu scara de lemn spre o ușă zidită și cu gard de fier
forjat? În tot cazul, știm că era pe mîna dreaptă, venind dinspre Ștefan cel Mare spre
Eminescu, ceea ce se potrivește cu casa vecinei mele, doamna Mărgărit, văduvă și veșnică
aspirantă la statutul monahal, care îi era refuzat din nu știu care pricini. Casa era bătrînească,
cu mobilă neagră și veche, curtea umbroasă, înnobilată însă de fuchsii, cărora le spuneam
cerceluși, iar nu cu mușcate, în vreme ce scara cu pricina ducea către o ușă zăvorîtă, sub
acoperiș, spre o mansardă, pe care o închiriase cîndva, dar care devenise cu vremea
nelocuibilă de la ploi. Între ghivecele uriașe de fuchsia, puse pe coloanele retezate de beton
din stînga și dreapta intrării, ca și pe pervaze, îmi citea teribilele Vieți ale Sfinților. Îmi
plăceau cu osebire viața cuvioasei Paraschiva și mai ales a muceniței Filofteia, amîndouă
fetițe bătute de părinți. Îmi făceam veacul în acea curte, cînd n-aveam copii cu care să mă joc
pe stradă. Priveam cu atenție cînd văduva Mărgărit făcea mîncare sau săpun, nu mă punea
niciodată să o ajut. Îmi dădea dulceață, îmi tălmăcea visele și îmi descînta la nevoie de deochi.
M-ar fi luat cu totul la ea, așa cum aduna pisicile sau cățeii de pe drum.
Și celelalte case de pe stradă erau și sînt încă așa cum le descrie Orbitor: „pe Tunari, casele
mărunte, unele adevărate bordeie, alternau cu construcții somptuoase, dintre războaie,
proiectate în cel mai curat stil internațional. Dar cît de neîngrijite! Ce jupuite! Cît de adînc
frecate cu glaspapirul timpului, al vînturilor, al uitării! Prin cîte un gard de fier forjat
pătrunsese tulpina unui arbore. Se revărsase-n ochiurile fierului, își trecuse neoplasmele
scorțoase înspre stradă, îndoise și aplecase barele negre, se frămîntase cu sulițele din vîrf, se
făcuse una cu ele. Pe acoperișuri creștea iarbă cu fire drepte și lungi, cu spice tari ca
gloanțele-n vîrf”. Părea să existe totuși o linie de despărțire: mai ales pe partea stîngă a străzii
se întîlneau casele mărunte, înfundate în pămînt, ca niște bordeie și cu ferestrele dinspre
stradă la genunchii trecătorilor. Erau umede, cu pămînt pe jos, locuite de familii cu numeroși
copii. Le-am cunoscut, deși veneam de pe „malul“ drept, pentru că mergeam acolo cu mama,
care, asistentă medicală fiind, făcea antibiotice, erau mulți bolnavi de tuberculoză. Spun
„mal“ pentru că strada era ca o apă, și plină de apă la ploi, care toată se scurgea în partea cu
case sărace și înfundate. Mama mă lua acolo pe mine, pentru că eu cunoșteam copiii, cu care
mă jucam oricum pe stradă. Asta spre furia tatei, căruia îi era frică să nu mă molipsesc și eu.
Dar mama știa că dacă mănînc bine (nu mîncam) și nu stau în igrasie (nu stăteam) n-o să mă
îmbolnăvesc. Și trebuia să facă cineva „onorurile“, prezentările. La joacă n-aveam
prejudecăți, nu conta de pe ce mal al străzii vii. Dar la „vizite“ eram impresionată pozitiv de
faptul că și oamenii ăștia țin unii la alții, că își poartă de grijă, de unde se vede că mă așteptam
să nu fie așa. Poate pentru că copiii nu vorbeau niciodată despre familiile lor și nu ne luau la
ei acasă de îi vedeam eu, în mintea mea, separați de ai lor, pe care poate că îi și detestau
uneori pentru umilința de a fi foarte sărac? Și de acolo s-au ridicat oameni, fiul florăresei a
ajuns căpitan.

Iar viața noastră depindea de acești vecini ai noștri. Erau oameni mîndri care nu voiau să
rămînă mamei datori, dar nu aveau bani să plătească. Iar mama lucra la spital, nu era asistenta
de circumscripție, care ar fi trebuit să vină cu injecțiile, dar nu venea. Ca să se recompenseze
față de mama, le-a venit lor ideea să stea pentru noi la cozi. Cînd se apropia rîndul, trimiteau
pe vreun copil s-o strige pe mama. Avea mama bani sau n-avea, trebuia musai să se ducă să
cumpere, că ar fi fost ultragiați după ce stătuseră cu orele la coadă. Sau mă trimitea pe mine,
iar eu mă simțeam tare bine în mijlocul lor, că nu mă mai dădea nimeni la o parte, așa cum se
întîmplase nu o dată cînd stătusem la coadă pe cont propriu. Asta se întîmpla în anii ’80, ai
celei mai cumplite penurii. Culmea e că m-am gîndit din nou la acești vecini cînd nu reușeam
să o programez pe mama la vaccin... Cum ar fi înroșit ei telefonul pentru mama... În realitatea
socială cum nu se poate mai amestecată a străzii Tunari (criticul de artă Ion Frunzetti a locuit
la numărul 22, ca și violonistul Ștefan Gheorghiu; pe o străduță adiacentă, la cîțiva pași din
Tunari, locuia sculptorul Ion Jalea) s-au întîmplat și lucruri care desfid segregarea. Lumea era
pestriță de dinainte de comunism, pentru că asta presupunea și avantaje reciproce: mîna de
muncă era aproape, slujbele erau aproape. Forța de muncă s-a emancipat, dar nu s-a
periferizat în totalitate. Pe fostele ulițe dintre Tunari și Polonă sau Polonă și Dorobanți, în
curți lungi și case de raport au continuat să locuiască meșteșugari, cizmari, spoitori, tîmplari,
oameni cu ziua, buni la toate. În acest perimetru averile s-au făcut și mai ales s-au desfăcut –
s-au pauperizat atîția alții… Dar comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de
disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială. Ușile zidite de la capătul unor scări șubrede
se puteau sparge uneori. Sînt recunoscătoare străzii Tunari pentru această idee despre o lume
mai mare și mai întreagă, pe care mi-a dat-o. Și lui Mircea Cărtărescu pentru lumina pe care o
aruncă peste aceste biete existențe visătoare la alte și mai mari întreguri, care nu se pot
cuprinde cu ochii.

Romanița Constantinescu este lector de limba și literatura română la Universitatea din

Heidelberg.