Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1933-1947, inițiat de Revista

Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun,
Teona Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-
Maria Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. Muzeul Digital al
Romanului Românesc: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.

This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1933-1947, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.

Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Mihnea Bâlici, Maria Chiorean, Alex Ciorogar, Jessica Brenda Codină, Bianca Crăciun, Teona
Farmatu, Andreea Mîrț, David Morariu, Ovio Olaru, Cătălina Rădescu, Alexandrina Savin, Cătălina Stanislav, Ana-Maria
Stoica, Nicoleta Strugari, Andrei Terian, Snejana Ung, Radu Vancu, Dragoș Varga, Alex Văsieș. The Digital Museum of
the Romanian Novel: 1933-1947. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2021.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1933-1947.
 DEMOSTENE BOTEZ

LUMEA CEA MICĂ

131.10 TEC A e*STRA„

S 1 S1 «

.cfe
Editura „CARTEA ROMANEASCA" București

592 m
 O’
1\
\\ О
UN „PASAGER”

Omul de serviciu delà Hotel Binder luă valiza

în mână și conduse pasagerul sus la odae.
Pasagerul, un om voinic, cu capul gol, cu părul
vâlvoiu, mergea înainte. Văzut din spate, mersul
lui avea ceva greoiu, obosit, care contrasta cu
sănătatea înfățișării lui.
Portarul, cu ochelarii încă pe vârful nasului,
rămase ou buletinul în mână, și-l mai controlă
odată ca să nu-i fi scăpat vre-o indicațiune ne-
oomplectată; iar nasul lui cu ochelari petrecea în
fugă rândurile, mergând regulat spre dreapta
și-apoi reluând exact aceiași cursă delà capăt.
Bătu scurt și nemulțumit cu dosul palmei în
hârtie:
„Ocupația”... Nu era complectată „ocupația”.
„O să meargă și așa” — își spuse singur dupăce
ochelarii lui se îndreptară cercetători spre scara
2
8 DEMOSTENE BOTEZ

care urca la etaj, cu gândul ca să-l mai poată

prinde pe domnul pasager.
Buzele lui schițară chiar, fără speranță: „Dom-
nu... domnu...”
Costică, omul de serviciu cu pestelcă albastră,
se întoarse ou ochii sticlind de bucurie: juca în
palmă cinci lei.
Și ’n hotel se făcu din nou tăcere. Pasagerul
sosise cu cel din urmă tren din ziua aceia
acceleratul de unu și șaptesprezece. Un bec mic
și lungăreț, pătat de muști, acoperit pe partea
de-asupra cu un strat de fum cenușiu, arunca o
lumină roșcată și anemică pe masa portarului și
pe tabloul cu căsuțe pentru corespondență și
cheile delà uși.
Ceasul cu pendulă bătea rar: tac, tac... Și-apoi
deodată, parcă se desfăcea de undeva, sfârâit,
un arc... și cu o hârâială anevoioasă sună slab
de două ori.
Ora douăl...
Costică scoborî în subsol. Portarul întinse un
cearceaf murdar pe banca îngustă de lângă pe­
rete.
Acuma era liniște desăvârșită.
O rază de lună, scăpată pe nu știu ce geam,
 f. " ' ' 'Л
/ .•
4
LUMEA CEA MICA ii -9 .’o--'

V
punea o pată clară de albitură la uscat, pe со^'Э ’
ч_- & '
vorul aspru, gălbui și rupt de pe jos.
Și întreg hotelul adormi, — înfr’un miros a-
mestecat de mucegaiu și de gaz. Ceasul mergea
și bătea orele singur..
 INVENTAR

Cu o smuncitură bruscă grefierul rupse sigi­

liul de pe ușă. Ceara roșie uscată căzu jos în
fărâme, ca bucăți de sânge închegat.
Sfoara desfăcută atârnă de ușorul ușii, ca
niște rădăcini uscate.
Judecătorul, grefierul și Andrei intrară pe rând
și tăcuți în odae, cu pălăriile în mâni, ca la o
ceremonie, ca după o îndepărtată înmormântare
la care aveau obligațiunea să asisțe.
Câteva momente lungi se opriră în odae pri­
vind toți trei roată împrejur, pe jos și pe păreți.
Ochii lor se plimbau circular pe mobilele puține,
pe păreții goi, făcând în gând o primă consta­
tare sumară. înăuntru 'era un aer închis, miro­
sind a praf și, vag, a levănțică.
— Deschide geamul, — se adresă judecătorul
■către grefier.
 LUMEA CEA MICA 11

Și grefierul Stănescu așeză geanta pe pat și

deschise geamul. Un păianjen fugi speriat, as-
ounzându-se după perdea. Aerul de-afară năvăli
înlăuntru ca ре-un opust deschis. Soarele de
toamnă umplu de-odată totul de lumină și de
viață.
La cererea lui Andrei Chirică, nepotul de­
functului Al. Chirică, judecătorul fusese însăr­
cinat să facă inventarul „succesiunii” — o opera­
țiune totdeauna plicticoasă și uneori lungă. Scru­
tând delà început lucrurile din odae, judecătorul
nu făcuse de cât să-și măsoare timpul pe care-1
va pierde în după-amiaza aceia. Se gândea dacă
va putea fi sau nu exact la rendez-vous-ul pe
care-1 dăduse pentru ora cinci.
Grefierul Stănescu, vechiu grefier rutinat, își
făcu loc pe mesuța pe care erau îngrămădite
cărți și jurnale, deschise servieta, scoase dintr’o
mapă roșie câteva coli de hârtie, un toc înfășurat
în jurnal, iar din buzunar un pachet cu ștampile
șl tușul.
Apoi, privind împrejur prin odae, începu să
scrie: „Un pat de fier, două scaune de lemn, trei
rafturi de cărți din lemn de brad, o mesuță, un
dulap de nuc cu o ușă, un lavabou de tablă cu
dană și găleată, un taburet, două geamantane,
12 DEMOSTENE BOTEZ

o icoană cu chipul Maicei-Domnului, un scrin

vechiu cu trei saltare, un tablou reprezentând o
casă 80 x 60...”
In timpul acesta judecătorul, cu manile adân­
cite în buzunarele pantalonilor, privea fredonând
pe fereastră. Intr’o grădină mare din față, se
jucau doi copii supraveghiați de o guvernantă
blondă, în rochie albastră. Mitea, căci așa-1
chema, — urmărea amuzat și zâmbind singur miș­
cările grațioase ale guvernantei care arunca co­
piilor o minge mare vopsită roșu.
Penița grefierului, cu cerneală violetă strălu­
cind imetalic, scârția penibil și egal. Pentru u-
rechea obișnuită o domnului judecător, asta în­
semna că treaba merge.
De-odată grefierul se opri, ducând nedumerit
și gânditor vârful tocului între dinți, într’o poză
neclintită. Aceasta însemna că e o încurcătură.
— Ce facem cu cărțile, domnule judecător?
Le trecem în bloc sau pe rând, cu titluri?
In sine, grefierul aștepta un singur răspuns,
căci cărți erau multe, răvășite, pe rafturi, pe
celălalt scaun, pe jos, pe geamantane — cu co-
perțile la cotor răvășite și întoarse în zdrențe.
Judecătorul se uită la ceas, și răspunse ho-
tărît și enervat: — „In bloc, — aproximativ”...
 ’LUMEA CEA MICA 13

Cu această ocazie, Mitea luă în mână una din

cărți: „Faust”... Citi la întâmplare. O puse culcat
peste celelalte cărți, își șterse degetele de praf
și se întoarse dezamăgit la fereastră.
„Circa o mie de volume...” continuă enumera­
te grefierul, și adăogă pentru preciziune „mari
și mai mici”.
Apoi deschise dulapul și făcu un scurt inventar
al hainelor și rufelor. Scurt, prin forța împre­
jurărilor. Inventar de profesor de română, rămas
singur până la moarte și mort subt cuțit în
operație de ficat în Spitalul Sfântul Spiridon.
De sus, de pe ultimul clid de cărți depe cel
mai de sus raft, prin sticla mată de praf, ca
printr’o ceață a vremurilor, priveau personagiile
dintr’o fotografie veche.
Un preot cu fața severă, cu barba neagră și
numai cu o șuviță de peri albi, sta în picioare.
Alături jos, pe scaun, o femeie, cu chipul ro­
tund, puțin speriat, cu privirea altfel blândă,
cu. gestul prins, stângaciu; cu pieptul proemi­
nent, se uita fix, drept înainte. In fața preotului
tot pe scaun, un copil, cu pantaloni scurți, cu
un picior întors delà genunchi subt el, pe scaun,
cu celălalt atârnând, privea vioiu și plin de cu­
riozitate.
14 DEMOSTENE BOTEZ

Era, vădit, o familie: părinții și un copil.

Pe rochia mamei, pe piept în stânga, era un
buchet de flori mici albastre, de-un albastru pa­
lid — colorate în fotografie.
Cartonul era luciu, și jos purta o inscripție:
Hans Krause. Wien. Botoșani.
Grefierul cu drept cuvânt găsi inutil să o mai
treacă în inventar. El se opri iarăși cu tocul în­
tre dinți și privi roată împrejur, cu conștiincio­
zitate ca nu cumva să-i scape ceva.
Și mai trecu, după ce privirile iscodiseră subt
pat unde, în bătaia soarelui, praful apărea gros
și gris: „o pereche de ghete cu șireturi”. „Cu
șireturi” — fiindcă Stănescu, fost arhivar, era
un om meticulos.
Andrei privea și umbla jenat, stângaciu, ca
chinuit surd de regrete și de remușcări, prin
odaia unchiului său în care nu fusese niciodată,
pe care nici ,nu-l văzuse decât foarte rar, pe
când era în viață, cu toate că el, pe cheltuiala
lui, ît trimisese la studii la Paris.
Oprit în fața rafturilor, scotea cărțile pe rând,
le foileta și căuta ca din adnotările făcute grăbiți
cu creionul, pe marginea paginilor, să desci­
freze ceva din sufletul acelui pe care nu-1 cu­
noscuse.
 LUMEA CEA MICA 15

Trase apoi, distrat, saltarul de sus al scrinului.

In el erau învălmășițe niște lenjuri murdare,
câteva caete și un teanc de hârtii, iscrise cu mâna,
legate cruciș cu o sfoară. Andrei trecu mâna
peste toate, luă pachetul acesta și-i desfăcu a-
tent sfoaa. Ea un bloc de dimensiunea su­
prafeței unei coli de hârtie. Pe copertăi
era scris: „50 Blatter fur hand”...
Inlăuntru, colile erau scrise cu creionul, numai
pe câte una din pagini, cu multe ștersături, cu
adaosuri adunate mărunt și îndesat, pe mar­
gini.
Andrei le răsfoi. Privi în ele.. Un praf înecă-
cios i se ridica în nări. Andrei strănută, brusc,
deasupra.
Citi o pagină, și alta, de pe la mijlocul manus­
crisului. Era greu de înțeles, din atât numai,
despre ce este vorba. II legă cu sfoara la loc și-l
luă subțioară, strângându-1 cu brațul.
Grefierul încheie procesul-verbal cu „Drept
care am încheiat prezentul Proces-Verbal, azi
10 Octombrie”... Desfăcu parafele, suflă în ele,
le învârti în pernița ou cerneală a cutiei de tuș,
și le puse frumos în josul fiecărei pagini.
Mitea semnă procesul-verbal vesel și mulțumit,
16 DEMOSTENE BOTEZ

din picioare, trecând o pereche de mănuși în

mâna stângă. Era numai ora patru. Scăpa mai
degrabă decât sperase.
Stănescu observă abia atunci că a uitat conți­
nutul scrinului, în care nu se uitase. Făcu însă
numai o strâmbătură din buze și un gest cu
mâna care însemnau „Nu-î nimic... treacă delà
mine...”
Apoi în aceiași ordine, toți trei eșiră din
odae. Grefierul încue ușa și predă cheia, oficial,
lui Andrei, care o primi emoționat și o puse
în buzunar.
In stradă s’au separat. Andrei îi salută res­
pectuos, le mulțumi și plecă singur, spre Copou.
Era o zi caldă și frumoasă de toamnă.
Ridică strada Carol, pe subt castani și tei
înalți cu frunze care începeau să ruginească.
O bucată de vreme sufletul lui se păru golit și
absent. Formalitatea aceasta pentru care venise
iarăși pe-o zi la Iași i se păru absurdă și si­
nistră. Mai sinistră chiar decât înmormântarea
de-aoum zece zile. Golul nu fusese lăsat de cel
care murise, ci era în el, A demult, însă deabia
acum descoperit, ca o boală gravă, a -cărei mani­
festare apare de-odată pe neașteptate, dar pe
 LUMEA CEA MICA 17

care în germene și în desvoltare o porți de

mult.
Ceva căzu lângă el la picioare. Andrei se opri
brusc. Distrat, depărtase cotul de trup, și legă­
tura cu manuscrisul îi căzu. II ridică, îl îndoi
de-alungul și-l îndesă în buzunarul pardesiului.
Asta-i aduse aminte de moșul Alexandru. Fi­
gura lui se pierdea vagă, cețoasă, fragmentară.
II văzuse atât de rar, încât în ‘amintire rămăsese
numai ceiace îl impresionase cu deosebire la
fiecare întrevedere: avea musteți mari lăsate pe
gură, apoi părul pe tâmple și pe ceafă crescut
mare ca niște plete, în voe.
Avea ochi lungi, căprii, calzi, frumoși...
Avea mișcări stângace.
Trăia singur, aproape sălbatic. Era tăcut și
delicat...
Se’nserase. O geană roșie sângera spre Apus,
înspre Ceahlău. Până departe se vedeau șiruri
de dealuri suprapuse, cu diverse nuanțe de al-
bastru și gris.
Era mai sus de cazarma regimentului 13. Ob­
servă în lături — case noui... pe acolo altădată
era fâneață și pădure, pe unde se jucase când
învăța la liceu.
La regiment un gornist suna lent, majestuos,
2

t
18 DEMOSTENE BOTEZ

trist stângerea. Sunetul de alamă plutea pe

sus peste oraș și toată firea rămânea atunci câ­
teva momente, tăcută cu smerenie.
Involuntar, distrat, stupid, Andrei se opri și
el pe loc; și ridică pălăria, pe care o ținea, grea,
în mâna atârnată alături de trup. Numai când
goarna stânse ultimul sunet prelungit, el pomi
înainte. ■ ,
Pe stradă, prin semi-întuneric oamenii de-abia
se distingeau. Delà Tufli la vale, pe strada Lă-
pușneanu, era îmbulzeală amestecată. O rumoare
nedefinită se ridica din acea mulțime cu hârșâit
de tălpi pe trotuar.
Se strecură în curtea din fața hotelului, și
urcă la el în odae-.
Era stăpânit de o stranie detașare de sine.
Parcă se uitase undeva.
întoarse de două ori cheia în ușă. Rămase cu
pardesiul pe umeri. Se învârti de câteva ori prin
odae, fără scop, ticăit...
Se așeză pe scaun, la măsuța mică, scoase ma­
nuscrisul din buzunar, desfăcu atent sfoara și
începu să citească, cu tâmplele cuprinse în mâni.
Lumina becului era roșietțcă și slabă. Și An­
drei citi:
 LA HOTAR
I
Costică, Victor... frați pe care nu i-am cunoscut.
Amândoi s’au născut și au murit înainte de a
veni eu pe lume. Au trecut cu totul înaintea
mea. Dar au văzut și ei aceiași casă — casa mea
părintească; și i-a hrănit, și i-a iubit, și i-a dez­
mierdat mama mea — ca și pe mine.
Dacă ar fi să-i întâlnesc cândva, undeva, prin
altă lume, nu i-aș recunoaște.
Mama nu mi-a vorbit niciodată de ei. Nu știu
nici cât au trăit, nici cum au murit. Dar ea
trebue să fi păstrat, până la moarte, icoanele
acelor stângeri timpurii, subt privirile ei îngro­
zite.
In cimitirul satului Hulub, într’o îngrăditură
de fier, pe care-o va mânca totuși vremea, și
o vor distruge natura și viața, sunt adunate ose­
mintele lui Gheorghiță și a celor doi frați necu-
20 DEMOSTENE BOTEZ

noscuți. Faptul acesta nu-1 mai cunoaște nimeni

din sat. Nu este nici o inscripție. E un mor­
mânt fără nume — acest mormânt a trei copii.
Numai odată, după ce plecasem de demult, am
revenit în satul natal, ca’ntr’un pelerinaj... la
noi acasă.
Și am fost și la cimitir.
Mama era bătrână, uscată, încovoiată delà mij­
loc înainte.
Am urcat dealul, susținând-o de subțiori. Ca­
sele din sat mi se păreau mici, sărăcăcioase, pier­
dute printre grădini neîngrijite. Și biserica, pe
care-o știam atât de înaltă, mi s’a părut in­
trată în pământ.
O vagă și dezolantă atmosferă de pustiu...
Era într’o zi de toamnă.
Am intrat pe poarta sură de scânduri, și ne-am
îndreptat printre morminte proaspete spre gri­
lajul de fier. Ne-am oprit acolo, eu și mama. Ani
rămas tăcuți și adânc nedumeriți. Fierul era ru­
ginit ca cuprins de-un polen aspru de floare
mumifiată. Am pus mâna pe el. Era singura
realitate pe care-o puteam pipăi.
Smerenia noastră mută avea ceva neînțeles.
Pentru asta am venit până acolo?!
Pentru се-am venit?!...
 LUMEA CEA MICA 21

Iarba era crescută des, și lung acum cul-

cată. Zările se deschideau sure, ca’ntr’un praf
mărunt, pé valea Jijiei. Când am ridicat ochii
din pătratul de pământ îngrădit, m’am simțit de­
odată impresionat de lărgimea zării, de lumină,
de aer... parcă sufletul nostru s’ar fi eliberat.
Și totul era întrebare și neînțeles.
Mama s’a plecat cu greu și mânile ei defor­
mate de reumatism și de muncă, au început s’a-
șeze printre ostrețe, cu o emoționantă atenție,
firele de iarbă învălmășite de ploi și de vânt.
Era un gest de tandreță, pentru acei a căror
imagine mai stăruia în ea ; cașicum ei i-ar
fi apărut de - odată în față, îmbrăcați, și ea
le-ar fi așezat, frumușel, hainele. Sau, poate, în<
mintea ei simplă, va fi crezut că așa atinge încă
ceva din ființa lor.
Pe urmă s’a ridicat, a căutat să pună la loc
și o gratie de fier strâmbată. Apoi s’a întors
și a pornit ou pași mărunți spre poartă. Mergeam
în urma ei. Mi se părea mai încovoiată, cași
cum ar mai fi căutat încă ceva prin cimitir.
Și cu mâna dreaptă, tremurândă, osoasă, își
strângea nervos tulpanul negru, la tâmplă și
subt bărbie.
22 DEMOSTENE BOTEZ

Și n’am știut, și n’am să știu niciodată ce era

atunci în gândurile ei.
A fost cea din urmă dată când a trecut pe-
acolo. f
Câteva femei din sat eșiseră la poartă. Ne­
vasta dascălului Gheorghe a recunoscut-o și i-a
sărutat mâna, cu ochii în lacrimi... Supravie­
țuitori ai altei lumii...
Și n’au avut nimic să-și spună.

■
 SILUETA DE FUM

De fratele meu Gheorghiță, îmi aduc aminte.

Nu mi-a rămas atât figura, cât silueta lui; și
asta, ca o palidă șuviță de fum. E cașicum l-aș
fi văzut pe când era trecut în lumea cealaltă:
mi-a rămas numai o impresie, ceva imaterial,
ca acele fantome din vis care dispar când te
apropii de ele.
Gheorghiță totuși a existat. Sunt sigur că a
existat. Acea siluetă de fum, i-o văd și acum, cu
toate că trebue să fie de atunci peste 40 de ani.
Era într’o dimineață caldă de primăvară. Gheor­
ghiță era bolnav, poate în convalescență. II adu­
sese acasă delà seminarul din Iași unde învăța.
Trebue să fi avut atunci vre-o 14 ani.
Și marna l-a scos afară în grădină în ziua aceia;
de primăvară cu soare. El era slab, slab, și îm-'
brăcat numai în cămașă. De-aceia poate această

■
24 DEMOSTENE BOTEZ

stăruitoare impresie de apariție de fum. Mama

îl susținea de șubțiori, parcă l-ar fi dus pe sus.
Picioarele lui subțiri de-abia atingeau pământul.
Când a trecut portița delà grădină, ea a venit
la loc singură, scârțâind prelung, iar cârligul
cu care se închidea, a bătut de câteva ori, repetat
și din ce în ce mai încet, cu ciocul lui, în scân­
dura portiței. Asta mî-a rămas în minte precis.
In dosul casei era grădina. De-alungul gar­
dului dinspre Letos, era un șir de vișini, și în­
coace — zarzari, pruni și gutui.
Erau, se vede, toți în floare. In mintea mea
trăește o impresie de alb, de lumină și dc sărbă­
toare. Parcă fluturi albi și mici, mulți, mulți ar
fi fost așezați pe crengi, și mișcau încet din
aripi.
Poate că ziua aceia a fost și ultima zi din viață
a lui Gheorghiță.
Pe urmă, nu mi-1 mai aduc aminte' de loc.
Atunci, slab, pasiv, poate mai mult plecat din
el, a stat față în față cu minunile pământului,
fără să-și dea seamă de ele. Poate atunci s’a
împlinit acea mare și tainică renunțare, după care
numai, omul se poate sfârși.
Ce o fi fost atunci în sufletul mamei? Era al
treilea copil care se stângea.
 LUMEA CEA MICA 25

Nu știu după cât timp, în ograda noastră,

era lume multă toți oamenii și femeile din
sat. Porțile erau larg deschise în lături. De?
plopul delà poartă erau sprijinite prapurele de
care atârnau, legate, batiste albe. Adia un vânt
ușor, și batistele se legănau încet, ca făcând
semne, tăcut, la o despărțire a sufletelor, pentru
o plecare foarte lungă.
In fața cerdacului era năsălia delà biserică,
pe care o cunoșteam, și de care aveam o spaimăj
neînchipuită. Acea targă de lemn cenușiu, ca
un schelet de pat neterminat, aștepta un sicriu.
In cerdac erau țărani cu capul descoperit.
Geamurile stăteau deschise. Unii din ei se uitau
înăuntru, nemișcați.
Nu-mi aduc aminte nici de tata, nici de mama
în ziua aceia.
Când a început slujba, și tânguirea prelungă
și sfâșietoare a rugăciunii, am fugit și m’am as­
cuns pe ușile pivniței - cu capul înfundat în
părete, cu ochii închiși, cu degetele înfipte în
urechi. Nu vroiam să văd și să aud nimic. Stăm
cu sufletul și cu trupul încordate, într’o beznă
izolată.
Când a pornit cortegiul, mau căutat, m’au
găsit și au voit să mă ducă și pe mine. Nu știu
26 DEMOSTENE BOTEZ

cine a venit și m’a găsit. Știu atât că băteam

desperat și furios cu călcâele în ușile pivniței
și țipam cât puteam: „Nu vreau, nu vreau...
Nu, Nu”...
începuseră să tragă clopotele. Biserica nu era
departe. Numai trei case mai la deal. Sunetul
clopotelor venea până la mine, răsunând peste
pivniță — de parcă ar fi venit pe subt pământ.
Am început să tip și mi-am înfundat urechile și
mai vârtos ca să nu aud nimic.
Când am deschis o clipă ochii, am zărit în o-
gradă, prin deschizătura ușii delà tindă, un șir
de oameni în negru, cu capul gol și aplecat,
ca’ntr’o pioasă și tristă defilare.
De-atunci toată viața mea n’am putut suferi
acel sunet de clopot rar.
Ceiace mi se pare curios e faptul că nu-mi
mai aduc nimic altceva aminte despre fratele
meu Gheorghiță, — nici ceva din viața în comun
ca frați, nici semne de afecțiune din partea lui...
nici să mă fi jucat cu el. Nimic. Atât: o palidă
coloană de fum într’o zi de primăvară, fără
chip, fără ochi, fără cuvinte...
De ce atunci acea mare desnădejde din ziua
înmormântării lui?l
Poate a fost numai reacțiunea instinctivă a
 LUMEA CEA MICĂ

copilului, în fața morții. Dar de-atunci, groaza

aceia persistă, mă urmărește, mi-a ștampilat su­
fletul, caracterul, concepția mea de viață, toată
substanța mea de om. Și-acum mă doare un
sentiment de nedreptate, în fața morții cuiva.
Firescul calm și nepăsător al acestei treceri îmi
era atunci necunoscut. Ре-atunci erau și oameni
nemuritori, a căror dispariție nu o puteam con­
cepe.
Nu puteam crede că va muri tata, mama, și
eu. Mai ales, Eu.
Și nu mai sunt, nici tata, nici mama.
Pe lume nu mai sunt nici oameni, nici zei ne­
muritori. Tot ce era atunci mit și mitologie de
copil, nu mai este. Toate fenomenele, chiar cele
care au mai rămas și vor rămânea pentru tot­
deauna fără de înțelegere, sunt acceptate prin
puterea obișnuinței care banalizează și reduce
totul. Nimic supranatural nu se mai poate în- •
tâmpla. Și viața are sens, numai prin supra­
natural.
Mai târziu, am găsit în „odaea cea mare” o
fotografie a părinților mei pe când erau tineri.
Alături de ei, în picioare, tot slab, timid, cu pri­
virea pierdută și rugătoare — fratele meu Gheor-
ghiță.
28 DEMOSTENE BOTEZ

Așa însă nu mi-1 aduc aminte. Nu am putut

face niciodată legătura și suprapunerea între
chipul din fotografie și apariția de fum din ziua
aceia de primăvară. Acel din fotografie e un
străin. Mintea mea nu găsește, în tainele ei, nici
o legătură a sufletului meu de-acum, și acel
copil.
Numai fantoma de fum, fără chip, stărue în
mine, caldă, emoționantă, ca într’o dramă care
s’a petrecut drept pe pragul dintre cele două
liumi.

I
 „LUAȚI DE SUFLET”

Toate amintirile copilăriei mele sunt legate de

Moșu Gheorghe și Catinca. Moșu Gheorghe era
omul din ogradă delà noi, care a servit mulți ani,
și fără de care nu-mi pot imagina gospodăria
noastră. Catinca era o fată orfană, crescută de
părinții mei, „luată de suflet” și care ajuta pe
mama în muncile ei grele și nesfârșite, ce ne
reînoiau în fiecare dimineață. Locul ei în casă
la noi era cu totul aparte. Deși făcea toate tre­
burile ca o servitoare, nu era servitoare. Doar
aceleași treburi, fără de alegere, le făcea și
mama.
Catinca era mai degrabă un fel de soră mai
mare a noastră. Ea ne și iubea ca o soră. De
când o țin eu minte, nu trebue să fi fost bă­
trână. Poate câțiva ani peste douăzeci. Totuși
figura ei îmi apare din cel mai îndepărtat timp.
30 DEMOSTENE BOTEZ

matură, veștejită, cu cute pe față, cu o con-

centrare serioasă și crispată.
Nu era o fire veselă. Numai pe 'mine vroia
să mă înveselească. Și, pentru asta, știa totdeauna
povești frumoase, și nu se enerva niciodată de
nesfârșitele mele întrebări: „Dar asta de ce?”
cu care voiam să descopăr lumea și o neclintită
logică a ei.
Catinca a fost predestinată să fie, în viața ei,
o victimă - o blândă și resemnată victimă. Cei
mai buni ani i-a avut în casa 'noastră, înainte
de a se mărita. Niciodată nu-mi amintesc, ca
tata sau mama să-i fi adresat vre-un cuvânt
mai tare.
Ducea însă viață de muncă grea. Alerga toată
ziua să facă acele treburi mici, fără de număr,
de care e nevoe la o gospodărie de țară. Tata
avea vre-o cincisprezece hectare de pământ și"
ținea în arendă alte vre-o douăzeci. De toate se
ocupa el și le lucra cu oameni tocmiți cu ziua.
Lucrările de-alungul unui an cereau în fiecare
zi patru-cinci oameni la lucru; și apoi noi, Ca­
tinca, Moșu Gheorghe. Pentru toți trebuia mân­
care. Și pentru toți o făceau mama și Catinca. Și
- erau păsări, și porci, și vaci, și cai de îngrijit.
 LUMEA CEA MICA 31

Și apă de adus, și lemne, și de tăiat bostan la

vaci, și de adăpat caii, și de dat grăunțe...
Toate aceste treburi nu se isprăveau nicio­
dată. Ele făceau parte din mersul vieții. In fie­
care dimineață toate trebuiau reluate și făcute
delà capăt.
Catinca lucra cu pricepere, într’o tăcere, în
care nu era resemnare, ci un fel de încântare»
înțelegătoare, ca rezultatul firesc al unei filo-
sofii a vieții. Uneori lucra și cânta. Cântecul ei
era însă totdeauna trist și plângător, ca un
fel de doină a vieții ei, creiată de ea
cântată numai pentru ea. Bucuria ei çra să
stea cu mine și să-mi spue povești. O interesa
poate curiozitatea mea și acea frescheță pe care
o au numai copiii care nu deslușesc încă mar­
ginile dintre ceiace este în adevăr, și ceiace este
închipuire.
Asta se putea întâmpla numai iarna și la în­
ceputul primăverii când toată viața se țărmurea
strâns în bucătărie, unde eu alergam ca înspre
o planetă încântătoare.
In timpul ernii, treaba afară era redusă. Ea se
mărginea la adăpatul vitelor, la darea paelor sau
strujenilor, la tăiatul lemnelor. După aceia lumea
albă de afară rămânea liniștită, singură și tă-
32 DEMOSTENE BOTEZ

cută, cu sonoritățile ei delicate și cristaline; și

oamenii se închideau în casă — de preferință în
bucătărie — unde stăteau cu toții la un loc.
Bucătăria era o încăpere scundă, dintr’un corp
de casă mic, din care mai făcea parte o tindă și
odaia Catincăi.
Iarna, viscolul și frigul vâra zăpadă măruntă
în tindă, și îngheța apa în butoiul de după ușă.
Bucătăria avea o plită și un cuptor, un pat larg
de scânduri acoperit cu un macat, o masă și
câteva laiți. O lampă de părete cu oglindă re-
■ flecta, ca’ntr’o reproducere de film, această au­
steritate. De-asupta cuptorului, și dealungul so­
bei ou plită, era ca o terasă patrată, în care tot­
deauna era o căldură strașnică. Acolo, cu ochii
închiși, încolăcite, stăteau și torceau pisicile.
Acolo, când eram mic de tot, mă urcam, ajutat de
Catinca, și dormeam. Era un fel de a te prăji.
Mă încânta însă semi-obscuritatea de-acolo, și
acea intimitate plăcută pe care o dă totdeauna,
căldura.
De sus de-acolo nu se vedea nimeni în bucă­
tărie; numai glasurile se auzeau. Aveam impresia
că sunt ascuns, că nimeni nu mă știe pe cuptor;
și această meschină parte de mister mă pasiona.
 LUMEA CEA MICA 33

Copiii sunt totdeauna plăcere săstea ascunși, să

facă parte dintr’un mister.
In fața portiței delà plită eta o grămadă de
strujeni, sau de vreascuri, pe care Catinca, tac­
ticos, le rupea și le punea pe foc. Pe urmă sta
neclintită pe un scăunaș liliputan de lemn, cu
genunchii aproape de gură, cu coatele pe ge­
nunchi, și privea spre geamurile înghețate.
Bucătăria avea două ferestre, care se deschi­
deau în lături, cu pretenție. Erau însă numai
niște miniaturi. Iarna, căldura umedă din bucă­
tărie, aburii și gerul de-afară prindeau pe sticlă
o ghiață groasă cu reliefuri și stalactite. In'
zilele în care se încălzea și afară, ghiața so
topea, se prelingea pe perete subt ferestre, fă­
când în lut răni putrede și moi, ca niște gan­
grene.
Când deschidea cineva ușa, în deschizătura ei
se învălmășeau aburi, așa fel în cât o clipă nu
vedeai pe cel care intra. O suflare rece pătrun­
dea înăuntru, și focul smuncit țâșnea violent
și fumegând printre ochiurile delà plită.
Uneori, Catinca mă chema de pe cuptor, mă
lua pe genunchi, și-mi mângâia părul cu gest
repetat și mecanic, privind în gol sau cântând.
Catinca avea ochii verzi și buni. Lumina focu-
3
34 DEMOSTENE BOTEZ

lui ce se sbătea în plită, le schimba reflexele

și-i îmbujora fața. Când puneam mâna pe pan­
talonași, mă frigeam.
In casă, — adică, în corpul mai mare de casă,
la câțiva pași de bucătărie, stăteau numai pă­
rinții și cu mine. Când era vacanță, venea și
fratele meu Jean. Iarna, mama făcea mâncarea
pentru noi, tot acolo „sus” — așa că aproape nu
eșea ре-afară de cât în ceasul când se lăsa
seara, și când se îngrijea de vaci, păsări, de hrana
și de adăpatul lor.
In bucătărie era „mișcare” mai multă. Acolo
intrau toți acei care veneau cu vre-o treabă din
sat; acolo se știa și se discuta tot ce s’a în­
tâmplat. De-aceia eu stăteam în casă, privind
pe geam spre dealul din față, alb de zăpadă, și
cu pădurea neagră încâlcită pe creastă, ca o
coamă de fiară căzută; dar de câte ori puteam,
dam fuga la bucătărie.
Iarna nu era prea vesel acolo; era fum și un
aer acru și înecăcios. Dar veneau totdeauna
câțiva oameni ca să se încălzească - ceiace mă
distra. Mă amuza să-i văd intrând, încotoșmănați,
încinși peste cojoc, ou mustețile pline de țurțuri
de ghiață ca niște streșini și cu sprâncenele albe.
Când intrau, scuturau din cap, și trăgeau în
 LUMEA CEA MICĂ 35

jos sulurile de ghiață de pe musteți. Le simțeam

ochii fierbinți în orbite. Vorbeau tare și tropăiau
din picioare.
Eu eram așa de mititel, în fundul patului cu
spatele la sobă! Mă uitam la ei făcut, și aproape
niciodată nu mă amestecam în vorba lor. Erau
așa de mari! In cojoacele lor aveau înfățișare
de apariții din povești. Parcă intrau Gerilă și
Lungilă...
Nu mai am în minte de atunci vorbe, și nici
prea multe chipuri,. Numai, așa, niște umbre și
mai ales numai impresia unor umbre — de parcă
aș avea în față niște spirite... amintirea unor
spirite.
Din acel timp însă poate am simțit fundamentala
tristeță a oamenilor delà țară, și lumea lor mare
numai de câțiva kilometri împrejur, până’n co­
munele vecine, după care nu mai este nimic —
cașicum restul pământului ar fi pustiu. Ei nici
nu mai vor să știe că este ceva.
Se așezau pe patul de scânduri, care scârțâia
subt greutatea lor. Din cojoace ieșea frig, cuiri
iese din sobe căldură. Ghiața de pe sprincene
se topea; parcă întreaga lor față se topea. Apa
curgea pe frunte și pe obraz. Și stăteau, stăr
teau, privind în ochiul de geam sau, undeva,
36 DEMOSTENE BOTEZ

în gol. Ce lung e timpul pentru ei! mă gândesc

eu acum. Poate și atunci eram atras spre dânșii
de aceste proporții colosale ale timpului, fără de
care nu era cu putință atâta liniște, atâta calm,
atâta contemplare în vid.
Pe foc fierbea un ceaun cu mămăligă și o oală
cu fasole. Oala avea capacul pus. împrejurul
lui se ridicau aburi suri și capacul era săltat
puțin, apoi lăsat la loc, și clănțănea de gura
oalei, cașicum i-ar fi fost frig sau se consuma
pe nesimțite cine știe ce ședință originală de spi­
ritism. Când Catinca ridica în sus capacul, de
toartă, o întreagă erupție de aburi se înălța
până în pod, umplând bucătăria de un miros
dulceag. Atunci în oală, vedeam de sus din pat,
când se potoleau aburii, clocotul apei și jocul
nebun al fasolelor care alergau în toate părțile.
Catinca punea făină peste apa clocotită din
ceaun, și o așeza cu meleșteul. Și’ndată, în ceaun
începea o forfoteală surdă.
Stropi grei și galbeni forfoteau, și săreau din
clăbuci cleioși care se spărgeau ca niște beșici.
In tăcerea din bucătărie sau chiar și atunci când
se vorbea, ca un acompaniament surd, aveai în
urechi mereu forfoteala mămăligei care fierbea.
 LUMEA CEA MICA 37

Focul se întețea și stropii săreau tot mai departe,

căzând pe plită, pe mâni...
Oamenii așteptau privind la această simplă
fiertură, care se repeta de trei ori pe zi, cu uni
aer de evlavie, ca la o ceremonie.
Pe urmă un scaun primitiv și rotund cu trei
picioare numai, era întors cu picioarele în sus,
și între ele, unul din oameni așeza ceaunul și
începea să-l mestece. Catinca era dată la o parte.
Mestecatul mămăligei mi se părea o treabă de
bărbat, și încă de om voinic. Moșu Gheorghe
sau altul, din cei veniți întâmplător, Vieru.
sau Surugiu, arunca cojocul cu nițele în sus
care rămânea pe pat ca un berbec enorm și
lasciv cu grație de dihanie ce se alintă. Sufleca
mânecile delà cămașă, scuipa în palme și, aple­
cat peste ceaun, începea să învârte melesteul în
aluatul acela auriu descriind arabescuri, acolade,
și învârtind șuvițe groase și subțiri, ca’ntr’o tur­
nătorie de obiecte de artă în filigram. Melesteul
scârțâia în palmele aspre și parcă lemnul din el
gemea surd. Și mânile începeau să se agite mai
grăbite, din ce în ce mai repede; coatele jucau în
jur departe de trup, când în sus, când în jos. Mi
se părea un fel de dans ciudat, un fel de ritual,
în care mișcările se acumulau grăbite, într’un1
38 DEMOSTENE BOTEZ

tempo din ce în ce mai nebun, ca un cear-

daș al brațelor. Din când în când din iureșul
acesta melesteul se oprea, învârtindu-se pe loc,
cu pretenții de baletistă de mare clasă care
ar fi făcut „pointa” ; și mâneca largă a că-
rnășei se învăluia ca într’o reverență reu-
șită din „Moartea lebedei”. Omul care mesteca
era din ce în ce mai istovit; sudoarea îi cădea1
pe față, răsuflarea i se auzea din ce în ce mai
sacadată și mai puternică, — spre sfârșit în­
soțită de o adâncă icnitură: „Hî, hî”...
Delà un timp, pasta se desfăcea în fâșii ca
de beteală de pe meleșteu — semn că operația
aceasta grea este gata. Omul mai mișca vre-o. câ­
teva arabescuri de-asupra, cașicum ar fi aranjat
părul greu al unei blonde pentru o jertfă sa-
tanică. Din fundul ceaunului eșea un oftat greu
și prelung.
De-asupra, aburul cald se înălța liniștit.
După puțin timp, ceaunul era luat de pe
foc, și mămăliga răsturnată din el, pe o măsuță
rotundă, cu picioare scurte. Pe gaura deschisă a
plitei, năvăleau limbi de flăcări,. Mămăliga se
desfăcea de pe ceaun, curat, și tuciul rămânea
luciu ca un craniu. Mămăliga „cât luna” aburea,
fierbinte — ca un mare sigiliu. Oamenii în jur,
 LUMEA CEA MICA 39

cei de pe pat, și cel delà ușă în picioare, aveau

tofi același aer de evlavie și de rugăciune. Și
asta nu era numai o impresie,. Mămăliga era
pentru ei ceva sacru, un dar dumnezeesc, o mi­
nune a pământului.
Și de câte ori i-am văzut apropiindu-se de ea,
ca să mănânce, și-au făcut cruci mari. Nu era
o rugăciune; numai un semn sfânt de cinstire,
recunoștință și venerație.

: ..г J
 „ODAIA CEA MARE”

Ușa casei prin care se intra din cerdac,

„pe dinafară”, — da într’un mic vestibul în­
tunecos, în care atârnau câteva paltoane și o
blană, Din el, în dreapta, era ușa delà „odaia
cea mare”,. Ре-aici, prin ușa din fată și prin
vestibul, nu intram aproape niciodată- Toată ziua
umblam prin odaia scundă a părinților mei, care
da direct afară spre bucătărie^. Din cauza aceasta
locurile acelea retrase ale casei au fost totdea­
una, și până mai târziu pentru mine, pline de
mister și de spaimă. Imaginația mea populase
golul lor solemn și curat cu stafii neprecise, și
cu duhuri sperioase.
Uneori mama mă trimetea să-i aduc ceva din
odaia mare;. Spaima mea îmi ridica părul mă­
ciucă numai la gândul că voi viola acea împă­
răție a spiritelor și a misterului. Mai ales dacă
 LUMEA CEA MICA 4L
\\'<
V?
era înspre seară și umbrele creașteau diforme pe'0 •
după perdele și uși, o asemenea misiune era
pentru mine de neînchipuit. De cum deschideam
ușa care ducea în antret, ori ce scârțâit mă
făcea să tresar brusc și să mă întorc cu fața
înapoi cașicum cineva mar fi urmărit și i-aș
fi simțit prezența precisă în spatele meu.
Se mai întâmpla că și scândurile podelei scâr-
țâiau subt picioare. Prezența aceia nevăzută de­
venea atunci și mai sigură,. Iar dacă, grăbit, ner­
vos și stângaciu, răsturnam cumva cadrul vreunei
fotografii de pe masă — mă simțeam de-odată
rece; vroiam să strig și gâtul mi se strângea de
frică într’un zgomot nearticulat, și fugeam tre­
murând înapoi. In urma mea două uși rămâneau
deschise, și mult timp după aceia le simțeam
mișcând încet, împinse de curent;.
Odată, într’o zi călduroasă de vară, mama,
fără ca eu să fi știut ceva, intrase în odaia cea
mare și deschisese amândouă ferestrele ca să
se mai aerisească înăuntru,. Seara, după ce se
întunecase bine, când am intrat, — vântul a
ridicat, chiar în clipa când am deschis ușa, cele
două perdele de țiul cu franjuri, și le-a fluturat
repede înăuntru. Am avut brusc impresia că două
42 DEMOSTENE BOTEZ

fantome, ușoare, aeriene, îmbrăcate într’un ze­

fir alb, transparent, au sărit pe fereastră, M’am
lipit, palid, de perete cu ochii eșiți din orbitei
mut.
De-atunci n’am mai avut curajul să intru acolo
singur, de îndată ce cădea seara.
Și cu toate acestea, atmosfera de împietrire și
de eternă singurătate îmi plăcea,. Nici în plină zi,
spiritele nu erau absente cu totul. In chiar tă­
cerea ciudată de-acolo erau semnele unui fel
de așteptare, sau ale unei pânde îndelungi. Și
uneori, cele două șifoniere trosneau singure,
poate un spirit, din greșeală, a răsturnat ceva
în lumea lui, și a trosnit concret, dincoace în lu­
mea asta. Șifonierele aveau, fiecare, câte o ușă
cu oglindă,. Seara, mobilele reflectate în ele, cu
umbre și în poziții curioase și aproape anormale,
sporeau sensația aceasta de nefiresc.
Pentru mine această sensație era alcătuită și
din cauza multelor fotografii, adunate acolo și
expuse în cadre lucioase, pe mese, pe comoda
unei oglinzi liingi, prin rama oglinzii, atârnate
pe pereți. Erau fotografii de grupuri, și erau
altele cu câte o singură persoană,. Fotografii de
demult. Eu nu cunoșteam pe nimeni din ele,
 LUMEA CEA MICA 43

în afară de părinții mei, și bunicul. Bunicul,

preotul Chirică, — tocmai murise. Chipul
lui de bătrân slab, cu fața galbenă și osoasă, cu
barba mare, albă, îmi rămăsese în mintej,
așa cum stătuse el în odaia aceia, când a fost
ultima oară la noi. După două săptămâni a murit
de cancer,.
Fotografia lui era în odaia cea mare; și tot
el mai apărea într’un grup, la un fel de petre­
cere câmpenească, lângă o căpiță de fân,. Tocmai
ridicase și el, și ceilalți, un pahar cu vin,.
Pentru mine, moartea era nedefinită — dar
ceva îngrozitor și iremediabil. Nu înțelegeam
bine cum după moartea bunicului, totuși chipul
lui exact așa cum îl cunoscusem, mai putea să
rămâe pe pământ, în acele fotografii, ca un
episod de viață detașat și îmbălsămat pentru
veșnicie.
Aceleași fotografii însă, după moartea lui, că­
pătaseră totuși caracter de stafii, de apariții!
de-ale lui, anormale, de rătăciri și reveniri de
încarnații misterioase, prin acea odae în care
a fost de-atâtea ori și în care și eu. îl văzusem,.
Spaima mea avea astfel un fel de bază reală,
în ceiace știam eu? în ceiace văzusem și tră­
isem și care acum nu mai era. Dar re»
44 DEMOSTENE BOTEZ

fuzam atunci să concep o dispariție totală, și

mi se părea firesc ca toți aceia pe care nu-i cu­
noșteam, și care, în cea mai mare parte, muri­
seră demult — să fi rămas încă în formă impal­
pabilă de spirite, prin odaia aceia în care nu-i
deranja nimeni, ca într’un fel de columbariu,
cu eșiri nocturne.
Eram sigur că toate acele chipuri, noaptea,
începând delà căderea serii, când umbrele în
odae se măreau — se încarnau, eșeau din cadre și
țineau sfat, muțește. Nimeni nu putea să audă
nimic nici pașii, nici vorbele lor. Ele însă
umblau și se înțelegeau foarte bine. Era ca un
fel de colonie, alcătuită din întâmplarea care
le-a adunat laolaltă.
Când se lumina sau când intra cineva în odae,
toate chipurile intrau repede și pe nesimțite,
la loc, și reluau poza lor fixă, forțată, ca acei
elevi care încremenesc într’o poziție exemplară
și împietrită atunci când un profesor rău intră în
clasă pe neașteptate șă-i surprindă.
Uneori, ziua, când venea și mama în „odaia cea
mare” ca să grijească, încurajat de prezența ei,
mă apropiam de acele fotografii, puneam mâna
pe luciul sticlei din cadru, jnă uitam cu atenție
la cei fotografiați. Eram curios și bănuitor.
 LUMEA CEA MICA 45

Aveam pentru toți un sentiment amestecat de

milă și de spaimă. Căutam să mă apropii de ei
cu căldură, și le priveam lung ochii, dar în a-
celași timp nu înțelegeam de loc taina dăinuirii
lor în viafă, atunci când nimeni nu-i mai poate
vedea, aevea, în carne și oase. Mă atrăgea mis­
terul lor; dar mă temeam de el. Și bănuiam
în soarta lor ceva trist și plin de un regret
adânc de dincolo de viată, de undeva de unde
nu înțelegeam nimic.
Cercetam acele fotografii cum aș fi foiletat un
roman, o povestire de demult. Totu-mi era însă
necunoscut și neînțeles. Dar tocmai de-aceia eram
mai curios.
„Odaia cea mare” era camera în care se pri­
meau vizitele simandicoase: protopopul, prefec­
tul, proprietarii dimprejur, când treceau întâm­
plător prin sat și făceau tatei marea cinste a
unei vizite. Totul era extrem de lucios și de
curat în odaia aceia- Perdelele albe, fețele de
masă brodate cu franjuri, miroseau a curat
ca atunci scoase dintr’o apă rece și limpede
de izvor. O sobă de teracotă, — mare lux pe
vremea aceia, • - de culoarea cafelei, sticlea cu
smalțul ei viu, în colțul odăii.
In ea însă, după portița de fier, erau vârîte
4в DEMOSTENE BOTEZ

borcanele cu dulceață, pentrucă acolo era ră­

coare, și nu umblau furnicile. Nu-mi aduc aminte
să se fi făcut vreodată focul în soba aceia. Ea
figura ca o ornamentație. In timpul emii, nici
musafirii nu erau primiți în odaia cea mare.
Ogeagul era de altfel totdeauna înfundat de
cuiburi de bufnițe; iar uneori roiuri de albine
își făceau acolo așezare, ca într’un stup din
cele primitive. Numai atunci când albinele jucau
mai dese pe de-asupra, tata își da seama că
acolo s’a așezat un roiu, însă de cele mai multe
ori nu-1 mai putea scoate și prinde cu toate că
încerca mereu, alungându-le cu fum de cârpe
arse care mirosea înecăcios și iute.
Iama, odaia cea mare servea de cameră pentru
mâncările care trebuiau să stea la rece. Pe-o
masă, pe jos, erau farfurii cu răcituri, cutii ro­
tunde de tablă cu ruși; cutii rotunde de coajă
de lemn cu halva, prăjiturile uscate făcute din
nuci, o pungă de hârtie cu măsline, o farfurie
lungă cu un jambon întreg...
'■ Această expoziție culinară era pentru mine o
perpetuă nadă și tentație. De multe ori între
tentația ei și frică, învingea frica, și nu îndrăz­
neam nici măcar să mă apropii de ușă.
 „DISTRACȚII"

De obicei, vacile fătau iama. Atunci într’o bună

zi, Moșu Gheorghe intra în bucătărie cu un vi­
țel în brață. Vițelul avea picioarele strânse gră­
madă în mănunchiu. Cafeniu, încă ud, amețit
de lumină, vițelușul privea împrejur nedumerit
și parcă fără să vadă ceva, cu ochii lui negri
și lungi.
Moșu Gheorghe aducea un maldăr de pae us-
cate, îl punea lângă sobă, îl așeza cu piciorul,
și culca vițelul pe ele, după ce-i curățea copi­
tele. Și vițelul adormea cu- spatele la căldura
sobei, cu botul umed ascuns subt coapsa picio­
rului de dinapoi. Nici nu i se auzea suflarea;
numai coastele lui și deșertul se ridicau și se lă­
sau precipitat. Și Moșu Ggeorghe alerga îndată la
grajd ca să îngrijească de vacă, și s’o supra­
vegheze. Vaca era în picioare, agitată. Capul se
48 DEMOSTENE BOTEZ

întorcea spre ușă, de câte ori se deschidea, și

un muget surd, discret, ca un geamăt, eșea mu­
țește din botul ei închis.
Parcă mereu căuta ceva, și întreba mereu.
Pleca întruna capul, mutând greoiu picioarele,
când spre stânga,, când spre dreapta, cât îi în­
găduia lungimea funiei. Avea un fel de mers
pe loc, legănat, așa cum au fiarele închise în
cușcă, la menagerie.
Eu n’aveam voe să intru în grajd, atunci. Erau
mistere care trebuiau să rămâie astfel. Mi-aduc
însă aminte că la un timp, Moșu Gheorghe eșea
din grajd, se ducea departe dup.ă un gard și
îngropa ceva, săpând pământul cu cazmaua.
Spre seară vițelușul se trezea. Ridica încă
tremurând capul lui, cu ochii căutând să-și
dea seama unde este. Și, când credea că-i lă­
murit, încerca să se ridice; picioarele săltau gră­
bite și desdoindu-se de subt el; cele dinainte
îngenunchiate cele din spate desfăcute. Și icjtă-1
sus, pe patru picioare. La început se finea pro-
făpite în lături, în poziții nefirești, cu câte un
picior uitat departe, și pe care nu-1 strângea
de frică.
Pe urmă încerca să facă un pas. Copitele bocă­
neau apăsat pe lutul de jos, cum ar fi mers
 LUMEA CEA MICA 49

în cârji. Și repede se oprea și privea cu capul

tremurând. încetul cu încetul prindea curaj și
chiar pe când de-abia se putea tine pe picioare,
schița gesturi de zburdăciune. E adevărat că le
încerca la început mai mult din cap, cașicum
numai s’ar preface că zburdă.
In cele din urmă trecea și la faptă. Picioarele
bocăneau repede și țepene, în lături și înainte,
și de-odată se opreau, vițelul rămânând el în-
suși minunat și trăsnit de ce-a vroit să facă și
de ce-a făcut.
Adouazi însă era în stare să execute și flori
de stil, să învârtească • coada ou vârful în sus,
să fluture din cap în lături și să svârle în vânt
cu un picior de dinapoi. Atunci s’apropia în­
cetișor de lucrurile din bucătărie, de masă, de
pat, de căldare... întindea botul cercetător, mi­
rosea, și de-odată se’ntorcea sburdând; și iar
începea să miroase altceva...
Eu, de pe pat, priveam nedumerit această di­
hanie mică, această jucărie vie; și încercam o
prietenie. II chemam cu nîâna întinsă, îl scăr­
pinam subt gât. Părul lui cafeniu era ondulat
și lucios. Deasupra ochilor, avea la locul coar­
nelor, două puncte mici, ca doi sâmburi de măs­
lină, — acoperiți cu păr creț. Acolo-i plăcea
4
50 DEMOSTENE BOTEZ

mai cu seamă să- fie scărpinat. Când îl scăr­

pinam, întindea gâtul, sau împingea fruntea apă­
sat înainte, cașicum ar fi vroit să mă împungă.
După câteva zile, prin ogradă, își făcea singur
spaimă și alerga în zigzag, asvârlind din picioa­
rele dinapoi, și luptându-se cu un vițel nevăzut
în care dădea cu coamele.
Din bucătărie, trecea cu timpul într’o mică
despărtitură în șura vacilor, unde-și avea căl­
darea lui cu apă, fân, pae... ca boii cei mari. Iar
când se apropia ceasul de muls vacile, batea cu
genunchii în gardul care-1 închidea și vroia să-J
dărâme cu fruntea. In șură era cald și se auzea
respirația greoaie a vacilor, prin întuneric.
Uneori, întârziam acolo, după ce Catinca is­
prăvea mulsul de amiază și ascultam oftatul va­
cilor și priveam aburul cald ce le eșea pe nări.
Parcă eram în staulul în care s’a născut Isus.—
Și mă simțeam bine, și ascultam liniștea masivă
și această viață simplă dimprejur.
Iama, seara cădea ca o cenușă care închidea
zările și punea o sticlă opacă .peste lumină.
Intăi, nu se mai vedea pădurea delà Brăteni,
pe urmă via de pe coastă, apoi șoseaua, după
aceia calea ferată — și cobora de sus la vale,
încet, o inundație rece, de fum și nori.
 LUMEA CEA MICA 51

Atunci, Moșu Gheorghe deschidea în lături

ușa largă delà grajdul vacilor, și de-abia intra
pe ea cu un țăpoi încărcat cu strujeni. El, de­
desubt, nici nu se vedea. Numai claia aceia foș­
nitoare, cu fosăit aspru de coroană mortuară,
înainta parcă singură și cădea în esle. Câteva
fire și pănușe de porumb uscat se prindeau
în coarnele vacii.
Parcă-1 aud și acum pe Moșu Gheorghe, stri­
gând:
— Na, boală — atunci când vroia să se strec-
core printre vaci ca să le aștearnă paiele, pe
noapte.
Apoi le aducea apă cu căldarea. Numai boii
mergeau la adăpat, departe, tocmai la Jijia. Botul
vacilor plutea ușor pe suprafața apei. S’auzea
un supt lacom, și vedeam apa scăzând ca trasă
de o pompă.
Când se săturau, botul lor negru și nările
mari erau ude; apa curgea prelins, pe buze.
Limba aspră intra, ca o cordea vânjoasă, prin
nări.
Și pe urmă ușa mare era închisă, și înăuntru
se făcea întunerec deplin. De multe ori am avut
dorință să mă furișez, să mă ascund și să rămân
acolo, o noapte. Nu știu de ce aveam pe atunci
52 DEMOSTENE BOTEZ

impresia că noaptea, când rămân singuri, boii

și vacile, și caii, vorbesc.
Poate chiar vorbesc.
,Și aș fi vroit și-afunci, și aș voi și-acum să
știu ce spun.
In copilăria mea eu n’am avut niciodată jucării
sap păpuși. Imaginația mea nu s’a cheltuit alcă­
tuind lucruri vii din miniatură și artificial, ci s’a
desvoltat, impresionată de proporțiile gigantice
ale lumii care-mi apărea, și în contact direct
cu realitățile. Și realitățile vieții delà țară, cele
interesante pentru un copil, sunt animalele.
N’am desmierdat în copilăria rnca urși de vată
și mucava, ci boi „gigantici”, cu coarnele atât
de lungi pe cât eram eu de înalt. Atunci când
fluturau cu capul în lături și-l isbeau de coaste
ca să se apere de muște, presiunea aerului mă
asvârlea la doi metri.
Jucăriile mele au fost vițeii, vacile, boii, caii...
Mai puțin cânii și pisicile. Aveam se vede o
atracție firească înspre tot ce-mi apărea pentru
viziunea și proporțiile mele, epopeic, aproape
mitologic.
In timpul emii, boii, cele vre-o patru pe­
rechi de boi câte avea tata, — emau în ocol. Nu-
 LUMEA CEA MICĂ 53

mai din când în când, câte o pereche se ducea

cu sacaua la apă, sau cu sania după pae.
Dimineața mă îmbrăcam gros. Mama îmi vâra
capul într’un gugiu de păr de cămilă, cu un as­
cuțiș lung de-asupra capului și tivit cu șnur pe
de margini; iar cu baerele luixmă încingea cruciș
peste piept și în jurul mijlocului. îmi eșea afară
numai vârful nasului. După ce mă încălzeam aler­
gând, sau încercând să tai și eu lemne cu fe-
restrăul, dădeam la ■o parte marginile gugiului,
care erau aspre și dure. Atunci îmi eșeau la
iveală și obrajii, din acel balot ambulant care
eram, și ardeau roșii, ca frecați cu zăpadă.
„Inspecția” aceasta de dimineață prin curte era
tot ce iubeam mai mult. Pe urmă vegetam restul
zilei în casă, uitându-mă pe geam cu jind și cu
o melancolie a cărei acuitate o simt și acum. Nu
era colț din gospodăria noastră destul de în­
tinsă și de variată, pe care să nu-1 cercetez, care
să nu mă intereseze, și care să nu aibă pentru
mine, încă și acum, o lumină numai a lui, un
miros numai al lui, care-1 caracterizează pentru
totdeauna și pe care apoi l-aș fi ghicit cu ochii
închiși.
Când eșeam pe ușa casei afară, intram cu ade­
vărat în viață și în „univers”. De pe geam, miș-
54 DEMOSTENE BOTEZ

carea din ogradă și de pe câmpul din față, de

dincolo de sat, avea ceva de reproducere arti­
ficială, ca într’un fel de imagine care premergea
cinematografului, ре-atunci inexistent. Nu era nici
lanterna magică, nici rece reproducere schema­
tică în alb și negru. Nu aveam acea amețitoare
sensație de cretă mișcătoare de azi la cinema­
tograf, nici acea sensație de luciu și de plan mut
din tablouri. Când îl vedeam pe Moșu Gheorghe
trăgând fân cu cârligul de fier din stog, speriind
stolul de vrăbii și presuri care ciuguleau în se-
mințile uscate de flori și scuturătură de frunze
uscate, într’un miros de ierbar în ruină, știam
foarte bine că este el în carne și oase, și că tot
ce văd nu-i o închipuire. Insă sticla geamului,
pereții, cadrul și atmosfera caldă din casă, cu
mirosul ei de coji de portocale arse, mă despăr­
țeau iremediabil și total de ceiace era afară, —
așa în cât tot ce vedeam căpăta numai prin a-
ceasta un caracter de reproducere.
Iar ceiaoe-mi trecea prin cap, urmărind ca un
pândar tot ce se întâmpla în curte, era plin de
regretul de a sta astfel închis și a nu participa,
mimând în mic, tot ce se făcea de cei mari.
Bucuria mea adevărată era deci să ies afară.
Și nu reintram de cât atunci când înghețam de
 LUMEA CEA MICA 55

frig și când nu mai puteam mișca degetele, nici

delà mâni, nici delà picioare.
Aerul de-afară, lumina pe zăpadă dădeau delà
început altă tonalitate și alt potențial sensațiilor
mele. Toate nu mai erau album, văzut prin
ochian, ci o realitate grandioasă, în care intram
și eu cu proporții de gânganie.
Lumina era neînchipuit de vastă și se pierdea
până departe, la infinit. Satele din vale — Dân-
geni, Buhăceni — păreau mici estompări ca o
indicațiune geografică. Și mirosea a zăpadă. Și
mirosea a curat, — ca un cearceaf atunci spălat
la fântână, cu apă rece. In ogradă, în fața casei
și a bucătăriei, zăpada era strânsă. Moșu Gheor-
ghe tăiase, cu o lopată de lemn, perfecte cuburi
albe, pe care apoi le așezase unul peste altul...
ca la piramida lui Keops. Din loc în loc erau
astfel niște socluri impunătoare, înalte uneori de
doi metri.
Sentimentul de libertate în plin aer mă făcea
să rătăcesc sau să alerg de ici-colea, pretutindeni,
fără nici un scop, cu o curiozitate egală — în
a verifica zilnic existența lumii mele pe care o
stăpâneam.
Foarte rareori fugeam să mă joc, să mă dau
cu sania sau pe ghiață. Nu știu de ce, preferam
56 DEMOSTENE BOTEZ

să mă integrez în acel perpetuu și viu mecanism

al vieții din gospodăria noastră, cu aerul serio»
de a da ajutor, de a contribui cu ceva la lu-
cnuri care altfel mă copleșeau.
Copiii, jocul, săniuțele, nu mă puteau minuna
prin proporții, prin dimensiuni, prin „epopeic”.
Erau lucruri oarecum pe măsura mea.
Mi-a rămas totuși în minte „un dat cu sania”
pe movila din dosul viei noastre, care scobora
până într’o râpă. Nu rețin nici o performanță.
Am și acum însă viziunea săniei mele răsturnate,
și sensația de frig a zăpezii care-mi intrase pe
subt guler, prin pantaloni, în ghete. Panta era
repede. Totuși băiatul lui Letos îmi mai făcea
vânt cu mânile sprijinite în umerii mei, așezat
în sanie. Căutam să diriguesc sau să opresc cu
călcâiul. O jerbă de zăpadă înproșca în sus,
ca’n urma unei mici torpile, și simțeam rece și
ghiață pe pulpă, subt ciorapi.
Cel puțin dacă aș fi ajuns până jos! Dar căl-
câele mele fără abilitate deviau sania delà în­
ceput și, sau mă înfundam în troian, sau o luam
lateral pe coasta movilei, împrejur, și mă răs-
furnam. E foarte probabil că chiar această lipsă
de dexteritate sportivă să mă fi îndepărtat de
ceiace ar fi fost mai corespunzător vrâstei mele.
 LUMEA CEA MICA

Totuși cred că jocul era pentru mini.

prea „limitat”, prea mic, și nu mă putea
,jninuna”. Și eu aveam o nevoe organică, în con­
strucția mea, să mă „minunez”, să văd și să fiu
impresionat de „gigantic”. Gigantic pentru mine
era atunci puțin lucru: chiar o pereche de boi
sau un cal. Era însă altceva de cât o săniuță...
Nici pe ghiață nu eram un as. „Patinoirul”
satului era tocmai de vale. Ре-acolo trecea calea
ferată lași-Dorohoi și, în dreptul satului, avea
un podeț de fier, pe subt care se scurgeau
spre șesul Jijiei apele ploilor. Acolo subt acel
podef era totdeauna un ochiu de apă și.
iarna, un ochiu de ghiață. Podețul nu era înalt. —•
ceva peste un metru. Dar de-ajuns ca noi să
putem trece pe subt el, ou căciula în cap.
Băeții măturau gliiața de zăpadă cu niște bu1
rueni sau cu mâneca polcuțelor lor de lână. Și
ghiața era lucie ca sticla. Se curăța așa un fel.
de cărare dreaptă, pe care „ne dam”. Chestiunea
era să-ți faci vânt de cât mai de departe, și să alu­
neci pe ghiață cât mai lung. Așa, cu amândouă
picioarele, cu călcâiele și tălpile pe ghiață, era
ușor; și era treaba celor bicisnici. Pentru cei.
cu opinci în picioare era și mai simplu; lunecau:
ca pe niște vârfuri moi de ski.
58 zaioa aNsisowaa

Pentru „ași”, performanțele erau: datul pe

ghiață cu manile în buzunări, pirostiile și „în
călcâe”. La „pirostii”, trebuia să-ți faci vânt a-
lergând în picioare; și, de îndată ce ajungeai pe
ghiață, trebuia să îndoi genunchii, să te la_sî „pe
vine”, și să luneci așa, strâns ghem. Când te
lăsai în jos însă se întâmpla o mică deplasare
de echilibru, care era fatală. Figura de forță însă
era „în călcâie”. Pentru asta trebuiau neapărat
potcoave la bocanci. Numai atunci, călcâile puse
pe muche, cu picioarele paralele, putea reuși acea
lunecare zgâriată și vertiginoasă, care se ter­
mina, într’un scurt semicerc. Asta nici n’am în­
cercat niciodată. Nici nu aveam potcoave. Figura,
când o revăd acum, nu era lipsită de elan, de
eleganță, de supleță, ca un început de zbor.
Dar toate-acestea mă distrau mai puțin. Chiar
când eram acolo la pod pentru a mă da pe
ghiață, îmi plăcea mai mult să stau subt pod
când trecea trenul, și să simt acea formidabilă
zguduire cu pocănituri repetate, cu un huruit
prelung, crescând și apoi descrescând. De-aceia
așteptam trenul cu emoție. II vedeam de departe,
la început ca o omidă neagră pe albul zăpezii,
șerpuind la cotul din dreptul Buhăcenilor; apoi
cu urechea pusă pe șină, îi ascultam vuetul sonor
 LUMEA CEA MICA 59

prin fierul șinei, într’o vibrație ireală și parcă

subt pământeană. Tot zgomotul pe care-1 făcea
trenul în mers, era transmis prin șine, ca prin-
tr’un diapazon sensibil, care-1 reduce, care-i a-
lege substanțialul, tonul predominant, și-l trans­
formă într’un fel de melodie, ca pus pe-o coardă
sensibilă și întinsă de-asupra șinii. Așa după
cum o fotografie redusă cuprinde totuși totul, și
dă impresie de depărtări și de fantastic, sonori­
tatea șinii transforma redus în miniatură, dar
melodizat, zgomotul încă îndepărtat al trenului.
Când îi auzeam vibrația crescând cu răsbufniri
surde de fiară obosită și astmatică, scoboram re­
pede subt pod să primesc în spate, în cap, pră-
vălirea aceia gigantică și zgomotoasă de fierărie
în prăbușire.
Asta-mi părea mult mai măreț, și mai intere­
sant de cât „datul în călcâe”.
Totuși, în zilele când n’aveam voe să merg
la pod, priveam din deal, cu adâncă tristeță și
cu un ascuțit sentiment de constrângere, acele
puncte negre care se agitau ре-un spațiu mic
subt pod, și care nu erau altceva de cât copiii
din sat care se dădeau pe ighiață. Li se ve­
deau numai căciulile și, uneori, brațele ridi­
cate în sus sau întinse în lături în chip de cruce,
pentru mai sigur echilibru.
 LEU ȘI CEILALȚI

De îndată ce mă îmbrăca și-mi dădea drumul

pe ușă afară, nimeni nu se mai ocupa de mine.
Amestecându-mă printre oamenii care făceau
treabă: tăiau lemne sau descărcau pae, — îmi
luam un fel de aer de seriozitate gravă; și ochii
mei urmăreau ca ре-un cadran toate mișcările
cu-o neobosită curiozitate. Iar când, după câteva
ore, mă reîntorceam în casă, — aveam convin­
gerea că am lucrat foarte mult.
Mă duceam întâiu la grajd. Tata avea o pereche
de cai suri, mari, frumoși; Leu și Sultan; și un
căluț murg, Vasilică, mic și gras, care servea la
toate și, bine-înțeles, și mie la călărie. Dar în
grajd era întunecos, și de cai mă temeam. In
special Leu era nervos: se agita de îndată ce
eram în prag, bătea ' din picior, și flutura din
cap. Atât era de-ajuns pentruca să-l admir, dar
 LUMEA CEA MICA 61

să renunț de a intra mai înăuntru- Am crezut

că voi putea încerca o înbunare cu zahăr, dar
odată era să-mi apuce mâna, și am renunțat la
acest mijloc de ademenire.
Totuși, popasul meu la grajd era zilnic. Port
și acum impresia grandioasă a celor doi cai suri,
cu capetele până’n pod, — cu capetele lor mari
și lungi, - cu ceva marțial în ținută, cum
sunt caii din statui. De îndată ce mă apropiam
de ușă, îi auzeam înăuntru ronțăind fânul.
Când intram, o clipă se opreau uitându-se spre
mine, și pe urmă iar începeau să mănânce, mo­
noton, trăgând cu buzele fânul din esle. Alte
ori îi găseam dormitând. Atunci capetele lor
păreau mai lungi, plecate în jos, cu buza de-
desubt căzută, cărnoasă și cu rari fire lungi de
păr, cu o crupă mai sus și alta mai jos, cu un
picior îndoit. O grea și întunecată atmosferă
de plictiseală, cu un vag miros de mucegaiu,
stăpânea aerul plin de aromă de fân și flori us­
cate.
La cai caracterul e variat, ca la oameni. Leu era
nervos, capricios, ștrengar, svelt, cu pasiune pen­
tru mers, cu un fel de conștiență că-i frumos și-i
stă bine când își încorda gâtul. Sperios și sprin­
ten, aducea totdeauna o surpriză celui care se
02 DEMOSTENE BOTEZ

găsea călare pe el. La trăsură nu mergea decât în

doi. Și atunci avea un fel de rol decorativ. Șleaul
lui juca totdeauna în voe, cașicum trăsura ar fi
mers singură după el; iar oiștea îl bătea mereu
peste burtă. Când ne prindea însă o ploae mare și
drumul era greu, atunci se punea și el în ham
cu toată hotărîrea.
Sultan era de o fire exact opusă: solid, masiv,
serios. Niciodată „o floare de stil în mers”:
un gest de cochetărie gratuit, o fluturare din
cap, o încordare inutilă. Posac, — aș putea chiar
spune „tăcut”, fiindcă era totdeauna egal și lipsit
de orice expresie sau joc de expresii. Dar extrem
de conștiincios și de ordonat în mers. Puternic
și trăgaciu, fără să fie ager sau iute. Iși făcea
datoria cu nădejde. Niciodată n’am rămas în
drum cu eL Când era greu, spumega tot. Cal
fără fantezie, fără humor, fără „conversație".
Simțeai bine că-i este indiferent dacă-1 dezmierzi,
dacă-i treci palma dealungul gâtului, pe părul
lucios sau pe crupă. Potcovitul lui Leu era o
mare problemă; Sultan lăsa în mâni piciorul
ridicat și sta liniștit, parcă dormea.
Pe Leu îl duceau la Carol, potcovarul satului,
trei oameni — care’l țineau de două pene la că­
păstru. El știa bine unde-1 duce. De-acasă, din
 LUMEA CEA MICA 63

poartă era enervat și tremura tot. Ah! Cum nu

putea suferi să-l potcovească! Parcă l-ar fi gâ­
dilat în talpa copitei. Mai întâiu nu vroia să dea
piciorul. Atunci când Moșu Gheorghe,— tot el să­
racul,— se apropia și-i trecea palma încetișor
și delicat de-alungul pulpei, Leu se agita și se
lăsa anume cu toată greutatea tocmai pe pi­
ciorul care trebuia ridicat. Dacă la un moment,
obosit și el, stătea liniștit și Carol începea să-i
ardă sau să-i scobească copita, de-odată se
smuncea atât de violent în cât toți cei dinprejur
erau aruncați la o parte și el bătea din picioare
• triumfător, și singur.
In cele din urmă Carol a construit un stanog
de lemn anume pentru potcovitul lui Leu; și
operațiunea se făcea numai după ce-1 lega, în
cadrul acela de lemn ca un schelet de cămăruță.
Dar și-acolo Leu nu vroia să se apropie, de cât
după ce Moșu Gheorghe pocnea cumplit dintr’un
harapnic de piele cu șfichiu de cânepă împletită.
Lupta lui mă pasiona. Niciodată nu lip­
seam delà această strașnică operație. Nu lipsea
de altfel nici Fifița, care era o cățelușă albă,
fiindcă aprecia cu lăcomie și, ca pe o delicatesă
rară, curățitura de copită arsă, care sărea în
așchii vinete ca o marmoră cu vine albicioase,
64 DEMOSTENE BOTEZ

de subt curățitoarea lui Carol. Așchiile acelea

aveau un miros de grăsime și de os ars, laolaltă.
Grajdul cailor avea o tindă prin care se urca
și la pod și care, iarna era plină cu fân.
■Când intram uneori, tocmai de deasupra, de
pe fânul îngrămădit între păreți, sărea speriată
o găină, sburătăcind. Dădea din aripi desordonaf
și cotcodăcea cât o ținea gura, de parcă ar fi
vroit s’o tae cineva; și da peste mine, îmi arunca
jos căciula, îmi vâra praf de frunze în ochi, și
eșea ca din pușcă, țipând pe ușă. Venea acolo
să se ouă, în fân.
Vasilică, calul mărunt și gros, calul „bun La
toate”, cu care mergeam regulat la câmp, era
tipul de cal „bon-homme”. Era cel mai cumsecade
cal din lume. Puteai face cu el orice. Și puteam
face chiar eu orice. Primea toate cu un fel de
bună dispoziție naturală, și cu o filosofic pro­
prie care nu cunoștea încă indispoziție, nici ne­
răbdare, nici revoltă. Toată ziua era la căruță sau
la sanie, ba chiar și la saca; iar când sta pe loc,
mânca mereu. Muncea necontenit și era mai gras
de cât toți. Avea o coamă deasă și creață, un gât
un cap mic și doi ochi vii mereu ascunși într’un
smoc de păr lung care-i cădea pe frunte,
 LUMEA CEA MICA 65

și prin care se uita de parcă s’ar fi ascuns ca să

privească pe furiș.
Cât eram de mic, mă puteam și eu apropia
de el fără teamă. II desmerdam. Ii dam zahăr;
mi-1 lua din palmă cu buze tremurânde, cu o
stângace și emoționantă delicateță; parcă-1 păș­
tea. Era foarte puternic, și trăgea oricât. Uneori
avea și el gesturi de ștrengar glumeț. Mă apuca
numai cu buzele de mânecă și mă scutura; apoi
flutura din cap. Era prietenul meu. Dar asta
nu fiindcă era cal, și copiii au o slăbiciune
pentru cai căci cal era și Sultan, dar
fiindcă așa era firea lui comunicativă și copilă­
roasă. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vre-cdată
obosit. Nu se pierdea cu firea alergând, dar îl
simțeai că-i place lui singur să meargă. Tata
nici nu purta biciu pentru el.
. Când Vasilică era grăbit, — și era totdeauna
. grăbit, dacă înopta și ne întorceam de undeva
acasă, apoi întindea pasul mai lung de cât
îi era, și atunci potcoava de dinapoi bătea în
cea din față; iar pe șosea, săreau scântei: și
s’auzea: țac, țac, țac... Pentru această forță a
lui Vasilică, aveam mare admirație.
El a trăit la noi, tot timpul copilăriei mele
și mai târziu, când eram în liceu de-1 puteam
.5
66 DEMOSTENE BOTEZ

și eu înhăma, mergând singur cu el, la câmp.

Era ca un tovarăș. Cunoștea toate drumurile.
Avea un trap legănat și mărunțel și parcă-i văd
și-aoum capul stufos, legănat, când la dreapta
când la stânga, ca un grotesc pendul de vechiu
ceasornic. Când era ger tare, aerul umed i se
prindea promoroacă pe coamă, pe sprincene
și chiar pe părul de pe trup. Parcă ar fi fost
înghețat.
Mai târziu, ducându-mă la școală, l-am văzut
mai rar. Și nu știu, când, în lipsea mea, n'a
mai fost. Nu știu ce s’a întâmplat cu el. Eu îl
văd și acum, rotund ca un pepene, cu coama
deasă și creață, la căruța noastră cu care duceam
mâncare pentru oameni Iu câmp. Și nici nu-mi
pot închipui că nu face și azi aceiași treabă, cu
aceiași voioșie, pe undeva...
 PRADA

In programul eșirilor mele din casă, iarna,

intra și o raită prin grădină. De îndată ce tre­
ceam dincolo de portița care despărțea ograda
de grădină, simțeam un straniu fior de singu­
rătate. Grădina rămânea totdeauna singură, iama.
Zăpada era albă, și fără nici o urmă de pas de
om pe ea. Doar câteva înstelări făcute de pi­
cioarele cânilor își întretăiau liniile printre pomi,
până la garduri. Zăpada era singură, pomii sin- -
guri. Crengile negre aveau aspect de lemn car­
bonizat și însemna pe cer desene simple și
izolate. Acolo unde fusese, vara, grădina de flori,
se cunoșteau, cenușii, eșite de-abia din zăpadă,
smocuri uscate de micșunele, de ochiul boului...
parcă erau urme de coroane funerare, aruncate
de demult ре-un mormânt care nu se mai cu­
noaște.
68 DEMOSTENE BOTEZ

Singurătatea grădinii mă cuprindea ca un frig.

Tocmai din cauza pustiului ei impresionant, alb
și vast, mi se părea că în fiecare clipă îmi poate
eși în față o apariție neînchipuită.
Uneori, un câne care sărise atunci gardul, se
trezea cu mine în ochii lui. Rămânea o clipă
surprins și nedumerit, privindu-mă fix și intrigat.
Pe urmă schelălăia scurt și sărea gardul înapoi.
Dar în timpul acesta, tocmai din cauza pustiului
grădinii, disponibil complect pentru imaginație,
eu eram înfiorat de o spaimă fără sens de parcă
aș fi întâlnit un lup sau o altă sălbătăciune
mult mai fioroasă.
Când treceam pe subt nuci, mai foșneau subf
p,-cioare frunzele căzute și de-abia acoperite ou
zăpadă.
Printre pruni, înspre gardul care despărțea
grădina noastră de acea a lui Letos, tot atât
de pustie, erau scai uscați. Pentru scaii aceia
veneau din cerul vânăt, în zbor ondulat și re­
pede, stoluri de sticleți și cădeau brusc pe pruni,
începea între ei o ciripeală gălăgioasă, cu triluri,
cu chemări — cașicum înaintea unui concert o or­
chestră de coarde își încerca violinele. In zbo­
ruri scurte se scoborau pe scai, pe zăpada. Ciocu­
rile lor cu garnitură roșie ciuguleau repede să-
 LUMEA CEA MICĂ 69

mânțe din pufurile aspre de scai. Se pornea

între doi sticleți o bătae. Un țârâit nervos, a-
gitat, stacafo, întovărășea o încăerare corp la
corp, cu aripile desfăcute în bătăi repezi. Ascuns
după trunchiul gros al nucului de lângă chioșc,
asistam cu înfrigurare și cu o plăcere neînțe­
leasă, la popasul convoiului de sticleți, ca la un
concert. Nu făceam un zgomot de frică să nu-j
sperii. Și stăteam ceasuri întregi pe loc, urmă­
rind cu ochii, zborul lor, mersul lor mic pe
zăpadă, și jocul acela grotesc de culori: roș, gal­
ben, alb, cafeniu...
De-atunci pentru mine, cea mai dragă pasere de
pe lume e sticletele.
Cu timpul însă, cu toată dragostea, m’am apucat
să-i prind. Intâiu, îi cumpăram delà băiatul lui
Cheptănariu, care așezase laț din păr de cal,
între scaii pe care-i avea în grădină, în fund,
dinspre iaz. Gheorghe prindea mulți, și-i ținea
într’o cușcă veche câte zece la un loc sau subt
o sită. Mie mi-i aducea în niște cutiuțe de carton
în care făcuse găuri cu sula, sau chiar în mână
?i,, pentru mai multă precauție, ca'să nu scape,
cu mâna în buzunar, la întuneric.
Aveam o prinzătoare. Asta e o cușcă lungă­
reață și îngustă. La mijloc servește drept cușcă
70 DEMOSTENE BOTEZ

pentru un sticlete, care-i cheamă pe cei de-afară„

iar la capete are câte o trapă cu un sistem foarte
simplu, care închide un capac atunci când sti-
cletele de-afară lovește un bețișor ca să intre
înăuntru la mâncare.
Cel cumpărat trebuia să fie sticlete, nu sti-
cletoaică, fiindcă numai el cântă, și numai el
„chiamă”. Un „chemător” bun era mare lucru.
Descoperirea aceasta cu sticleți și cu prinză-
toare a fost o nenorocire. Toată ziua, din
zori și până’n noapte, înghețam nemișcat ca să
pândesc ce se întâmplă. Vin... nu vin... cum
zboară... acum... acum... nu... a zburat iar... i-a
speriat o pisică... Și inima-mi era cât un purice,
și-mi bătea de o auzeam în mine. Când nu eram
în casă, mama știa bine unde să mă caute.
Cu timpul, organizasem artistic după mo­
delul lui Gheorghe Cheptănariu și un laț.
Intre pomi făcusem din zăpadă un fel de masă
masivă. Pe marginea ei, roată împrejur, aduna­
sem scai; iar în mijloc, presurat cu zăpadă fină
și plin de semințe — lațul. Alături, prinZătoarea
cu sticletele chemător, ales de mine, 'după o
îndelungată experiență. Chiar dacă un grup de
sficleți sau numai doi, zburau la o înălțime la
care nu se putea zări cu ochiul liber, „chemă-
 LUMEA CEA MICĂ 71

torul” meu îi vedea, îi auzea și-i chema: „Țirliu,

țirliu...” Erau accente tragice, desnădăjduite, pa­
sionate, care se repetau, cu o insistență sfâ­
șietoare. Parcă toată viața sticletului din cușcă
depindea de ajutorul celui de afară. Căci pro­
babil strigătele lui erau de ajutor, și nu de
complicitate în cursa ascunsă pe care eu o pregă­
tisem cu atâta diabolică copilărie.
Și eu, de după șură, înghețat bocnă, pândeam
ore întregi să văd ce se întâmplă. Silueta lor
sveltă tremura întâiu pe marginile prunilojr,
dupăce făcea un viraj fantastic, apoi cobora
ușor în jos pe crengi, și apărea colorată
viu pe albul zăpezii, între scai, pe laț, pe,
prinzătoare. Emoția mea sportivă de atunci,
n’am s’o mai am niciodată în viață. Ochii-mi
priveau fix, figura-mi era încordată de-o atenție
aproape dureroasă. îmi mușcam buzele, îmi
strângeam mânile, schimbam din picioare.
Și tăcerea emii în jur, tăcerea aceia de ghiață
și sonoră era infinită.
In liniștea aceia de - odată auzeam „clamp ,
și’n fundul prinzătoarei se agita disperat sti-
cletele prins, lovindu-se nebun cu capul, cu ari-
72 DEMOSTENE BOTEZ

pile, cu picioarele de gratii. Ciocul apuca sârma

șî-o strângea cu desnădejde.
Și eu jubilam. Aveam al șaisprezecelea sticlete.
Noul prizonier era scos cu mare grijă, — ceiace
nu era de loc ușor, și pus în cușcă, comună.
Inima lui se sbătea puternic; parcă el tot, ar
fi fost o inimă. Ciocul căuta degetul să mid
muște, iar ghiarele delà piciorușe mă zgâriau.
II cercetam cu atenție de expert sau de geam-
baș. II clasam. Era sticlete sau sticlețoaică?!...
Ii numărăm stropii albi pe penele de la coadă;
îi apreciam lungimea cozii... toate semne neîn-
îndoelnice care indică exemplarul de rasă.
In cușca mare era necontenit o învălmășală de
aripi și de ciripit, cu triluri întrerupte de
bătăile dintre ei. Și era un joc de culori tari,
de pete de culori, care se amestecau de parcă
cineva ar fi jslcuturat resturile unei palete.
Nebunia aceasta, furia aceasta acaparatoare
dura cât ținea vacanța de Crăciun. Cu două zile
înainte de a pleca la Botoșani la școala primară
era marea sărbătoare a eliberării.
Cel mai cântăreț dintre ei, ales cu atenție mare,
era pus într’o cușcă,, singur, și predat mamei*
ou jurământ să mi-1 îngrijească până la Paști,
când mă reîntorceam. Uneori ajungea până la
 LUMEA CEA MICA 73;

Paști; dar de cele mai multe ori, în cele vre-o

trei luni, într’o bună zi, într’o clipă de nea­
tenție când îi schimba apa sau îi punea să-
mințe, îl mânca pisica. Mama care-1 îngrijea cu
gândul la mine .și din dragoste pentru mine, era
dezolată; dar mai dezolat eram eu la întoarcere
când nu-1 mai găseam. Cușca, goală, era aruncată,
în pod. Cușca aceia... cu atâtea emoții pândită!....
Cum spuneam, în ajunul plecării, de Bobotează,,
cușca mare cu tot poporul de sticleți era așezată
pe acoperișul plat al magaziei de devale, lângă
plopul delà poartă, și-i deschideam portița. Unii
din ei țișneau imediat afară; și, intrați în li­
bertate și văzduh, cu un emoționant tril de bucu­
rie, se avântau în cer și se mai vedeau o clipă,
încă una, ca un punct, ca un fir de nisip care_
saltă pe un val nevăzut, și apoi nimic. Alții,
eșeau încet, se plimbau în jurul cuștei, zburau^
puțin „ca de probă” și reveneau, își așezau pe­
nele cu ciocul, treceau în plop și începeau să
cânte; și numai după toate aceste manifestări de
rămasbun, zburau în grădină de unde-î mai au­
zeam cântând încă spre seară. In fine alții, din cei
prinși la început, domesticiți, eșeau ре-afară, se-
învârteau tot în jurul cuștei sau pe cușcă, și..
 74 DEMOSTENE BOTEZ

reintrau înapoi. Seara îi găseam la loc, dormind

pe bețe.
Bucuria de a le da drumul, era tot atât de
mare ca și aceia de a-i prinde.
De-atunci n’am mai încercat asemenea bucurii,
nici aceia neînțeleasă de a ține în captivitate,
nici aceia luminoasă de a da libertate. N’am
mai fost niciodată, nici atât de crud, nici atât
de puternic.
Și am plâns o zi cu o desnădejde de sfârșit
de univers, când pisica, într’o vacanță de Paști,
a mâncat sticletele meu preferat din viața mea,
unul fără coadă, care nu se mai zbătea de-loc
în cușcă, care mânca zahăr din mâna mea, și
care cânta mai frumos decât un canar.
Era în trilurile lui de arcuș plin și cald, toată
sonoritatea pădurii, toată lumina văzduhului,
toată neurastenia captivității, toată tragedia exis­
tenței, tot instinctul cântecului de pasere sau de
om: era un mare artist. O putere nevăzută, un
spirit de undeva, din el sau pe care numai el
îl auzea, îi sufla notele, melodia, tonurile... Sta
pe bețișor, liniștit, așezându-și penele lucii cu
ciocul. Și de-odată gușa începea să-i tremure
singură, ca agitată de un spasm lăuntric; și tri-
• lurile începeau să iasă, la început în surdină,
 LUMEA CEA MICA 75

ca prin vis, iar apoi crescendo, până la notele

cele mai sfâșietoare și mai grave.
Cânta astfel, fără întrerupere, poate un sfert
de oră, poate o jumătate de oră.
Cine știe ce melancolii, ce doruri, ce nostalgii,
ce dragoste, ce amintiri punea în cântecul lui!
Dar era ceva prea omenesc, prea universal, ca
să nu fie înțeles în ceiace poate și nu poate ex­
prima un cântec, ori de unde ar veni.
Și pe urmă, epuizat, ca un mare actor care s’a
identificat ou rolul, și se simte golit de el însuși,
istovit, dormita. Și’n odaia noastră în care stă­
team, mama și eu, nu se mai auzea decât tic-
tacul răgușit, bârâit, al ceasului deșteptător
de pe dulap.
 SINGURĂTATE

Câteodată, mai ales când zăpada era mare,,

făceam singur o expediție până în fundul viei.
De îndată ce eșeam dincolo de grajd și treceam
de pruni, orizontul se deschidea larg și alb
până departe. Aveam o ciudată sensație de imen­
sitate, de explorator prin regiuni înghețate și
pustii. Moșuroaiele de pământ care acopereau
via, se alineau în șiruri lungi, ca niște șiruri de
morminte proaspete pe care le-a acoperit zăpada.
Sârmele de spalier se întindeau drepte. Din loc
în loc cârcei de viță se încolăceau pe sârmă,
ca niște bemoli uitafi, care nu mai folosesc la
nimic.
Zăpada era înghețată pe de-asupra. Uneori poj­
ghița de ghiață rezista și atunci mergeam peste
ea ca pe o tribună. Alteori ceda subt pasul meu.
 LUMEA CEA MICA 77

Atunci mă afundam în omăt până la genunchi și

mă zbateam, inestetic și desperat ca să pot eși.
Nu era nici o urmă de pas de om. Mi se părea
în imaginația mea o regiune încă necunoscută de
nimeni, pe care eu o descopăr cu pustietatea ei
încremenită; iar pașii mei căpătau o gravitate
conștientă și plină de importanță. Imaginația lu­
cra atât de intens și de eficace, în cât erau
momente când mă trezeam apucat de groază în
acea singurătate imaculată, ca un om rătăcit în-
tr’o lume pustie în care toate vietățile ar fi
fost înghețate și dispărute. Mă trecea atunci
un fior rece pe tot trupul, mi se părea că pe-o
clipă mi-aș fi dat toate hainele la o parte și un
yânt puternic ar fi bătut direct trupul meu gol.
In fundul viei era o căsuță mică de tot, jumă­
tate din ea ocupată de un pat — unde stăteam
vara când „păzeam” via.
Acolo era punctul „terminus” al expediției
mele. Intr’un zarzăr mic, ciripeau două vrăbii
zburlite, care dormeau subt streșina de stuf a
căsuței. In odae era rece și întuneric.
Ce triste sunt lucrurile dezafectate, rămase fără
rosti...
Răzimat de perete scrutam zarea cu ochii mei
calzi. Depărtarea avea un aspect țțur geografic,
78 DEMOSTENE BOTEZ

cu linii, cu puncte, cu desene în miniatură pe un

fond alb, mat subt severitatea cerului sur.
Linia dreaptă a căii ferate... linia șoselei care
mergea la Dângeni... satul Dângeni... o linie șer­
puitoare care urca dealul spre Brăteni... o alta
măi departe... calea ferată mică a fabricii de
zahăr Ripiceni... totul simplificat la maximum,
ca’ntr’o schiță grăbită.
Ochii mei pluteau peste valea Jijiei și închi­
deam în ei acele priveliști albe, ca de clar
de lună, ca de vis de bolnav, ca dintr’o altă pla­
netă în care nu-i soare, în care nu-s oameni nici
alte vietăți... O sanie trecea peste șes: caii erau
mari, și’n urma lor sania, numai ca o dârăl,
joasă, pe zăpadă...
S’auzea departe un fluerat de tren. Un
fluerat de tren care nici nu sosește, nici nu
pleacă, dar flueră pe loc de-o necunoscută desnă-
dejde. Ce o fi vroit el, atunci?
Via era pe deal. Dominam, mărunțel cum eram,
— o mogâldeață neagră și nevăzută, — acea
vastitate din vale, care-mi apărea atunci de pro­
porții uriașe... cât un continent... E greu de spus
ce nostalgii de demult, din alte vieți sau de mai
târziu, mă țintuiau acolo în fața acestei priveliști
dezolante, pe care o port și acum în ochi.
 LUMEA CEA MICA 19

La picioarele mele, pe puful zăpezii, vedeam

urmele de filigram lăsate de lăbuțele pițigoi-
lor care căutaseră semințe căzute din tulpinele
uscate de burueni. Erau mici drumuri trasate
ou motive de broderie.
De ce mi-ar fi rămas în minte, atât de clar?!...
Cercuri închise ale unui destin dintr’o zi de
iarnă.
Mă întorceam spre casă pe unde zăpada era
mai groasă, încercând să mă țin de-asupra ei.
In urma mea, via rămânea iarăși singură, cași
depărtările de dincolo de ea, până cine știe când,
ca acele regiuni polare care rămân pustii după
plecarea unei expediții, pentru nu știu câte de­
cenii, până ce revine alta...
Seara, când mă culcam, îmi revenea totul în
minte și resimțeam sensația de singurătate, pe
care-o încercasem acolo, — dar de data aceasta
agravată de ideia de întuneric. Parcă mă temeam
acum, retrospectiv, de locurile pe unde fusesem.
Noaptea mi se păreau populate, ca toate locu­
rile singuratice, de spiritele grozave și de-un fel
de întrupări pe care nu le-aș fi putut închipui
și descrie, dar care cu siguranță existau și um­
blau noaptea, fioroase, pe zăpada din vie.
Noaptea, dormeam agitat. „Monștrii” aceia ne-
80 DEMOSTENE BOTEZ

definiți veneau până la mine, călăuziți de urma

pașilor mei pe zăpadă. Și țipam prin somn când
le simțeam umbra de-asupra mea.
Mama era alături; mă desmierda și mă liniștea.
Mama putea totul. Putea să alunge fiarele a-
celea neînchipuite.
Dar multă vreme nu mă mai duceam spre seară
în vie. Nici nu treceam portița care despărțea
ograda de grădină, fiindcă tot ce era neînchipuit
de grozav și de misterios — era dincolo de por­
tiță, și în ogradă nu intra niciodată.

. -ii
 o° — -, s
O, O

’>'0

VRĂBIILE

Aproape tot atât de plină de mistere era ourtea

lăturalnică, din jos de ogradă, lângă ocol și șura
de vaci, pe care erau girezile și stogurile de
sfrujeni.
Girezile erau „gigantice” și una lângă alta,
cu o cărare îngustă între ele. Prin mijlocul lor
era totdeauna întuneric. Și ре-acolo nu umbla
nimeni, niciodată.
Tata aduna din toamnă tot acest nutreț pentru
iarnă. Printre girezi, printre stoguri, zăpada se
strângea în troene. Seara și dimineața, Moșu
Gheorghe ridica în țăpoiu grămezi de strujeni,
și le trântea în eslele din ocol. Numai atunci
era mișcare în acea parte misterioasă a gospo­
dăriei noastre.
Dar seara, după-се eslele erau umplute, și Moșu
Gheorghe se retrăgea, — se apropiau de aceste
»
82 DEMOSTENE BOTEZ

girezi vrăbiile care veneau să se culce în ele.

Toată ziua ciuguleau pe locul de unde se ri­
dicau paele pentru așternut. Era acolo căzută,
și amestecată cu zăpadă, pleavă și poate rari
boabe de orz sau ovăz. Nu știu dacă găseau ceva
să mănânce. Dar toată ziua bătătoreau acel loc,
scurmând cu ciocurile în toate părțile și săltând
mereu pe piciorușe. Atunci când trecea pe acolo
Moșu Gheorghe, — de-odată se înălța și se răs-
frângea cafeniu în aer, ca o perdea vie întoarsă
de vânt, stolul de vrăbii ridicate de jos. Până
atunci, oricât te-ai fi uitat acolo, nu-ți dădeai
seama ce multe sunt. Unele erau pe jumătate
ascunse în pae, altele cățărate pe peretele gi-
rezii. Și zburau toate pe grămada de nueld,
umplând vârfurile lor subțiri de-o strașnică gă­
lăgie și mișcare.
Nu cred să fie vietate mai sociabilă și mai
vorbăreața de cât vrabia. „Țâr, țăr, țâr”, nue-
lele răsunau cât ținea ziua, de un taifas ne­
sfârșit. Și mai săreau de pe o crenguță pe alta,
și își mai așezau penele, și se mai zburleau, și
iar „țâr, țâr” fără încetare.
Și în nici o parte nu le plăcea mai mult decât
acolo. Eră cafeneaua lor... piața lor publică. Ori­
unde s’ar fi dus după mâncare, în ocol, la pae,
 LUMEA CEA MICA 83

în drum, dacă erau speriate, veneau în stol în­

vălmășit exact pe grămada de nuele, unde bine­
înțeles altele se aflau mai dinainte.
Toată puzderia aceasta de vrăbii, pe care
mama nu le putea suferi, fiindcă se băgau și
mâncau tărâțele și grăunțele delà porc și delà
găini, și erau iuți grozav la cioc, — își avea
locurile de culcare în girezile și stogurile de
strujeni: unele numai pe subt streșina șurilor și
a grajdului. Nu era încă nici un semn că ziua se
sfârșește. Numai o ușoară încărunțite a zărilor,
și ca o ceață peste toate, lăsată de sus... și, două
câte două, vrăbiile se apropiau de locurile lor de
culcare. Intâiu se învârteau primprejur, mai ciu­
peau; apoi una dispărea subt o grindă sau în-
tr’o gaură din vârful stogului de strujeni. Nu
trecea o clipă și eșea repede afară. O speriase
ceva. Intra cealaltă. Și jocul acesta se repeta,
într’o enervare vizibilă și într’o panică vibrantă
până ce înserarea începea să acopere totul. Dar
și atunci, din cine știe ce spaimă, câte una tot
eșea afară. Prin întuneric nici nu se vedea bine;
dar s’auzea zborul ei precipitat pe loc, la gaura
culcușului.
Pentru mine și-acum căderea serii, iarna, e le-
84 DEMOSTENE BOTEZ

gafă de aceste amintiri, de nervozitatea vrăbiilor

care se duceau la culcare.
Teama lor nu era totdeauna nejustificată. Une­
ori puneam scara pe câte un stog de strunjeni
și mă urcam încetișor ca să prind vre-una. Dar
strujenii foșneau de câte ori mai urcam o treaptă
pe scară. Turnul acela găunos și aspru de stru-
jeni, vibra până în adâncuri așa că într’o clipă
din zeci de găuri țâșneau sfârâind din aripi,
repezi, cenușii de-abia văzute pe vânătul
cerului, vrăbiile speriate. Și, după aceia, multă
vreme nu se mai linișteau. Eu le pândeam din .
semi-întunerec, dezamăgit, - - și ciudos.
Eram un mic călău, inconștient.
Și intram în casă, odată cu întunericul, în­
ghețat, bocnă.
Odată cu noaptea, o perdea neagră despărțea
toată lumea aceasta pe care o cutreeram ziua.
Ea continua să existe, misterios izolat, în întu­
neric: parcă într’o altă lume, în care-mi era teamă
să intru. Boii, vacile, caii, vrăbiile, sticleții în
cușcă sau în pădure, — toate erau singure, în
noapte. Ideia aceasta mă urmărea în fiecare
seară, cu un sentiment de milă și de admirație
laolaltă.
Toate erau împreună strânse pe un vapor i-
 LUMEA CEA MICA 85

mens, cu punte albă. Și, noaptea ca'ntr’o solemni­

tate universală, ca’ntr’un botez misterios, vaporul
se scufunda încet-încef, până în adâncuri negre și
fără fund, unde stă plutind cum plutesc la adân­
cime submarinele, până adouazi dimineață, când
se ridica din nou, cu toate vietățile amețite de
mister și de viziunea inexistenței.
Și până astăzi, când stau la țară și privesc cum
vine înserarea și noaptea, am această sensație
de lăsare la fund, de cufundare în mister și *n
necunoscut, într’o altă atmosferă în care mintea
noastră nu mai poate funcționa, și — din ce în ce
mai narcotizată — intra în neființă.
 BOII.

Ocolul boilor era pe puntea acestui vapor miș-

terios, ca’n acele încărcături penibile și crude de
animale, pentru Occident.
Din casă, pe geam nu puteam vedea pe de­
asupra zaplazului decât, din când în când, două
coarne, care mergeau singure, și uneori o spinare
cu păr ca cenușa, sburlit, plin de zăpadă în­
ghețată...
...Și ciorile, care veneau și plecau de pe stâlpii
gardului de scânduri.
Dar viața ocolului, care era cu totul indepen­
dentă, — cu boii parcă izgoniți într’un exil, —
nu se putea vedea și înțelege decât din mijlocul
ei. Cu toate' că biata mama a avut un accident,
fiind trântită jos de o vacă și împunsă cu cornul
la buză, — eu nu mă temeam să intru singur în
ocol. O făceam fără știrea mamei. Mă furișam
 LUMEA CEA MICĂ 87

pe poarta care da în curtea ou nutreț și care era

mai izolată.
In ocolul nostru trebue să fi fost vre-o zece
boi și câțiva mânzați, pe care-i creșteam. O
șură mare, așternută cu pae, cu o deschizătură
largă, îi adăpostea de viscol. Eu n’aveam ce face
în ocol. Nici o posibilitate de joacă nu mă atră­
gea, ci numai curiozitatea simplă de a cunoaște
ce-i acolo, și poate simpatia pentru „Ursu și
Florian” — doi boi mărunți, unul aproape negru
celălalt galben deschis, care erau blânzi și pe
care-i iubeam.
Mă apropiam de ei totdeauna fără teamă: capul
lor mi se părea enorm; și ochii negri, ou cear­
căne, cu genele minunate, mă priveau muți
și melancolici. Parcă în viața lor anterioară ar
fi fost doi oameni foarte bine, doi filosofi, care-au
ajuns prin jocul metempsihozei, așa cum erau,
dar care își păstraseră din cealaltă viață însu­
șirile lor deosebite.
Vai, cum mă lăsau să mă joc cu ei! Le umblam
cu mâna mea mică pe frunte, prin părul creț și
aspru, pe subt ochii pe unde se prelingeau tot­
deauna lungi înlăcrimări, pe gâtul gros care a-
tâma în jos, moale și cald, pe ceafa tare, lată și
88 DEMOSTENE BOTEZ

crăpată de bătătorîrea jugului, pe coamele lucii

și pe crupa lor grea și musculoasă...
Și ei sjțăteau neclintiți, din când în când în­
chizând ochii, poate din cine știe ce tainică plă­
cere, poate pentru a închide depărtate și trans­
cendentale melancolii. Le simțeam capul și gru­
mazul, grele, ca subt un blestem.
Ursu mânca de toate. Și-i aduceam mămăligă
rece, pâne uscată, curățitură de cartofi, morcovi,
mere... Le mozolea puțin în gură tacticos, pri­
vind în vid, cu gâtul întins și iar lua altă bu­
cată.
Când plecam de lângă el, mă urmărea ca un
dulău gigantic și blând. Copitele-i sunau ca niște
bocanci cu talpa de os, prin bolovanii înghețați
ai ocolului.
Ceilalți boi stăteau împrăștiați, unii în șură,
alții afară la adăpostul păreților ei, alții laeslele
mari, mâncând. Toți aveau părul sburlit de frig
și de o boare înghețată care-1 făcea să vibreze
nervos și des. Și îmi dădeau aceiași neurastenie
neînțeleasă, pe care mi-o dau și astăzi fiarele săl­
batice închise în cuști, în grădinele zoologice sau
la circuri. Le bănuiam o mare și adâncă plic­
tiseală.
In șură, am văzut boii când se culcă. E ca o
 LUMEA CEA MICA оД
2 sibiu»
о //
penibilă prăbușire. întâi parcă ar căuta, cu caf-? o o’'
pul, locul cel mai potrivit — așa îl poartă într’o
ondulare leneșă, la dreapta și la stânga. Pe
urmă îngenunche naiv și impresionant picioarele
dinainte, unul după altul. Apoi urmează o aple­
care a întregului trup mătăhălos pe-o parte, cu
picioarele de dinapoi dedesubt și în lături, și-
atunci masa aceia de carne parcă se prăbușește,,
clătinându-se. Și chiar jos se mai agită un timp
până ce se așează. Și apoi. începe o liniște șl
o imobilitate grea, apăsătoare, definitivă. Boul
oftează greoiu și lung pe nări.
Capul stă în aer, fără reazăm — tare și masiv.
Și parcă s’ar gândi colosal, cu о putere egală.
greutății lui.
Nu după mult timp începe să rumege. Pielea,
gâtului care-i atârnă creață și moale, are un
spasm brusc. Și ca un nod al gâtlejului dinăun­
tru ceva, ca un pumn pe care l-ar fi înghițit
fără să știe curge, înaintează spre gură. Și.
fălcile cu gingii ca din cauciuc încep un mestecat
Jent, mecanic, monoton.
Ochii parcă se închid puțin: genele negre se
apropie împaenjenite, fot ce-i în jur trece ca’ntr’o-
ceață, și mestecaful continuă, continuă...
90 DEMOSTENE BOTEZ

Deșertul de subt coaste, de sus din flancul

piciorului din spate, tresaltă iar în alt spasm;
și alt pumn lunecă învârtit pe gâtlej...
Și’n șură se aude, surd, mestecatul acesta a-
dormit.
Acum, când adun aceste reminiscențe, când le
privesc deaproape, îmi dau seama și înțeleg pen­
tru ce odată boul a putut să fie zeu.
Și-i foarte probabil că numai cu un asemenea
zeu, lipsit de isterie, plin de calm, lipsit de
ambiții deșarte și grandilocvente, muncitor, de-
sinteresat și modest, — oamenii puteau să aibă
alte concepții și o viață mai liniștită și mai
bună.
 CIORILE

Paraziții acestor zei în decadență, erau în oco­

lul nostru ciorile. Din zorii zilei și până seara,
erau oaspeții ocolului — când pe gard, când jos,
în murdăria înghețată.
Erau neînchipuit de simțitoare și de agere.
Călcau marțial, ca la o defilare printre bolovanii
amestecați cu pae, cu balegă și cu ghiață. Și
de-odată se opreau cu ciocul în sus, cu ochii în
toate părțile, atente, nemișcate... Li se păruse
ceva. Și iar continuau mersul marțial, cu capul
ridicat, cu pieptul bombat, cu aripile fracului,
aspre, lucii, până în pământ... De-odată începeau
să bată cu ciocul un bulgăre înghețat. Dar o
bătae strașnică; proptite în picioarele subțiri,
înfipte în zăpadă ca niște sârme de umbrele1,
trăgeau cu ciocul puternic, cu gestul unui om care
ar bate cu o cazma.
92 DEMOSTENE BOTEZ

Bulgărele era înghețat. Cioara se încăpățina,

hotărîtă. Și loviturile ciocului se auzeau, poc­
nind, până ce bulgărele ceda. Din sfărâmăturile
lui, alegea ceva, lua în cioc și zbura pe un stâlp
de zaplaz. In tăcerea sonoră a emii, aripile lor
aveau un zbor fâlfâit — parcă cineva ar fi scu­
turat un covor.
Erau total disprețuitoare și indiferente față
de boi. Parcă nici n’ar fi existat.. Uneori chiar
se lăsau din zbor pe spinarea lor și începeau
să tragă cu ciocul de pe ceafă să le smulgă
părul de pe spinare.
Poate de-aceia, altădată, boul Apis n’a mai
putut menține prestigiul de zeu.
Era dispreț sau numai deprindere?!
In schimb, aceleași ciori simțeau omul imediat.
II descopereau cu ochii lor rotunzi și goi, cu care
parcă vedeau prin scânduri, prin perete. Și cu o
iuțeală uimitoare, zburau imediat. Chiar de mine,
mic cum eram, se speriau întotdeauna. Și oricât
de inofensiv am fost, nu s’au putut deprinde cu
mine. Când mă vedeau intrând în ocol, cum au­
zeau țăcănitul zăvorului, începeau să fugă întâi
pe jos, sărind caraghios, cu amândouă picioarele
alături și deschizând puțin aripile ca să le salte;
 LUMEA CEA MICA 93

și-apoi grăbind și mărind din ce în ce mai mult

salturile acestea, se ridicau și zburau...
N’aveau încredere în om. Era spaima lor.
E-adevărat însă că pe girezile și stogurile de
strujeni, atârnau de-un picior, cu capul în jos,
cu aripile desfăcute și țapene, clătinate de vânt,
ciorile împușcate de fratele meu Jean, și care
serveau să le sperie pentru ca ciorile vii să nu
scurme și să împrăștie vârfurile de gireadă.
Acest „memento” concret, însă, nici el nu avea
totdeauna efectul dorit. Și în zilele de viscol cio­
rile înegreau coama girezilor.
Numai prezența omului, oricât de discretă ar
fi fost, le alunga, speriate. Și pentru aceasta însă
erau gradații subtile.
Când Moșu Gheorghe intra în ocol, fără nimic
în mâni, ciorile se fereau de el; țupăiau grăbit
urmărindu-1 cu ochii, și nu zburau.
Dacă însă intra cu o furcă în mâni, - - îl pri­
veau o clipă cu capul în sus și se ridicau brusc,
așezându-se pe gard.
Iar dacă lua pușca cu gândul să mai împuște
una ca să o atârne pe gireada de pae, ciorile-1
simțeau dinainte de a se apropia de ocol. Una
d7n ele croncănea alarmant; și toate plecau de-
94 DEMOSTENE BOTEZ

departe, spre vale, atunci când Moșu Gheorghe

se apropia de-abia de poarta ocolului.
Pe urmă, pentruca totuși să poată împușca
una, trebuia să se ascundă în șură, după ușorul
deschizăturii și să pândească multă vreme, fi'
indcă nici așa nu era destul de discret ca să nu-1
simtă, de îndată ce ciorile scoborau din zbor.
Victima nu cădea niciodată vre-una din cele
vioae și prudente, ci up a din acele ciori „pesi­
miste”, ou zborul moale, care stăteau zgribulite,
cu penele înfoiate de parcă ar fi fost bolnave.
Acelea ședeau pe loc, umflate ca niște bulgări
de cărbune, cu ciocul ca de com, între pene.
Când venea seara și cerul era tulbure ca o apă
înghețată, ciorile de pretutindeni se adunau în
armate și treceau în zbor, pe sus, înegrind văz­
duhul. Aveai impresia că curg, luate de un șu-
voiu de apă nevăzută, care le duce val-vârtej spre
pădurea de pe deal, sau spre salcâmii înalți delà
marginea satului Strahotin. Mii de croncănituri
acopereau înălțimile, cașicum toate ar fi stri­
gat „ura! ura!” la acest atac nesăbuit. Curgerea
aceia neagră și cu mișcări ondulate și repezi, se
întindea spre Apus, în valuri curgătoare și din
ce în ce mai dese. îmi venea să mă fac și
mai mic, subt această deslănțuire uriașă.
 LUMEA CEA MICA 95

Când se liniștea cerul, cădea și noaptea.

Dar în pădure, crengile copacilor se îndoiau
subt puzderia ciorilor, ca subt greutatea unor
fructe blestemate; și vacarmul asurzitor tinea
până noaptea târziu. Uneori, în câte o margine
de pădure, intrau în panică— speriate de cine știe
ce. Atunci, puternic, fioros, se ridicau despoind
copacii, flamuri negre de aripi. Și croncănitul lor
înfiora noaptea. Parcă însăși copacii s’ar fi ple­
cat subt un cutremur, și ar fi vroit să se smulgă
din rădăcini și să se ridice în sus.
Și multă vreme... până la miezul nopții, se
auzeau aripi bătând grăbit, nesigur și puternic,
și croncănitul isteric al unei ciori izolate, care
nu-și găsea loc, ca un blestem negru peste pădu­
rea uscată.
Pământul întreg, alb, tăcut și înghețat, părea
atunci subt stăpânirea lor.
Oamenii umblau atât de rari și de tăouti, pe
pământ!
 EXPEDIȚIE DE IARNĂ

Iama nu se mergea la câmp de cât foarte rar:

pentru adus pae sau pentru cărat lemne.
Sania de boi, din lemn, cu „tălpici”, cu țăpuși
în cele patru colțuri: divan somptuos de pae în-
foiate, era trasă în mijlocul ogrăzii. Acolo se
înjugau boii : de obiceiu Ursu și Florian, care
erau cei mai blânzi și mai ascultători. Când
mă urcam în sanie, nu mi se vedea decât vârful
nasului. Dar pe subt streșina căciulii, ochii mei
umblau în toate părțile. Și așteptam plecarea.
Mama nu vroia să mă lase, ca să nu îngheț.
Tot drumul cu dus, cu încărcat, ou întors dura
până pe la ora două după-amiază. Dar Moș»
Gheorghe mă proteja. Se făcea că nu mă vede
și... mă descoperea de-abia după ce ieșeam di»
•ogradă.
Prin sat, pe drumul bătătorit și cu bolovani
 ■J-,-
LUMEA CEA MICA 97

înghețați, sania era trântită când într’o parte

când în alta, hodorogind sonor, - ca un fel
de instrument muzical, mare, din lemn. Bocăni­
turile în bolovani răsunau prin tălpile săniei,
prin încheieturile cu cuie de lemn, prin podul de
scânduri, până în creștetul capului meu. Jugul
de pe cerbicea boilor juca smuncit.
Când eșeam la câmp însă, sania începea să
plutească lin, ca o plută pe-o apă care-ar fi
curs liniștit. Se auzea subt tălpi fâșâitul lor pe
zăpadă. Sania luneca în voe, de-odată ușoară
ca un fulg. Parcă ar fi mers singură.
Pe subt marginile gugiului meu din cap, ve­
deam câmpul alb și pustiu întinzându-se fără
de sfârșit până ce se întâlnea cu cerul, făcând
una.
Și albul acela vast începea să curgă lin, de-
abia simțit, pe lângă sanie până în depărtări,
pe subt sanie... Și pădurea din dealul Brăteniloi
aluneca din ce în ce mai departe în urmă, și-
apoi se ducea ușor spre stânga, tot mai ștearsă,
mai cenușie, je a umbra ei...
Și satul Buhăceni din vale luneca mut, cu aco­
perișul roș al morii, de-aici văzut numai cât o
cărămidă... și gara delà Dângeni... Toate aveau
7
S8 DEMOSTENE BOTEZ

o existență aproape ireală ceva neînchipuit de

șubred, de efemer, de instabil...
Și-așa, iată-mă ca pe-o mare, ca ре-un ocean
alb, înghețat, pe care sloiul imens ce purta tot
ceia ce vedeam eu împrejur, plutea în neștire,
sonor și fără de scop.
Mintea mea începea să se încurce, ochii să
amestece lucrurile, să aibă - halucinația zăpe­
zii, cu ceva mai alb și mai crud de cât ză­
pada, într’o viziune de cretă, din cap. Și mă sim­
țeam amețind, cu o sudoare rece pe frunte, cu
un gol și un leșin nespus în stomac. închideam
ochii. Fâșâitul tălpilor săniei mă urmărea în u-
rechi, parcă intra și în ochi, în creer, în toată
ființa mea.
Și pe calea aceasta a auzului, fără să văd, cu
ochii închiși, simțeam încă prezentă, continuă,
acea plutire amețitoare, acea învârtire lentă a
pământului subt sanie și împrejur.
îmi simțeam pleoapele calde și aveam nevoia
să respir adânc aerul rece.
Mergeam cu ochii închiși; dar albul zăpezii,
acel alb obsedant și mișcător, ca o mare, trecea
prin pleoapele închise. II simțeam subt pleoape,
străbătând ca lumina printr’o sticlă mată. Era
poate numai imaginea luminii, dar mai tare de
 LUMEA CEA MICA 99

cât ea deși mai artificială, ca un clar de lună

sau ca o spumă rece.
Și mai mult de cât să închid ochii, să strâng
pleoapele cu voință, — nu puteam face. Albul
zăpezii era totuși dedesubt, în ochi și dincolo
de ei, în cap, în creștetul capului. Mă lăsam în
voia leșinului ce mă cuprindea, cu gândul că voi
adormi, că voi putea în sfârșit să trec dincolo de
acest câmp învăluitor din mine.
Sania luneca de-odată lateral și se oprea brusc
de un bolovan înghețat. Atunci tresăream spe­
riat. Un naufragiul?...
Burueni uscate în linii lungi însemnau și-acum
ogoarele, cu încercarea copilărească de a împărți
în fâșii imensitatea aceia albă. Pe un hat, punct
negru: un uliu... încetul cu încetul se distinge si­
lueta lui de urnă funerară. Sania lunecă. Uliul
întinde leneș aripile, face un viraj și plutește
peste câmpul pustiu, la mică înălțime. Se duce,
se depărtează, din ce în ce mai mic. Și albul
câmpului e și mai nesfârșit.
...In față, cu picioarele pe proțap, stă Moșu
Gheorghe. La cârmă... E îmbrăcat într’un cojoc
imens. Delà brâu în jos are falduri largi ca de
rochie Malakof. Ii văd numai spatele imens de
100 DEMOSTENE BOTEZ

piele lucioasă a cojocului, și câteva nițe de ber­

bec eșite pe la ceafă.
Flueră întrerupt... Parcă ar cânta niște strofe
muzicale, cu interval lung între ele. S’aude
o melodie și apoi iar fâșâitul săniei și tăcerea de
cristal a câmpului... și altă strofă muzicală. E
o artă ascunsă în aceste pauze prelungi.
Din când în când, deșteptând tăcerile, s’aude
un: „Hai, Florian”, iar harapnicul lui împletit
șerpuește pe sus în fulger de scrum și se încon-
voe într’o plesnitură surdă...
începea să-mi fie frig la picioare. Le vâram în
pae și mișcăm degetele cu conștiinciozitate.
In afară de uliul care a zburat și nu se mai
vedea, nici o vietate nu se simțea pe tot câmpul.
Un vânt ușor și rece trecea peste toate, delà
Răsărit la Apus, ca un curent subțire de apă
nevăzută.
La arie, șirele de pae de-abia se vedeau din
troenele de zăpadă. Opream în fața lor. Moșu
Gheorghe sărea din sanie și începea să strige;
— Vasile-el Măi Vasile-el...
Nu departe de drum era o casă mică: o tindă
îngustă și o odae care servea de adăpost lui
Vasile, omul care păzea.
Era o liniște înfiorătoare. De îndată ce înceta
 .■3110 l’X A I
S t ЯU
_______
LUMEA CEA MICA

chemarea lui Moșu Gheorghe, care mai răsuna

puțin și după ce se termina, până în depărtări,
tăcerea îngheța iar împetrită, solemnă, gro­
zavă...
In pacea aceia, ca un țăcănit de cucoașe de
armă care n’au luat foc, se auzea cleampa de la
ușa casei; și pe ușă cu un nour de aburi și fum
după el, eșea Vasile, cu capul aplecat ca să poată
trece pe subt pragul de sus. încruntat, cu barba
aspră ca o spinare de ariciu, cu fața umflată
de somn, cu ochii mici, palid, într’o polcă de
lână, Vasile părea supărat și ursuz.
II deranjasem. Stătea acolo singur luni în­
tregi de iarnă, fără să vorbească cu nimeni, fără
să vadă pe nimeni, de cât pe Moșu Gheorghe
care venea după pac, și rareori pe tata când
trecea ре-acolo să vadă ce mai este. Și dormea
toată ziua și toată noaptea.
Ce-o fi gândit oare chiar în puținele ceasuri
când era treaz?!... Vijelii și viscole treceau des-
lănțuite, zguduind casa din temelii, fluerau si­
nistru și prelung în horn și zgâlțâiau ușa din
țâțâni. Troenele îi înconjurau căsuța până la
streșină. In orice noapte, nămeții l-ar fi pu­
tut acoperi și îngropa pentru totdeauna. Și
Vasile sta singur, acolo. Azi l-aș crede înfrățit

552874
102 DEMOSTENE BOTEZ

ou universul și cu măreția lui, dacă aș ști că

el și-a dat vreodată seamă de ceiace trăește.
Nici o vietate nu era prinprejurul casei. Vântul
luase și dusese tot în sat, la adăposturi chiar
sălbătăciunile.
Vasile mormăia ceva neînțeles, vârînd cape-
tele mânecilor una într’alta. Poate că nici nu
mai putea vorbi. Eu mă uitam la el cu spaimă
și cu admirație. Nu înțelegeam nimic. Azi mi
se pare grandioasă această putere de izolare.
Ce o fi fost oare, lumea aceasta pentru el?
Până unde se întindea, și ce însemna?...
Vasile era poate numai un izolat ursuz și săl­
batec. Stătea acolo singur în chip firesc, fără
punct de vedere, ca urșii, ca lupii. Totul era atât
de simplu!
Când vorbea, nu se uita niciodată la om. Parcă
privirile i se opreau la marginea căciulii. De
altfel nici nu vorbea; mormăia ceva neînțeles,
monosilabic, ca un fel de limbă a lui limba
singurătăților.
Vasile da pae dintr’un capăt început de gi-
readă și Moșu Gheorghe încărca sania.
Asta dura — poate o oră, poate două... Pe
mine, în timpul acesta, mă vâra în căsuță să
mă încălzesc.
 LUMEA CEA MICA 103

Inlăuntru era un miros acru și înăbușitor:

fum, amestecat cu aburi umplea toată camera, și
mă trezeam ca într’o etuvă stricată. La început1*
nu puteam distinge nimic. Pe urmă se deslușea
cu greu o grămadă de pae lângă sobă: un pat
cu fân așternut pe el, două lăicere zdrențuite
și un cojoc. O masă subt geam, un scaun scund
cu trei picioare, un ceaun murdar... Soba era
crăpată și vine negre de fum șerpuiau în toate
părțile pe varul cojit, ca ре-un pergament is­
toric. Ghiața pe geam era groasă; iar subt el,
peretele ud și căzut până la nuelele îngrădite
care rânjeau ca un schelet.
Pe gura sobei, fără portiță, se vedeau încă
înroșite dedesubt și negre-fumurii de-asupra, ur­
mele de scrum ale ultimului mănunchiu de pae
cc arsese. Pe geamul ferestrei acoperit de ghiață,
mat, nu se putea vedea nimic afară. Și lumina
care venea pe acel petic sur, era murdară, de
nor plumburiu... Vai ! Cum semăna a închi-
soare!...
încetul cu încetul, ochii mei se deprindeau cu
fumul și cu aburii din odae. La un moment, se
vede că soarele eșise afară din nouri și o scă­
părare se strecură pe ochiul geamului. Ghiata
se coloră în roz, în violet, în albastru; și se făcu
104 DEMOSTENE BOTEZ

de-odată .ca o icoană colorată, pe sticlă, care

realiza subt ochii mei o minune. Așa era de
naivă, misterioasă, transparentă și de delicată.
Dar asta — o clipă... Soarele intră iarăși în
nouri ca cenușa, minunea încetă și icoana dispăru
ca o arătare divină. Cenușiul mat și murdar,
ca o apă în care s’ar fi spălat rufe, începu să
outreere, să se depună în straturi, să plutească
în odae: aquariu de apă tulbure, cu relicve do­
mestice mizere, luate și scufundate de o inundație
cu mâl galben.
Stăteam pe scaunul cu trei picioare la gura
sobei, ca un pui de dihanie, prins acolo pe
câmp și închis. Ochii mei mergeau în toate
părțile și înregistrau ca într’un act de subtil și
savant spionagiu, printr’un procedeu nevăzut
încă.
Scrumul de pae schimba de culori: firele de
jos, ca sârma înroșită, se răsuceau, păleau... după
svâcniri de pară, deveneau negre și imobile, în­
câlcite, aspre și delicate. Uneori, poate trecea
ре-afară pe sus o adiere mai iute de vânt, fiindcă
de-odată jarul se îmbujora înviorat, cașicum ci­
neva l-ar fi electrificat; apoi paloarea redevenea
și mai ternă, și mai moartă. Fire de cenușă se
 " Ci

LUMEA CEA MICA Sibiu

&
ridicau de de-asupra și porneau spre fundul si о

bei, ca praful fin și ușor al unui viscol.

Vasile, un estropiat, cu mânile lungi care-i
treceau de genunchi când mergea, cu umeri
strâmbi, — cel drept mai jos și cel stâng mai
sus, - cu capul bălăbănind, mereu în jos, cu
buzele cărnoase și nasul gros... era de meserie
păzitor de .câmp.
Păzise hambarele din marginea pădurii la Sta-
vri, stivele de lemne la Guranda, niște mașini
vechi la Mavrocordat. Nu numai că nu văzuse
vre-un oraș sau măcar vre-un târgușor din Mol­
dova, cândva; dar nici în sat nu scobora, cu
anii. Nimeni nu știa de unde-i de loc. Nu avea
nici un fel de rudă. Era parcă născut direct din
pământ, pe un deal, pe câmp; și a rămas acolo,
ca’n preajma lutului din care s’a iscat și a în­
ceput să miște.
Cât ținea iarna nu-1 vedeam de cât puțin și
rar. Ii aduceam făină, sare, cartofi, fasole și
brânză. Vara însă se amesteca la lucru cu ceilalți
și făcea treburile cele mai grele, de care se
apuca singur ca un om predestinat. Știa tot­
deauna, la fiecare lucru, ce anume are de făcut —
ca un fel de specialist, de lucrător calificat:
pentru cărat gunoiul, pentru bătut popușoi, pen-
106 DEMOSTENE BOTEZ

tru primit paele și pleava delà batoză, la tree-

rat... Și lucra încet, tacticos, cu capul în piept.
N’am știut niciodată dacă era rău sau bun,
pum e greu de știut precis, și te îndoești bănui­
tor și cu teamă totdeauna, de o sălbătăciune
îmblânzită.
Și-apoi, bunătatea sau răutatea presupune ra­
porturi cu alți oameni. Vasile, chiar când lucra
la mașina de treerat cu alți treizeci de oameni,
lucra cașicum ar fi fost singur.
E cel mai singur om pe care l-am văzut
care se poate închipui.
La mâncare, el venea totdeauna cel de pe urmă,
jenat, ca un câne bătut și fugărit, care to­
tuși nu are ce face de foame și se apropie de
oameni. In palma lui largă ca o lopată de fontă,
primea bucata de mămăligă și boțul de brânză
și se retrăgea să mănânce singur subt o gireadă
de pae, tot ca acei câni bătuți și hăituiți din toate
părțile, care, - - și atunci când li se dă de mân­
care, - se uită chiorâș și bănuitor, și se duc să
mănânce, departe de tot, unde să nu-i vadă ni­
meni.
Toți oamenii îl știau. Nimeni nu mai era sur­
prins de felul lui de a fi și nu-i mai spunea
nimic. Vorbeau rar cu el, și-atunci numai ca să-l
 LUMEA CEA MICA 107

arate ce are de făcut. Nici el nu încerca sau nu

pretindea mai mult. Nu știu care o fi fost lumea
din el; dar aceasta din jur era redusă, mică,
săracă, înfiorător de izolată. Poate cea dinăuntru
nici nu exista de loc. Pentru el, cuvintele, râsul,
cântecul erau cu desăvârșire inutile, și trebue să
1 se fi părut stranii, neînțelese sau ridicole, ■—
așa cum ni se par nouă acele manifestări și obi­
ceiuri pe care le vedem la cinematograf la alte
rase de oameni din Indii, din Junglă, din sudul
Africei... sau despre care citim într’o carte...
De mirosul greu și aproape lichid și vâscos din
căsuța paznicului mă durea capul.
Și după ce mă dezghețam puțin și simțeam
hainele calde pe mine, eșeam afară prin paele
din tindă. Mă lovea lumina curată a zilei, și aerul
tare. Parcă de-odată mi-ar fi dat drumul dintr’o
cușcă mirositoare de menajerie, ре-un vârf de
munte. îmi venea să mă frec cu zăpadă,
pe mâni, pe față, în nări... să mănânc zăpadă,
să mă curăț de mirosul acela acru de fum, de
fasole fiartă, de varză murată !...
Sania lui Moșu Gheorghe era acum un cub
imens de aur, cu colțurile și marginile perfecte;
iar el, de-asupra, cu furca în mână, așeza palele
de pae pe care i le arunca Vasile. Moșu Gheor-
108 DEMOSTENE BOTEZ

ghe era cel mai mare artist la încărcat pae. Asta

era marea lui vocație. Carăle încărcate de el nu
aveau numai liniile perfect echilibrate pentruca
acel mare cub mobil să se poată menține în
orice poziție și pe orice drum de coastă, dar
ăveau o majestate impunătoare, ceva grandios...
ceva caracteristic, ca o pecete, ca un brevet a
ceiace eșea din mânile lui Moșu Gheorghe. Dă­
deau o sensație de mare siguranță, de arhitec­
tură perfect calculată, de zidire sigură și centrată
fără greș. Partea de dinainte a încărcăturii era
puțin ridicată la colțuri, fără alt rost de cât o
preocupare artistică, și asta dădea un aer
marțial și agresiv.
Moșu Gheorghe nu calcula nimic, nu învă­
țase nici o „școală” pentru asta. Lucra din in­
stinct, și sigur.
Mă uitam la el. Grămada de pae pe care i-o
arunca Vasile, îi cădea la picioare și’l în­
gropa pe jumătate. Se mai vedea numai delà
brâu în sus... și încă și atât învăluit într’un
praf auriu. Pe căciulă îi atârnau fire lungi de
pae. Ii atârnau fire și după ureche.
Grămada de pae primite era degrabă împrăș­
tiată, rânduită. Furca lui cu coada lungă și lu­
cioasă, ca de bambus, dansa în mișcări meșteșugit
 LUMEA CEA MICA 109

aduse de parcă ar fi țesut ceva din borangicul

acela încâlcit, galben și bățos. Gesturile largi
aveau siguranță și erau elegante. Uneori coar­
nele furcii se zăreau scânteind, împătrit, goale,
scoase din țesătura complicată a paelor; și apoi,
ca într’un finisaj delicat de înaltă artă, presura
pae pe margini, complectând linia dreaptă ou o
perfecție uimitoare.
Și doar Moșu Gheorghe, de sus de unde era,
nu vedea nimic; nu știa cum arată de jos, de
pe margine, sania lui încărcată. El o încărca însă,
oarecum pe de rost, ca acei muzicanți rafinați
și artiști, care cântă cele mai grele și mai com­
plicate bucăți, fără partitură.
Arhitectura aceasta părea la început șubredă,
efemeră, ca o spumă galbenă. Furca lui Moșu
Gheorghe îi da consistență, bătătorind marginile,
colțurile... Și alt strat de pae urma.
încetul cu încetul, clădirea de miere și beteală
de pe sanie creștea, și Moșu Gheorghe era tot
mai sus. Nu-i mai vedeam de cât căciula din
cap și coada furcii ca un vârf de toc care ar fi
desenat ceva fantastic.
El singur știa când e gata. Nici o pală de pae
în plus nu mai mergea. Opera lui era desăvârșită
și definit^, cum se definește o sferă.

i .............................................. 1 I
110 DEMOSTENE BOTEZ

încărcătura nu era nici ascuțită, nici prea lungă.

Când totul era gata, mă aburca pe mine de­
asupra. Pentru asta veneam... pentru bucuria a-
cestei reîntoarceri, sus, pe sania încărcată cu
pae bucurie amestecată cu spaimă și cu un
sentiment de covârșitoare grandoare.
In jurul săniei, pe un cerc destul de larg, nu
vedeam nimic. Marginile ei acopereau oamenii
de jos, boii. Auzeam dedesubt, ridicându-se în
sus, cuvintele.
„Să te ții bine, și să nu te apropii de poale”.
El grebla pereții încărcăturii.
Eram afundat în pae până la genunchi, dar
roată’mprejur orizontul era altul: parcă el în­
suși suspendat, ridicat de-asupra pământului. E
greu de definit ce era atunci în capul meu. Mi se
părea însă sigur că sunt grozav de sus, că stă­
pânesc de-acolo tot universul, că fac act de mare
bravură... că nimeni nu-i ca mine.
Dealurile abrupte se ridicau în serie unul
după altul înspre Botoșani. Fiecare era însem­
nat cu un grup de copaci pe creastă, cu o ma­
gazie, cu girezi de pae. Și toate erau scufundate
într’o singurătate și într’o liniște neînchipuită.
Totul era astfel situat pentru lunga eternitate
a pământului înghețat.
 LUMEA CEA MICA Ill

Și eu eram așa de mici

Moșu Gheorghe trebuia să se ducă de­
parte de sanie pentruca să-mi vadă căciula și
capul. Eram o mogâldeață neagră pe rumenul
auriu și lucios al paelor — mai mic de cât uliul
de pe hat...
Subt mine se auzi vibrația lemnului sonor din
tălpile săniei : Moșu Gheorghe înjuga boii.
Mă culcam pe burtă și mă trăgeam încet spre
marginea din față. Boii mi se păreau mici, ca
doi boi de circ, ca două jucării. Le vedeam *
numai spinarea, pântecele larg în lături, capul
mic în fața jugului și coarnele. Parcă n’ar fi
avut picioare și ar fi urmat să lunece și ei ca
sania, pe burtă.
Dar de-abia când a pornit sania și când -am
văzut că toate dealurile dimprejur au curs încet
și lin într’o parte; că eu sunt centrul acestui
univers alb care lunecă până’n depărtări ame­
țitoare, cât puteam vedea cu ochii, îmi dădeam
seama ce sus sunt și ce măreție stăpânesc.
Fâșâitul săniei nu ajungea până la mine. S’au
zeau numai rari scârțâituri la proțap, la coar­
dele de tei care-1 legau de tălpi. Sania luneca
singură. Nu vedeam nimic împrejur. Realizasem
o minune. O bucurie fără margini năvălea în
I 12 DEMOSTENE BOTEZ

tot trupul. Mă simțeam surâzând cu ochii mă­

riți, cu fața luminată de această necunoscută și
lăuntrică bucurie.
De-aceia disprețuiam eu săniuța!
Când ajungeam de-asupra satului, priveliștea era
fără de sfârșit. Se deschideau, la dreapta și la
stânga, orizonturidepărtate, la zeci de kilometri,
de-alungul văiiJijiei. Calea ferată, șoseaua, sa-
tele se vedeau acum, de-acolo de sus, simple,
clare, ca’ntr’o hartă cu reliefuri de ghips. Și eu
veneam parcă din cer.
Dar de-aici începea și încercarea cea mare:
pornea scoborîșul spre sat. Sania se repezea
mânată de propria ei greutate și căuta să capete
viteză, pe când boii - înfipți în picioarele dina­
inte — popreau cu jugul, după cap, în coarne.
Neputând să pornească nestăpânită înainte, sania
luneca pe coastă, lateral, pe-o rază de semicerc,
pornind brusc la o parte. Când se oprea în vre­
un bulgăre înghețat, sau în zăpada rășluită dc
tălpi, s’auzea trosnind toată lemnăria săniei și
eu eram aruncat în genunchi.
„Dacă se răstoarnă”? — îmi era singurul gând.
Aoum nu mai aveam liniștea să mă uit și să
admir cum peisagiul se ridică în sus cu ape,
cu dealuri, cu sate, totul ре-un alt taler de ba-
 LUMEA CEA MICĂ из
lanță și eu singur cu sania încărcată pe celălalt.
Eram tot numai încordare și așteptare: merge
drept... se hârtoae la dreapta, cât... până unde...
mă răstorn... nu...
Și cu frica aceasta mă trezeam deodată lune­
când pe lângă clopotnița bisericii, la înălțimea
acoperișului ei, văzând peste zăplaz și prin cele
două ferestre, dintr’o parte în cealaltă.
Uitasem de frig.
Când mă dădeam jos din sanie, luat de sub­
țiori, și cu picioarele atârnând în vânt până ce
mă apuca tata, de-abia atunci îmi dădeam sama
că sunt înghețat, că nu-mi mai simt mânile, nasul,
urechile. Numai picioarele care erau în pae mai
erau ale mele. Nici nu puteam scoate un cuvânt.
Auzeam ca prin vis dojana speriată a mamei.
Asta ți-a trebuit, drac împelițat... am să-ți
arăt eu ție...
Eu tăceam, mă lăsam desbrăcat de palton, mă
simțeam ca de lemn... dar în mintea mea, cu
abilitate, cu acea taină care este a copilăriei,
nedezlegată încă, developam priveliștele văzute;
și puneam clișeele în camera cea mai delà fund
a amintirilor, ca să nu se uite niciodată, și să
poată fi scoase proaspete oricând.

$
 CU MAMA

Casa noastră, ou cerdac în față, avea la mijloc

un antret mic, în dreapta „odaia cea mare”; iar
în stânga două odăi cu ușă. între ele: una, în
care era biuroul tatei și cealaltă, din spate, în­
gustă de vre-o doi metri și lungă de vre-o patru
— era totdeodată și bucătărie de iarnă pentru
noi, și sufragerie, și odae de culcare, și odae de
stat toată ziua.
Când eram copil, în aceste două camere îmi
făceam viața.
In camera mică era o plită, continuată cu o
sobă înaltă care servea și de perete dinspre
biuroul tatei. In fund, cât era de lată odaia :
un pat larg, din sobă până’n peretele opus, un
dulăpaș, o masă ; iar dinspre geamul care da
spre bucătărie alt pat.
Patul din fund, delà sobă, era al nostru: al
țratelui meu Jean și al meu.

■
 LUMEA CEA MICA 115

Când mă întorceam cu sania de pae, mama îmi

scotea paltonul, șoșonii, ghetele; mă descingea
și mă trimetea pe patul din fund care ajungea
până’n sobă. Mă văd și acum cu picioarele
strânse subt mine, de-abia mișcând degetele pe
ascuns în ciorapi, cu ochii mari deschiși în lu­
mina ce venea pe geam. Atunci încă odată me­
moria mea repeta ceia ce-a fost în ziua aceia,
toate peripețiile, cu tot се-am văzut...
Și’n inima mea simțeam un val de fericire.
Obrajii și mânile-mi ardeau, — să exploadeze.
Pulsul îmi bătea în tâmple, în fiecare deget,
în față, pe obraji. Zvâcneam tot. Mama spunea
că iesă frigul din mine.
Și ca să iasă și mai tare, îmi da un ceai fer-
binte, îmi picura puțin rom. Aroma romului și
a ceaiului umplea toată odăița, și multă vreme
rămânea acolo, ca un parfum de grădină exo­
tică. Aroma aceia o port și-acum în memoria
mirosului meu. Și astăzi, de câte ori beau ceaj
în pahar, îmi aduc aminte de ceaiul pe care mi-1
da mama, de aroma ceaiului și a romului din o-
dăița scundă în care am copilărit, cu culoarea
lui de zahăr ars, în lumina ferestrei...
Simțurile mele urmăreau înghițiturile de ceai
116 DEMOSTENE BOTEZ

pe gâtlej, în stomac, călăuzite de ferbințeala lui

Care-mi făcea atât de bine, ca într’o delicată
preparație pentru o radiografie internă. In fundul
paharului, rămânea la sfârșit, ca un mâl ro-
șietic și cleios — zahărul încă netopit, îmbibat
de ceai și de rom. Era cel mai bun lucru. Parcă
toată aroma se refugiase și se concentrase a-
colo, Era ca un fruct prea copt, topit.
Mă apuca o dulce toropeală, ca o ușoară tre­
cere în vis. Pleoapele mi se închideau. In ca­
drul de lumină al ferestrei, mai vedeam odată
trecând silueta neagră a mamei, și pe urmă
nimic...
Când mă trezeam, încă amețit, afară pe fereas­
tră se lăsase cenușa serii. In odăiță era aproape
întuneric. Pe patul de lângă fereastră întreză­
ream pe mama, împletind mecanic, pe nevăzute,
niște ciorapi de lână. Andrelele de oțel, lucii,
fulgerau în obscuritate, într’un joc regulat, ca
âcele lungi ale unei mașini ascunse. Mânile osoase
ale mamei de-abia se bănuiau, bătându-se par­
că una cu alta și ciugulind ceva între ele. Câte­
odată se zbăteau grăbit ca într’un spasm. O
andrea era smulsă, scânteia goală în sus; și rit­
mul regulat și monoton reîncepea iarăși. Partea
 LUMEA CEA MICA 117

de ciorap lacrată atârna în jos, bățoasă aspră

și goală.
Mama nu observa că m’am trezit; iar eu nu mă
mișcăm de loc. Simulam încă somnul. Ochii mei
deschiși nu se puteau vedea. Degustam cu naivă
plăcere această trecere la realitate, cu nuanțe dc
ireal a somnului, ca într’o plutire. Prezența
mamei pe care-o simțeam acolo, îmi da un sen­
timent de siguranță și de mulțumire deplină.
Muncind mereu prin casă, — preocupată necon­
tenit de această muncă, nu avea timp pentru
gesturi deosebite de tandreță față de mine. Dar
numai faptul că era acolo cu mine, în fiecare zi;
că mă privea cu ochii ei albaștri, — creia în
odae o atmosferă de fericire și sensația că nu
mai am nimic de dorit. Stăteam ore întregi și
o priveam în acea rătăcire perpetuă, pe cei câțiva
metri patrați ai odăii, delà sobă la ușă, delà
masă la dulap, delà dulap la căldarea cu apă —
și iar înapoi... și la gura plitei să pună lemne pe
foc... și să ridice un capac de pe-o oală... și
să treacă carnea prin mașină... și să întindă pe
măsuța cea rotundă niște aluat... și să spele pa­
harele — o mie de treburi mici...
Ochii mei o urmăreau cu dragoste și cu căl­
dură, fără să-și dea seama atunci conștient, de
118 DEMOSTENE BOTEZ

tot ce înseamnă acea prezență și de tot ce era

omenesc și tragic în acea muncă de fiecare zi.
Delà un timp am început să o ajut „în joacă”:
să aduc eu lemnele, apa, făina... să spăl paha­
rele și lingurițele... să tai aluatul pentru colțunași
cu gura unui pahar de apă... să lipesc colțunașii...
să râșnesc cafea... să curăț nuci...
Și toate acestea, cu un aer de seriozitate și
de curată mulțumire.
Această „tovărășie” m'a apropiat și mai mult
de mama. Fratele meu Jean era la școală, tata
prin ogradă sau la câmp — așa că eu rămâneam
în casă cu mama, singuri, zile... ani întregi. Un
ceas ' deșteptător, cu o locomotivă desenată pe
el, a măsurat mereu acest timp, cu tic-tacul lui
hârâit de parcă toate măruntaele-i aveau nevoe
să fie unse. Și’n odăiță, acolo unde stăteam me­
reu când nu eram peafară, nu se auzea nimic
de cât acest tic-tac răgușit. Tăcerea era plăcută,
liniștită, caldă. Zilele era fantastic de dungi și de
asemănătoare. Din când în când s’auzea lătratul
lui Bălan — semn că a intrat cineva în ogradă.
Atunci mama se ducea la fereastră și se uita.
Apoi spunea, ca pentru dânsa:
— A venit băiatul lui Manaz. Ce o fi căutând?
O fi murit tatu-so.
 LUMEA CEA MICA 119

Băiatul lui Manaz intră în bucătărie; Catinca

se ducea pe la șura de lemne să-l caute pe tata.
De când o tiu minte, mama era uscată, scundă,
încovoiată. Munca o uzase înainte de vreme.
Odată ea stătea pe pat și,cosea. Eu ședeam la
picioarele ei ре-un scăunaș mic, înalt numai de
vre-o douăzeci de centimentri. Capul ei fin, spi­
ritual, se profila ca un medalion pe cadrul de
lumină al ferestrei.
Și-așa, mi-a rămas chipul mamei de-atunci.
L-am mai văzut profilat, printre toporași și
lăcrimioare, peste marginea sicriului, culcat, în
biserica cimitirului din Iași. Anii îl schimbaseră
mult; dar ca’ntr’o amintire, ca’n amintirea mea
deatunci, de demult în urmă — era același profil
fin, spiritualizat, mai sever însă, mai chinuit de-o
vagă tristeță, mai adânc sculptat...
Nu-mi aduc aminte s'o fi văzut pe mama vre­
odată veselă, exuberantă.
O vedeam și o văd și acum în amintiri, numai
muncind. Cu o resemnare, cu-o răbdare, cu te­
nacitate neînchipuită. Numai uneori când poves­
tea ceva din tinereța ei, de când era domnișoară,
delà nunți sau delà petreceri, — chipul ei se
Ilumina de-un zâmbet senin, fără melancolie.
Atunci devenea vorbăreață. Ii reapăreau în minte
120 DEMOSTENE BOTEZ

detalii, tipuri de oameni pe care eu nu i-am cu­

noscut niciodată, peisagii, întâmplări... Și prin
pasiunea ei de evocare, le vedeam , și eu, cu oa­
meni și locuri... Aș putea și acum să merg pe-
acolo pe unde s’au întâmplat, și pe unde n’am
fost niciodată... și aș recunoaște totul, și parcă
le-aș regăsi și nu le-aș vedea pentru întâia oară,
înspre acest trecut cu bucurii ușoare și eterne,
o îndrepta o întrebare de-a Catincăi, atunci
când lucram împreună, într’o după - amiază de
iarnă, când era liniște și cald în odăița noastră.
Știu cum a fost mama și bunicul cu sania, la
nunta popii din Vânători... cum s’a răsturnat...
cum au fugit caii singuri cu sania pe-o parte peste
troene, cum mama a pomit-oîn pantofi numai prin
zăpadă, și de-abia au prins caii în sat și au ajuns
■ aproape de miezul nopții, uzi și înghețați... Știu
cum era îmbrăcată mama...
Port în mine de-atunci aceste stampe scumpe
pe care azi numai eu le am.
Altfel, mama vorbea puțin. Parcă toată munca
o făcea cu aplicațiune, cu râvnă, ca să uite ceva,
ca să iasă dintr’un trecut, dintr’o amintire, sau
dintr’un prezent care o chinuia. Gândurile ei
mi se păreau totdeauna duse, ca îndreptate spre
o taină sau spre o perpetuă îngrijorare. Mereu
 LUMEA CEA MICĂ

X9
gânditoare, cu fruntea puțin încrețită, cu aerul:
preocupat, cu buzele strânse — așa o văd mereu
alergând la treburile acelea mici și nesfârșite
ale gospodăriei. Se necăjea exagerat de lucruri
mici: dacă dădea laptele în foc, dacă mămăliga
era nefiartă, dacă cozonacii nu creșteau sau nu
erau puhoși și moi...
Vroia să uite, să uite mereu ceva... și-și creia
necazuri.
Viața ei aparentă era mecanică. Cea adevărată
și adâncă era pe alt plan... tainic, interior, ne-
deslegat... Munca grea și necontenită pe care o
făcea, părea treabă aplicată și atentă de som­
nambul... care trebue să meargă perfect pe coama
acoperișului casei pentruca să nu cadă.
Am trăit îndelung alături de această misterioasă
și tăcută reverie a mamei, de această discretă
melancolie, dar niciodată n’am putut deslega
nimic.
De-abia acum mă gândesc că, poate, viața tu­
turor oamenilor este alcătuită pe aceste două,
planuri: că munca noastră a tuturor e mers atent
pe acoperiș, și ducem în noi misterul unei re­
verii cu adânca ei melancolie de o viață care
n’a fost...
122 DEMOSTENE BOTEZ

Poate temperamentul grav și auster al tatei

i-a adus o decepție.
Nimeni n’are să mai poată ști niciodată.
Mama nu avea față de mine manifestări con­
venționale sau exuberante de dragoste. Dar ve­
deam în ochii ei, în grija-i pentru mine, în în­
grijorările ei pentru mine toată , căldura de
mamă.
Aud și-acum dezmierdarea: ca o plângere, cu o
emoție în glas, neînchipuită. Fața ei era mai
senină în ziua când veneam în vacanță delà
școală. Iar când trebuia să plec din nou și să
nu mă mai vadă câteva luni, - îmi apuca capul
între mâni; și chipul ei era de-odată de-o tris-
teță și de-o îngrijorare prelungă și tăcută.
Uneori tata-i spunea vre-un cuvânt mai aspru
sau îi făcea vre-o observație nedreaptă — nici­
odată însă cu violență. Atunci după ce pleca tata,
plângea pe ascuns. Muncea, plângând. Lacrimile
îi curgeau pe obraji, singure, încet, dinăuntru...
Și era o tristeță în privirea mamei, în clătinarea
ei din capi...
In clipele acelea mi-aș fi dat viața să n’o știu
plângând. Și nu puteam face nimic. Aveam însă
ideia că fac totuși ceva, dacă sunt „cuminte tare”,
dacă o ajut în treburile ei... și mă’nvârteam în
juru-i până ce nu mai puteam .suporta: atunci
 LUMEA CEA MICA 123

fugeam în fundul patului, vâram capul într’o

pernă și plângeam și eu înăbușit.
Aveam în suflet o sfâșiere și o desnădejde,
- de parcă totul, totul s’ar fi sfârșit.
Alte ori, foarte rar, o auzeam pe mama cân­
tând. Iarna, mama torcea lână. Fuiorul era în­
fipt în furca de lemn, și legat. Părea un cap
mic de copil pletos și slab, sau un coc inutil
ca’ntr’o vitrină cu reclame pentru coafor. Fusul
se învârtea răsucit de degetele mamei, și sfâria în
răstimpuri regulat, ca torsul unei pisici nevăzute:
sfâr, sfâr... Acest sfârâit discret dădea curge­
rii timpului un calm prelung și o altă noțiune de
durată. Ceva misterios venea din trecut, trecea
învârtindu-se spre viitor, prin fața ochilor, pe
subt gândurile mamei. Atunci mama fredona,
cânta în gând parcă, o melodie,tristă ca o doină.
Melodia nu mi-a mai rămas, dar am și-acum în
mine înțelesul acelui cântec prelung și timid.
O rază de soare scăpa printre nourii o clipă
răriți. Odăița se lumina și ea o clipă, cași chipul
mamei, și-apoi iarăși era acoperit de nouri care
mergeau ca fumul luat de vânt și se resfirau
repede. Odăița noastră devenea și mai întune­
cată decât înainte: lucrurile păreau numai ca
niște umbre, iar umbrele erau negre. Parcă tre-
124 DEMOSTENE BOTEZ

cuse un moment ochiul unui far, cu rază lungă,

și nu mai revenea în aceiași zi.
Cântecul mamei înceta. Urmăream pe chipul
ei mersul gândurilor și grijile care-i încrețeau
fruntea. De-odată lăsa furca din brâu, o culca
pe pat, — culca copilul acela fantomă legat la
cap, — și, fără să pună nimic pe ea, se ducea
repede la bucătărie. Uitase să spună ceva. Cine
știe cel Poate nu se dusese apă la vițel...
Tristețea cântecului ei mai rămânea în odae,
plutind ca fumul de țigară, ale cărui șuvițe se
mai văd, albastre, colindând și după ce demult
nimeni nu mai fumează. Eu meditam, inconștient,
tristeța lui nedefinită și plămădeam în mine me­
lancolia copilăriei mele.
Rămas singur, mă duceam la unul din geamu­
rile din biuroul tatei. De-acolo, panorama vieții
de-afară era mult mai largă. Din odăița noastră
se vedea numai spre poartă și spre bucătărie -
un câmp mic și închis. Rareori cineva intra în
ogradă pe portiță. De multe ori, o femeie îm­
brobodită într’un șal gros, încinsă peste o polcuță
de lână așa fel încât era imposibil să știi cine-i.
Mama care cunoștea toate femeile din sat, nu
putea nici ea să ghicească.
 LUMEA CEA MICA 125

„Parcă-i a lui Tizu...” Și de fapt era femeia

lui Hârtopeanu.
In fața bucătăriei, pe prag, pe prispă, erau a-
dunate toate găinile sgribulite, cu penele în-
foiate, într’un picior, cu capul sub aripă.
Era ca o mulțime protestatară, care are re­
vendicări de făcut, care-i în grevă și așteaptă
răspunsul printr’o delegație ce ar trebui să» iasă
dinăuntru. Când s’auzea clampa delà ușa bucă­
tăriei, toate capetele se ridicau în sus, toate găi­
nile se îmbulzeau în jurul celui care eșea, și în­
cepeau să piue, cerând. Mergeau după el o bu­
cată de loc, și-apoi se întorceau înapoi să aștepte.
Și iar venea o epocă de acalmie, de „resistență
pasivă” cu ciocurile subt aripi. Și iar mare miș­
care când venea sau pleca cineva din bucătărie.
Spre seară, eșea Catinca cu un lighean cu gră­
unțe și le da de mâncare. Arunca boabele roșii,
ca semănătorii, în vânt. Parcă nici n’apucau să
cadă jos. O clipă vedeai bobul auriu pe zăpadă,
și’n clipa următoare nu mai era. îngrămădeala
găinilor era de nedescris. Săreau una peste alta,
se băteau. Câte una eșea cu capul în jos, ciupită
grav în îmbulzeală. Aripi fluturau pe sus, repede.
Se auzeau cârâituri surde. Capetele umblau
fulgerător, pe jos, printre picioarele celor-
126 DEMOSTENE BOTEZ

laite găini, alegând în grabă ce se putea. Ochii

păreau eșiți din orbite. Grăuntele aruncate sunau
ca pe-o scoarță, ca ре-un pergament, pe penele
tari ale aripilor, sau zuruiau pe zăpada înghe­
țată și bătătorită.
Interveneau și hulubii. Era de-ajuns să prindă
de veste unul. îndată zburau după el alții și
alții, întins la învălmășeală de găini puși pe
o sfoară și trași. Cum cădeau jos, se vârau pe
subt găini. Capetele lor mici și vinete culegeau
grăuntele cu o viteză uimitoare. Nici nu ve­
deai bine ce mănâncă, parcă ar fi ciupit în gol,
sau ar fi prins niște muște invizibile. Picioarele
roșii ca de mărgean jucau în dreapta și în stânga,
deabia zărite subt gușa umflată și gâtul înfoiat.
Catinca ridica smuncit mâna în sus ca să-i
sperie. Hulubii sburătăciau din aripi o clipă pe
de-asupra și iar cădeau harnici pe zăpadă.
„Aiștia - s o sărăcie” spunea mama, care
nu-i putea suferi.
Eu admiram mișcările lor iuți, pătrunderea lor
de suveici vinete, pe subt găinile greoae, agili­
tatea capetelor ca de șerpi, jocul colorat al pi­
ciorușelor...
Când se isprăvia mâncarea, acolo, pe loc, un
hulub huruia făcând rotocoale, cu aripile târâș
 LUMEA CEA MICA 127

pe pământ, în jurul unei hulubite albe, jenată

ți fină.
Găinile se retrăgeau una câte una cu aer de
stăpânită decepfie. Dacă ceva mai târziu cocoșul
mai găsea un grăunte rătăcit, chema toate găi-
nele, ca la un praznic. Și avea mândria deșartă
a altruiștilor și a cavalerilor.
Pe mine mă amuzau infinit aceste priveliști de
viată măruntă din ograda noastră... Stăteam la
geam și mă uitam cu o curiozitate niciodată obo­
sită. In cadru răstrâns, aceste întâmplări zilnice
și neînsemnate aduceau totuși o variație, o miș­
care, un colorit. Era panorama copilăriei mele —
cinematograful meu de dinainte de invenția lui.
Eram un spectator pasionat. Intre mine și ceiace
se întâmpla afară — era luciul geamului, care
despărțea și dădea o vagă impresie de repro­
ducere : ca’ntr’o oglindă.
Cât ținea iarna, în mod fatal „lumea” era
restrânsă: tot ce puteam vedea, era limitat. Satul
întreg rămânea în stare de hibernare; câmpul
era pustiu; depărtările închise de viscole și
de cețuri. Deaceia poate aceste mici tablouri
casnice căpătau atâta interes.
De altfel însă „lumea” văzută pe fereastra delà
biuroul tatei era mult mai vastă și mai agitată.
128 DEMOSTENE BOTEZ

De-acolo vedeam toată ograda, grajdul vacilor,

girezile de pae și de strujeni, ocolul, șura mare în
care se tăiau lemnele, până înspre grajdul cailor;
iar de-asupra lor, în vale — șesul Jijiei, apoi
dincolo, dealurile; în dreapta - satul Buhăceni
până dincolo de moară...
Chiar dacă nu se întâmpla nimic și nu vedeam
nici o mișcare, ochii mei se pierdeau în depăr­
tări, și găseau chiar numai în asta plăcerea sub­
tilă a unei absențe. Ol strania melancolie a vas­
telor peisagii de iarnă ! In fața lor rămâneam
și atunci, și rămân încă și astăzi într’o stare
de vagă reverie, fără gânduri, cu uitarea desă­
vârșită a ființei — așa cum rămân la fel în fața
mării.
Pe șoseaua dinspre Buhăceni urmăream o sanie
până lunecarea ei dispărea din cadrul geamului
sau se pierdea în sat. Un om singur traversa
de-adreptul șesul Jijiei, cu spatele întors oblic
spre Miază-Noapte de unde bătea un vânt sub­
țire și tăios. Delà casa din colțul viei lui Enă-
șescu de pe cealaltă coastă de deal, din față,
eșea un fum vânăt, pe care vântu-1 lua îndată
și-l învăluia de-asupra acoperișului. Un stol de
ciori trecea spre pădure întrun zbor repede,
 LUMEA CEA MICA 129

cu figuri, cu jocuri, cu ridicări vertiginoase, cu

rostogoliri acrobatice.
Moșu Gheorghe când le vedea, spunea tot­
deauna că va ninge.
Uite pe рае o presură. E cât o vrabie — exact
ca o vrabie; dar penele pe piept sunt galbene —
un galben discret. Din pae deabia se distinge.
Să fie oare un fenomen de mimetism? Pe-o
aripă are o singură pană albă, așa cum sunt
unii oameni care au părul negru și numai o
singură șuviță albă, ca de cochetărie.
Sare mărunt, ciugulind, prin pleavă. — Ha,
iată cocoțat ре-un bulgăre de pământ înghețat
și amestecat ou zăpadă, un ciocârlan. învârte
agitat capul de-asupra căruia are un cucui de
pene, ca un corn. Parcă ar avea două ciocuri,
unul în jos și altul în sus. E semeț și ager.
A zburat puțin, greoiu și lent. S’a așezat pe alt
bulgăre, și iarăși se uită în toate părțile. Acum
e pe zaplazul delà ocol și într’o clipă s’a lăsat
dincolo.
Moșu Gheorghe trece cu o roabă încărcată cu
lemne. Rotița ei de fier scârție pe zăpadă; și, ca
o vioară primă, scârție prelung și roata pe osie.
E un scârțâit monoton și repetat: Cocâlț, cocâlț...
9
130 DEMOSTENE BOTEZ

Ochii mei urmăreau toate ca la o mică pano­

ramă a vieții.
Nu se întâmpla nimic excepțional. Dar viața-i
compusă dintr’un milion de întâmplări neînsem­
nate și obișnuite. Sunt atâția care n’au cunoscut
chiar nimic excepțional și dramatic. Sau dra-
tismul stă tocmai în asta.
Intr’o zi Vasilică a fost bolnav. Venise delà
pădure, ре-un drum greu cu zăpadă fără urme
pe care-o tăiase el cu picioarele și cu pieptul
lui. Ajunsese acasă înfierbântat și, se vede, i-a
dat apă prea degrabă.
Mi-aduc aminte, îl scosese afară din grajd.
Eu pândeam totul pe geam. Era acoperit cu o
pătură și încins cu o chingă. Colțurile păturei
atârnau până spre pământ. Moșu Gheorghe îl
trăgea de căpăstru. Vasilică înainta încet, ne­
sigur, cu picioarele lui subțiri. S’au oprit. Ve­
nise și doi oameni din Hulubul Vechiu, care se
pricepeau la cai. S’au adunat în jurul lui Va­
silică. Era și tata acolo. I-au pus mâna pe
ureche. L-au tras de ureche. I-au pus podul
palmei pe bot. Vasilică se lăsa să i se facă
totul, ca un pacient cuminte, ca un om. Coama
creață și deasă îi atârna peste gât, peste frunte,
peste ochi. Dar printre firele ei resfirate, nu
 LUMEA CEA MICA 131

mai avea aceiași privire ștrengărească și șireată.

Ochii îi erau stinși. Clipocea des, ca’ntr’o som­
nolență iresistibilă. Când l-au tras de urechi, a
încordat tare gâtul și a smuncit ușor în sus,
dar pe urmă capul greu îi atârna din ce în ce
mai jos, gâtul cădea lent ca o coardă care și-a
epuizat rezistența. încetul, botul lui ajungea spre
genunchi. Parcă l-ar fi durut capul și-i era leha-
mete de toate.
» Cei din jurul lui vorbeau tare. Unul din ei
a scos un cuțit mare cu plăselele lucii care au
sclipit în lumină. Moșu Gheorghe a îndoit gâtul
lui Vasilică, îndreptându-i capul spre mine. Toți
sau adunat de cealaltă parte. Un om îl ținea
voinicește. Am auzit o țăcănitură. Vasilică a tre­
sărit ca mușcat de șarpe. S’a smuncit înapoi,
violent.
Pe zăpada albă erau picături de sânge... o
pată mare de sânge. Pe urmă Vasilică sta li­
niștit. Pata de sânge din zăpadă creștea... Pri­
virile mele erau încruntate, fixe. Capul mă durea
de-odată. Nu înțelegeam nimic. Tata era acolo.
De се-au vroit să-l omoare pe Vasilică?
Și am început să plâng.
Mama m’a luat pe sus și m’a dus în odăița
 132 DEMOSTENE BOTEZ

cea mică. Era liniște. Pe plită se auzea clocotind,

într’o pală albastră.
Eu mă rugam în gând lui Dumnezeu să nu
moară Vasilică. Și făceam jurăminte.
Când a eșit mama un moment din odae, am
alergat iarăși dincolo, în biuroul tatei, la geam
să văd dacă Vasilică a scăpat. El nu mai era
acolo. Tata și oamenii stăteau grămadă în fata
grajdului.
Un câne lingea sângele de pe zăpadă... și nu
știa cum să facă, fără să mănânce zăpada care-4
îmbibase.

/
 IARNA

Erau zile de iarnă senine și liniștite, în care

lumina intra bogată pe geam, .iar în ograda noas­
tră și în tot satul era mișcare. Din casele scunde
și afumate, oamenii eșeau la treabă, la tăiat
lemne, la cărat pae, la curățit ocoalele.
Din streșini picurau picături mari de apă, pre­
linsă până’n vârf pe conurile de ghiață curată
și transparentă cu sonorități de pian. Pe lângă
casă, pe cărări, pământul apărea ud și moale.
Era o trecătoare desamorțeală. Pământul, lucru­
rile erau toate mai liniștite, numai oamenii se
vedeau umblând mai mult. Găinile stăteau gră­
madă, una peste alta, pe prispă, la soare. Co­
pacii în grădină erau neclintiți, cu crengile ne­
gre în sus, desfăcute în coroană. De-acolo de
sus trăgeau lumină și viață.
Atunci, iama avea ceva blând și amuzant.
134 DEMOSTENE BOTEZ

Nici decorul alb nu mai cuprindea aceiași sen-

sație ușoară de frig. Soarele scânteia pe spi­
nările pământului, sclipitoare, cu pojghiță sub­
țire de ghiață, ca ре-un imens animal aquatic,
eșit afară din oceane, și culcat.
Când venea seara, bălțile de apă începeau
iarăși să se închege; ace subțiri, ca de sticlă,
pluteau pe la margini și apa se încețoșa, îngro-
șându-se până ce de-asupra se prindea o ghiață
subțire și transparentă.
Stelele scăpărau ре-un cer senin, cu-o strălu­
cire rară. Totul era clar și curat în univers.
O ploae cerească spăla cenușa murdară a nou­
rilor și acul viu al stelelor.
Orice suflet de om s’ar fi împăcat atunci ou
toate. Era în același timp o impresie de înaltă și
vastă măreție, dar și de accesibil. Cine-ar fi
strigat tare, s’ar fi auzit în cer. Și s’ar fi auzit
pe pământ heruvimii, dacă ar fi cântat în noap­
tea aceia.
Și erau zile de iarnă, când pela două după-
amiază începea să ningă. De-odată se în­
sera mai de timpuriu. Pereții odăiții se umbreau
mai tare, o mână nevăzută trăgea peste ei o tentă
de brumă vânătă. Delà geam, se vedea cum vine
ninsoarea peste deal, cum coboară deasă, înaltă,
 LUMEA CEA MICA 135

opacă, înaintând ca o inundație din cer și până

în pământ.
Intâiu nu mai vedeam clar pădurea neagră de
de-asupra Brătenilor. începea să însurească, să-și
piardă conturul, să se evaporeze, să nu mai fie,
să dispară într’un alb murdar și uniform. Pe
urmă ninsoarea cobora în jos, astupând valea de
de-asupra viei lui Enășescu, după aceia dispărea
via, cu pătratul ei perfect de salcâmi, cu glugile
de haragi, înșirate ca un sat de colibe ascuțite,
cu casa din colțul drept pe care mai eșea fum.
Apoi șoseaua și podul peste Jijia și calea ferată
pluteau un timp ca neverosimile pe un fel de pu-
hoiu care creștea din pământ și după aceia se ur­
cau încet-încet, pierzând liniile lor de hartă geo­
grafică... Și ninsoarea venea la marginea satului...
intra în sat.
Eu o pândeam, ghemuit pe pat lângă fe­
reastră, cu inima strânsă.
Toată panorama mea era spulberată, dispărută.
Ninsoarea începea să intre pe drumuri, prin
grădini în sat, să acopere casele din margine, a
căror acoperișuri se vedeau de-abia ca printr’un
vis. Și curând partea din vale a satului cu toată
viața ei, cu vitele sburlite în ocoale, cu cânii înco­
lăciți în pae, cu oamenii tăcuți din case în jurul
136 DEMOSTENE BOTEZ

sobii — dispărea ca’ntr’o negură, ca’ntr’o apă

murdară.
Dar ninsoarea înaintase și din dosul casei noas­
tre, dinspre Apus. Venise din Miază-noapte : și l
ne înconjurase. Nu mai vedeam decât ograda
ca printr’o pânză, ocolul și spinările boilor,
și ca’n vis vârful acoperișului delà casa lui Tizu.
Prin paele ei însurite de vreme eșea fum lent,
ca un abur, care o învăluia în ceva ireal, cașicum
acei care o locuiau, într’o clipă de nebunie,
ca să scape de inundația stranie și înaltă a nin­
sorii, i-ar fi dat singuri foc, cu gândul să ardă
și ei, liniștit și neștiut, înăuntru. Fumul acela
de rug umed sporea nedeslușit dimprejur.
Și de sus, repezit, înțepat, cădea o ninsoare
mică, așa, ca o pulbere aspră. Nu erau acei
fulgi înaripați care se leagănă leneși și ușori, și
care dispar până jos. Ci o pulbere pisată și mă­
runtă care cădea drept, ca o ploae deasă la
care picăturile s’ar fi solidificat pe drum.
Nu mai puteam vedea pe geam de cât această
mișcare de cădere amețitoare, monotonă și din
ce în ce mai întețită, cu cât se apropia și seara.
Vrăbiile se strânseseră în pae.
Și eu tot rămâneam la geam, uitându-mă afară,
fără gânduri, fără scop, chiar fără să văd nimic
 LUMEA CEA MICA 137

de cât ninsoarea. Toată lumea mea vie și cuno­

scută de care-mi erau pline privirile, nu mai era
decât ca subt un troian care s’ar > fi ridicat
până’n cer.
Dispăruse o lume, subt ochii mei. Și venea
mai devreme noaptea lungă și plină de un fel
de grijă nelămurită.
Când creștea întunericul, tata intra în casă,
tropăind ca să scuture zăpada de pe cizme. Nin­
soarea se strecura și ea pe ușă, perfidă, —■
urmărindu-mă.
Și’n toate casele din sat, din satele dimprejur...
din lume, în jurul sobei, la lumina slabă și ro-
șietică a unei lămpi cu gaz prinsă în perete,
— oamenii erau adunați în cercuri izolate și
restrânse, ca în niște biete încăperi șubrede lă­
sate în apele negre ale nopții lungi.
 CU AJUNUL

Li preajma nopții din ajunul Crăciunului și

în mijlocul ei, la noi în casă, era mare mișcare
și grijă. Tata, care era preot, trebuia să umble
cu ajunul, din casă în casă, în două sate: Hu­
lubul Vechiu și Hulubul Nou — amândouă
așezate pe-o coastă de deal, înclinată spre Ră­
sărit și brăzdată de râpi adânci. Casele erau
rari, cu ogrăzi, cu grădini, între aceste săpă­
turi de ape.
Nu era treabă ușoară. Și tata avea fire de păr
alb în barbă.
Dacă ajunul Crăciunului era adouazi, apoi de
cu seara era în biuroul tatei un sfat în regulă
între tata și cei doi dascăli: dascălul Petrache
și Popovici. Ei stăteau pe marginea patului delà
ușă, tata pe scaunul delà biurou.
De unde să înceapă? Din care parte a satului?
 LUMEA CEA MICA >39

Depindea de felul în care erau adunate troenele,

de direcția vântului, de vreme: dacă era îngheț
sau moină; dacă se putea folosi și sania, sau
nu... Se discuta cum a fost anul trecut, cu doi
ani în urmă, în alți ani mai îndepărtați... când
vremea fusese și mai rea...
Un adevărat consiliu strategic, în care se aveau
în vedere puterile lor omenești și obstacolele lo­
curilor.
Fiecare își spunea o părere, după care urma
un răstimp de tăcere. Fiecare se gândea ,:'și o
cumpănea cu foloase și neajunsuri. Și iarăși ci­
neva începea să vorbească.
Tata era foarte îngrijorat, ca’n preajma unei
grele încercări. O gravitate deosebită era și pe
chipul brăzdat al dascălului Petrache. Lumina
roșietică de lampă juca pe fețele lor încruntate.
Eu ascultam din odăița cea mică, prin ușa în­
tredeschisă. Și aveam și eu conștiința preten­
țioasă că particip la ceva grav și important.
După multă chibzuială se hotăra: merg cu sania
în capătul de Miazăzi al satului și pornesc de-
acolo. Vântul bate delà Sud. Până la amiază
ajung exact în dreptul casei noastre. Gustă ceva
și merg în restul satului. Hulubul Vechiu fiind
mai ușor de umblat, se face la sfârșit.
140 DEMOSTENE BOTEZ

— Nu uitați vre-o zece saci și bețe pentru

colaci, o sanie. Sania lui Letos. — La 12 noaptea
la biserică pentru slujba de sfințirea apeil
Pe la ora 2 noaptea tata și dascălii erau din
nou în biurou, îmbrăcați gata pentru această
istovitoare expediție.
Bine-înțeles că eram și eu sculat. Cu părul
sburlit, speriat, asistam la plecare nebăgat în
seamă de nimeni. Afară era întuneric, și de
sus cădea ninsoarea deasă. Dacă n’ar fi nins, prin
bezna nopții, s’ar fi văzut, neobișnuit, lumini
roșietice clipocind în marginea satului. Oamenii
erau treji și așteptau pe tata cu ajunul.
De data aceasta lângă ușă stăteau în picioare
și câțiva băeți, mai mari decât mine, care tre­
buiau să ducă colacii. Afară, în cerdac auzeam
pași mărunți și râsete înăbușite de copii.
Tata pleca'cel dintâiu. Nu era gros îmbrăcat
Pe deasupra avea patrafirul, ca niște zale. Capete
de înger brodate în fir dormeau pe piept. Toți
intrau în întuneric.
De-odată, din cerdac, din ogradă, izbucneau
copiii:
— O-ni-ho-ho ! O-ni-ho-ho !
Eu vâram fruntea în geam, puneam palmele
pâlnie la tâmple și priveam afară. Geamul era
 LUMEA CEA MICA 141

lucios, cu-o lucire de marmora neagră, și un

timp îmi răsfrângea propriul meu chip. Apoi cu
greu ca într’o altă lume, magică, deslușeam si­
luetele copiilor alergând ca un stol speriat, îna­
inte... statura dreaptă și înaltă a tatei, pe das­
călul Popovici cu căldărușa de apă sfințită.
Procesiunea astfel văzută ca printr’un ochean
fermecat cu care se poate desluși în trecut milenar,
prin bezna fără sfârșit, avea în adevăr prestigiu
biblic. Parcă ar fi venit în neștire, — după semne
de vreme și de stele să caute prin staulele din
sat, prin pae galbene, prin aburul nărilor de
vite, pe fiul Domnului, nou născut.
Ce mister era dedesubtul acelui zbucium noc­
turn, la care tatăl meu lua parte cu rol de mare
actor, de luptător plin de grijă și de energie?!
N’am știut atunci. Nu știu nici azi.
Atunci însă am presimțit mai mult, fiindcă
eram mai aproape de început. Viața îmi părea
mai puțin o așezare logică, și mai mult, mult mai
mult, o misterioasă și neînțeleasă descoperire.
Grupul trebue să fi fost departe, prin
noapte. Eu mă deslipisem de geam și mă cul­
casem iar. Mama făcuse câte un ceai cu rom
pentru tata și pentru dascăli. Aroma lui plutea
în casă.
142 DEMOSTENE BOTEZ

Eu purtam încă în gând umbrele acelea negre,

grăbite prin noapte. Parcă în adevăr s’ar fi în­
tâmplat prin sat, nu știu unde, ceva extraordinar.
Misterul simbolului religios se amesteca astfel
cu însăși viața trăită atunci, și nașterea lui Isus
îmi era întrucâtva contemporană. Nici o icoană
din lume n’ar fi putut da pentru mine mai plas­
tic ajunul Nașterii, decât acea defilare de uni-
bre pe fondul de zăpadă.
Mama stângea lampa. Tăcerea ne îngropa mal
adânc în casă și în sat. Amețeala somnului ca o
beție mă lua și mă ducea în neființă și în fan-
tasc. Adormeam, cu gândul înfrigurat de ce se
întâmplă, undeva, prin întuneric. In urechi suna,
copilăresc, nevinovat, sburdalnic acel „O-ni-ho-
ho” care parodia naiv behăitul oilor din staulul
sfânt... Și ocolul nostru se schimba la fața. In
staulul boilor, cădea pe paele galbene raze de
soare, ca mierea. Boii erau toți în argint și
aveau o figură veselă cu un fel de zâmbet gro­
tesc. Toți se apropiau de esle, să încălzească
ou suflarea lor fierbinte, ceva ascuns acolo. Și
parcă soarele era în colțul eslei, și lumina ochii
Lor mari și fruntea lor lată, de jos în sus. în­
geri coborau din grinzi, din toate ungherele
și ascunzișurile unde - și făceau culcușuri vră-
 LUMEA CEA MICA 143

biile. Un stol de porumbei albi fâlfâiau din

aripi de-asupra. Razele soarelui se aprindeau
tot mai mult peste esle, în semicerc, ca într’un
răsărit pe-o mare de aur (Amestec din realitate
și icoana pe care o purta tata pe piept). Boii
aveau ochii naivi ca de copii. Curios! Niște
ochi mici și rotunzi. Și-au început să sbiere două
oițe din fund: „O-ni-ho-ho”. Capetele lor erau
întinse cu atenție și curiozitate spre esle. Acolo
nu se vedea nimic. Numai lumina galbenă creș­
tea. Tata intră drept, grav și ridică din paele
curate un copil frumos, pe care-1 luă în patrafir,
Mânile copilului erau întinse și picioarele des-
velite. Tata s’a apropiat de mine cu el în brațe.
Eu eram în deschizătura staulului. Nu înțelegeam
nimic. Fața tatei era iluminată, dar eu nu ve­
deam de unde vine lumina... »
El avea credință; eu no aveam.
Am voit să pun mâna pe copil, și nu era.
Nefirescul acesta m’a speriat, și am început să
strig prin vis.
Mama m’a luat alături de ea, cu grijă. Mă
temeam de întunericul și de liniștea din casă,
în atmosfera aceia de stafii vii și Mistere.
Dimineață eșeam grăbit în ogradă, mă suiam
pe o stivă de lemne ca să mă pot uita peste
144 DEMOSTENE BOTEZ

gard, și priveam pe coastă, să văd pe unde au

ajuns. Albul zăpezii era împărțit în patrate și
dreptunghiuri de linia gardurilor care împrej­
muia grădinile și ogrăzile. Prin acoperișuri eșea
fum. Ningea rar, obosit, leneș.
Nu s’auzea nimic, nu se vedea nimic. Ba, da.
Departe, sus, spre Hârtopeanu, cârdul de băeți
alerga dând din mâni și înotând prin zăpadă,
tăind de-adreptul două grădini vecine. Inima mi
se strângea de emoție. Simțeam grea constrân­
gerea de a nu fi cu ei.
Spre ora zece soseau băeți cu colaci pe băț.
Bățul era ținut de-un capăt de-un băiat, și de
celălalt capăt de-un alt băiat. Mergeau în mo­
nom. Și pe bățul lung de vre-o doui metri
colacii. Erau de mărimi diferite : unii palizi,
alții rumeni și cu coaja tare.
Aflam atunci sigur pe unde a ajuns tata.
Când se apropiau de casa noastră aveam și eu
voe să merg cu ei. Eram mai mic de cât toți cei­
lalți vestitori. Trăgeam cu greu picioarele din
troenele neumblate peste care ei apucau strigând
cât le ținea gura: „O-ni-ho-ho”. Dascălul Pe-
trache mă trăgea de mână și mă scotea. Când
ajungeam la un loc bătătorit, luam viteză și stri­
gam și eu după ceilalți. Intram laolaltă cu ei,
inconștient în mister.
 /

LUMEA CEA MICA 145

Copilul cu ochi rotunzi de pe icoana pe care-o

purta tata, cum ar fi purtat o carte închisă, se
uita la mine curios, cu ochii lui nemișcați. Cei­
lalți băeți mă trăgeau cu ei de mâneca hainei,
de cingătoare și cădeam pe jos, în zăpadă. Atunci
mă lăsau acolo și porneau înainte, mai veseli.
Erau nemiloși cu mine.
De cele mai multe ori ajungeam la casa ur­
mătoare, după ce totul se terminase, când băeții
erau în zboi- spre altă casă, mestecând bucăți
de vărzări; iar tata eșea sever, cântând rugă­
ciunea, totdeauna aceiași și aplecând capul subt
ușorul ușii.
Dar câteodată veneam și eu la un loc cu ceilalți.
I oți se opreau, suiți pe prispă, în preajma ușii
și strigau neregulat, pe diferite tonuri, scandat,
acel: „O-ni-ho-ho”, ca într’o primitivă simfonie,
cu aceiași frază muzicală mereu repetată și des-
voltată, pe care fiecare dintre executanți ar fi
reluat-o când vroia. Unii erau astfel pe la mij­
locul sau pe la sfârșitul acestei fraze onomato­
peice, atunci când altul de-abia o începea.
Ușa tinzii și a casei erau deschise. Oamenii,
cu capul gol, cu părul lung căzut peste guler
și până peste umeri, femeile îmbrobodite, copiii
încotoșmănați în fața părinților — așteptau.
10
146 DEMOSTENE BOTEZ
9

Cel întâiu intra tata, și din pragul ușii începea

cântarea rugăciunii:
„Mântuește, Doamne, poporul tău și binecu-
tează moștenirea ta”... pe urmă dascălul Pe-
trache, răgușit; după aceia Popovici cu căldă-
rușa.
Tata avea în mâni un mănunchiu de busuioc
legat ou beteală pe care-1 muia în căldărușă, —
cașicum ar fi dat cu capul în jos, ca s’o înece,
o păpușă uscată, — și apoi stropea cu el, în
semnul crucii, frunțile descoperite ale celor din
casă... și pe sus cu un gest larg de semănător —
pereții, plafonul, ungherele.
Oamenii stăteau sfioși, smeriți, cu capul ple­
cat, făcându-și cruce. Copiii se țineau cu amân­
două mânile strânse de fustele mamei, cu fețele
crispate, de teamă, de neînțeles și de atenție.
Ochii lor umblau ca mărgelele.
Fiecare om din casă, pe rând, atunci când
tata-1 stropea pe frunte cu apa sfințită din mă­
nunchiul de busuioc, primind binecuvântarea, fă­
cea o cruce mare și largă; săruta icoana cu chipul
copilului nou născut care avea ochii rotunzi și
nedumeriți între vite, și săruta mâna tatei care
l-a binecuvântat.
Totul se petrecea repede. Pe-o masă cu fața
 LUMEA CEA MICA 147

albă cu franjuri erau așezate plăcinte cu varză și

cu dovleac, colaci, covrigi și pâne. Tata eșea
grăbit, ca subt imperativul unei misiuni grele și
lungi; și’n urma lui, într’o clipă, băeții culegeau
și înfulecau tot ce era pe masă. Omul casei dă­
dea dascălului Popovici colacii pentru serviciu...
dar de irozi, legați de pământ.
Băeții se luau la bătae. Apucau câte doi-trei
o vărzare. Mânile lor se înfingeau hrăpărețe. în­
cepea să curgă pe jos varza dinăuntru. Cel care
apuca s’o ducă la gură era lucios pe buze, o-
brazi și pe mâni. Cădeau câțiva pumni, înăbușiți,
peste polcuțele de lână cusute ca plapomele.
Dar totul dura câteva clipe, căci îndată sbu-
gheau pe ușă, umplând buzunările și strigând,
cu gura plină, spre cealaltă casă către care se
îndrepta tata.
In jurul lor, săriți din toate porțile, o droae
de câni îi înconjora, lătrând pe toate tonurile,
repezit, furios. Băeții îi zădărau cu bețele, îi
amenințau ridicându-le în sus, aruncau după ei.
Era o hărmălae de neînchipuit, — parcă ar fi
intrat în sat o haită de lupi. Un câne lovit sche­
lălăia plângător. Ceilalți lătrau și mai violent
ou lătrături mai ascuțite. Din casa spre care se
îndrepta gloata, eșea un om care încerca să-i
148 DEMOSTENE BOTEZ

potolească strigând la cânii lui. Dar erau cei­

lalți, din vecinătate, veniți peste grădini.
Și iarăși tata pornea înainte, înalt. Peste
scurteică era încins cu o glugă culcată, în tri-
unghiu de păr de cămilă, pe spate. Pe ciubotele
unse cu untură de pește, apa luneca repede ca
pe-o dihanie vie. Urechile lor bălăbăneau afară
pe delăturî, ca niște adevărate urechi clăpăuge.
La Tizu, chiar alături de casa noastră, am
rămas iarăși în urmă, silindu-mă din răsputeri
să-i ajung. înotam abia văzut prin troian, cu
inânile în sus. Când ridicam piciorul ca să-l
scot din zăpadă, genunchiul îmi ajungea aproape
de bărbie.
Larma continua potolită. Cânii lătrau înfundat,
ou- gura de-abia întredeschisă - așa cum sar
cânta muțește, mârâind.
Eu mă încurcasem, ca’n niște sârmă ghimpată,
într’o cătină deasă și bătută cu zăpadă, de vis­
cole. Când am ridicat mânile în sus, m’au zărit
cânii. Am putut numai să răzbat până la prispa
dindos. Acolo m’am lipit cu spatele de perete
și am rămas nemișcat. Eram îngrozit. De frig
și de spaimă nici n’am putut să țip. Mă uitam
la câni cu disperare.
Cânii au lătrat la mine din ce în ce mai, leneș
 LUMEA CEA MICA 149

ți mai tărăgănat, până ce s’au plictisit. Pe urmă,

încă mârâind surd, s’au așezat pe labe, cu bur­
țile pe prispă și se uitau la mine, păzindu-măi
să nu fac nici o mișcare. Mă pândeau în tă­
cere. Unul își lingea buzele din când în când,
scoțând o limbă subțire, lungă și roză.
Zăpada îmi intrase în șoșoni și simțeam apa
cum îmi udă ciorapii.
Tata trecea spre altă casă, și mă zări. Pășea
sever, încruntat.
„Să-l ducă acasă”...
Cineva m’a luat în brațe. Picioarele îmi atâr­
nau scuturate pe pântecele lui.
Dindărăt mă urmăreau, înțelegători, ochii ro­
tunzi ai copilului de pe icoana pe care-o purta
tata în mână.
 CONCERTUL LUI

Pe la ora două după-amiază, convoiul ajungea

la noi. In biuroul tatei, în mijloc, era așezată o
masă lungă și pe ea — farfurii cu mâncare și
păhare de ceai. Cum intra în odae, tata începea
să cânte tare și să meargă din odae în odae,
stropind pereții și mobilele cu mănunchiul de
busuioc. La fel ca în oricare casă străină din sat.
Eu stăteam în picioare, lipit de mama. Ne
„sfințea” și pe noi, stropindu-ne. Pe creștetul
meu tuns chilug, picăturile de apă cădeau mari
și reci — ca scuturate dintr’un copac. Mama
și eu făceam cruce, și sărutam icoana și mâna
tatei. Copilul de pe icoană se uita fix la mine.
Cât ținea slujba aceasta scurtă nimeni nu ar
fi putut cunoaște sau bănui că tata e în casă
la el, și că acei care stau smeriți lângă masă
sunt chiar familia lui. Avea, instinctiv, măreția
 LUMEA CEA MICA 151

misiunii, degajată de toate cele pământești. Era

ca acei generali care, având copiii lor subt co­
mandă, la instrucție și în timpul serviciului se
fac că nici nu-i cunosc.
După ce slujba era terminată, tata scotea pa­
trafirul, trecând capul prin tăetura lui în formă
de inimă, — cașicum ar fi scos un ham, — și
în aceiași clipă devenea alt om. Fața lui pierdea
severitatea ei marțială și gravă, ochii nu mai
priveau ca într’un gol nepătruns și vag, vocea
căpăta modulațiile ei familiare de fiecare zi. Și
începea să vorbească. Ochii lui mari și frumoși
se opreau asupra mea, cu un zâmbet discret în
barbă:
— Ei! Те-ai săturat de mers cu ajunul?...
Eu atunci, rușinat, umilit, fugeam Să mă as­
cund în odăița cea mică. Tocmai mai târziu
mă apropiam de ușorul ușii și pândeam ca la
o întâmplare care nu-mi era îngăduit s’o văd, —
și pe care-o urmăream cu atât mai mult interes.
Dascălul Petrache istorisea întâmplările zilei
cu exagerări nemăsurate în expresie: cum au sărit
gârla delà Grădinaru... cum trecea troeanul peste
gard, devale la Olaru... ce viscol era astă-noapte
când au început!... ce întuneric!... cum au atacat
tânii doi băeți care aduceau colacii pe băț: ei
152 DEMOSTENE BOTEZ

au lăsat totul jos și sau apărat cu bățul și pe

ei, și grămada de colaci... cum cânii au prins to­
tuși un colac care se rostogolea la vale, și-au
fugit cu el...
La usă în picioare, aliniați, erau „băeții”. Râ­
deau pe înfundate, uitându-se la acei care pățiseră
istoria, și care se înroșiseră până la urechi.
Mama aducea ceai cu rom, vin fiert... Când
îl duceau la gură, aburul sporea, învălmășit de
suflarea lor rece. Auzeam sorbiturile cu bol­
boroseală de scoc.
In casă era cald. Mirosul de ceai și de rom
iarăși adusese parfum de grădină exotică. Dar
ei n’aveau timp de stat; ci drept numai timpul
ca să mănânce ceva și să bea. Tata se ridica
întâiu. Iarăși punea patrafirul și pornea. Băeții
erau demult în cerdac și în ogradă, bătându-se
cu zăpadă.
„O-ni-ho-ho”... se auzea prin dosul grădinii,
tot mai departe; și’n casă rămânea o liniște și
mai mare. Era o vagă atmosferă de tristeță și
de pustiu, ca ре-un peron, după plecarea tre-
nului.
Se auzea numai ciripitul sticletului din cușcă.
Trilurile lui multiple și pline urcau și sco-
borau în variații umplând odaia, ca pri-
 LUMEA CEA MICA 153,

măvara — o grădină. Era un cântec deslăn-

țuit ca un dor, ca o chemare fără nădejde. O
pasiune stranie accentua fiecare sunet. O notă
plină isprăvea fiecare frază muzicală. Uneori, în­
cerca acorduri clasice de final; și credeam că a
sfârșit. Dar asta făcea numai parte din tehnica
lui, fiindcă fraza era reluată, pe un alt fon mai
suș, cu alte variații, cu alte reveniri; părea că el
însuși — cântând — și-ar fi adus aminte că a
uitat ceva... Erau unele fragmente melodioase,
calde, cu accente de violoncel... erau perioade
de chemări sourte, aruncate brusc în aer, ca niște
rachete sonore, ca strigăte de alarmă, ca o sfâ­
șiere... și pe urmă, glasul scădea tragic sau se
înfunda într’un stacato grăbit, ca într’o supărare.
După ce termina, iarăși accentua finalul cu două
arcușuri izolate.
Iar când reîncepea, cântecul era totdeauna
altul, deși tonalitatea era aceiași. Când te uitai
la el, aveai clar impresia nu numai că execută,,
dar că el însuși compune.
II puteam cunoaște dintre o mie alții, cum se
poate cunoaște după tonalitate un singur acord
din Beethoven.
Și’n odăița noastră scundă, caldă, făcută, cân­
tecul lui avea înțelesul vast al unei reverii cu
154 DEMOSTENE BOTEZ

reminiscenți de vară și primăvară, pedeasupra

peisagiului înghețat.
Pieptul lui cu două pete roșii, ca doi obraji
prea fardafi, se umfla în răstimpuri, iar gâtle-
ju-i tremura nervos: parcă o mărgică se urca și
se cobora spre cioc.
Când isprăvia, liniștea în odae era atât de mare,
în cât cântecul lui se mai auzea, parcă îndepăr-
tându-se, încă mult timp — exact aceiași melodie
aceleași triluri erau reluate de un spirit ne­
văzut. Sau poate mintea mea le așeza atunci
pentru totdeauna; și vibra încă amintirea cân­
tecului, ca niște coarde, dupăce nimeni nu mai
•cânta pe ele.
Seara, când începea să se întunece, îl vedeam
pe băț, cu penele înfoiate, cu capul vârît între
penele gâtului, singur, cu umbra lui nelămurită,
pe perete.
Atunci numai aveam o strângere de inimă pen­
tru prizonieratul acesta al lui, și înțelegeam vag
tragedia cântecului său cu melancolie și izbuc­
niri de revoltă.
 CUSCRII

Iarna, înainte de-a începe postul cel mare, în

ograda noastră intrau spre înserate câte o pe­
reche de oameni mai bătrâni. Fiecare avea sub­
țioară câte o găină. Când deschideau portița,
fiecare dintre ei îndemna pe celălalt să intre
mai- întâiu, făcându-și semn cu capul. Odată în­
frăți înăuntru, privirile lor rătăceau timide și
șovăitoare. Iși așezau mustețile căzute cu mâneca
aspră de lână bătută la piuă, a hainei cenușii.
Și porneau încet spre casă. Le eșea în cale Ca-
tinca. Pe chipurile celor doi oameni se lumina
un semn de bucurie și de siguranță. Catinca-i
conducea în biuroul tatei. In tindă, pregătirile
lor erau și mai complicate. Parcă ar fi fost să
dea un examen greu: își pătureau hainele groase,
își scuturau cizmele, își așezau părul cu palma,
își netezeau tâmplele; și iarăși luau subsuoară:
fiecare — găina lui.
156 DEMOSTENE BOTEZ

Acești doi oameni erau vestitorii unei însură­

tori în sat. Unul era tatăl băiatului și celălalt al
fetei. Veneau împreună să-l anunțe pe tata, să
aducă „colacii” care, neapărat, constau în câte
o găină și să fixeze ziua cununiei religioase.
Tata-i poftea pe scaune și ei se așezau, sfioși.
Ochii lor umblau singuri pe fotografiile de pe
pereți.
„Vra să zică, v’ați hotărît” — începea tata,
pentruca să le înlesnească vorba.
Socrul mare răspundea cel dintâiu, spunând că
fata este bună și cuminte; că cuscrul este gos­
podar și chiabur; că copiii se văd și se cunosc
demult și că, dacă va ajuta Dumnezeu, căsnicia
are să fie fericită.
Cuscrul aducea și el laude băiatului, care toc­
mai a venit eliberat din armată, cu grad de ser­
gent. Pe urmă discuțiunea trecea la iarnă, lipsa
de pae, la vite, la pământ. Tatăl fetei, ca’ntr’o
ceremonie solemnă, spunea și ce zestre are de
gând să dea: două fălci în țarnă, în marginea
hârtopului, și locul de casă din dosul bisericii...
Apoi oamenii vroiau să se scoale. Se uitau
unul la celălalt și se ridicau de pe scaune. Tata
le făcea semn să stea și da ordin să se aducă o
cană ou vin. Trei păhăruțe cu vin auriu se cioc-
 LUMEA CEA MICA 157

neau în fericirea celor ce urmau să se însoare.

Țăranii iarăși își netezeau părul cu palmele și
se ridicau să plece. Când mișcau, subt scaune
se sbăfeau cârâind cele două găini legate de
picioare și culcate pe-o parte. Până atunci, tot
timpul, ele stătură liniștite, gânditoare parcă;
iar ochii lor rotunzi rămâneau fixi.
Azi lămuresc de-abia, că aceste plocoarfe pa-
rodiau simplu sacrificiile pe care cei din vechi
le făceau cu ocazia tuturor actelor solemne din
viață.
Pentru Catinca și Moșu Gheorghe, vizitele a-
cestea erau totdeauna motivul de lungi discuții,
la care luau parte și se amestecau și femeile din
sat aflate întâmplător la bucătărie unde se
suspenda orice treabă. Acolo se știa totul și
nu se cruța nimic. Se știa că la fată venea mai
cu seamă un alt flăcău... și se știa pentru ce a-
nume n’a mai luat-o. Se preciza chiar că fata
este însărcinată și că de asta s’au grăbit lucru­
rile atunci când nimeni nu simțise încă nimic de
această schimbare de mire.
Numai cele două găini aduse acolo, și încă
nedeslegate la picioare, așezate lângă ușă — as­
cultau tăcute, și îngrijorate...
158 DEMOSTENE BOTEZ

Inoptarea de iarnă, timpurie, cădea peste toate,

întunericul despărțea lumea aceia mică dintr’o
odăiță de țară, de restul universului, neștiut
 LA BOTOȘANI

Satul nostru era la o depărtare de vre-o-

23 de kilometri de orașul Botoșani. Azi, distanța
aceasta mi se pare neînsemnată. In copilăria
mea avea însă o importanță neînchipuită. A mer­
ge la Botoșani echivala cu a traversa Atlanticul
sau a face turul lumii.
Era o adevărată expediție. Ea nu mă impre­
siona numai pe mine, căci și tata îi da proporții
extraordinare. Se făceau pregătiri cu o săptă­
mână înainte. Caii erau mai bine hrăniți. Li se
da numai fân și li se dubla porția de ovăs. Tră­
sura era scoasă afară din ajun și unsă. Hamurile
erau și ele revizuite cu mare băgare de seamă.
Tata făcea lista treburilor și a cumpărăturilor..
Eu asistam uimit la acest început de epopee.
Totul mi se părea grandios- și fantastic. Aveam
admirație pentru cai, pentru Leu și Sultan care.
 160 DEMOSTENE BOTEZ

trebuiau să tragă atâția kilometri; și-l admiram

pe tata, pentrucă știa drumul care era atât de
lung și de pierdut în necunoscut. Seara, ne cul­
cam toți mai devreme, — căci plecarea se făcea
la un ceas când nici măcar nu începuse a se
lumina.
Prin întunerec, la lumina palidă și jucăușe
• a unui felinar patrat, vedeam — ca prin-
tr’un vis negru — silueta tatei gata de plecare.
Auzeam apoi o clipă pașii cailor, huruitul tră­
surii și după aceia o liniște și mai adâncă se
lăsa peste toate. Și eu readormeam cu imagina
<à
necomplectă a unei mari și primejdioase călătorii.
După aceia, seara așteptam în poartă sunetul
zurgălăilor, — căci, de câte ori tata pleca la
Botoșani, atârna zurgălăi la hamuri, prinși lângă
urechea calului și de inelul de pe chingă, pe
spate. Sferele lor de bronz, cu crestături ne­
regulate și cu mărgeaua de plumb, mobilă, în
mijloc,— erau ca niște fructe găunoase și petrifi-
cate. Prinse în șir, pe o curea, semănau cu o po­
doabă grea, ca un lanț ciudat, ca o mare brățară
desfăcută. ' z
Pe drumul de țară, căruțele care veneau din
țarină, vacile care se întorceau delà păscut, câr­
durile de oi — ridicau în asfințit nouri groși de
 LUMEA CEA MICA 161

praf auriu, prin care nu se deslușea nimic. Dru­

mul părea că s’a aprins și arde.
In poartă, cu manile în buzunări, nedumerit,
totdeauna îngrijorat, priveam spre dealul peste
care trebuia să se întoarcă tata. Nu știu de ce
aveam totdeauna inima strânsă — de parcă l-aș
fi așteptat să vie de undeva de pe mare, după
o furtună rea.
O! Bucuria mea când zăream prin praf, -
ca venind jumătate pe pământ, jumătate prin
cer, — caii albi, conturul trăsurii..; și auzeam
sunetul zurgălăilor, brusc, smunciți de gâtul lui
Leu care, atunci când era asudat, scutura ou
violență din cap. Eu strigam să deschidă poarta..
Urma bucuria primirii lucrurilor cumpărate.
Pachetele mai mari și mai mici, cutii și cu­
tiuțe, sticle, suluri, eșeau din lădița delà spate,
de subt scaun, de subt capra trăsurii, de prin
toate locurile ascunse, din fânul legat care mai
rămăsese.
Le duceam triumfător și mândru în casă: ceai,
zahăr, orez, oue, rom, cafea, o căldare, o stropi­
toare, un clește, un topor, o funie, sfoară — tot
ce nu gândești, se desfăcea dintr’o hârtie tare și
scorțoasă.
Nu știu câți ani aveam când am fost și eu
li
162 DEMOSTENE BOTEZ

pentru întâia oară la Botoșani. Dar țin bine

minte ce uriașe mi se păreau dealurile pe care
le treceam pe rând până ce ajungeam deasupra
orașului și-i zăream bisericile. De pe culmi se
vedea roată împrejur până departe, «infinit de
departe. Prin unele locuri se întindeau pâlcuri
de păduri... pe coame de deal. Prin văi luceau
între stufuri ochiuri mari de iazuri. Lanuri în­
tinse acopereau coaste de miriști aspre cu clăi
înșiruite. Ogoare înguste se succedau colorate,
verde de porumb și galben de grâu, în covoare
așternute peste tot. Ochii mei mărunți, curioși,
se uitau nedumeriți peste toate aceste întinderi,
necunoscute. Uneori întrebam: „dar asta ce-i?”
Zgomotul roților în petriș îmi acoperea însă
glasul, și atunci stăteam tăcut, adunând în mine
priveliștele cu mister.
Caii urcau dealurile, încet, cu greu. Hățurile
erau lăsate în voe. Șinele de fier ale roților mă­
cinau scârțiind pietrișul și nisipul de pe șosea.
Grămezile de piatră de râu defilau pe lângă noi
încet, leneș. Pe loc drept, tata strunea caii și
de două ori învârtea biciul lung pe de-asupra
lor. Pasul cailor se lărgea grăbit și câteodată
bătea din potcoave ritmat, și un ecou puter­
nic bătea și el, tactul. Atunci spre seară, când
 LUMEA CEA MICA 163

ne întorceam, din amnarul potcoavelor și din

cremenele cu vine vinete împrăștiate pe șosea —
țâșneau scântei, scăpărând. Mersul cailor avea
atunci ceva hotărît și de poveste. Eu pândeam
cu atenfie scânteile. Câte-odată izbucneau în
jerbă și puzderea, ca un praf de lumină.
Șoseaua traversa de-acurmezișul nu știu câte
lanțuri de dealuri care scoboară, paralele, de-
alungul Moldovei. Pe fiecare creastă tata poposea
caii. Ii trăgea de urechi, îi bătea cu palma pe
gât dezmierdându-i. Le așeză hamurile, se uita
la copite să nu le fi intrat vre-o piatră în pot­
coavă. Părul pe el era lipit și lins de sudoare.
De subt curelele hamurilor șe ridica o spumă
murdară.
Era liniște mare pe crestele de dealuri. Șo­
seaua era acolo bătătorită și udă de popa!-
surile care se făceau de toți drumeții, exact și
neapărat pe același loc. Din iarbă, de pe mar­
ginea șoselei, din cele două șanțuri înțelenite
pline de flori prăfuite, și de mai departe: din
lanuri și ogoare — se ridica și se auzea acel
susur nedefinit al câmpului, vara, care seamănă
cu ceiace este parfumul fot atât de nedefinit al
câmpului.
E un susur alcătuit din zborul mărunt și va-
164 DEMOSTENE BOTEZ

riat a mii de insecte, din cântecul lor, din foșne­

tul vieții lor... din cântecul păsărilor de pe tul­
pini înalte de nalbă sălbatecă, de pe acele
lumânărele drepte și galbene, din zborul lor...
din mersul gândacilor pe pământ, din țârâitul
greerilor... din acea discretă mișcare a unei în­
tregi lumi pitice, care trăește în erburi, în grâu,
prin haturi...
Caii dădeau neliniștit din coadă să alunge
muștele care-i asaltau și mai ales acei bondari
mari, de subt a căror înțepături sângele se pre­
lingea roșu pe păr, amestecându-se cu sudoarea.
In depărtări, în văi, la adăpost ca aduse
odinioară de ape și lăsate acolo se adunau
casele unui sat între întinderile cu porumb
și miriști. Câte o clopotniță făcea semne albe,
ridicată în vârful picioarelor sau urcată pe-o
scară care duce la clopote.
De-atunci am intrat și eu în viața aceia a câm­
pului, indefinită, singură, nesdruncinată... Tăcerea
ei stăpânea pe creste și pe văi deopotrivă, calmă,
eternă... Popasurile acelea erau ca niște vizite
făcute universului și lumii lui Dumnezeu.
De-odată, de pe unul din dealuri, se ridica
în față, Botoșanii: câteva biserici înalte... pie­
trele caselor. Toate orașele de departe seamănă
 I.UMEA CEA MICA 165

cu niște cimitire cu monumente. Roțile se rosto­

goleau scuturat pe caldarâmul de piatră, cu gropi,
din marginea orașului. Urcam pe lângă o fa­
brică de dubit piei, cu duhoare de hoit des­
compus, și pe lângă maidanul cu pae și gunoiu
al oborului de vite, cu miros de urină și de
fum. Hidoasă imagine a vieții în care sa a-
mestecat omul ■ Port de-atunci neurastenia de­
zolantă a acestor maidanuri, ca pe amintirea:
unor boli murdare.
Nu degeaba am încercat să evadez din acel
târg atunci când am fost lăsat acolo pentru în-
vățăturăl
Pe o stradă îngustă care ducea spre școala
primară numărul „1” era un han, la care tră­
geam. Casa la stradă era joasă, cu pereții dați
în albastru, stropiți până sus de noroiul uliții.
O poartă mare de lemn care se deschidea în
două părți, da în curte. O ogradă murdară, mi­
rosind ațâțător a urină de cal. In ea erau trase,
în toate părțile, căruțe de care erau legați caii
deshumați. Tata vâră caii în grajd, aducea hamu­
rile în odăița pe care-o ocupam noi și le punea
lângă ușă.
La stradă era localul de cârciumă, de care
numai o ușă despărțea odaia noastră. S’auzeau
166 DEMOSTENE BOTEZ

de dincolo comenzi, râsete, zgomot de pahare,

frânturi de fraze și o rumoare surdă și nedeslu­
șită. In odăiță era o masă vopsită cărămiziu,
pe care totdeauna găseam fărmituri și coji de
pâne, sâmburi de măsline și circonferințile ude
lăsate de fundul paharelor. E cea mai sordidă
încăpere pe care am văzut-o vreodată. Scau­
nele și pereții erau slinoși. Duhnea acru și greu.
Geamul care da în curte nu se putea deschide
niciodată. O lumină opacă, trecută printr’un strat
de praf, făcea să se deslușească cu greu, ca o
ironie sinistră, niște flori de crin zugrăvite pe
pereți ou jablonul.
De-abia ajungeam acolo și, ca eșit din pământ,
fără ca să se fi anunțat sau să-l fi auzit mergând
măcar, se prezenta Dudei. Dudei era misitul cel
mai cunoscut din Botoșani. Toată lumea-1 cu­
noștea; iar el cunoștea toată lumea. Știa, nu
numai pe oricine locuia în oraș, dar pe toți
proprietarii, popii, învățătorii, cârciumarii și ță­
ranii mai chiaburi din județ.
Avea barbă roșie rară, și era chior de ochiul
stâng. Pleoapele parcă-i erau întoarse pe dos
și cu greu te puteai uita la pielea lor sânge­
rândă. Din cauza lipsei unui ochiu, se uitș cu
capul strâmb și, nu știu cum, parcă pe dedesubt.
 LUMEA CEA MICA 167

Dudei avea imediat o convorbire cu tata, în care

tata-i spunea ce are de vândut și ce are de cum-
părat. Și tata scotea un săculeț de pânză în care
adusese probele de orz și de ovăz. Dudei le
desfăcea la gură, vărsa boabele în palmă, le
privea cu ochiul teafăr, le pipăia, le cântărea
în mână aruncându-le în sus și prinzându-le,
le mușca în dinți...
După aceia peste-o oră, la berăria „La Bucă”,
vânzarea era făcută, arvona primită, cumpără­
torul trebuind să trimită de Luni sacii și un
ciurar.
Cu toate că treaba aceasta de căpetenie era
sfârșită, Dudei, nu ne slăbea. Ori unde ne
duceam după cumpărături, el era după noi, ca
din întâmplare: „poate mai avem nevoe de ceva”.
Tata se ducea după cumpărăturile mari: scân­
duri, cue, tablă. Mama mergea după cumpărătu­
rile mici: pânză, zahăr, orez, lumânări. Eu mer­
geam cu mama. Mă plictiseau fără măsură a-
ceste lungi cumpărături, fără popas — de cum
ajungeam și până seara; câteva ceasuri în șir.
Și ou mama nu era ușor să cumperi ceva; Era
tacticoasă și bănuitoare. întorcea stamba de trei
ori pe-o parte și pe alta; o mușca la capăt în
gură, o uda între dinți, o rupea între vârful de-
168 DEMOSTENE BOTEZ

getelor, îi scotea firele și le răsucea și le rupea

și pe ele; o încerca să vadă dacă-i grea sau nu.
Cerea altă bucată și începea aceleași operații
delà început. După ce încerca astfel poate zece
cupoane, de-abia atunci întreba dacă n’are ceva
mai bun, și se prefăcea că pleacă. După ce astfel
se fixa cu greu asupra bucății de cumpărat,
începea târguiala care era și ea lungă, mama ne­
voind să dea nimic mai mult de cât își pusese
delà început în cap.
In sfârșit după ce stamba era tăiată, pătu-
rită și pusă în hârtie, mama mai încerca o bu­
cată din cele din care nu luase, pentruca după
un ceas, la han să spue: „hai să mergem să dăm
asta înapoi ; că m’a păcălit”.
Când era vorba să se cumpere ceva pentru
mine, atunci mergea și tata și mama, cu toate
că tata decidea totdeauna. La haine era mai
ușor. Ani de-arândul au cumpărat același mo­
del: bleumarin cu un guler mare resfrânt peste
umeri, tivit cu patru șnururi albe, paralele. Pen­
tru asta toată familia era de acord, cu singura
deosebire că tata vroia totdeauna două numere
mai mari, fiindcă creșteam și trebuia să le port
până la nimicire. Acest spirit de prevedere a
făcut să am tot timpul, cât am fost copil, niște
 г(&■
° |
LUMEA CEA MICA
кЛ ОX •“•
\/ç> «о
Q

haine care atârnau pe mine ca de împrumut.^.*7

Tragedia cea mare era însă la cumpăratul ghe­
telor. Asta se făcea totdeauna la domnul Grün-
berg, care era inevitabil furnizorul nostru. Tata
comanda delà început „o pereche de botine pen­
tru băet, cu gumă”. Azi, — slavă Domnului, —
nu se mai fac botine de-acelea cu gumă. Ele
aveau pe delături o fâșie de pânză cu gumă,
care strângea gheata pe gleznă — așa că nu mai
era nevoe nici de șireturi, nici de nasturi. Când
le încălțai, trăgeai de gura ghetei care se des­
chidea larg, vârai piciorul și fâșia cu gumă se
strângea la loc. Când se’nvecheau, și guma se
întindea, partea de sus a ghetei bălăbănea largă
și flască.
Nu știu de ce tata avea o preferință care nu
suferea discuție pentru acest sistem primar. Poate
ca să !nu umblu târînd șireturi desfăcute. De
altfel așa a purtat și el toată viața.
Delà ghetele pe care nu le mai purta, scoteam
guma și făceam praștii. Atâta bun aveau.
Eu încercam să mă opun, indirect. Pereții pră­
văliei domnului Grünberg erau căptușiți cu raf­
turi și rafturile pline cu cutii de carton lucios,
pe fundul cărora era tipărit „Leon ‘ Grünberg-
170 DEMOSTENE BOTEZ

încălțăminte de lux’”, și apoi felul și numărul

ghetei dinăuntru. In aceste coșciuge lucii de car­
ton în care ghetele noui stăteau culcate perechi-
perechi, ca niște păpuși îmbrățișate, dorința și
visul meu punea cele mai frumoase ghete cu
șireturi. In schimb mi se ofereau cele cu „gu­
milastic”. Zădarnic încercam să spun că nu-mi
vin, că mă supără, că n’am să le pot purta, cu
speranța că alt număr mai mare va lipsi... Orice
opunere nu servea la nimic.
Și’n loc să ies mândru că am ceva nou, eșeam
nefericit cu cutia lucioasă subțioară, cașicum în
ea ar fi murit păpușile îmbrățișate. De nicăeri
niciodată, iji’am ieșit atât de nefericit ca din ma­
gazinul „La Griinberg” din Botoșani.
Eram obosit, plictisit, mă dureau picioarele cu
toate că negustorii la care intram și care-o cu­
noșteau pe mama, îmi ofereau un scaun și căutau
să stea de vorbă cu mine, întrebându-mă ori de
câte ori mergeam la ei: „câți ani am și în ce
clasă sunt”. începeam să am oroare de oraș,
de oamenii din el, de forfoteala aceia.
Ne întorceam la han, spre înserate. Tata însă
nu era niciodată înaintea noastră. El trebuia să
treacă pe la Talpă să bea o bere și să se întâi-
 LUMEA CEA MICA 171

nească și ou un alt preot venit din altă parte

a județului.
Din cauza asta totdeauna la plecare, ne gră­
beam. Nu ne încăpeau pachetele. Se mai strica și
câte-o sticlă. N’ajungea funia să lege baloturile
la spate.
Când eșeam din Botoșani, era ora cea limpede
și sfântă a Angelusului de seară. Câmpul res­
pira răcorit și zările erau mai largi. Eu adormeam,
frânt de oboseală, ou capul plecat în poalele
mamei. Și defilau iarăși, invers, păduri pe creste,
ochiuri de iazuri, lanuri și ogoare. Trapul cailor
era mai regulat și mai grăbit, fiindcă și Leu și
Sultan știau că se întorc acasă; și, poate, cași
mine, aveau oroare de grajdul și de locul murdar
în care fuseseră condamnați să stea o zi.
Până când odată, eu nu m’am mai întors, fiind­
că m’au lăsat la școala primară.
Atunci n’a fost ca întotdeauna. Toate pregă­
tirile de-acasă sau făcut numai pentru mine. In-
tr’o lădiță s’au aranjat păturit toate lenjurile
mele — un adevărat trusou. Mama se uita la
mine emoționată. Eu eram încruntat și tăcut.
In fata mea mă aștepta un necunoscut trist. Nu
puteam defini deloc sentimentul care mă cople­
șea. Era ca un fel de părăsire și de sfâșiere.
172 DEMOSTENE BOTEZ

Parcă ar fi fost vorba să mă lase într o pădure..

Eram speriat. Nu-mi puteam însă preciza nimic
din ce are să urmeze, decât că n’am s’o mai
văd pe mama. La gândul acesta mă agitam brusc
pe locușorul meu, sbătându-mă; și o strângeam
pe mama de braț. Un nod tare se urca în gâtlej.
Peisagii pe care le cunoșteam, îngălbinite și
prăfuite de toamnă, treceau încet în urma trăsurii
noastre, fără să le văd. Eram o victimă, dusă la
sacrificiu. Mă jertfeam unei misiuni. Atunci a
început să piară, asfixiat, copilul delà țară, sim­
plu, care eram eu. Agonia asta durează încă, și
acum. Mi se pare că părinții mei, acei care mă
iubeau mai mult, singurele ființe care mă
iubeau, se desolidarizau de mine, mă lăsau,
mă părăseau așa cum se întâmplă cu toți oamenii
numai în ceasul din preajma morții.
Trebuia să învăț a fi singur. Mama se uita la
mine cu compătimire — de parcă aș fi suferit
de-o boală grea, fără leac, de care ea avea cu­
noștință, dar nu mai putea face nimic. Ajuns la
han, am avut o clipă impresia că sunt și eu
de vânzare, că mă vând și pe mine în târg. Stă­
team în odaia sordidă, — aceiași de totdeauna, —
parcă și atunci cu aceleași coji de pâne pe masă,
 LUMEA CEA MICĂ 173

Stăteam pe un scăunaș fără spătar și priveam în

ca aiurit.
Nu m’au putut scoate din această spaimă din
mine, nici cărțile noui cu pagini lucii și figuri
colorate, nici caetele, nici radierul Elefant, nici
plumbiera adică posesiunea nediscutată, reală,
a tot ceiace visasem eu în sat. Ce stranie sen-
sație de boală și de izolare!
M’am furișat câteva momente, de subt privi­
rile stăruitoare ale mamei, — am fugit în grajd,
ca singur să-mi iau rămas-bun delà cai. Leu a
întors capul spre ușă; și nările lui au tremurat.
Sultan dormita cu capul în jos. Era despărțirea
de ceiace mă lega de-acasă. Și pe urmă m’am'
cufundat în mine, cu acea hotărîre grozavă pe
care o iai în fața inevitabilului.
M’au condus la cucoana Victorița, gazdă de
copii, gard în gard cu școala primară. A-
cum ре-acolo e loc viran, — totul e dărâmat
fără urmă; și o cărare printre buruieni duce
de-adreptul dintr’o stradă în cealaltă prin fața
bisericii Sfântul Dumitru.
Am intrat într’o curte bătătorită, înconjurată
de un zaplaz putred. Nu era nici un copac. Numai
subt un gard, niște gulii ridicau tulpini veștede.
Eu am intrat înainte și părinții mei pe rând,
174 DEMOSTENE BOTEZ

după mine, Mama, — mă înpingea ușor de u-

măr, cu vârful degetelor. O casă dărăpănată cu
geamuri mici. In față, un cerdac de scânduri
sure care deabia se mai ținea. Din balustrada
lui, rămăseseră numai câteva ostrețe. Printr’un
antret îngust, am intrat într’o cămăruță unde
era cucoana Victorița în ușă: o bătrână încovo­
iată, muncitoare și blândă. Suporta cu resem­
nare iadul făurit de vre-o șapte draci, adică de
vre-o șapte copii de școală.
Cum am intrat, mi-a sărit în ochi degetul ei
arătător delà mâna dreaptă care fusese, se vede,
rupt — fiindcă acum era compus din trei bu­
căți perpendiculare una pe alta, puse astfel cap
în cap. Cât a vorbit tata cu dânsa și până ce
am rămas acolo singur, m’am uitat la degetul
acela diform — de parcă delà el mi-ar fi putut
veni vre-o salvare.
Mama n’a scos nici un cuvânt, de cât atunci
când mi-a predat lădița și a numărat fot ce era
într’însa.
Tata s’a despărțit de mine, sever, stăpân pe
el. Mama s’a aplecat, m’a sărutat pe amândoi
obrajii, mi-a pus apoi mâna pe cap, mi-a ridicat
capul în sus, ca să mă privească în ochi, și s’a
întors repede spre ușă. Ea avea lacrimi cași mine.
 LUMEA CEA MICA 175

Cum am văzut-o atunci din spate, gârbovită,

așa io! țin minte și mai târziu, până ce a murit.
Cucoana Victorița avea o fată — o fată bă­
trână. Era înaltă, cu părul alb, cu obrazul mare..
Asta era lumea de acolo. Un leșin straniu, ca
un curent electric, trecea prin toată ființa mea.
Mau dus într’o odae, alături, peste antret.
Era odaia de meditație. Alți trei copii stăteau
lățiți cu pieptul pe masă, cu caetele în lături,
desenând cu gurile căscate.
Fata cucoanei Victorița ne-a recomandat. Cei
trei camarazi m’au privit cu zâmbet, cu ironie
și cu neîncredere. Mă cercetau ca pe-o altă di­
hanie. Parcă vedeau pentru prima oară un ani­
mal, asemănător cu ei, dar de care n’au mai
văzut totuși niciodată. Ar fi voit să mă pipăie.
O ușă scundă da din această cameră de me­
ditație în „dormitor”: o cameră cu paturi îm­
prejur, fără nici un geam. Numai un ochiu de
sticlă, mic cât o foae de caet, da într’o altă
cameră mai vastă din față, în care erau băeții
de liceu „cei mari”.
Cucoana Victorița mi-a așezat lucrurile într’un
dulap din camera ei; și lădița mea de scânduri
a fost vârîtă târîș subt patul îngust din fund„
care-mi era destinat.
176 DEtțJOSTENE BOTEZ

Ceilalți copii au început să facă scandal, să

se joace, să „o facă pe grozavii” în fața mea,
fără să-mi dea nici o atenție, cașicum n’aș fi
existat. Nu știam ce să fac. Mă uitai pe geam.
Fereastra era tocmai spre apus. Soarele galben
de toamnă trecea scoborîndu-se după clopotnițe
masivă a bisericii Sfântu Dumitru. Am eșit în
curte, lăsând în urma mea în odae râsul celor­
lalți. Râdeau de mine.
Afară, soarele era cald. Lumina lui aducea
aminte de întinderi și de liniști de țară. Ochii
mei căzură pe portiță. Era întredeschisă, atâr­
nând strâmb într’o parte. In aceiași clipă stră­
fulgera prin mine gândul fugii. Să fug! M’am
îndreptat încet spre portiță; și, după ce am trecut
de ea, am rupt-o la fugă. Hanul Șulim nu era de­
parte. Fugeam pe stradă, preocupat, crunt. Aud
și-acum pașii mei pe asfalt. Treceam, ocolind,
pe lângă oameni. Unii se opreau, se întorceau
și se uitau după mine. Poarta mare delà han
era deschisă. Eșea o căruță înaltă cu patru cai, —
probabil delà o moșie. M’am strecurat pe lângă
•ea, cu teamă. Totul mi se părea imens, colosal,
îmi era frică de toți, ca de niște giganți străini,
porniți în contra mea. In curte am umblat printre
 LUMEA CEA MICA 177

căruțe și cai. Trăsura noastră nu mai era: nici

Leu și nici Saltan în grajd.
Am eșit repede ca halucinat și am început să
alerg spre bariera Unțenilor, pe străzile care
duceau direct în șosea. Nu mai știu ce era atunci
în capul meu. Vroiam desigur să ajung din urmă
trăsura. Mă loveam cu picioarele de pietre, mă
poticneam prin gropi și fugeam dezordonat, plân­
gând. Mă uitam fix înainte. Oamenii de pe tro­
tuar mă priveau curioși și își continuau drumul.
Unii nu-mi dădeau nici o importanță. Pașii mei
călcau singuri, împleticindu-se. Capul îmi era
greu și o mare disperare îmi intrase în suflet.
Trecusem de biserică Uspenia și coboram la vale
dincolo de iarmarocul de vite, pe lângă tăbă-
cărie.
Vedeam dealul din față, galben, pustiu și șo­
seaua șerpuind pe coastă. Se vedea o trăsură,
parcă urca, parcă cobora. Poate sta pe loc. In
mers, în fuga mea, dealul, trăsura — toate se
scuturau în jur, ca’ntr’un necontenit cutremur.
Nu mai aveam lacrimi. Un geamăt prelung și
surd îmi acompania fuga, tremurat și el, între
pauze scurte.
După tăbăcărie, casele erau mai mici; caldarâ­
mul șoselei mai prost. O trăsură care m’a încrucișat
12
178 DEMOSTENE BOTEZ

m’a acoperit multă vreme în praf. Când am răs-

bătut la limpede, nu mai era nimeni împrejur.
Un evreu bătrân sta în pragul unei uși. In geam
erau borcane de sticlă cu capac de tablă și în
ele bomboane în tirbușon, roșii și galbene.
Se însera. Parcă mereu s’arfi ridicat de peste
tot un praf sur. Dealul din față părea mai înalt,
ca un perete. Pe șosea cobora acum un șir de
căruțe încărcate cu fân, cât niște case. Un pod
cu balustrade într’o râlă, pășea peste un pârâu
cu apă neagră care mirosea îngrozitor. Lângă
pod, pe marginea râpei în fundul căreia de-abia
se mișca apa neagră, ca o omidă, erau aruncate
gunoae, coji de ou, sticle sparte. Acolo m’am
oprit. Picioarele se îndoiau subt mine, tălpile
îmi ardeau. O desnădejde uscată, mută, mă pi­
roni pe loc, cu ochii în vid. Până acasă era
așa de departe 1
Târziu, când au început să se aprindă luminile,
am pornit-o încet, înapoi. Uneori mă surprin-
deam chemând în ajutor: Ma-ma, ma-mia ! Toate
din jur erau contra mea. Intram ca un orfan,
părăsit într’o altă lume în care nimeni nu-mi
era prieten și în care nu cunoșteam nici un lucru
măcar.
In această lume m’am integrat de-atunci, cu
 LUMEA CEA MICA 179

resemnare, ou adânci regrete și cu o continuă

și surdă tristeță.
In trăsură, în seara aceia, pe întuneric, mama
plângea pe ascuns și nu răspundea la între­
bările tatei.
De-atunci n’am mai văzut-o de cât în vacanță
și apoi din ce în ce mai rar și mai puțin. De
fapt, pentru ea, m’a pierdut de-atunci.
La gazdă m’a primit fata cucoanei Vicforița
care era bună și înțelegătoare. Tot ea m’a în­
grijit în odaia ei, mai târziu, când am fost bol­
nav de scarlatină. Camera ei era îngustă și lungă,
ca un culoar. Două paturi erau puse cap în cap,
și între ele și perete de-abia rămânea loc să
treacă o persoană. Numai în fund era un dulap
cu dulceți, pahare și lingurițe.
Tremuram tot. N’am putut pune în gură nimic.
Noaptea am aiurat și o chemam mereu pe mama.
Parcă muriseră toți cei de-acasă, în nu știu ce
cataclism. Amintirea lor accentua și mai mult
această senzație de dispariție și creștea desnă-
dejdea. Simțeam în mine acel sentiment sfâșietor
că niciodată nare să mai fie cum a fost. Tra­
gica tristeță a acelui „niciodată” îmi umplea piep-
180 DEMOSTENE BOTEZ

tul, ochii, toate gândurile. Și instinctul meu de

copil avea dreptate.
De-atunci port în mine spaima de orice schim­
bare și tristeța tuturor plecărilor și a părăsirilor.
Nu era precis sentimentul curgerii timpului, ci
numai ideia că ceva s’a sfârșit pentru totdeauna.
Era tot ce puteam înțelege atunci mai grav,
fiindcă ideia morțîi îmi era necunoscută.
Acele ziduri ale primei mele sfâșieri în viață,
nu mai sunt.
Cucoana Victorița cu degetul arătător în zig­
zag, fata ei bătrână cu părul alb, casele care de
obiceiu dăinuesc mai mult și strâng amintirile,
—- toate nu mai sunt

* * *

Cât am fost la școală drumurile părinților mei

la Botoșani sau îndesit și cu treabă și fără
treabă. Probabil că mama mai inventa nevoia
unor noui cumpărături, ca un pretext. Dar aceste
întrevederi fugare au adâncit și mai mult tris-
feța. despărțirii și a plecării mele de-acasă. Bu­
curia de a-i revedea, era repede înăbușită de
gândul despărțirii, de lăsarea sării care trebuia
să aducă această despărțire. Umblam după tata
 LUMEA CEA MICA 181

și după mama prin oraș, privlndu-i cu gândul

mereu prezent, că peste câteva ore n’am să-i mai
văd. Caii, trăsura, lucrurile de-acasă; o dami-
geană, o geantă, o traistă aduceau cu ele
toată atmosfera de-acasă, și tot cadrul în care
le știam.
După fiecare asemenea întrevedere, locu-
rile cu oamenii funde trăiam îmi deveneau
mai străine. Tot ceiace trebuia să fac — mi
se părea mai greu și fără rost. Rămâneam un
ceas cu capul aplecat pe carte sau pe caet, cu
capul în mâni, fără să știu. O barcă nevăzută
și fermecată mă lua în ea, mă legăna, mă ador­
mea pe jumătate, mă ducea într’o lume în' care
lucrurile nu se pot pipăi, ci sunt numai ca gân­
durile, — și ceiace vezi este diafan, și nu este
aevea. Ființa mea însăși trecea aproape de ne­
ființă, ridicată și detașată de tot ce era real îm­
prejur, ca un suflet numai.
Viața mea de copil de-acasă din sat, era și
atunci departe parcă, cum sunt amintirile — ca
ceiace rămâne după tot ce a murit.
Și barca fermecată se oprea lin de-asupra unor
ape fără de sfârșit, liniștite, liniștite și triste
peste măsură.
De aceia poate și amintirile mele despre oo-
182 DEMOSTENE BOTEZ

legii cu care am trăit un an în aceiași odăiță

fără geam sunt inexistente. Nici o umbră nu mai
vine din uitare. Rar de tot străbate neprecisă,
ca o creație de epopee, silueta unuia dintre
elevii de liceu, a unuia „dintre cei mari’” care
ocupau odaia din fată, care nu ne băgau de loc
în samă — de parcă am fi fost niște furnici, și
care uneori făceau scandaluri cu fete.
Pentru noi, ei erau așa de „grozavi” că nici
pentru profesori nu aveam atâta respect, ca pen­
tru dânșii. Ei doar făceau lucruri nepermise care
au o grandoare deosebită Tot ce-i îngăduit nid
azi, nimănui, copil iau matur, nu-i atrage ima­
ginația, nu i-o Captivează ca un miraj.
Profesorii erau muritori; elevii din clasa 7-a
de liceu erau semi-zei.
 PRIN CEAȚA.

Pentru vacanța de Crăciun au venit și tata și

mama la Botoșani să mă ducă acasă. Au venit
cu sania. Ziua era scurtă. De-abia au ajuns și
am plecat îndată. Era o zi posomorită. Pe la
ora unu parcă începuse să cadă seara.
Amândoi erau îmbrăcați cu șube și încinși.
Mau învălit și mau înfășurat ca ре-un pachet
și m'au pus între ei, cu picioarele în pae. Prin
oraș sania mergea greu, hârșcâind de pietre.
Parcă, brusc, pe dedesubt i sar fi pus o frână
de fier. Când am eșit însă pe câmp, toată greu­
tatea săniei s’a ușurat. Caii alergau cu nespusă
voe bună. Era ceva de zbor. Numai când și când
tălpile săniei atingeau pământul. Praf de zăpadă
acoperea cu un strat subțire pătura întinsă în
față, pe genunchi.
Dar la adăpostul unei perdele de salcâmi care
184 DEMOSTENE BOTEZ

împrejmuia grădina unei curți boerești, zăpada

se îngrămădise în troian. Caii au intrat în ea
până la piept. Sania a început să se aplece când
pe-o parte când pe alta, cum ar fi mers peste
niște valuri cuprinse de îngheț, și trosnea din
toate îneheeturile.
Leu și Sultan ridicau capetele în sus, înălțau
bustul dinainte, săltând cu greu picioarele din
troian; făceau înfundat în zăpadă, nevăzut de
nimeni, de nevoe, un fel de pas de defilare.
Tata a vroit să întoarcă. Sania era angajată
cu tălpile în propria ei urmă; și într’o clipă
Sultan căzu jos, iar sania se răsturnă. Tata, cu
rnânile în sus, ca înotând prin troean, a putut să
ajungă până la curte și să vină cu niște oameni
care ne-au scos de-acolo.
Am eșit cu greu și înghețați bocnă, cu o su- -
doare • rece pe subt hainele groase. Am apucat
pe câmp ca să înconjurăm troenele. Și-am mers
ре-acolo anevoe, peste moșuroaele de coceni care
ne izbeau în toate părțile și prin care caii se
poticneau clătinându-se.
Pierdusem timp îndelung. începuse a se în­
sera repede. Din ce în ce mai mult, nu se mai
vedea nimic. Zările se strânseseră, alături de noi,
peste noi.
 LUMEA CEA MICA 185

Ca să scurteze drumul, delà Drislea, tata pomi

de-adreptul peste câmp, vrând să iasă de-asupra
satului nostru, pe la pădure.
Caii mergeau hotărîți. Simțeam puterea lor în
hamuri, în lunecarea săniei. Mergeau singuri, fără,
ca măcar să se lase îndemnați cu vorba. Se în­
torceau spre casă și simțeau noaptea gonin-
du-i din urmă.
Nu știu cât am mers așa. Dar la un moment,,
tata a început să fie neliniștit, fiindcă după so­
coteala lui trebuia să fim ajunși la pădure. Subt
noi zăpada curgea mereu, parcă zădarnic, aceiași
și aceiași zăpadă, trasă ca pe dedesubt atunci
când noi am fi rămas pe loc. Rătăcisem.
Pierdusem orice punct de orientare. Călăto­
ream în neant, fără direcție, spre orișiunde. Eram
ca detașați de pământ și de toate semnele lui.
Eram trași prin cer sau prin nouri, pe unde nu­
mai nu se poate întâlni nimic din ceiace crește
sau este făcut pe pământ. Poate mergeam înspre
casă ; dar tot așa d ebine, poate apucasem exact
în partea opusă. Zăpada se desfăcea în două
de-oparte și de alta în calea săniei noastre, cum.
se desparte apa de-o barcă; și curgea trasă, as­
pră, nesfârșită dedesubt.
Caii se grăbeau cât puteau, cu acea încăpățâ-
186 DEMOSTENE BOTEZ

nare și hărnicie cu care și oamenii lucrează uneori

când sunt desnădăjduiți și când, cu cât sunt
mai în primejdie, cu atât fac ceva mai inutil.
Aburii de sudoare se urcau de pe ei, și-iînconju­
rau înfr-un fel de ceată. Și mereu sunau în urechi
zurgălăii: zur, zur... la nesfârșit.
Dar aburii aceștia sporeau, sporeau mereu,
peste măsură — fiindcă delà o vreme chiar în­
cepusem a intra în ceață: o ceață rece care
curgea și ea pe obraji.
Tata opri brusc. I se păru că este ceva în
față: un om, un copac, o casă sau o dihanie
enormă. Nu era nimic.
Trebue să fi fost târziu tare. Poate mergeam dc
câteva ceasuri. Unde ajunsesem? încotro mer­
geam?
Tata coborî și încercă să aprindă felinarul —
un felinar rotund cu sticla în formă de tub
ca un borcan, pusă într’o plasă de sârmă îm­
pletită. Frecă mai multe chibrituri: o sfârială
și un bob de foc sărit în noapte. Alt chibrit.
In sfârșit în podul palmei o flacără roșietică
pâlpâi slab și agitat. Mânile tatei tremurau.
De-atunci începu să-mi fie frică. Chipul tatei
apăru alături de sticla felinarului — ridicat sus,
încruntat și grav.
 LUMEA CEA MICA 187

Apoi tata dispăru în noapte să caute o urmă,

un drum, care să ducă undeva... oriunde. Re­
flexul unei luni palide cu abajur, o umbră în->
covoiată... și pe urmă, prin ceață, nimic, — ca
înghițită de pământ.
Mama mă strânse lângă ea și aplecă fața peste
mine să vadă dacă dorm sau nu. Și i-atn văzut
ochii prin întunerec. Rămăsesem singuri. Zur­
gălăii nu mai sunau. Era liniște, dar o liniște în­
fundată, fără sunet, cu căluș de vată vârît cu
silă în gură. O liniște, cum ar fi întunericul.
Nu se auzea — așa cum nu se vedea.
Unde era tata?... Nu se mai înapoia. Eu tăceam
oum tac lucrurile.
Și auzii deodată pe mama întrebând, strigând:
— Unde ești? Hei, unde ești?!
Și după un timp de tăcere, iar: „Unde ești?”,
dar de data aceasta cu o voce care nu era a ei,
din cap, falșă, alterată.
Și pe urmă iar tăcere.
Mama mă strânse iar lângă ea și se aplecă
asupră-mi. O lacrimă îmi căzu pe obraz, fierbinte,
grea.
Caii vroiau să pornească singuri. înghețase su­
doarea pe ei. Tremurau.
Mama prinse hățurile și strânse. Zurgălăii iar
188 DEMOSTENE BOTEZ

sunară, dar numai de câteva ori. Și iarăși liniște,,

și ceața care trecea peste noi și împrejurul
nostru.
Ca prin vis, ca glasul cuiva care era înădușit,
strangulat, se auzi de undeva: „Tinco, Tincol”
Era glasul tatei care ne căuta și el. Ne pierduse.
Pe urmă se auzi mai tare un lătrat de câne,,
pe urmele tatei.
Eu adormisem, istovit de emoție și de oboseală.
Când m’au scoborît din sanie, n’am știut un-
de-am ajuns. Toate mi se păreau stranii, în-
depărtate și fără contur.
 MOINĂ

Uneori, în vacanța de Crăciun, începea dez­

ghețul. Pământul era desfundat și cleios. Piciorul
se înfunda adânc în noroiu. Atunci nimeni nu
mai putea să miște. Drumul de-alungul satului
era pustiu. In gropile lăsate de copitele vitelor
era adunată apă murdară. Nici o căruță nu mai
eșea din ogrăzi. Nici oamenii nu eșeau de cât
când aveau mare nevoe și atunci mergeau încet,
cu capul în pământ, pe subt garduri, suprave­
ghind fiecare loc unde călcau. Lunecau brusc
într’o parte și în alta, făcând fără voe gesturi
largi cu mânile pe sus, peste cap. Viața satului
era moartă.
Odată pe zi, dimineața, tata își trăgea cișmele
-și pornea prin curte. Eu îl priveam pe fereastră.
Timpul trecea încet și monoton. Un blestem greu
apăsa peste lucruri și peste ființe.
Toți oamenii, în toate casele, trăiau izolați,
190 DEMOSTENE BOTEZ

numai cu ei însăși, asistând tăcuți la scurgerea

vremii. Nu se întâmpla nici un eveniment. Chiar
dacă sar fi întâmplat ceva, rămânea neștiut, des­
părțit de fot universul, de acea pastă neagră,
de acea plămadă murdară.
Cei delà bucătărie desgropau amintiri, vorbeau
despre oameni. Vorbele treceau delà una la alta,
fără legătură. Ochiurile de geam erau asudate
și șiroae lungi curgeau pe perete subt cadrul
ferestrei, făcând o pată albasttă cu rădăcini a-
tâmând în jos. Găinile stăteau pe prispă, într’un
picior, cu capul vârît în pene ca pentru o som­
nolență prelungă și comodă. Nici câni nu se
auzeau lătrând. O viață de vizuine. Lumina zilei
era și ea plină de noroiu, cețoasă, opacă, egală...
In biurou, tata făcea socotelile gospodăriei. Cu
ochelarii tocmai pe vârful nasului, cu barba în
piept, scria, socotea; iar buzele lui și barba se
mișcau încet ca într’o șoaptă, ca într’o rugăciune.
Eu mă jucam pe pat, desculț. Pe foc fierbea o
oală. Se auzea clocotul ei, și țăcănitul neregulat
al capacului ridicat în sus și iarăși căzut
Și s’auzea rar, bătaia ceasului deșteptător
pe masa din odaia mamei. Ln casă era cald.
Nimeni nu vorbea. Mama era ocupată cu acele
treburi mici, nenumărate, pe care le are o gos-
 LUMEA CEA MICA 191

podină. Ii auzeam numai fâșâitul papucilor ei

de pâslă târîți pe covorul de petici. Și se mai
auzea scârfâitul peniței delà tocul cu care scria
tata. Totdeauna avea penițe care scârțiau. Pro­
babil că el finea tocul într’un anumit fel.
In această tăcere generală, parcă a univer­
sului, și eu mă păzeam să fac cel mai mic zgo­
mot. Țineam monologuri în gând. Cântam singur
în gând. îmi țineam de urît. Puneam și lucrurile
să vorbească, și le desmierdam și eu cu senti­
mentalitate. Era atunci și o vreme de frater­
nizat cu lucrurile, de comuniune cu ele...
In fața ușii murdare de noroiu, stăteau ciz­
mele tatei, așa cum le scosese din picioare după
„rondul” de dimineață prin toată, curtea. Turet-
cile atârnau răsfrânte și moi, cu urechile căzute
în jos. „
Peste toate începea să cadă o ploae deasă și
măruntă. In casă se întuneca și mai tare, cașicum
s’ar mai fi tras o perdea.
In această tăcere, se auzea de-odată căscatul
tatei: prelung, psalmodiat. Și iarăși tăcere.
In ulucele casei începea să se audă picurând :
pic... pic... rar, din burnița ca o pânză de pă­
ianjen.
Zilele acelea erau neînchipuit de lungi. Sin-
192 DEMOSTENE ВОТЕ/

gura mea distracție era trecerea trenului delà

Iași la Dorohoi și delà Dorohoi la Iași. Când
trecea și un tren de marfă suplimentar, era un
mare eveniment. Ii număram vagoanele. Intâiu
se zărea o șuviță mișcătoare de fum, sus, spre
dealul Buhăcenilor ; apoi se deslușea trenul.
In sfârșit devale, subt sat, se vedeau bine
vagoanele care păreau mici ca niște jucării, gea­
murile, capetele de bâlci ale călătorilor, atârnate
în cadrul ferestrelor ca pentru o reclamă si­
nistră de măști de ceară. Cineva din tren făcea
în neștire semne cu batista, fluturând. Și totul
se pierdea în burniță și cenușiu.
Fusese un eveniment... o mișcare... ceva. Nu
mai era nimic.
In uluce: pic... pic... rar, exasperant de rar.
Seara, pe’ntuneric, tata eșea în cerdac să vadă
dacă n'a înghețat. Și nu îngheța. Noaptea venea
grea, apăsătoare, lungă, ca o altă ediție a zilei
ce trecuse.
Tata ținea un jurnal în care trecea într’un stil
uneori bombastic, alteori laconic, și „buletinul
meteorologic” și întâmplările zilei.
Intr’o zi ca aceia scria numai: „Moină”. Iar
seara citea cu glas tare Revista științelor.
 CONSTANTIN

hi timpul acela începu să vină tot mai des

la bucătărie un tânăr din sat, Constantin. Era
subfire, înalt, îmbrăcat curat. Avea o față de
intelectual rafinat. Obrajii erau subți și aspru
conturați. Nu învățase nicăeri de cât în sat. Se
vorbea însă că știe multe și că este foarte deștept.
Era un om ciudat, închis în sine, izolat.
Am aflat delà o vreme că Constantin era lo­
godnicul Catincăi, că tata proectase căsătoria
lor și că el trebuia să devină dascăl.
Venea la noi mai ales după-amiază, și neapărat
în zilele de Duminică. Atunci se retrăgea cu
Catinca în odaia ei de lângă bucătărie, și stăteau
de vorbă.
Eu încă nu-mi dădeam seamă că aceasta în­
semna plecarea Catincăi din casa noastră. Dar
aveam o ură stăpânită și instinctivă împotriva
lui Constantin.
13
194 DEMOSTENE BOTEZ

Blândă, supusă, Catinca trecea cu capul aple­

cat, cu neînțeleasă resemnare, prin această dra­
goste, care a trebuit să fie mai târziu marea
nenorocire a vieții ei. Rămăsese aceiași. Vizi­
tele lui Constantin și întâlnirile cu el erau epi­
soade aparte din viața ei, închise separat, des­
părțite de tot restul zilei.
Numai în cântecele ei tânguitoare, când lucra
singură, și care-i acompaniau mânile ca o me-
lopee, era mai multă tristeță — ca semnul unui
presentiment. Pe mine mă desmierda mai cald,
și mersul ei, treaba pe care o făcea erau mai lente.
Uneori rămânea privind în gol, poate după viziu­
nea unei vieți, așa cum o dorea și cum. i s’ar fi cu­
venit pentru distincția rară a sufletului ei.
Constantin nu râdea niciodată. Figura lui fru­
moasă cu trăsături regulate și fine, era ermetică
și mereu încruntată. Mai târziu am știut, ceiace
de altfel știa tot satul, că suferea de nervi, că
avea crize violente, că fusese un timp într’o casă
sănătate, din care i-au dat drumul.
Eu mă temeam de el. Cred că și Catinca se
temea. Era violent și nu suferea să i se îm­
potrivească nimeni. Când venea, eu îi pândeam
 LUMEA CEA MICA 195

plecarea de care mă bucuram ca de-o eliberare

personală.
De multe ori eșea trântind ușa cu tărie și mer­
gea repede, drept înainte, cu privirea fixă —
fără să se uite în lături, fără să închidă portița.
Atunci o găseam pe Catinca trântită pe pat,
înghemuită, cu genunchii strânși, cu fața înfun­
dată în pernă, plângând. Dar niciodată n’a spus
nimănui c e s’a întâmplat.
Pe urmă, câteva săptămâni, el nu mai venea.
Eu urmăream privirile Catincăi. Acum sunt sigur
că nici ea nu știa ce să creadă, ce să vrea. Sunt
asemenea destine în care omul intră fără să con­
tribue deloc cu voința lui. Catinca se lăsa dusă
de destin.
Intr’o Duminică după-amiază, — când era li­
niște în curte și în casă, — Constantin apăru
din nou. Numai eu am auzit țăcănitul de fier
al clampei delà portiță. Era mai slăbit și mai
negru la față. Mergea repede, ca fugărit de ci-
cineva. Nu știu de ce, mi-a fost frică mai mu!lt
ca oricând.
îndată am auzit un foc, apoi altul de revolver.
Catinca eși în curte strigând: „Ajutor, săriții
Mă omoară”.
196 DEMOSTENE BOTEZ

Și alerga spre casa în care stăteam noi. Eram

acasă singuri.
In clipa următoare eși și el repede. Tot așa
de grăbit precum venise. Cu mâna dreaptă își
ștergea poala hainei.
Apoi la jumătatea drumului spre portiță se
opri; se gândi puțin, părând că ar fi uitat ceva.
Vroi să se întoarcă. Făcu câțiva pași, și iarăși
se răsgândi și plecă.
Catinca plângea căzută pe prispă.
Când s’a întors tata care era dus la gară,
i-am spus totul.
A chemat-o pe Catinca și-a întrebat-o. N’a
putut însă afla nimic. Se pare că trăsese fără
motiv. Tata a hotărî! să nu-1 mai primească în
casă, renunțând la proectul lui nefast. De-abia
atunci am înțeles că și Catinca îl iubea. A in"
tervenit ea, s’a rugat,- și-a luat asupră-și vini ima­
ginare. S’a dus în seara aceia la el.
A urmat o perioadă de liniște, fără ca să se
știe dacă .se mai văd sau nu. El venea însă în
fiecare seară, când se stingeau luminile „sus”.
După un timp a venit el la tata să se desvinovă-
țească. Pe mine m’au trimis în cealaltă odae și
 LUMEA CEA MICA 197

apoi i-am văzut pe amândoi, pe tata și pe Cons­

tantin, eșind și plecând în vie.
Nu știu ,ce-a spus; dar de-a doua zi a început
iarăși să vină și ziua, cașicum nimic nu sar fi
întâmplat. Intre cei patru pereți ai unei cămăruțe
modeste se continua o dramă ciudată, fără ra­
țiune. Eu nu înțelegeam nimic. Poate nimeni,
poate nici ei, actorii principali, nu înțelegeau
nimic. Totul avea aerul unei întâmplări scrise
mai dinainte, hotărîtă fără putință de schimbare,
și căreia cei doi nu făceau decât să i se supună.
II pândeam. Când îl vedeam venind (îi ve­
deam capul pe de-asupra gardului), mi se tăia
suflarea. îmi venea să încep a țipa. Pe urmă
mă lăsam prins de un fel de interes diabolic,
pasionant; așteptam și ascultam să văd, să aud
ce se întâmplă. De fiecare dată eram sigur că
iarăși vine o nenorocire; că de data asta totul
se va sfârși.
Catinca începu să intre în joc, să ia parte la el.
Parcă ar fi pasionat-o și pe ea riscul acesta
al fiecărei întâlniri, în care plăcerea ei de a-1
vedea, era plătită ou un risc, cu o teamă de fie­
care clipă — căci oricând, din senin, se putea
aștepta la orice. Probabil începu să aibă acea
pasiune asemănătoare și specifică jocurilor de
198 DEMOSTENE BOTEZ

hazard, în care mizà mereu viața pentru o feri­

cire pe ,care-o îmbăta tocmai acest risc.
Pentru firea ei calmă, placidă, și-acum expli­
cația aceasta mi se pare imposibilă; dar alta
nu era. Poate, în definitiv, totul era mult mai
simplu. Ea îl iubea.
Dar el?!...
Săptămânile în care nu venea, le petrecea în­
cuiat în casă, fără să iasă deloc. Nu descuia
ușa nimănui, nici părinților. Sora Eleonora îi
da mâncarea pe fereastră, noaptea. Nu putea
suferi să vadă nici un om. Această temniță
pe care și-o impunea era metoda lui de a se
apăra, de a se feri de crimă, de asasinat, de o
eșire violentă, ca o descărcare.
Atunci, după-amiază plecase probabil înainte
de a fi treciit criza.
Și după câteva săptămâni de închisoare, apă­
rea consumat ca după o boală, absent, cu gesturi
și mers de somnambul. Parcă n’ar fi fost respon­
sabil nici de faptul de a merge, de a vorbi, de
a se uita.
Catinca îl primea cu o emoție sfâșietoare. Avea
în ochi milă și tandreță. Ar fi vroit să-l rețină
și să-l îngrijească. II întreba ce are. Făcea a-
ceastă greșală. Atunci el se scula, se uita la. ea
 LUMEA CEA MICA 199

cu nespusă mânie în ochi, trântea ușa și pleca

fără să spună un cuvânt.
Chinul acesta dură mult. Poate un an, poate doi.
Odată a lipsit mai îndelung. Plecase și de
acasă. Nimeni nu știa unde. Se credea că, — cine
știe! s’o fi pierdut pe undeva. Catinca se
uscase. Trupul ei se încovoiase. Avea ochii stânși,
mișcările încete, ca într’un vis, în care se visa
obosită peste măsură.
Nici ea nu mai eșea Duminica din odaia ei.
In celelalte zile, cum își termina treaba, se în­
chidea acolo singură; și eșea târziu cu ochii
strânși, ca acei care au stat mult în întuneric
și de-odată îi supără lumina.
Tata intervenise la jandarmi să-l caute. Să nu-1
fi omorît cineva! Să nu se fi sinucis!
Trecuse poate trei luni. Și într’o după-amiază
de Duminică, — tot pe o zi liniștită cu aer apăsă­
tor (era în August), el intră pe portiță. Alt.om.
Avea mustefi și barbă neagră — așa cum cres­
cuse, în tot acest timp. Avea un cap palid de
Crist frumos. Catinca căzu pe pieptul lui, plân­
gând de bucurie. Parcă ar fi fost înviat.
Tata care proectase această căsătorie, a voit
să renunțe la ea. A dojenit-o părintește pe Ca­
tinca. I-a și impus să nu-1 mai vadă.
200 DEMOSTENE BOTEZ

Atunci a plecat Cafinca delà noi, și a lipsit iar

câteva zile. Mama n’a putut să sufere această
nenorocire. Catinca era ca și fata ei... Și iarăși
s’au aranjat ^lucrurile, dar fără voia nimănui.
In toamnă, atunci, s’a făcut nuntă. Eu eram la
școală.
Când m’am întors în vacanță, Catinca era ple­
cată, la casa ei. Intr’o casă anume făcută, lângă
biserică. Constantin era dascăl.

Cămăruța de lângă bucătărie era goală. Lu­

cruri fără rost erau aruncate pretutindeni. înă­
untru era un aer închis și înecăcios: o casă
părăsită. Pereții păstrau faina dramelor fără în­
țeles de altădată. In colțul dinspre Răsărit, în
umbră, rămăsese o icoană cu Isus Hristos răs­
tignit. Mântuitorul domina cu brațele deschise,
ca zburând, acest pustiu sărăcăcios.
Mama lucra și mai mult decât înainte. O fe-
mee din sat o ajuta — femeia care altădată lipea
ou lut pereții șurilor și da cu var.
Pentru mine, lipsa Catincăi se simțea la fie­
care pas. Mai ales seara, lipsea prezența ei caldă,
liniștitoare, plină de iubire. Trecuse pe-acolo,
 ■ j r.'. *

:• I fr 1 U

LUMEA CEA MICA

//o O \\
I ® sibiu :j
subt ochii mei, tinereța ei tristă. Tata «ța un Л/
om sever și de-această severitate avuseseSșPea J..-
de suferit. Nu plecase niciodată de-acasă, fără
voe. Parcă nici nu-i era permis să aibă o bucurie.
Poate de-aceia se închisese în ea cu încăpă-
(inare. Citea tor timpul cât era liberă. Era in­
teligentă și sentimentală. De-o modestie exage-
gerată, simfea poate acea fericire a umilinței,,
pe care unii o ridică la gradul de sfințenie.
In ziua în care am ajuns în sat, am alergat
la ea. Avea o casă pornită frumos, cu două odăi
mari despărțite de o tindă... jur împrejur o prispă
cu stâlpi. Pe dinafară însă pereții nu erau văruifi.
Nici în odăi nu era dat cu var. Pământul gal­
ben întins peste tot creia o atmosferă tristă,
fără lumină și da o impresie de sărăcie și de gol.
Niciodată, nici acum după atâtea zeci de ani,,
casa aceia n’a fost văruită. Constantin nu putea
suferi culoarea albă; îl irita, cum irită roșul.
Ii da stenahorie; îl înebunea. Casa Catincăi a
rămas astfel veșnic posomorită, fără lumină, fără
curată bucurie, ca înfățișarea exterioară exactă
a vieții ei.
împrejur nu era nici o îngrăditură. Făcuse
gropile pentru stâlpii gardului, în care însă cu.
vremea pământul măcinat a venit încetul cu în-
202 DEMOSTENE BOTEZ

•cetul la loc; iar zăpada a astupat și restul. Apu­

case a îngropa numai trei stâlpi: doi din ei la
distanță de vre-un metru unul de altul și al
treilea mult mai departe, izolat și .singur. Erau,
se vede, stâlpii portiței și ai porții. Și au ră­
mas numai așa, indicativ.
Niciodată la casa aceia nu s’a mai făcut gard,
Cei trei stâlpi au rămas la fel, uitați, fără nici
un rost ca’ntr’un eres, nu știu câți ani de zile.
Eu așa i-am știut veșnic!
Casa rămăsese astfel cași în câmp ,— în
mijlocul drumului. In jurul ei nu trăia nici un
fel de vietate: nici găini, nici un porc, nici un
câne —• nimic... Nu se vedeau, pe zăpadă, nici
măcar urmele pașilor de oameni. Se părea că cei
dinăuntru sunt plecați demult și nimeni nu mai
loouește acolo. Am tăiat de-adreptul zăpada din
•drum spre ușă.
Catinca mă văzuse pe fereastră și mă întâm­
pină în prag, deschizându-mi încet, cu exagerată
precauție. Era cu degetul arătător pus pe buze,
în semn că trebue să păstrez mare liniște. Ușa
scârțâi ușor și Catinca fu cuprinsă de panică.
Pe chipul ei, trecu un val de bucurie când
mă văzu, ca acele valuri fugare de lumină care
se deschid uneori între nouri și iluminează o bu-
 LUMEA CEA MICA 203

cată de pământ, pentruca apoi să se închidă iar

și totul să pară mai sur și mai trist
Fața Catincăi era subtă, ochii mari și vineți
împrejur... obrajii veștejiți... gesturile fără vlagă.
In toată ființa sa, în pașii și în privirile ei se
vedea mereu o panică neînțeleasă... o spaimă de
ceva care putea veni în orice clipă, vijelios și
neiertător.
— încet. E'alături. Nu i-i bine... Să nu te
simtă aici...
Catinca-mi vorbea în șoaptă, ca în odaia unul
bolnav care de-abia adormise.
— Teiule, ce faci, ce faci, copilul meu?
Catinca izbucni în plâns și îndată se stăpâni.
In odae era frig. Geamul era înghețat, mat;
numai într’un ochiu rotund, în care .ea suflase,
ghiața era topită și se putea zări afară. Ochiul
acela, cât un monoclu, era singura legătură a
Catincăi cu lumea din afară, cu viața. Altfel,
n’avea voe să iasă, nici să primească pe nimeni.
El locuia singur în cealaltă odae. Nimeni, nici
Catinca nu știa ce face tot timpul acolo. Nu se
auzea doar nimic altceva decât uneori, foarte des,
pașii lui mergând la nesfârșit delà ușă până în
fund. Când venea spre ușă, se auzeau sonor;
când se ducea în celălalt colț al odăii, sunau
204 DEMOSTENE BOTEZ

înăbușit numai ca niște pumni bătuți în pereți-

De câte ori îl presimțeam venind spre noi, Ca.
ținea își oprea suflarea, consternată, așteptând
să vadă dacă deschide sau nu; dacă vine sau
nu în odaia ei, — fiindcă pe neașteptate, el își
prelungea plimbarea până în odaia Catincăi. Des­
chidea ușa, se uita la ea, parcă să se asigure că
este tot acolo, — ca la un prizonier destinat să-și
suporte soarta în scurtă vreme; și apoi iar se
retrăgea, fără să spună un cuvânt.
In odaia de-alături nu se auzea nimic.
De-odată izbucni un țipet disperat. Catinca mă
apucă în brațe, lividă, tremurând.
— Nu-i nimic, —■ nu te speria... Așa e.
Și iar urmă tăcere.
— Am să vin eu la tine. Acum trebue să pleci.
Deschise geamul din fund, mă ridică pe un
scăunel și mă trecu afară pe prispă. îmi trase
capul și mă sărută lung,' cu lacrimi în ochi.
îmi era inima grea. Era o zi de iarnă liniștită
și limpede. Departe pe deal se vedea, aspră și
neagră, pădurea delà Guranda.
I
*
Noaptea, cânii începură să latre, apoi tăcură
toți deodată. Se auzi zăvorul delà portiță. Tata
i
 LUMEA CEA MICA 205

sări din pat, dădu perdeaua la o parte și privi

afară. Pe zapadă, înainta înspre bucătărie o um­
bră neagră. Cânii se jucau sărind toți, în jurul
ei. Bălan îi punea labele pe umeri și apoi fugea
făcând grafii înaintea ei, și iar șe întorcea.
Era ceva neobișnuit. Tata puse mâna streșină
la ochi și fixă atent privirile. Nu înțelegea ce
este. Era Catinca. Fugise de-acasă. Avea vânătăi
pe fafă, un ochiu umflat. O buză crăpată sângera
ușor. Trăgea pe cap, pe față, să se ascundă, un
tulpan negru, și-i apăsa colțurile pe piept, ca Ti­
tre rugăciune.
Tata eși afară și amândoi intrară în bucătă­
rie. Nici mama n’avu răbdare să stea în pat, și
plecă și ea. Eu mani furișat cu picioarele goale
în șoșoni, și înfășurat în șalul de lână al mamei.
In bucătărie era întuneric. Bănuiam numai a-
colo unde le știam, toate lucrurile: masa, dulapul,
patul, lada cu mălai, căldarea cu apă, plita... Un
reflex de zăpadă, palid și bolnăvicios, venea pe
geam și ilumina slab pereții albi de var.
Catinca sta în picioare lângă sobă; tata pe mar­
ginea patului cu capul ridicat spre ea.
Catinca istorisea:
„Azi spre seară a fost Teiu la noi. A fost să
mă vadă. Eu eram singură; el singur în odaia
206 DEMOSTENE BOTEZ

de-alături. Nam voe să văd pe nimeni. Mi-a

spus că mă omoară dacă văd pe cineva. Nici un
suflet de om nu trebue să intre în casa noastră.
simțit când a plecat Teiu. Eu îl trecusem
peste geam, ca să nu-1 simtă. Și tot l-a simțit.
„A intrat la mine în odae și m’a întrebat vor­
bind printre dinți. Așa vorbește el când e mâ­
nios:
— Cine a fost aici?! A fost cineva aici...
„M’am jurat că n’a fost nimeni. Atunci a trântit
ou pumnul în geam și, prin sfărămături, l-a mai
văzut pe Teiu, mergând spre drum; și a văzut
și urmele pașilor lui delà geam încolo. Numai
acelea erau în jurul casei.
„Mâna, tăiată de sticlă, îi era plină de sânge.
Vroi să strige. Cum eram plecată alături, am ri­
dicat brațul și i-am pus mâna la gură. Nu vroiam
să sperii copilul.
„Mi-a mușcat degetele; și apoi a început să mă
lovească cu mâna cea teafără peste cap, numai
peste cap”.
Catinca avu o icnitură ascuțită și dureroasă.
„A vroit să iasă și să alerge după Teiu. M’am
lipit de ușă cu spatele și l-am oprit. Am avut
putere s ă-1 opresc. M’am uitat în ochii lui și l-am
 LUMEA CEA MICĂ 207

oprit. Și-i spuneam: „Nicule, nu da ; nu mai da,

că mă omori”.
„Poate mi-a văzut de-abia atunci ochiul aista
umflat (și Catinca îl descoperi de subt tulpan)1
și a fost cuprins de un tremur grozav, de spasmuri
de plâns și s’a rostogolit jos, svârcolindu-se”.
Catinca se opri o clipă și vroi să-și treacă
mâna pe frunte. Degetele-i erau zdrobite și pline
de sânge închegat. încerca să ridice un văl.
Mâna-i căzu dealungul trupului.
Tata o privea atent, acum — nu știam de când
— în picioare alături.
Mama privea împietrită cu mâna la gură. Mie-
mi era frig pe șira spinării, în cap...
— L'am stropit cu apă, — continuă Catinca.
Vocea ei era obosită, înceată, parcă se îndepărta
din ce în ce mai mult. „îmi era milă de el. Iși
rupea cămașa de pe piept, cașicum s’ar fi înă­
bușit și o mare arși{ă l-ar fi ars înăuntru. Picioa­
rele se strângeau și se întindeau j>e rând, hârș-
câind. M’am plecat deasupra lui; m’am așezat în-
genunchi. Am început să-i așez părul, să-l mân­
gâi pe obraji. Era livid, alb ca varul. Se uita
la mine și sunt sigură că nu mă vedea. Săracul
„Sângele-i curgea din mână. Era plin de pete
roșii pe cămașă, pe obraji. Am Început să-l spăl-
7208 DEMOSTENE BOTEZ

El nu mai făcea nici o ^mișcare, se uita fix în

tavan. Din când în când mișca buzele și limba
în gură, cu greu, și mi sau părut că sunt în­
cleiate.
„O bucată de timp a stat cu ochii închiși.
Parcă era mort. Eu mă uitam cu groază cum
se ridică și se lasă coșul pieptului. După asta
știam că frăește. Mă temeam, mă temeam gro­
zav să nu-1 pierd...”
Și Catinca izbucni într’un plâns cu spasmuri,
rezemată cu manile și ou capul de sobă.
S’auzea din ea, din adâncul ființei ei, ca di­
rect din inimă, icniri ascuțite, scurte, înăbușite.
Tata-i puse mâna pe creștet și o ținu astfel
prelung. Pe fața lui se citea o mare îngrijo-
rare și o nespusă durere. Trupul Catincăi se făcu
parcă mai mic. MamaI se apropie și’o luă în
brațe. Capul Catincăi :se lăsă moale, îndurerat,
pe pieptul mamei.
Pe de-asupra lor, tata de-abia atunci mă zări
în fundul patului.
— Tu ce cauți aici ? Pleacă și te culcă.
M’am furișat, ferindu-mă.
Mai târziu au venit și ei.
Era încă mult până la ziuă. De-abia începuse
să cânte cocoșii, să se cheme, peste case. Dar
 LUMEA CEA MICA Y209э
! 2 .«TAtoVU
—
n’am mai putut adormi. Un sfert de lună ro=-,
șietic, tragic, straniu se ridică trecând printre
cei doi plopi înâlți delà poartă. Degrabă nourii o
acoperiră, și parcă pleoapele nopții căzură'peste
toate.
♦
* *

Adouazi tata o conduse acasă. Tata mergea

drept, înainte, încruntat și hotărît; iar Catinca,
îngrozită, neștiind ce se va întâmpla și temân-
du-se, făcea pași mărunți și deși în urma lui.
Viscolea des. Un vânt rece bătea din Nord,
îndesând pretutindeni o? ninsoare mică și. tare
ca niște bobițe de o sămânță care se scutură din
cer. Barba tatei îndată fu căruntă.
Casa lui Constantin apăru, tristă și galbenă de
lut, prin perdeaua de ninsoare. Nici o urmă
împrejur. Ușa delà tindă era deschisă în lături
și zăpada bătută de vânt șe așternuse în troian
printre perețL Demult, de cu seară, nimeni nu
mai intrase nici nu mai eșise din casă.
Tata păși tropăind și bătându-și cișmele una
de alta ca să-și scuture zăpada. Intrară în ca­
mera din stânga care era a Catincăi; ea^rămase
acolo singură și tata bătu în ușa celeilalte ca­
mere.
г H
210 DEMOSTENE BOTEZ

Bocănitul degetului răsună a pustiu, prelung.

Nimeni nu răspunse.
Tata tuși forțat, ca să se audă că a venit ci­
neva. Apoi strigă — „Neculai, — acolo ești?...’*
Și glasul răsuna a gol. Când deschise ușa și
cleampa sări pe cui, înăuntru nu se văzu nimeni.
Casa rămăsese cu adevărat pustie. Constantin
plecase.
Catinca a rămas singură acasă, ca 'ntr’un sur­
ghiun. Eu mă duceam apoi în fiecare zi la ea. Să­
ream gardul prin grădina noastră din fund și a-
jungeam de-a-dreptul. Catinca mă pândea, mă
aștepta. Era singura ei legătură cu viața și cu oa­
menii. Nu știu de ce, dar mama n’a fost niciodată
în casa Catincăi. Poate fiindcă fusese contra
acelei căsătorii.
Catinca era slăbită, schimbată la față. Sbârci-
turi timpurii au început să-i brăzdeze obrajii; iar
expresia figurii a căpătat ceva suferind, ca un
rictus, ca o încordare dinăuntru care se citea
pe față. Nu mânca aproape deloc. Un braț de
coceni era aruncat înaintea plitei, dar niciodată
в’ат găsit focul arzând. In odae era o răceală
stăruitoare și totuși un miros rece de fum plutea
pe sus. Catinca aștepta; îl aștepta...
Naș putea spune nici astăzi ce era în această
 LUMEA CEA MICA 211

existentă fără sens: resemnare sau încăpățânarea

vroită de a suporta un destin, sau poate o con­
sternare în fața unei iubiri delà care nu avea
decât suferință. Poate nici ea n’a știut bine ni­
ciodată.
Așteptarea ei era amestec de speranțe și de o
teamă fără margini. Poate că-i era frică să plece
de-acasă, fiindcă știa că dacă el se întoarce și
n’o găsește, o va căuta peste tot, o va găsi... și
nici nu-și putea închipui ce-are să se întâmple
atunci. Poate îl aștepta ca să-l revadă, cu inima
strânsă să țiu i se fi întâmplat ceva, să nu-i fie
rău, să nu fi căzut singur în zăpadă într’un
acces, și să se fi pierdut. Și-apoi, unde o fi?!...
Știa foarte bine că atunci când se va înapoia,
va putea iarăși s’o bată pentru vre-o vină care
nu există decât în mintea lui bolnavă... sau s’o
și omoare... sau să se uite la ea cu ochii lui fru­
moși și lungi, să o îmbrățișeze, să o sărute, să-i
strângă capul ei îndurerat și greu pe pieptul lui.
Orice era ou putință. Ar .fi putut să intre cu
aerul că acum câteva clipe a eșit din casă și
să-și reia viața taciturnă alături, fără ca să spună
o vorbă.
Mintea Catincăi trebue să fi cântărit toate a-
ceste întâmplări care sar fi putut să vie, dar
212 DEMOSTENE EOTEZ

pe care le aștepta și le dorea - oricât de rele ат

fi fost numai să iasă din această așteptare
și nesiguranță.
Mai târziu mi-a venit în minte că pândea ve­
nirea mea pentru că nu vroia să audă pe neaș­
teptate cum intră cineva în casă, și să creadă că
s’a întors el. Atunci când o suflare de vânt mai
puternică sgâlțâia ușa, ea tresărea îngălbenită,
plină de spaimă, cu mâna pe inimă.
Când își da seama că nu-i el, își făcea cruce
și se ia șeza iarăși jos pe un scăunel de pe care
se putea vedea în față, pe fereastră.
Ceiace se găsea în casă fusese numai în parte
cumpărat sau făcut din nou. Cele mai multe lu­
cruri erau luate de la noi de acasă, fiindcă i le
dăduse mama. Din cauza aceasta mă simțeam
acolo ca într’o odae mai izolată delà noi. Dar
și lucrurile aveau acolo în ele ceva nespus
de trist parcă ar fi fost acoperite de
toată tristeța care emana din chipul crispat al
Catincăi, ca de-un praf nebănuit încrustat în
lemnul lor. Azi mi se pare curios cum este cu
putință ca lucruri atât de simple, precum o masă
de brad, un scăunaș fără spătar, un cuer de
lemn — puteau păstra totuși pentru mine un ca­
racter aparte, <5 individualitate, ca un suflet al lor.
 LUMEA CEA MICA 213

Uneori stăteam ceasuri întregi la Catinca; alte­

ori mă gonea de îndată:
Hai, Teiule, pleacă, pleacă; să nu vie, să
te găsească aici.
In zilele acelea era nervoasă, ca halucinată.
Nu-și găsea loc. Se gătea cu o fustă mai bună
pe care i-o știam, pe care o punea Duminica pe
când era la noi. Avea oare presentimente care
o înșelau, sau își creia o iluzie căreia vroia să
dea un început de înfăptuire, vroind în felul a-
cesta să sugestionezi realizarea și să o provoace,
să o ajute?... Sau poate ea însăși după atâtea zile
de așteptare, în ideia fixă a reîntoarcerii lui, înce­
puse să-și piardă mințile.
Pentru acel timp, această de pe urmă ipoteză
mi se pare mai aproape de addvăr, fiindcă în
acele ceasuri înfățișarea ei era cu totul schim­
bată... avea o iluminare ciudată de bucurie... ges­
turile îi erau puerile ca și vorba... și tot ceiace
făeea și tot ce vorbea, avea un caracter nefiresc
de poveste, pe care mi-ar fi spus-o mie, ar fi
jucat-o pentru mine. îmi stărue în amintire to­
tuși acea sensație a singurătății ei. Parcă vorbea
singură ou toate că eu eram de față; parcă își
spunea ei însăși povestea — o poveste cu ci­
neva care se întoarce: „Așa, și-are să se așeze
,214 DEMOSTENE BOTEZ

aici... să curățim frumușel scaunul pe care o să

se așeze... așa, și jos... uite e murdar...”
Și lua o mătură și mătura pe jos, continuând
să vorbească singură:
— „Să curățim oglinda, ca să vadă ce gospo-
dină sunt: și să-i placă, să nu mai plece nici-
odată...”
Când termina de măturat, se uita la ce-a făcut
și spunea prelung și dezorientat:
— Așa-a-a...
Cașicum memoria n’o mai ajuta și uitase „po­
vestea”.
Privea roată împrejur și începea să așeze, clin­
tind din loc masa și scaunele; și iarăși începea
acea reverie vorbită ca de-un straniu somnambul.
Inconștient, fără să-mi dau seama, trăiam pe
marginea acestei fantastice tragedii care-a pus o
nuanță stranie pe viața și pe toată copilăria mea.
Când isprăvea tot acest aranjament, acompaniat
parcă de glasul ei cu visuri și cu halucinații,
abia atunci avea aerul că și-a dat seamă de pre­
zența mea acolo, și-mi spunea:
— Acu-i gata. Trebue să te duci. Totu-i gata.
Trebue să vie. Să nu te găsească aici. Să fiu
singură cu el. Să fim singur...
Și fața ei căpăta brusc altă fizionomie, ca
 LUMEA CEA MICA 215

chipul unuia care de-odată și-a dat seama că nu

poate scăpa dintr’o situație îngrozitoare din care
un moment văzuse o scăpare de care era sigur.
Și iarăși reintra în reverie:
— Așa... tu pleci.
Iși aranja haina pe ea, cu o naivă emoție. Tot
ce făcea, toate gesturile și vorbele ei de-atunci
aveau o naivitate care nu se cunoaște în lumea
aceasta. Erau detașate, — nu știu cum, — de
concret, de realizări, de viața adevărată. Și azi
simt o nespusă înduioșare la gândul acestei nai­
y
vități de copil care aiurează în toiul unei me­
ningite.
Eu plecam. Catinca eșea atunci cu mine, cu o
mătură în mână și, în urma mea, curăța o cărare
delà ușă până în drum. Era ceva fără sens. Vis­
colul acoperea totul la loc.
Nu știu ce însemna asta în capul ei. Făcea că­
rare pentru pașii lui, care trebuia să revină, din
pustietăți neștiute — poate dintr’o pădure, de
undeva...
Asemenea ciudate reverii însă erau rari.
De obicei o găseam în acea încordare mută care
devenise acum viața ei de toate zilele, fără re-
paos, fără nici o destindere.
Atunci, plin de milă și de durere, neputincios
 2i0 DEMOSTENE BOTEZ

și neînțelegând de loc viata, intram și eu în

marea ei tăcere, alături de ea, cu timiditate, cu
o mută strângere de inimă. Eram convins că-i
fac bine, că o ușurez. Și-i făceam bine. Era o sin­
gurătate în doi care-i mai puțin grea.
In liniște, timpul părea lung. Eternități ne înfă-
șurau astfel și ne duceau înainte fără să știm.
Catinca mă întreba să-i spun ce s’a mai petrecut
la noi, ce fac vacile, cânii, pisicile, lumea a-
ceia de vietăți în care trăise. Apoi, de - odată,
parcă se îndepărta de tot, și fără interes rămânea
singură cu gândurile ei care nu aveau nici-o le­
gătură cu nimic din ceiace a fost. Eu mă jucam
pe scândura patului, limitând în imaginația și în
preocupările mele o altă lume. Și stăteam astfel
ceasuri întregi, alături.
înfățișarea Catincăi începuse să capete aspect
de sălbătăciune. Avea în ochi și în expresie
teamă și bănuială. Căuta fricos împrejur. Nu
putea suporta nici o privire directă. Era prea
geloasă de viața ei dinăuntru pentru a suferi ca
cineva, — oricine ar fi fost, — să i-o cunoască.
Păstrase și-acum un fel de senzuală încetineală
în ,mișcări, un fel de lene. Dar de-odată, subt
nu știu ce resort interior, mersul ei, gesturile
deveneau repezi, accelerate, de parcă totul ar
 LUMEA CEA MICĂ 217’

fi urmat bătăile dezordonate ale unei inimi o-

bosite.
Din cauza ermetismului ei și din cauza imposi­
bilității pentru mine, la vrâsta aceia, de a o
înțelege, - eu rămâneam în marginea tragediei
ei, pe delături.
Mi se pare și azi ciudat că nu mă simțeam
deloc prost în atmosfera aceia grea și că din
contra o căutam, cu un diabolic interes. Parcă
vroiam, ascuns, să fiu de față, să asist la întoar­
cerea lui Constantin. Da, greu de definit acum,
după decenii, ce era în gândul meu atunci.
Când s’au căsătorit, tata le-a dat zestre
casa aceia, patru fălci de pământ, doi cai și
căruță. Neculai vânduse caii și căruța.
Ușa grajdului era acum dată în lături și o clă­
tina vântul, înțepeniță în zăpadă. Câteva vrăbii,
sburlite, ciripeau pe strașină, pe marginea de sus
a ușii, și înăuntru în grajd.
Era singura viață de-acolo.
După Sfântul Ioan eu am plecat din nou la
școală, și Catinca a rămas în singurătatea ei.
Poate că a mai vorbit singură, un timp, făurind
iluzii.
Constantin a lipsit un an. Oamenii din sat au
făcut clacă, pentruca să prășească popușoii Ca-
tincăi.
 MOȘ COSTICĂ

In vremea aceia venea la noi, vara, fratele ma­

mei, Moș Costică. El locuia la Iași, unde era
preparator sau șef de lucrări la laboratorul de
Științe naturale delà Universitatea din Iași.
Scurt, gros, cu fruntea bombată și largă, cu
părul la tâmple și pe spate, lung, în plete, ca la
țăranii delà munte, cu o haină largă și simplă
atârnând în falduri pe umeri mari, cu fața plină
și luminoasă, cu vorba îndesată, — Moș Costică
era marea bucurie a copilăriei mele.
In Iași, el n’avea casă. Ședea într’o odăiță la
Universitate, în dos. Intrai la el prin curți inte­
rioare înfundate și culoare mirosind a naftalină
pe care, pe lângă pereți, se înșirau vitrine cu
geam oblic, conținând tot felul de pietre și de
gângănii mumifiate. Camera da, printr’o ușă me­
reu deschisă, în sala mare a laboratorului cu

к
 LUMEA CEA MICA 219

mese lungi, cu eprubete, cu mici sticle de geam

dreptunghiular așezate paralel pe suporturi de
lemn, cu microscoape, cu scaune înalte fără ră-
zămătoare, ca de bar.
Camera și laboratorul erau pe jumătate subsol.
O lumină vie și plină venea pe geamuri înalte,
râzând pământul. Când trecea cineva pe tro­
tuarul din jurul zidului, se vedeau numai ghe­
tele și poala pantalonilor, și s’auzea răsunând
sonor pe culoare. Dintr’un robinet cu chiuvetă,
picura apă.
Ln camera lui Moș Costică era numai un pat
de fier simplu, ca de cazarmă, și o masă lungă
și lucioasă, pe care erau aruncate în dezordine
cârti desfăcute, coli de hârtie pe jumătate scrise,
notife prăfuite, mici instrumente și ace, lame de
laborator cu urme colorate pe ele, multe mucuri
de țigări, pachete de tutun și de foite, un micro­
scop în care soarele reflecta culori de curcubeu.
Prin colțuri — teancuri de cărți și de reviste
de știință.
O broască țestoasă, — ca o mascotă, — mișca
labe de elefant în miniatură pe asfaltul mozaicat
de pe jos. In borcane de diverse dimensiuni, plu­
teau suspendat, ca într’un aquariu, diferite vie­
tăți de baltă, cele mai multe moarte, unele
 220 DEMOSTENE BOTEZ

încă vii și mișcând din antene subțiri ca firele

de păr.
Ре-un teanc masiv de cărți, ca ре-un bloc,
erau aruncate hainele și pălăria. Intr’un cuer,
atârna pelerina lui de lână, bătută la piuă, pe
care o purta nelipsit, toamna și iarna. Moș Cos-
tică n’a avut și n’a purtat niciodată palton sau
pardesiu numai aceiași și aceiași pelerină,
largă, de mușchetar. Era ca un Portos, scurt și
gros.
Pe omul acesta îl interesau numai două lu­
cruri: știința lui și problemele sociale.
Moș Costică era tipul revoluționarului. Ad­
mirator necondiționat al lui Karl Marx, nu ad­
mitea nici o concesie. Nu-1 mulțumea nici un
curent social existent. Mișcarea socialistă din
Franța și delà noi erau pentru el farse bur­
gheze, gingășii dc domnișoară. Pe masa lui se
amestecau, cu neputință de descurcat, cărțile de
Științe naturale cu Capitalul lui Marx, cu En-
ghels, cu toți teoreticienii și comentatorii ma­
terialismului istoric. Era indignat de soarta ță­
rănimii. Revolta lui era gălăgioasă și perpetuă.
Ori-unde, oricând, la restaurant sau pe stradă,
în odaia lui sau în camera amicilor, vocea lui
 LUMEA CEA MICA 221

frumoasă, plină și puternică se ridica de-asupra

tuturor, și tuna contra „burjuilor”.
Nu era zi să nu discute, să nu se revolte ;
în cenaclu sau față de un singur student adept.
Avea degetul arătător înțepenit și cu falanga
delà vârf strâmbă. Cu degetul acela? ca o undiță,
gesticula ameninfător, de se cutremurau culoa­
rele cu vitrine. Visa o revolufie, o mare revo­
luție, care singură putea să restaureze dreptatea
socială.
In fiecare zi, în odăița lui veneau prieteni,
cu pălării cu borul mare și cu lavaliere negre,
atârnând pe piept. Și discuțiile începeau. Pe
de-asupra tuturor tuna vocea caldă a lui Moș
Costică, perorând, cu accente de extremă in­
dignare. Fata lui Moș Costică se congestiona,
arzând. Ochii îi sticleau cu mânie, și mânile-i
tremurau. Se plimba agitat între ușă și geam,
gesticulând ou brațele în sus, peste cap. Se dis­
cuta ideia proprietății - furt. In borcanele lor,
vietățile de baltă, tremurau și ele, neștiutoare
și moarte.
In laborator, eu învârteam butoane dințate la
microscopul îndreptat cu ochiul lui de ciclop
înspre lumina tare ce venea de afară, pe fe­
reastră, oblic.
222 DEMOSTENE BOTEZ

Ochiul meu căuta înăuntru taine neprecise.

Mici vermișori albaștri, ca într’o broderie ar­
tistic colorată, apăreau în lumina dinăuntru.
Gând mai învârteam, totul dispărea și numai o
lumină tare, ca din soare, inunda câmpul ro­
tund, și mi se părea că o vietate stranie pulsa subt
ochii mei. Parcă aș fi analizat o picătură de
soare, și aș fi descoperit că fiecare picătură din
el e o ființă vie.
Ședeam ceasuri întregi cu ochii în microscop,
învârtind atent de bufonii cu zimți, când la
dreapta, când la stânga, și urmărind atent ce
se întâmplă. O planșă fină și colorată prezenta,
în desenuri roz sau palid albastre, o lume mi­
nusculă și tainică. Atunci când izbuteam să po­
trivesc butoanele și să ridic planșa clară subt
ochi, parcă de-odată luminată de-un soare în
miniatură scăpat de subt niște nouri nevăzuți,
— inima mea creștea de emoție și de bucurie...
de parcă aș fi făcut atunci, întâmplător, o mare
descoperire.
Nu știu de ce simțeam că privesc în altă
planetă, și că ochii mei cercetează spații în-
treplanetare.
Alături se auzeau voci, strigăte.
Broasca țestoasă se refugiase în colț, subt o
 LUMEA CEA MICA 223A

masă de lucru prinsă în perete.

Pe la ora două după-amiază pe strada Carol,,
aproape pustie la acel ceas, scobora Moș Cos-
tică, cu sau fără pelerină, după anotimp, cu gu­
lerul alb al cămașei răsfrânt peste surtuc, fără
cravată, ou pălăria mare puțin dată pe ceafă,
spre restaurantul „Bolta Rece” ținut de niște
greci, unde avea odaia lui separată, în care de
cele mai multe ori discuțiunile continuau. A-
tunci, dejunul dura până seara târziu. Un fum
gros de tutun eșea din odae oridecâte ori chel­
nerul deschidea ușa, — ca pe gura unui tunel
după ce-a trecut trenul.
Când venea Moș Costică la noi la țară, era
un eveniment. Aducea o atmosferă ciudată de
quasi-vrăjitor, de învățat care s’ar fi scrântit
puțin la cap din cauza cărților, de om eliberat
care trăia o viață a lui cu totul aparte, des­
părțit de lume.
II priveam cu admirativă curiozitate și uimire,
de parcă ar fi venit din America sau de undeva
și mai de departe, de unde nu cunoșteam nimic.
Mama era emoționată peste măsură. Iar tata
simula un fel de indiferență, dacă nu o vagă
dezaprobare.
El singur avea aerul că înțelege ceiace spune
224 DEMOSTENE BOTE-’

Mcș Costică; dar nu ar fi vroit prea mult să-l

combată, nici să-l admită. Nici tata însă nu
putea ascunde un fel de mândrie și admirație,
atunci când îl avea oaspete.
Câteodată, în vacanța mare, prin Iulie, ve­
nea cu niște baloturi mari, cu lăzi, cu tuburi
groase de tablă, cu undiți, cu năvoade, cu be-
țișoare curioase, cu un întreg echipament ciu­
dat de pescar amestecat cu savant. Atunci, el
făcea la noi numai un popas scurt de câteva
zile, după care pleca cu o căruță încărcată spre
iazul delà Unțeni, pe malul căruia așeza un cort
mare.
Dimineața și seara pescuia tot soiul de vietăți
din iaz: și scotea cu mâna sau cu cârlige, din
fund, nămol și putregaiuri. Ziua, le spăla, le
studia, le punea în borcane cu apă sau cu spirt.
In scurtă vreme, subt cort se întemeia labora­
torul lui improvizat, cu același miros specific
de spirt și nu știu ce altă substanță chimică,
cu miros curat de doctorie.
Oamenii din sat îl suspectau și se fereau de
cortul lui. Simțeau ei ceva necurat și vrăjitoresc
într’o asemenea ocupație misterioasă și nemai­
văzută.
Pe foi vplante de hârtie, cu un scris atât de
 LUMEA CEA MICA 225

neciteț încât nici el nu-1 mai putea descifra după

aceia de cât cu greutate și uneori de loc, Moș
Costică adnota observații, le ștergea, le reabilita
cu alte note suplimentare subliniate. Scria cu
creionul și sublinia gros și multiplu cu roș și
cu albastru. Aproape pe fiecare pagină desena
grăbit schițe de vietăți, în secțiune. Desenele
acestea sporeau pentru mine neînțelesul acelor
căutări care se repetau mai în fiecare an. Parcă
ar fi căutat în nămolul iazurilor cine știe ce
vietate prețioasă, — poate purtătoare de perle
scumpe, - pe care ar fi știut-o căzută acolo
din stele, sau adusă de departe și lăsată pe
ochiul iazului în adânc.
Un primus îi servea pentru experiențe, pentru
fiert tot soiul de gângănii, la care apoi se punea
să le studieze sistemul nervos, cași pentru fiert
ceaiul.și ouăle care constituiau fără variație mân­
carea lui de fiecare zi, luată printre țigări ne­
isprăvite. Mâna lui grasă, bondoacă, avea mira­
culoase abilități de ceasornicar, atunci când era
vorba să disece o infimă vietate scoasă din apă.
In eprubete lungi, se avântau în sus și în jos
ca purtați de un curent nesimțit, sau de o fur­
tună interioară, mormoloci de diverse vrâste.
Evoluția puilor de broască, delà ou și până la
15
226 DEMOSTENE BOTEZ

maturitate, îl interesa cu deosebire. Broscoi bă­

trâni erau uscați pe bețișoare încrucișate, cum
se usucă pieile de miel sau de epure.
Moș Costică sta pe malul iazului o lună sau
două. Oaumenii din sat îl cunoșteau și începeau
să aibă mai puțină teamă nemărturisită. Dar mai
ales îl cunoșteau toți copiii care-i vizitau cortul,
care-1 ajutau în iaz pe bărci, care-i aduceau apă
de băut și ouă.
Copiii îl înconjurau cu o dragoste neobișnuită
nu numai fiindcă îi interesa peste măsură ceiace
făcea acest vagabond venit cu șatra lui acolo
și rămas în câmp departe de sat, dar și fiindcă
Moș Costică îi iubea foarte mult. El iubea toți
copiii — cum ar fi iubit pe unicul lui copil. Poate
fiindcă el n’a fost niciodată căsătorit; și, pe cât
știa toată lumea, nici o femee n’a trecut prin
viața lui. Am suspectat totuși mai târziu. și am
pus pe socoteala unei grele dezamăgiri, miso-
ghinismul lui violent și mânios.
Intr’un an, un cățel fugărit de-acasă s’a oploșit
pe lângă cortul lui Moș Costică. Atunci când a
plecat, l-a luat cu dânsul; și l-a dus la Iași, la
Universitate. Acolo, nu știu cine-1 hrănea. Știu
numai că mulți ani îl vedeam pe iarbă, în fundul
grădinii.
 LUMEA CEA MICA 227

In amintirea mea ca într’o stampă într un singur

exemplar, acum 'ștearsă de vreme, — îl
văd pe Moș Costică, cu capul gol, cu cămașa
desfăcută la gât, cu mânecele suflecate, prin vie,
Il mai văd, într’o iarnă așezându-mi prinzătoa-
rea de sticleți, pe un stâlp unde eu nu mă
puteam sui, și-l văd ridicându-mi un smeu fan­
tastic, pe care mi-1 adusese el delà Iași—un smeu
în formă de vultur, cu hârtie imprimată maron-
închis de culoarea penelor.
Cât sta la noi, eu mă țineam de el, nelipsit.
Cum știa omul acela să coboare la înțelegerea
mea și să găsească acea punte și legătură mi­
nunată între el și mine! Mi se pare un dar
pe care nu-1 pot avea de cât oamenii ou excep­
ționale resurse с sufletești. Și nu avea nimic forțat
în găsirea acelor juste relații cu un copil. Parcă
fără voe, natural, era capabil să se înțeleagă
și cu mine, cum s’ar fi înțeles cu Karl Marx dacă
l-ar fi întâlnit.
Cine știe ce rezerve ascunse de necheltuită dra­
goste irosea cu mine, și în afecțiunea pentru
mine! Căci viața de celibatar, izgonit benevol
la periferiile societății, exclus parcă din ea de
propria lui voință, a fost o viață tristă, fără
bucurii.
 228 DEMOSTENE BOTEZ

Și-acum găsesc cu dureroasă melancolie, în

bibliotecă, legate, cu inițialele lui „C.C.”: „Idio­
tul” de Dostoievschi în două volume și „Faușt”,
— toate adnotate cu creionul, neciteț, de mâna
lui cu însemnări mărunte. Parcă ceva din gân­
durile sale, din ceiace i-a supraviețuit trecerii
lui pe pământ, a rămas printre foi.
Paginile lui de știință, revistele, s’au irosit
și ele. N’a avut posibilitatea și nici voința să
le adune într’un volum. Acesta a fost destinul lui:
să irosească muncă, pricepere, iubire de oameni,
revoltă nemăsurată contra oricărei nedreptăți,
fără nici o urmă, ca frunzele unei primăveri de
demult tare, care au căzut și sunt acum un strat
neștiut, dedesubt, la umbra pădurii.

a
 DRUMUL

Satul Hulub e așezat pe-o coastă de deal aridă

și abruptă. Cu timpul, de cine știe când, —
șuvoaele de ploi au săpat râpi adânci cu maluri
galbene și neregulate, care merg de sus în jos,
spre valea Jijiei. Alte săpături mai mici tae satul,
ou desene geografice de râuri, cu afluenți, cu
albii uscate și mute. Numai când din Miază-
Noapte, de după pădurea delà Strahotin, se ri­
dică nouri negri și vin ploi repezi — toate făga-
șurile acelea încep să gâlgâe de ,o apă galbenă,
repede, cu pae învârtite ciudat pe . de-asupra.
Râpile mute, ca niște relicve istorice, capătă viață
pentru câteva ceasuri și apoi se adâncesc iar în
tăcere, ou gravități de eră terțiară. In adâncul lor,
găseam și trăgeam din pământul ud rădăcini lungi
de plante necunoscute, pe care le. împleteam
să fac harapnice.
230 DEMOSTENE BOTEZ

Ca să tai satul de-acurmezișul trebuia să tra­

versezi aceste râpi, să cobori vara o clipă în
umbra lor răcoroasă de bcciu, și să te ridici
dincolo, pe cărări de când lumea bătătorite.
Drumul din mijlocul satului cobora și el din
deal, drept la vale. Chiar prin mijlocul lui, șer­
puind, adâncit cât un șanț, era un asemenea
pârâiaș, plin ochi pe vreme de ploae. Oamenii
căutau să-i astupe adânciturile cu gunoi. Dar to­
rentele apelor îl luau cu vremea înainte, după
ce un timp inundau tot drumul și își croiau
temporar o altă albie.
In pârâiașul acela se aruncau gunoae, pae pu­
trede, măturături din curte, zoi, și toate mur­
dăriile tuturor gospodăriilor dintr’o parte și
din cealaltă. Pui și găini moarte, căței lepădafi,
coji de ouă, ouă limpezi delà clocit, totul era
aruncat acolo, după o obișnuință de nimeni tul­
burată, de demult de când exista acel sat.
Din cauza aceasta drumul avea un aspect hidos
de periferie, cu toate că trecea chiar prin mij­
locul satului și era singurul drum care se pre­
lungea peste câmp, sus, pe lângă cimitir. In toiul
verii, cucute și spini mascau mortăciunile de
desubt. Dar ploile, cu șivoaele lor destupau totul
și târau la vale întreagă această grozăvie. Când
 LUMEA CEA. MICA 231

se potolea torentul, fundul rămânea curat și lu­

ciu, frecat de apă. Numai dimineața și seara,
acest drum era populat de găini și de pui care
căutau prin praful lui, rareori speriați de câte
o căruță. Iarna, aspru de bolovani și de urmele
de copite înghețate ale vitelor, drumul era pus­
tiu. Numai pe lângă garduri, o cărare bătută
se strecura netedă până’n vale.
In lunile de îngheț, oamenii duceau vitele la
adăpat la fântânile din vale, de lângă calea
ferată, sau chiar la apa Jijiei, tocmai la podul
de fier, unde malul era jos și se putea ajunge
pe ghiață. Atunci, odată pe zi, în preajma orei
zece dimineață, porțile delà ocoale se dădeau
și se răzimau în lături, ca să iasă dinăuntru
niște boi, țapeni ca de lemn, cu părul sur și
zburlit. Ei călcau anevoe și cu băgare de seamă
prin bolovanii grunzuroși, purtând tăcut cape­
tele lor triste și grele, cu priviri lungi, în nimic...
Mergeau încet oprindu-se des. Părea că în floare
moment ar fi vroit să renunțe la această grea
expediție. Un vânt iute delà Nord înfiora tre­
murat părul lor lung. Această teamă de a face
un pas, de a călca prin bolovani, le dădea un
aer de gigantice păpuși primitive și stângace,
cu un mecanism care nu era încă pus la punct.
232 DEMOSTENE BOTEZ

Expediția aceasta era generală și semăna cu un

exod lent din alte timpuri.
Devale, în apa Jijiei înghețată, erau tăiate
opusturi lungi ca niște treuci curate și cristaline,
sau găuri rotunde. Vitele îndoiau un picior, ri-
dicau grumazul ; și, aplecate, vârau botul în
apa care curgea pe dedesubt. Parcă ar fi băut
mister... cine știe ce emanație, nevăzută zși sub­
terană.
Pe urmă începea, încet, cu mișcări descom-
puse ca’ntr’un „ralenti” de cinematograf, întoar­
cerea.
.Drumul rămânea singur, pustiu. De acest ori­
bil drum e legată una din marile bucurii ale
copilăriei mele.
Tunetele se auzeau înăbușite, parcă pe subt pă­
mânt de undeva de departe, din dosul casei,
de dincolo de șirul de vișini care despărțea gră­
dina noastră de grădina lui Letos. Dinspre partea
aceia, pe de-asupra unei păduri izolate se ridicau
nouri negri și groși. încetul cu încetul lumina zilei
se acoperea, dealurile se învinețeau și un aer
rece, ca un duh blestemat, începea să răsfrângă
frunza plopilor delà poartă și să bată, ames­
tecând, crengile copacilor. Păsările fugeau spe­
riate să se ascundă. Parcă pământul intra în
 LUMEA CEA MICA 233

orbita unei planete negre, cu furtuni și zbucium,

Aerul începea să miroase a ud. Pe undeva prin
văzduh erau nevăzute straturi de pământ pe care
a căzut ploaia.
Apoi picături rari și mașcate erau repezite de
sus, albe transparente, vizibile, ca niște pietri­
cele de sticlă. Ele țăcăneau neregulat pe tabla
casei, pe uluce. O clipă după aceia se opreau.
Ai fi crezut că totul s’a sfârșit și că furtuna a
renunțat să se mai deslănțue. Dar în momentul
următor picăturile începeau să cadă dese de­
odată, apăsat, cu un zgomot asurzitor. Pe pă­
mântul ogrăzii în apa care-1 acoperea, ridicau
rotocoale și clăbuci. Și totul se prelingea repede,,
de vale.
Un tunet puternic răsuna drept de-asupra ca­
sei; iar ecoul lui îndesat se prelungea pe valea
Jijiei, spre Trușești; parcă pe sus un tren re*
pede sar fi rostogolit înspre acele locuri. Un
fulger despica în linii rupte de foc zidul negru,
de sus.
In casă era întuneric de noapte care cade
brusc. In toată ființa mea năștea o nervozitate
nestăpânită și o frică fără rațiune. Aruncam o
perină pe pat, într’un colț; și mă făceam ghem în­
tre cei doi pereți. Capul îmi era ascuns în perină
 234 DEMOSTENE BOTEZ

și genunchii strânși. Căutam inconștient să mă

fac pe cât se poate mai mic, pentruca trăsnetul
să nu mă găsească și să mă ajungă.
îmi țineam respirația. Valea Jijiei răsuna pre­
lung de tunetele care clocoteau în cer. Nu mai
vedeam scăpărarea alb-violetă a fulgerelor, care
altfel îmi treceau prin nervi. Dar adunam în mine
I toate detunăturile, cu toate că îmi adânceam
câte un deget în fiecare ureche, voind astfel să
anulez realitatea.
Ah! Uneori câte un tunet strident și metalic,
scurt, tăios, amenințător, scăpăra deasupra plo­
pilor. Erau cele mai fioroase. Erau ca o ples­
nitură mânioasă de biciu, peste pământ, peste
omenire. Atunci aș fi vrut să mă ascund chiar
în pământ, într’o gaură sau... măcar să fiu subt
pat — pentru mine loc de cea mai mare siguranță.
Apoi perdeaua neagră se lăsă spre Guranda,
acoperind sate și câmpuri. Zgomotul se auzea
din nou înăbușit, departe, ca o reminiscență.
Atunci mă ridicam din ungherul patului, obo­
sit de crispare. Scăpasem! In ulucele casei apa
tot zăngănea grăbită, gâlgâind. Pomii, obosiți și
ei de furtună, erau drepți, neclintiți, într’un fel
de repaos uimit, numai cu vârfurile încovoiate
■de greutatea apei căzute.
 LUMEA CEA MICA 235

Acum de după casă se ridica o lumină albas­

tră, privind pe după ultimii nouri de parcă
soarele ar fi fost să răsară atunci, încă odată în
acea zi, dar de data aceasta din locul unde
apunea. Lumina aceia avea ceva curat, spălăcit,
vcrde-gris, cristalin, diafan... Era și ea ca lumina
unui început de dimineață când numai orizontul
se luminează pal, și soarele este încă departe
dedesubt. Toate se înfățișeau ca într’o altă lume,
bolnavă sau convalescentă, lipsită de viață și
de sângele ei, ca o lume artificială într’o sală
imensă cu un peisagiu anume alcătuit și copiat
după natură, dar luminat insuficient de o lu­
mină electrică, mascată undeva în dosul nourilor.
De-abia mai târziu, după ce invazia aceia nea­
gră de vânt și ploaie se îndepărta și era numai
ca un munte vânăt și agitat la orizont, înspre
Răsărit soarele eșea puternic și eliberat,
sclipind peste tot, c’un fel de viguroasă bu­
curie. Plantele, florile erau încă pleoștite, în­
cărcate greu de podoaba picăturilor de ploae
rămase pe frunze și între petale. Unele erau par­
că despletite și cu părul ud atârnând până la
glesne.
Din drum peste gard venea chemător vuetul
torentului care curgea pulsând, gâlgâind, grăbit,
236 DEMOSTENE BOTEZ

săritor și puternic prin albia tăiată în marginea

drumului. Pentru mine, acela a fost cel dintâi
fluviu mare pe care l-am văzut. Nici astăzi nu
stărue în mine impresia vreunui curs de apă mai
gigantic, mai grandios. Volga, Mississipi... nimic.
Torentul acela, cel mai mare din lume, zmulgea
spini și mătrăgună, cu rădăcini cu tot și le ducea
la vale învârtindu-le pe de-asupra apei cu șu­
vițele rădăcinilor spălate, subțiri și dese, oa un
păr firav de țeste înecate. Paele din gunoae
pluteau fugând o clipă doar oprite în locuri
mai așezate, unde apa se revărsa peste tot, sau
de-asupra locurilor mai adânci.
Torentul venea nestăvilit din deal, clocotind,
îmi suflecam pantalonii până la genunchi și
mă furișam desculț pe portiță, în drum. Așa
intram într’un alt ținut, al apelor, cu ciudată at­
mosferă de mituri și zei. Picioarele mele se
înfundau în noroiul moale, care țișnea rece
printre degete. Poate că era reminiscența pri­
melor începuturi de viață prin mlaștini care re-
trăia în ^sângele meu, în toată ființa mea.
Dinspre deal, unde soarele era încă înalt, ve­
nea la vale scânteind râul de argint care, aproape
de mine, era un hidos pârâiaș de apă tulbure,
galbenă și murdară. In sus însă, drumul tot era
 LUMEA CEA MICA 237

strălucitor și alb ca lumina. Intram, victorios și

voinic, cu picioarele în „fluviu”. Apa-mi ajungea
până aproape de genunchi. In curgerea ei re­
pede se despica spumos de fluerele picioarelor,'
pe care le biciuia rece și plăcut. înaintam așa
prin apă în contra curentului cu fruntea în soare,
cu ochii orbiți de scânteierea de argint din față.
Parcă aș fi căutat ceva. In urechi aveam acel
clipocit și vâjâit de șivoiu, care seamănă a nebă­
nuită simfonie, cu variante neașteptate de oboiu.
Acolo unde tăetura în pământ era neregulată șj
în scări, se făceau cascade și căderi de apă, cu
gâlgâiri mai sonore. Acolo întârziam mai mult
çu picioarele goale, înfundate în acel clocot cu
spume murdare.
„Fluviul” nu dura mult. Volumul lui scădea
mereu. Viteza era tot mai mică; și mai apoi de-
abia o șuviță de apă se strecura pe fund. Atunci
începeam să ridic din noroiu diguri la locuri
potrivite pentruca să construesc iazuri. Apa se
aduna, creștea încet spre marea mea bucurie de
constructor, până ce trecea peste dig și-l rupea
— spre marea mea nenorocire.
Mai târziu, șanțul rămânea gol, cu pereții cu-
rățați de torent, fără de nici un rost. Mirajul lua
sfârșit. Dar în mintea mea, proporțiile lui neîn-
238 DEMOSTENE BOTEZ

semnate și ridicole au săpat adânc, și niciodată

nu m’a mai impresionat un fluviu prin apele
lui mari. Numai o inundație pe care-am vă­
zut-o Ia gura Șiretului, într’o primăvară a pu-
tut să, samene puțin cu aceste impresii înde-
părfate din copilărie.
 AMURG

Vara, toate vitele satului erau date la imaș,

pe-o toloacă imensă din marginea satului, întinsă
și ea printre răpi până sus la capătul ogoarelor.
Cireada lor se vedea din ograda noastră, îm­
prăștiată pe pământul acela arid, sur, de-abia
bătând în verde. De departe, vitele păreau mici,
lent mobile, ca într’un joc. La amiază toate erau
adunate pe-o movilă în preajma unei bălți na­
turale unde se adăpau. Când le vedeam acolo
știam că-i amiaza.
Seara, când asfințitul înroșea cerul la apus, și
peste tot se lăsa un calm obosit, cireada era mâ­
nată în jos, spre marginea satului, unde-i dădea
drumul. Era atunci, începând de-acolo, o mare
agitație care se răspândea pe toate drumurile.
Vacile începeau să ragă, să se grăbească spre
casă: unele alergau, altele se băteau, se fugăreau»
240 DEMOSTENE BOTEZ

ca într’o recreație, după o zi de constrângere.

Unele mergeau grave și greoae, altele zburdau
și săreau gardurile prin grădini. Năvala aceasta
se răspândea prin toate drumurile și ulițile, fie­
care știind pe unde ajunge mai direct acasă.
De multe ori eram trimis să aduc cele două
vaci ale noastre. Plecam atunci grav, cu un be­
țișor sau o vargă, ca un dresor perfecționat. Mă
opream la marginea imașului, ajuns înainte de
vreme, — mă așezam pe iarbă, băteam pământul
cu varga, mă uitam fără scop pe dealul din fată,
și cântam nu știu ce... vre-o melodie făcută de
mine — desigur o simplă și monotonă melopeie.
Acele au fost fără îndoială primele mele clipe
de uitare de sine, cele dintâi contopiri totale
cu natura, deslegat de propria mea conștiință,
de orice gând, ca un pui de sălbătăciune.
Vacile noastre erau florene. Nu erau la fel de
cât vre-o câteva. Le cunoșteam de departe și de
îndată ce ajungeau în dreptul meu mă luam după
ele, fuga-fuguța ca să nu rămân în urmă și să
ajung eu, conducătorul, o jumătate de oră după
ce vor fi ajuns ele.
Vărguța mea simbolică îmi da de data aceasta
un curaj foarte aproximativ, fiindcă erau unele
vaci zănatice, care împungeau, și de care mă te-
 LUMEA CEA MICĂ 241
s
ineam îngrozitor. De-aceia ochii mei umblau în
toate părțile; și preferam să merg până lângă
un gard, pentruca să am cel puțin un flanc păzit.
Dacă întâmplător, buhaiul satului avea într'o
seară același drum ca mine, atunci o porneam
alergând înainte, de multe ori plângând de frică.
Numai când ajungeam acasă și intram în ogradă,
mă urcam pe niște lemne ca să-l pot vedea peste
gard trecând. Semăna cu zimbrul din cărți. Avea
coarne scurte și sure, un trup îndesat și luciu,
picioarele scunde; un gât gros acoperit cu păr
creț, des și negru, în care ochii sticloși și negri
de-abia se puteau distinge. Era mult mai înalt
pe picioarele dinainte de parcă mereu ar fi
vroit să se ridice; și avea un aer fioros, și mereu
supărat. Uneori mirosea pământul, se oprea și
scurma cu copita dinainte praful drumului, arun­
când țărâna peste burtă pe spinare. Și-atunci
mugea prelung și răgușit. Pentru mine, buhaiul
nici nu făcea parte din aceiași specie de animale
cu boii și cu vacile. El era animal de legendă,
de-o putere fără margini, pe care nimeni nu-1
putea stăpâni. Deaceia el și intra prin curți, pe
unde vroia, spre spaima tuturor; dădea jos gar­
duri; scârpinând de ele grumazii lui groși.
Drumul satului era la ora aceia de seară, plin
14
242 DEMOSTENE BOTEZ

de copii, femei și de vite. Mugete diferite, de

vaci și de viței umpleau văzduhul, cu chemări
care nu se potoleau de cât când cădea noaptea.
Atunci însă din cealaltă parte, delà deal, în­
cepeau să vină oamenii delà secere, delà coasă,
delà cărat, delà treerat pe jos, în grupuri tăcute.
Numai coasele înalte pe umeri se clătinau în mer­
sul oamenilor, pe zare. Alții veneau în căruți
cu cai, așezați pe iarba cosită. Toți erau tăcuți
și gânditori. Roțile pe osii de fier țăcăneau sonor
în liniștea sării, printre ogoarele cu porumb
înalt. Câte un câne se ținea grăbit de căruță, tăcut
și el, învăluit în praf, obosit, cu limba scoasă, cu
botul în pământ.
Intunericul.se lăsa de-al binelea. Mai rămăsese
numai ca o amintire a luminii, ca un fel de boare
albicioasă, prin care cu greu se puteau vedea
umbrele negre ale oamenilor.
Răcoarea începea să acopere câmpul, de
pe care se retrăgea lumea. Numai grupurile
de fete erau gălăgioase. Călcâele picioarelor lor
goale dupăiau mai des și mai mărunt pe pământ.
Unele aduceau pe umeri câte-un snop de iarbă
sau de porumb verde, pentru vite. Altele se gră­
beau singure, înainte, cântând.
Prin semi-întuneric, din apropierea satului se
 LUMEA CEA MICA 243

vedeau fumurile ridicate delà focurile din ogrăzi,

ca niște palide suluri de lumină care se torceau
spre cer. Flăcări mari de pae, jucau uneori umbre
mișcătoare pe garduri. Pomii aveau crengile și
frunzele, negre. Dacă mergeai singur pe drumul
dintre miriști, auzeai greerii cântând gânditor
în răstimpuri, subt cerul senin — pentru stele.
Și pământul tăcea.
 LA CAMP

De la noi rămâneau totdeauna la câmp, și

noaptea, doi sau trei oameni. Pentru aceia, mân­
carea li se trimetea seara de-acasă, O făcea mama,
ca pentru toată lumea. Și eu o duceam „la deal”.
Delà casa noastră, drumul urca drept prin mij­
locul satului, pe lângă biserică, apoi pe lângă ci­
mitir la deal și intra între ogoare ре-alături de
via lui Popovici. Poate erau doi kilometri de-
acasă până la arie. Drumul acela îl făceam eu,
singur, spre seară. Eram mic. Mama îmi atârna
traista cu mămăligă în spate, cu barele late pe
frunte, și-mi punea în mână, învățându-mă me­
reu cum s’o tin, o oală cu borș peste care era
așezat un capac de lut, și care era legată în cruce,
cu noduri tari, cu o batistă colorată sau cu un
șervet gros de cânepă. Mămăliga era încă fier­
binte și-mi ardea spatele drept în mijloc, între
 LUMEA CEA MICA 245

omoplate. Oala mi se părea grea; îmi ajungea la

genunchi. Clătinată în mers, arunca puțin din bor­
șul dinăuntru care se prelingea pe șervet și picura
rar în țărâna drumului sau pe picioarele mele.
încărcat așa urcam dealul, cu fruntea încordată
înainte ca să țin traista. Eram nenorocit, dar
grav și important. Soarele scobora să apună,
drept în fața mea. De-aceia nici nu puteam privi,
departe, înainte. Un praf de aur, roșietic, și su­
luri zburătoare de țânțari se vedeau jucând în
lumina aceia coaptă ca de alamă.
Și eu urcam grav, numărând în gând câte case
mai sunt până la marginea satului, pe lângă câte
am trecut. Din când în când schimbam oala din-
tr’o mână în cealaltă și iar porneam mai repede.
Dar mai ales pașii mei erau grăbiți când treceam
pe lângă zaplazul sur al cimitirului și mai cu
seamă dacă poarta era întâmplător deschisă în
lături și eu mă aflam singur pe drum. Mergeam
atunci cât se poate mai pe de departe, tocmai
pe cealaltă margine a drumului. Când intram
între porumbi, umbra lor mă acoperea răcoroasă
și decorativă. Miriștile apoi deschideau orizon­
tul mai larg; și iarăși soarele-mi apărea roșu
în față. De pe creastă se deschideau zări în
toate părțile, se ridicau alte dealuri îndepărtate,
246 DEMOSTENE BOTEZ

cu pâlcuri de păduri, ciritee, girezi lungi, case

izolate, cu stoguri unul lângă altul. Subt talpa
picioarelor goale, praful era fierbinte și moale.
Degetele-și lăsau pe el „amprenta”. Căruțele care
veneau spre sat, întâlneau un copil mic, înghe-
boșat de-o traistă cu mămăligă; și-l acopereau
de-un nor de praf subt care atunci, câteva clipe,
nu se mai vedea.
Acolo, sus la arie îl găseam pe tata; și mă
întorceam cu căruța. Moșu Gheorghe cosea iarba
din capătul ogoarelor, umplea cu ea bine coșul
căruței și noi toți ne suiam de-asupra. Așa ne’n-
torceam în sat. Cosași verzi săreau din iarba
proaspăt cosită, pe mânile mele. O clipă se o-
preau ca’ntr’un popas și mă priveau nedumeriți.
Aripile lor tremurau nervoase. Și de-odată, arcul
picioarelor îndoit în lături se desdoia — și co­
sașul făcea un salt, tocmai în vid dincolo de
marginea căruței. Iarba mirosea tare și variat,
amestecând parfumul mai multor soiuri de flori
Câte o ploșniță de câmp, lată ca o broască țes­
toasă, urca gânditoare pe spatele tatei. Pretu­
tindeni în jur subt noi foșneau, eșind la aer,
toate micile gângănii care au crescut și au trăit
subt iarbă și la umbra ei. Și iarba proaspăt
 LUMEA CEA MICA 247

cosită purta în seva ei, în aerul serii, ceva umed

și amar. Printre ogoarele de porumb înalt, tre­
ceam ca printr’o pădure exotică. Un nour de
praf în urma noastră închidea seara. Profilul
tatei, încruntat, cu barba tremurând de scutu-
răturile căruței, se profila pe rozul diafan și
delicat al orizontului încă vag iluminat. Nimeni
nu scotea o vorbă. Toți priveau muți peste miste­
rul obscur, neprecis care acoperea valea Jijiei.
Un râu aerian de fum în fășie calmă și fină
plutea de-alungul văii, ca’ntr’o Fata Morgana —
un fel de stafie a unui râu de demult secat, care
ar fi-curs odată și odată pe-acolo.
Pe culmea dealului, de unde coborîșul înce­
pea să fie mai repede, tata oprea căruța și Moșu
Gheorghe punea piedica. Oprirea aceasta fără
ca cineva să scoată o vorbă, semăna cu o ră­
mășiță dintre religie pe care noi n’o mai știam,
dar care ne impunea inconștient o clipă de recu­
legere, acolo pe culme, de unde zeii apar mai
aproape și pământul mai mare.
Când ajungeam la arie mai devreme, mă du­
ceam să mă pierd în fâneața din hârtop. Hârto-
pul însemna două povârnișuri de vale, față în
față, apropiate una de alta, și între ele în fund
jos, un mic pârâiaș care mustea într’o iarbă
248 DEMOSTENE BOTEZ

aspră cu frunza lată. In fundul acelor două văi

erau izvoarele și fântânile cu ulucul de adă­
pat boii. Printre pietrele fântânii spre adânc,
de-abia de-asupra nivelului apei, vrăbiile își fă­
ceau cuiburi. Când mă aplecam cu fața peste
ghizdelele fântânii, îmi vedeam chipul mișcând
pe discul rotund al apei. Un ciripit neîntrerupt
de pui de vrabie eșea dintre pietrele .colțuroase
și umede. Fața apei era lucie și liniștită. Ea părea
departe, în întuneric, ca’n inima pământului.
Când strigam ceva în gura fântânii, ecouri mul­
tiple și sonore se zbăteau între marginile de
piatră — de parcă liniștea de-acolo s’ar fi spe­
riat și zgomotele ar fi zburat cu aripi, orbite,
ca niște lilieci nevăzuți. Când strigam, aplecat:
„Hu-hu”, o pereche de lilieci se bateau de pereții
fântânii, și luciul apei se înfiora încrețindu-se
fin și nervos. Ulucul de adăpat mai avea puțină
apă. Marginile lui înlăuntru erau verzi și. cu
un mușchiu cleios ca o gelatină.
Porneam pe cealaltă coastă prin fâneață. Tul-
pinele de flori înalte, garoafele de câmp, sulfina
— îmi ajungeau până aproape de umăr. înaintam
ca într’o apă rară și foșnitoare. Iarba se apleca
moale înaintea pașilor mei. întreg povârnișul îna­
inte era smălțuit, variat, cu albastru palid, puncte
 LUMEA CEA MICA 249.

roșii, fonduri galbene, cu alte pâlcuri albe, cu

roz palid. Dedesubt, ca-într’un raiu al insectelor,.
— fiindcă ele nu și l-au pierdut, — era un susur
neîntrerupt, un svon delicat de viață.
Dar parcă toate svonurile acelea nedeslușite
bine erau semne de bucurie și de iubire. Din
loc în loc pe câte un vârf de nalbă cu flori gal­
bene, în făclie dreaptă și mortuară, cânta o pasere
cu pieptul roș. Dar păsări nevăzute cântau în
toate părțile. Și iarăși mă pierdeam, străin și
neprimit, în această luminoasă și iermecată na­
tură, cu aceiași uitare de sine, care a însemnat
și mai târziu supremul meu extaz.
Un singur lucru mă abatea de la această visare
inconștientă, fără subiect: teama de șerpi. In
gura hârtopului erau de ani de zile rămășițele
unor șire de pae, acum vechi, cenușii, în
mormane putrede cu găuri suspecte prin ele.
Pe vârful lor se opreau de preferință ereții. Se
spunea că acolo, dedesubtul acelui putregai u-
med, au șerpii cuibarele lor, și că șerpii ies ziua<
când e cald, prin iarbă.
Cordunenii care coseau la sfârșitul verii,
mi-au spus că au găsit șerpi și i-au tăiat cu coasa.
De-aceia de câte ori o șopârlă speriată fâșâia.
brusc prin iarbă, eu tresăream tot; și un fior
.250 DEMOSTENE BOTEZ

rece îmi trecea prin tot trupul. Mă opream în

Ioc și ascultam. Și nu mai știam în care parte e
mai bine să pornesc.
Când eșeam din iarbă, aveam polen și petale
pe glesne; și’n ochi îmi juca lumină și culori.
 CORDUNE/ÂNUL

După sărbătoarea sfântului Ilie, venea la noi

de foarte departe, din „Cordun”, adică din Buco­
vina, un om — același în fiecare an — care ne
cosea tot hârtopul; îl aduna și la urmă făcea
un stog frumos, ca un ulcior gigantic, fără toartă.
Nu-i știu numele, nu i-1 știa nimeni. Tot satul și
noi toți îi spuneam „Corduneanul”. Era un om
de vre-o 30 de ani, drept, subțire, curat. Purta
un port neobișnuit la noi: ițari, cămașă albă cu
flori discrete și rari, cingătoare, pălărie cu boruri
mici, bondiță de blană, bocanci. Intre toți ai
noștri din sat, îl cunoștea! de-o poștă. El singur
își spăla albiturile pe care și le-aducea de-acasă,
înghesuite în doi desagi de cânepa cu dungi rari,
negre. Dar nimeni nu știa când și le spală. Dumi­
nica apărea la piserică îmbrăcat în alb — așa
de alb cum sunt pereții caselor nou văruite,
în soare.
252 DEMOSTENE BOTEZ

Infr’o bună zi, s’auzea cleampa delà portiță,

și se vedea intrând un om care apleca înainte
ca să poată trece pe subt pragul de sus, coada
coasei. Corduneanul își lăsa desagii lângă plo­
pul delà poartă. Iși ștergea sudoarea de pe frunte
cu palma, își făcea semnul crucii și venea spre
bucătărie.
In sosirea lui era ceva din regularitatea și
din taina drumului păsărilor călătoare. Venea de
foarte departe, fără să rătăcească; și venea singur
pe jos, și venea în același loc, exact la același
plop delà poartă, ca păsările călătoare la același
cuib.
Toate locurile de unde pornea el îmi erau
atunci necunoscute. Călătoria lui lungă pe jos,
dintr’un ținut străin, — până la care nimeni
din sat, nici tata, nu ajunsese, mă interesa și
mă impresiona ca azi o performanță de trecere
a Atlanticului fără escală. Umblam pe lângă el,
mă uitam la dânsul ca la un fenomen, și-mi era
drag, și-l admiram. Era un om cuminte și mun­
citor. iTrebue să fi fost fără de pământ și
foarte sărac, dacă venea atâta drum pentruca
să-și găsească un loc sigur de muncă. Din banii
câștigați la noi el trăia tot anul.
Corduneanul nu rămânea în sat de cât până
 LUMEA CEA MICA 253

în seară. Apoi pleca cu coasa și desagii la deal,

la hârtop și nu-1 mai vedeam de cât când mă
duceam eu acolo, și Duminica atunci când ve­
nea el în sat.
In hârtop silueta lui, cu picioarele larg des-
făcute în lături, - parcă sprijinit înainte în
coasă, să nu cadă, — scobora lent la vale cu
mișcări repezite din braț. O clipă, lama coasei
strălucea în soare și apoi se adâncea dedesubt în
iarbă. In urma lui rămâneau brazdele drepte și
regulate, și urmele pașilor, paralele, prin otavă.
De departe, Corduneanul părea că se lupta cu
nu știu ce balaur nevăzut, ascuns subt iarbă. Că­
mașa largă se smuncea să se rupă. Mă urcam
deseori până la el. îmi plăcea să-l privesc. Avea
o admirabilă armonie și grație în munca lui, în
fot ce făcea. Când mă apropiam, se oprea și el
pentru un popas, scotea o bucată de piatră lungă
și lucie dintr’un toc care-i atârna de cingătoare
subt pântece, punea coasa cu vârful cozii în pă­
mânt și trecea piatra aceia udă când pe-o parte
când pe cealaltă a țărușului, du o rară dexteritate,
schimbând, ridicând și scoborînd podul palmei și
degetele pe lamă — cu abilitate de mare virtuos
care cântă la un instrument primitiv și rar. Și
în adevăr frecatul pietrei pe ascuțișul coasei
254 DEMOSTENE BOTEZ

era condus astfel, în cât peste tot hârtopul ră­

suna un fel de melodie cu note mai sus sau mai
jos, cu pauze, cu variațiuni. Ochii Corduneanului
se pierdeau atunci în zare, spre Cordunul lui, pe
de-asupra coasei.
După ce fânul era uscat și strâns în căpițe,
doi boi trăgeau căpițele legate cu un lanț, lângă
drum, unde se ridica stogul. Mi se părea cu­
rioasă lunecarea căpițelor întregi, fâșâind, peste
otavă. Parcă o căsuță mică acoperită cu stuf
ar fi fost deplasată încet. Câteodată Corduneanul
mă apuca de subțiori, mă ridica în sus până
de-asupra capului și mă așeza pe vârful căpiței.
Atunci alunecam și eu lent, ca dus pe-o sanie
înfundată în fân; și dealurile se învârteau și
ele încet, deplasându-se.
Corduneanul mai avea grijă să-mi însemne cui­
burile de păsări pe care le găsea subt iarbă,
cosind. In pământ era o gaură adâncită, cât o
palmă de om, dar perfect rotundă. Pereții ei
erau căptușiți de o împletitură artistică din fire
de iarbă, iar în fund era resfirat păr de bou.
In cuib patru ouă mici, stropite rar cu pete cafe­
nii. Pasărea zbura dezordonat pe sus, pe de­
asupra capului nostru, cu chemări desnădăjduite.
 LUMEA CEA MICA 255

Aripile ei bateau des aerul pe loc, într’o tremu­

rare nervoasă.
Alte ori Corduneanul mă aștepta cu câțiva
pui mici de prepeliță, tupilați și fricoși subt o
sită întoarsă cu pânza de sârmă în sus. Ii luam
în pălărie cu cele mai bune intenții și-i duceam
acasă. Mama era dezolată. Dar până în câteva
zile îi mânca pisica. Catastrofa aceasta trecea
și ea însă în câteva ceasuri; și cruzimea mea era
ștearsă ușor, în propria mea conștiință.
într’o bună zi, când începea să miroase a uscat
și a toamnă, Corduneanul cobora iarăși lângă
plopul delà poartă cu desagii și coasa, gata de
plecare. Tata-1 socotea; și Corduneanul pleca
din nou spre acele locuri necunoscute pe care
nimeni din jurul meu nu le văzuse, și despre
care se știa numai că sunt înspre Miază-Noapte.
Eu furam dintr’un sipet unde ținea mama pâ-
nea, și-i dădeam o bucată ca să aibă pe drum.
Corduneanul mă ridica de subțiori iarăși, cași
atunci când mă punea pe căpița de fân și mă
săruta, privindu-jnă drept în ochi. Cât stătea
la noi, mă învăța cântece bucovinene. El le cânta
trist și gânditor. De-atunci le-am uitat pe toate,
dar mi-au rămas nu știu cum în auz sau în suflet
256 DEMOSTENE BOTEZ

așa fel în cât oricând, le-aș auzi, ar începe ele

singure să cânte mai departe, în mine...
Corduneanul acela din copilărie a însemnat
cea dintâi nostalgie a mea, după depărtări, locuri
necunoscute, călătorii lungi, după cunoaștere.
Pornea disdedimineață. Eu mă sculam, îl pân­
deam pe fereastră și eșeam să-l petrec. Rămâ­
neam în portiță mult, cu ochii în lacrimi, privind
până ce trecea și pierea după deal silueta lui
albă, dreaptă, sveltă, ducând pe umăr, cu vârful
pe zare, coasa ca pe-o cruce stranie...
Cu plecarea lui se încheia definitiv vara. Asta
era cea mai sigură prevestire. Câteva zile mă
gândeam că el merge mereu, pe câmpuri, pe
dealuri, prin sate, pe același drum pe care-1 face
în fiecare an la dus și la întors. Și mersul lui
avea și are încă pentru mine ceva ciclic, ca tot
ce-i în natură. Și moartea lui sigură, care trebue
să fi survenit de-atunci, se încadrează în ace­
leași legi, ca anotimpurile. Mi-a murit, fără să
știu, un mare și bun prieten al copilăriei mele
— un anonim: Corduneanu.
Când am trecut, mult mai târziu prin Bucovina,
am știut că el venea de-acolo, că semăna la port
■și la vorbă cu oamenii din grădina aceia și parcă-1
 LUMEA CEA MICA 257

căutam și aveam iluzia că-1 pot regăsi, măcar

într’un moșneag care și-ar mai fi putut aduce
aminte.

17
 LA CĂRAT

Vara însemna pentru toți ai mei o muncă

îndoită. Secerișul se făcea cu oameni din sat
plătiți cu falcea. Era o treabă care nu ne privea.
Numai spre seară plecam cu tata cu trăsurica,
să vedem cât s’a secerat. Ne opream în capătul
ogoarelor. Tata scobora și vorbea cu oamenii
care, frânți de mijloc în două, de-abia se în­
dreptau din șale, cu o crispare de durere surdă.
Snopi pletoși erau așezați în picioare; și spicele
atârnau grele în jos, roată împrejur.
Clăile cu snopi culcați în cruci suprapuse se
aliniau drepte dintr’un capăt în celălalt al ogo­
rului. Miriștile erau aspre, încurcate jos cu rugii
de mure. încercam rar să merg prin ele, căci
vârfurile paelor tăiate îmi sîngerau glesnele. De-
aceia eu rămâneam în trăsurică, să țin hățurile.
Vasilică păștea troscotul crescut pe marginea dru-
 LUMEA CEA MICA 259

mului aproape neumblat dintre ogoare. In li­

niștea serii se auzea, grăbit și lacom, ronțăitul
lui. Spicele netăiate aplecau capetele grele spre
pământ, cu un gest de oboseală și de leșin.
Vrăbii în cârduri se lăsau peste ele, aplecându-le
și mai mult subt greutatea lor. Soarele căpăta,
cu mult înainte de asfințit, o culoare galbenă,
liniștitoare, coaptă. Razele aveau culoarea be-
telei de aur. Pe crupa bietului Vasilică muștele
se așezau stăruitoare, avide, plicticoase. Câte un
bondar verde și rău bâzâia căutându-și un loc
mai bun subt pulpa piciorului, pe burta lui lu­
cie. Când îl pișcă, el lăsa brusc păscutul și a-
runca de-odată capul cu toată puterea peste pân­
tece. Trăsurica se mișca atunci, smuncită, îna­
inte.
Munca noastră grea începea cu căratul. II fă­
ceam cu carăle noastre. Intr’o după-amiază de
Duminică, spre seară, cele cinci cară erau scoase
în mijlocul ogrăzii. Toate erau atent revizuite:
se băteau cue, se complectau funduri, se potri­
veau și se așezau lăturarii, se scoteau din magazie
toate jugurile și se încercau răsteele. Era o pre­
gătire ca pentru o mare expediție.
Se angajau oameni mulți: cei care să umble
ou carul; pălmașii care să arunce snopii în car;
260 DEMOSTENE BOTEZ

cei care să-i primească pe gireadă, și Dumitru

Grosu — un om scund, slab, uscat, ghebos, cu
degetele delà mâni strânse ca niște ghiare. Du­
mitru Grosu era cel mai mare maistru în a face
girezile și mai ales vârfurile care, construite de
el, păreau ca niște acoperișuri lucii de șindrilă.
Era astfel un popor întreg de hrănit. Mama,
săraca, făcea de trei ori pe zi mâncare și mămă­
ligi pentru toți și, aparte, mâncare pentru noi.
Focul la bucătărie ardea fără încetare, iar Va-
silică cu căruța cea mică de-un cal făcea mereu,
cu mine și cu fratele meu Jean, drumul de-acasă
la deal și înapoi, ducând mâncarea. Toate tre­
burile obișnuite de fiecare zi, din alte timpuri,
erau lăsate în părăsire. Nu exista de cât această
febră a căratului. Munca se făcea cu grabă, mereu
de teama unei ploi care ne-ar fi stricat tot.
Puii și găinile piuiau stăruitor, adunate spre
ușa bucătăriei, vițeii răgeau disperat după fân
și apă; caii băteau din picioare în grajd cerând
ovăz. Nimeni n’avea timp să-i audă, să-i vadă...
Numai târziu, pe întuneric li se arunca în fugă
tot ce doreau.
Noaptea era scurtă. Delà ora patru dimineața
toată lumea era în picioare. In două ceasuri con­
turul aspru și regulat al girezii se desena, înăl-
 LUMEA CEA MICA 261

țându-se. Tata-i bătea pereții cu lopata, ca să

fie drepți. Avea o mare ambiție și o cochetărie
ca girezile noastre nă fie cele mai frumoase din
toate împrejurimile. Și erau în adevăr propor­
tionate și îngrijite ca niște case.
Vasile Vieru și Moșu Gheorghe se întreceau
care să încarce carul cel mai înalt și mai drept.
Rândurile de snopi se îmbucau strâns unul peste
altul : nici un fir de pai nu ieșea mai înă-
fară. Așa: douăsprezece rânduri. Când îl lega
cu drugul de-asupra, colțurile se ridicau puțin în
sus. Așezate fără cusur, cu pereții drepți, carele
lor dădeau o siguranță perfectă. De-aceia numai
de-asupra lor primeam să mă urc. De sus, câmpul
se lărgea, cu variații paralele de galben și verde:
Când eșea de pe ogor la drum, carul se clătina
pășind peste șanțul hatului. In vârf eram purtat
larg întâiu într’o parte apoi în cealaltă. Parcă
se clătina, într’un cutremur de pământ, un turn
înalt în vârful căruia eram cocoțat. Pe urmă
drumul continua drept fără înclinări sau găuri.
Eram atunci total fericit, copleșit de un inex­
plicabil și nejustificat sentiment de mândrie.
Când ajungeam la arie, cei de-acolo admirau
frumusețea încărcăturii ; și eu primeam în mine
toată această admirație care în gândul meu mi
262 DEMOSTENE BOTEZ

se adresa mie. Este drept că, la urma urmei,

trebuia să o primească cineva; iar autorul, —
Moșu Gheorghe, — era complect indiferent. El
dejuga boii ou calm, punea harapnicul lângă răs-
tel și’ncepea să se urce sus, pentruca să des­
carce, după ce — dintr’o cofă de lemn adăpostită
la umbra girezii — bea apă lacom și lung. No­
dul lui Adam, care la el era totdeauna proemi­
nent și roș cu o piele ca la curcani, juca agitat
de sus în jos.
Era soare neînchipuit de tare, și cald peste
măsură. Lumina fierbinte a soarelui cădea de
sus drept pe creștet și nu se mișca o frunză,
nu era o adiere de vânt, ci numai un fel de în­
cremenire ușor tremurată. Dacă te uitai înainte,
aerul îți juca în ochi, înălțându-se în valuri albe
și dănțuind. Și miriștile erau uscate și trosneau
subt pașii boilor; și snopii erau uscați și spicele
săreau rupte cu mustețile lor aspre, frânte în
bucăți. Acelor care dădeau snopii în car, le că­
dea pe cămașă, pe brațele goale, pe pieptul gol,
pe grumaz, pe gât, fărămiturile acestor musteți
de spice, aspre, usturătoare, lipindu-se îndărătnic
de sudoarea trupului sau încurcându-se amar­
nic cu părul de pe piept și de pe brațe.
Și soarele ardea, ardea. Parcă mereu ar fi
 LUMEA CEA MICA 263

fost la zenit. Nu te puteai uita la el. Nu te

puteai uita nici la cer, nici măcar departe peste
câmp, căci te amețea lumina, fierbințeala, jocul
lor cu stafii diafane și imateriale.
Și nu era cu putință să stai la umbră. Numai
eu mă mutam după carul, care poposea la fiecare
clae ca s’o încarce. Cât dura acest popas, mă
așezam la umbra lui.
In aer era un bâzâit neîntrerupt de muște
flămânde și enervate. Se lipeau de om, de pi­
cioare, de ochi, de brațe, de orice bucățică de
trup descoperită; și, cum se așezau, de îndată
înfigeau o înțepătură mai rea decât un vârf dc
ac. Uneori sângele țâșnea imediat. Era un fel
de muște de câmp, rele și stăruitoare. Pe spi­
narea boilor stăteau, negre, în pete mari. Bieții
boi încercau să pască verdeața din miriști. Bo­
tul lor Uiined umbla o clipă prin peria tare a mi-
riștei, plictisit, leneș, nehotărît. Căci canonul
lor era permanent. Mereu trebuiau să fluture
din cap, să-l repeadă peste deșertul pântece-
lui, să dea din coadă, să tremure violent pielea
de pe trup, să ridice și să bată din picioare,
— căci o mie de muște de diferite culori și mă­
rimi îi pișcau până la sânge, de gât, de spinare,
de bot. Erau muște mari, emailate în albastru
264 DEMOSTENE BOTEZ

lucios, altele comune; altele gris, cu aripi ce­

nușii , ca niște trântori de stup. Cu un mănun-
chiu de buruene încercam să le sparii de pe
boi. Pe unele trebuia să le alung cu mâna, să
le lovesc, să le strivesc, căci pișcau cu abne­
gație, până la moarte.
Arșița soarelui cădea străvezie ca o nevăzută
lavă, se revărsa peste tot, și acoperea tot, albă;,
jucătoare, stranie, dureroasă.
Eu eram trimis de tata să stau pe ogor și să
supraveghez încărcatul. Când întâmplător toate
carăle erau încărcate și pornite spre arie, aveam
câteva minute de răgaz. Ne așezam atunci, și eu
și oamenii care dădeau snopii în car, la umbra
scundă a clăii pe care o mai înălțăm puțin cu
un rând de snopi clădiți de-asupra. Paele din
clae trosneau singure de fierbințeală ; și erau
aspre că era cu neputință să te apropii de ele,
să te razimi. Un băetan se ducea, clătinându-se
și pășind atent, cu capul în pământ printre rugii
de mure cu spini ascuțiți, spre fântână, să a-
ducă un ulcior de apă. Pe spatele cămeșii lui
albe, aerul juca și mai tare.
Subt snopii delà pământ ai clăii, se auzeau
foșnind, șoareci.
 Ъ cr «.

LUMEA CEA MICA

F
265-;

Peste tot era o cumplită împietrire, și o li­

X'*8
niște moale și obosită.
Ziua era lungă, soarele numai se urca — parcă
n’ar fi avut să coboare niciodată. De ceasuri
întregi era sus, mereu de-asupra, mereu cu ra­
zele lui fierbinți, direct, perpendiculare pe cap,
pe umeri.
Arșiță, arșiță...
Păstările sălbatice de burueni necunoscute
crăpau singure, și bobul lor cădea pe pământ.
La amiază veneam și eu la arie cu ultimul car.
Nu mă mai suiam de-asupra. Mergeam în urmă
la umbra lui, prin praf. Carul încărcat cu snopi
foșnea în mers, ca o mătasă aspră.
Urmau două ceasuri de odihnă. Oamenii se
culcau la umbra girezii, care acum era înălțată de
trei metri; boii, devale — cu toții vârîți în iaz,
de groaza muștelor. Eu stăm liniștit lângă tata,
clipeam des din ochi și priveam în nimic pe de­
asupra pământului, paralel cu el. Se auzea mereu
bâzâitul muștelor, ca un zumzet neîntrerupt, ca.
svonul unei neînchipuite invazii. Văzduhul tot
era plin de acest zumzet.
Oamenii dormeau adânc cu o palmă subt cap.
Pe fața lor, până subt pleoape, muștele se așe­
zau compacte și oamenii parcă erau de lemn.
266 DEMOSTENE BOTEZ

Din când în când numai, involuntar, încrețeau

brusc pielea obrazului sau își dădeau violent
o palmă. Și pe urmă iar rămâneau nemișcați.
In afară de acest zumzet, nu știu ce se mai
auzea, dar se mai auzea ceva. Se auzea poate un
fel de fierbere a aerului, a plantelor de pe pă­
mânt, căci aveam în auz o stranie sensație de
hău în surdină, cașicum ceva nevăzut ar fi tre­
cut, ar fi zburat încet, s’ar fi furișat, ar fi curs
ușor, prin aer...
Se lăsa seara, apoi noaptea. In dosul girezii
era o muncă de siluete negre. Snopi se aruncau
întâiu pe un car încărcat și de-acolo cu un țăpoiu
lung de lemn — sus de tot, spre coama vârfului.
Gireada era aproape gata. Grosu încheia vârful.
Mânile lui cu degetele încovoiate ca niște căngi,
apucau din zbor snopul, îl îndoia dedesubt res­
firând o parte de spice și-l culca îndesat cu
vârful în jos; apoi îl bătea, așezându-1 la lo­
cul lui.
Zările erau limpezi. Un roz diafan, dulceag,
calm tivea toate dealurile dinspre Apus. Apoi un
albastru clar, tot mai închis, până la ceva ne­
definit, pierdut înconjura totul. Nimeni nu
mai vorbea. Grosu, mic, ghebos, era înfipt cu
picioarele într’o singură gaură care mai era în
 LUMEA CEA MICA 267

vârf, ca un drac schilod, ca o maimuță som-

nambulă care se cățărase pe acoperiș. Târziu
cerea și el o furcă. O apuca în mâni și bătea
cu ea ultimii snopi așezați. Apoi drept în mij­
loc, pe coamă, punea un snop cu tăetura în sus,
cu spicele resfirate și călări pe cele două pante
- în chip de podoabă. Era parcă locul destinat
pentru un drapel sau pentru un paratrăsnet.
După aceia, grotesc, scobora și sărea, în car,
ca un acrobat.
El singur nu văzuse ce-a construit până atunci:
Ajuns jos Grosu pășea strâmb și greu, ca acele
animale deprinse să trăiască în apă, care nu se
pot acomoda de cât ridicol cu mersul pe pă-
tnânt. Se învârtea în jurul girezii, căutând să
prindă în ochi prin obscuritate cum arată opera
lui de artă. Apoi, grebla gireada frumos roată
împrejur, pe pereți.
De-abia atunci băgăm de seamă că greeri cân­
tau demult și că o altă tăcere, răcoroasă, în­
conjura totul.
Când scoboram cu căruța în sat, nu ne ve­
deam unul pe altul decât ca pe niște umbre negre
care tremurau pe-o sârmă nevăzută în spirală,
tăcute și obosite.
Pe toloacă, boii se lăsau greoi de pe picioare
să se culce; și s’auzeau oftând adânc, ca oamenii.
 MAȘINA DE TREERAT

Dar epopeia cea mare a copilăriei mele era

treeratul. Tata nu avea mașină de treer. Angaja
una care venea la noi, cu vagonul. De-obicei a-
ceiași mașină, delà Loceric sau delà Goldhamer,
care erau niște arendași din apropiere. Delà ori­
care din ei, mașina trebuia adusă peste niște
dealuri înalte, peste poduri slabe și de-adreptul
peste ogoare. Operațiunea aceasta avea loc cam
pe la începutul lunii August. Tata vroia cât mai
devreme, fiindcă zilele de lucru erau mai lungi
și mai spornice.
Ou-o zi sau două înainte de luna August, Moș
Gheorghe se repezea până la aria unde lucra
mașina ca să știe precis cât mai are și când va
putea fi gata pentru transportat. Și când se
știa sigur, începea căutatul boilor prin sat. Tre­
buiau patrusprezece perechi de boi. Mqșu Gheor-
 LUMEA CEA MICA 269

ghe, cu harapnicul de piele pe braț, cutreera

satul șchiopătând; și târziu, seara, dădea ra­
portul:
— Manaz nu dă boii, că mai are de carat,
Stolnicu nu vine, fiindcă-i dus la Ștefănești după
pietriș pentru prestație. Un bou de-a lui Olaru
e ros la gât... Avem numai șase părechi.
Trebuia să meargă și’n satul vecin. Moșu
Gheorghe avea o figură îngrijorată. Dacă nu
găsim?!...
In sfârșit, se socotea pe hârtie. Perechile de
boi erau identificate cu numele proprietarului
respectiv. Se făcea parcă un fel de apel no­
minal: Udrischi, Tizu, Grădinara, Hârtopeanu...
Cu o seară înainte erau adunați, revizuiți; și
porneau peste deal, înjungați numai la o tân-
jală al cărei cârlig din cap zângănia pe bulgări
dramului.
In noaptea aceea nu dormeam de emoție. In
zorii zilei eram peste culmi la locul de unde
luam mașina. Perechile de boi erau împrejur,
multe, ca la un iarmaroc. Batoza se înălța roză,
sveltă pe roatele înalte; ; iar „căldarea” sta in­
trată în pământ subt propria-i greutate — nea­
gră, masivă, cu coșul culcat, cu șina roții mari
de transmisiune, lucioasă.
270. DEMOSTENE BOTEZ

Aceste două namile — una după alta aștep-

tau, grele. Roțile lor de tuciu, cu șina lată,
apăsau îndesând pământul.
Două perechi din boii noștri erau înjungați
la roate și apoi oamenii amestecați printre boi,
peste crupele lor indiferente, legau tânjeli cap
în cap, puneau răstee de fier în ochiuri de fier;
le încercau, le potriveau iarăși. Și în fața „căldă­
rii” se întindea acum un șir lung de boi... zece pe­
rechi de boi în șir. Ei trebuiau să miște din loc
un monstru cel mai mare monstru văzut de
mine până atunci.
Când se’ntindea șirul gata de plecare, toți oa­
menii scoteau strigăte de îndemn sălbatice și
plesneau din zece harapnice, învârtite pe de-asu-
pra capului. Boii înspăimântați se împingeau în
grumazii îndoiți subt apăsare; și namila de tuciu
se mișca clătinat sunând a fierărie. Din cazanul
ei delà spate cădea funingene și zgură de pae.
Mirosea a ars și a funingine stânsă, ca după
un incendiu. Boii se opinteau greu, și răcnetele
oamenilor se potoleau, ca să reînceapă însă de
îndată ce li se părea că boii ar voi să se oprească.
Alternările acestea de țipete și de liniște durau
tot drumul. Numai când trebuiau să treacă un șanț,
răcnetele erau și mai fioroase de parcă niște
 LUMEA CEA MICA 271

fiare sălbatice ar fi pătruns între ei și ar fi vroit

să-i mănânce.
Dealul delà Drislea se ridica în față, lung și
abrupt. Nu-1 putea urca drept. Șirul de boi se
apleca oblic pe coastă ca să o ia de-acurmezișul.
Tânjelile se întindeau; scârțiau jugurile și ve-
rigele de fier. Izbucneau de-odată din piept stri­
găte amenințătoare. Namila neagră rămânea pe
loc, numai cu roțile scunde din față înclinate.
Fochistul negru și murdar punea o pană la o
roată și întreg șirul de boi se ondula spre cea­
laltă parte.
Era ca un miriapod curios care se svârcolea
cu o greutate imensă căzută pe coadă.
Toate piedicele acestea care sporeau efortul
și creșteau impresia de epopeic mă încântau.
Priveam înmărmurit și curios.
Când ajungeau pe loc drept și pe drum bătut,
rupeau șirul în două și înjugau câte o jumătate
la „caldare” și o jumătate din el la batoză. Atunci
fierăria lor trăncănea mai în voe. Dar asta mă
dezamăgea. Batoza se clătina înaltă, scuturând
din toate măruntaele ei praf, pleavă și fire de
pae. Mi se părea că mută o casă. Păerii jucau
sonori subt acoperișul lor înaintat ca un gât de
girafă.
272 DEMOSTENE BOTEZ

Eu pășeam, mic, nevăzut în urma ei, cu miros

de unsoare în nări.
Pe scândurile de sus care formau balustrada
platformei era scris cu litere albe „Continental”'.
In urma mașinilor veneau, făcând popasuri
dese, căruțe încărcate cu lăzi unsuroase, cu bu-
toae și căzi care miroseau a funingine și smoală,
cu bidoane de uleiu. Iar de una din căruți era
legată pompa de incendiu, pe două roate, ca o
jucărie roșie.
Batoza era trasă între girezi înaltă, largă,
trecând peste poalele acoperișului.
O parte epopeică se sfârșea; începea alta care
era treeratul. O treabă grea, printr’un praf aspru
și iritant.
„Căldarea” era murdară de uleiu, ca de o su­
doare lucie, șl de praf de pălămidă. Fochistul
vâra pae lungi pe un jgheab de tablă, tacticos,
distrat, cu ochii pe dealuri. Din când în când
arunca privirea pe manometru pe care indica­
torul sta, negru, aproape de linia roșie. Uneori
deschidea un robinet și un fâșâit puternic cu
pulverizări de apă clocotită umezea o clipă și­
nele roții mari din spate. Și iarăși mașina cu
aburi își relua pufăitul ei greoiu și regulat, une­
ori numai întrerupt de o înecare a valului delà
 LUMEA CEA MICA 273

batoză. Dar după aceia, mersul începea mai gră­

bit și mai ușurat. Două sfere de oțel delà re­
gulator, mari cât două mingi de tenis negre,
se învârteau atât de repede în cât parcă se
bateau cap în cap. Pompa de apă, deschisă,
sugea lacom și gălăgios pe-o țeavă unsuroasă,
dintr’un butoiu cleios și muruit. Căzi butucă­
noase cu apă de rezervă erau așezate roată îm­
prejur. Deasupra apei se prinsese o pojghiță
groasă de praf, amestecat cu fire de pae.
Pc coșul înalt, cu o căciulă în vârf, fumul eșea
alb, amestecat cu scântei care se vedeau cu ochii
ca o ploae de mici stele căzătoare, de îndată
ce se întuneca. Fâșia de fum se prelingea apoi
leneșă, lungă; spre valea hârtopului.
Atunci când omul care resfira snopii în valul
batozei, scăpa la rând înlăuntru mai mulți snopi
legați, cureaua lată de transmisiune smuncea
brusc și puternic de roata cea mare a „căldării'”,
și o secundă parcă totul se oprea. Fochistul
deschidea scurt fluerul mașinii și amenința cu
degetul. Uneori când snopul căzut întreg era
mare, cureaua de transmisiune sărea. Mașinistul
țipa, gesticulând din mâni. Oamenii ceilalți se bu­
curau pentru cele câteva minute de repaos. A-
tunci o liniște mare înlocuia mugetul neîntrerupt.
ÎS
274 DEMOSTENE BOTEZ

bâzâiala aceia puternică cu variațiuni a batozei.

Ce calm odihnitor!... Parcă s’ar fi oprit pămân­
tul din mers, timpul, soarele, fot...
Dar pornea din nou. Fochistul păsuia cureaua
pe roata de transmisiune delà „căldare” și o așeza
la „hup”, ca să poată porni.
In față, la batoză era iadul de praf, de fire
de spice rupte mărunt, de pleavă, de pae. Cei
delà lada cu grăunțe, cași cei care scoteau pleava
de subt batoză, sau care primeau și așezau în
căpiță enormă paele scuturate de păerii batozei
— erau cu toată fața acoperită de un praf pă­
mântiu. Nu li se vedeau de cât albul ochilor
când priveau în sus. Hainele erau acoperite la
fel: arătări de iad. Șinele batozei, păerii cerneau
necontenit, violent, în aer tot praful adunat în
spice, pe pae. Un nour gros acoperea totul, în­
fundat în spațiul îngust dintre girezi. Nu pătrun­
dea acolo nici un pic de curent. Praful mocnea
pe loc, crescut de abundența celui aruncat din
pou : era ca ceva solid, ca o perdea de pământ
pulverizat. Acolo, parcă era mereu în preajma
nopții; cei care lucrau, aveau gesturi simplificate
de umbre cenușii.
De-asupra lor, din măruntaele batozei largi și
încăpătoare, se auzea mormăitul gros, necontenit,
 LUMEA CEA MICA 275

al valului, al tuturor roților care se învârteau

vertiginos, al întregii mișcări ritmice de site și
ciururi. Câte o' curea mai largă clempănea mereu
monoton.
Sudoarea lipea praful pe. piele, îl făcea una
cu pielea, îl integra în ea, vârîndu-1 în pori.
Musteața spicelor, aspră, tăioasă, ruptă în fă­
râme mici, ustura pe piele ca o tăetură.
Și de sus, de pe gireadă mereu se îngrămădeau
snopi spre val, mereu erau răsfirați și înghițiți
de pântecele lacom al batozei. Și asta nu da
nici un moment de răgaz. Nici un om nu se putea
opri o clipă fără a opri pe loc tot acest lanț
de munci dependente. Mașina biciuia necruță­
toare, oamenii.
La fundul batozei pe jgheaburi de otel cădeau
boabele, alungate, fugărite, zăpăcite, într’o învăl­
mășeală violentă. In ladă vraful creștea repede.
Boabele cădeau cu un foșnet uscat, ca de bani,
Sacii plini erau clădifi alături — greoi, grași,
ca niște animale moarte, strânse de gât, diforme,
hâde, burtoase...
Și peste tot mormăitul surd al batozei, care
se auzea departe peste dealuri, cu geamătul lui
prelung care mu se mai sfârșea niciodată, nici
 DEMOSTENE BOTEZ

o clipă, ceasuri întregi de-arândul, o jumătate

de zi, o zi întreagă....
Două prăjini lucii și ascuțite la vârf erau vâ-
rîte, lunecând, subt căpița de pae delà capătul
batozei, galbenă, de-abia eșită din marginea nou­
rului de praf. La fiecare din capete, câte un om
căuta, aplecat, cu mâna vârfurile celor două pră­
jini, le ridica deodată în sus; și căpița puhavă, cu
colorit de miez de cozonac plutea sus, purtată
pe mâni. Și înainta astfel spre gireada de рас.
Urca lent panta până’n vârf, unde era răsturnată.
Intr’o clipă era prinsă de furci, împrăștiată,
pusă drept la margini, călcată în picioare. Ur­
catul căpiței era greu. Oamenii se înfundau
în pae până la brâu. De-abia puteau îndoi pi­
cioarele și duce mai înainte. Genunchii erau îm­
potmoliți, încâlciți, prinși în firele lungi de pae,
abondente, ca’n niște alge care-i trăgeau în jos.
Cu capul ridicat în sus, cu vârful prăjinilor tre­
cute pe podul palmei ridicat și el ca pentru a
înălța spre cer o ofrandă, targa aceia simplă
cu pae era săltată sus, ca salvată delà un înec,
delà o înglodare, până la destinație, în vârf...
Și peste tot, și acolo, mormăitul surd al ba­
tozei...
Pe aceleași urme urcau până sus, copiii cu tăr-
 LUMEA CEA MICA 277

gile pline cu pleavă. După ce le deșertau, ve­

neau la vale jucându-se, sărind și căzând prin
pae. Câteva minute nu se mai vedeau deloc;
apoi ca din niște valuri blonde bătute de soare,
se vedea ridicându-se un braț, apoi capul flu­
turând, mânile... Copilul scuipa tenace praful
și paele intrate în gură.
In carăle care veneau pe rând, doi oameni voi­
nici încărcau sacii care erau duși acasă și deșer­
tați în magazie. La amiază plecam spre casă,
cu unul din cară, de-asupra, pe saci. Boii mer­
geau încet, roțile scârțâiau subt povară. Priveam
în urmă spectacolul agitat al treeratului... fumul
care se prelingea spre vale, gesturile largi ale
celor care dădeau snopii, despuind acoperișul
girezii. Totul se vedea tot mai depărtat și mai
mic până ce, trecând de creasta dealului, nu
mai vedeam decât vârful coșului delà „căldare”
și fășia de fum răbufnit din el.
Mai pe urmă de după deal, ca de subt pă­
mânt, obsedant, necontenit, fără răgaz — mor­
măitul surd al batozei.
Mă întorceam repede după ce mâneam ceva în
fugă. Aduceam mâncarea tatei și a lui Jean. De
data aceasta găseam toată acea mașinărie, acel
amestec de mașini și de oameni, în repaos. O
2/8 DEMOSTENE BOTEZ

liniște neobișnuită, fără sens, grea — apăsa peste

toate. Parcă murise tot. Un fir sărăcăcios de
fum, ca de foc care se stânge, ca dintr’o pipă
din care nu mai trage nimeni — se ridica alb
pe coșul mașinii. Găseam oamenii pe iarbă în
jurul unor scânduri lungi pe care erau înșirate
bucăți de mămăligă, străchini și linguri de lemn.
Oamenii stăteau și atunci în genunchi.
Puful de păpădie umbla singur pe sus.
După aceia toată lumea dormea greu subt gi­
rezi. Nu se auzea nimic. De-odată, din senin
izbucnea un fluerat lung delà mașină. Aburii
se ridicau în fâșii drepte și se pierdeau în gol,
ca topiți. Oamenii săreau în picioare. încă un
fluerat. Mașina începea să pufue, mormăitul bato­
zei își relua aria monotonă, tot mai tare și mai
tare. Totul se acoperea și se pierdea iarăși în
praf. Spre seară se vedea bine cum nu numai
fumul delà coșul înalt al mașinii, dar și nourul
murdar de praf delà batoză, străveziu și aurit
și el de soarele în amurg — se lăsa spre valea
hârtopului, încet, lunecând...
Când cădea noaptea, creștea impresia de in-,
fern. Lucruri și oameni nu se mai deslușeau bine.
Numai gesturile lor ridicau pe zare mișcări chi­
nuite și dezordonate. Oamenii deveneau mai gu-
 LUMEA CEA MICA 279

ralivi. Din pricina zgomotului asurzitor trebuiau

să țipe unul la altul ca să se audă. Munca avea
atunci ceva mai deșănțat, mai grotesc, mai apo­
caliptic.
Și viteza roții mari care-și învârtea spițele
era mai precipitată. Totul căpăta o mișcare
mai febrilă, mai accelerată ca într’un joc de
ciardaș.
Pe vale, din coșul înalt cădeau puzderii de
stele.
Un fluerat lung punea capăt acestei nebunii.
După el, iarăși încet-încet, totul se oprea, obosit,
mut...
„Căldarea”, butoaele din jur, girezile erau ne­
gre ca de cărbune.
Luna care răsărea mai târziu, strălucea în semi­
cerc pe șina roții mari de transmisie delà „căl­
dare”, și transfigura în basm iadul adormit.

«1
 O VIZITĂ

• După culegerea recoltelor, câmpurile rămâneau

singure. Rar trecea câte-o căruță prin praful
drumurilor, moale și catifelat. In acea epocă, tata
ou mama făceau Duminica, vizite. încă de dimi­
neață, era scoasă, ștearsă bine de praf, unsă,
trăsura cea mare de doi cai. I se fixa oiștea cu
popritorile de piele în vârf, și aștepta așa, gata.
Plecam la vizită, după-amiază pe la ora patru.
Moșu Gheorghe pe capră, în cămașă curată, băr­
bierit proaspăt. In fund tata și mama, îmbrăcați
în negru. Pe scăunelul din față, — miniatură
cu două mânere de fier care se culcau, — fratele
meu și cu mine. Inhămați: Leu și Sultan, — cu
hamurile cele noui, cu cordele prinse de căpe-
țeală, la ureche. „Atelajul” era cunoscut de toate
comunele împrejur. Leu încorda gâtul, mușcând
în joacă zăbalele; noi, copiii, eram mândri dar
 LUMEA CEA MICA
V,
și puțin plictisiți. Căci vizitele acestea ni
făceau nici o plăcere. Așa cum eram așezați,,
mergeam cu spatele înainte. In față nu puteam
vedea nimic. Nu vedeam cum se apropie și trec
peisagiile, cerul. N’aveam în ochi, acea sensație
de înaintare, de schimbare de decor. In fața
noastră se ridica supărător poclitul de piele al
trăsurii. Cum eram mic și scăunașul scund și el
nu puteam vedea pe de-asupra. Cel mult —
un praf subțire care parcă fierbea mereu,
în urma trăsurii. Nu-mi mai rămânea de-
cât să mă uit cu gâtul strâmb în lături și să
văd câmpul curgând în urmă deandoasele, anor­
mal, astfel încât după puțin timp simțeam că
amețesc, că-mi vine rău, că am un gol la sto­
mac. Aș fi preferat să merg pe jos, pe-o cărare
bătătorită pe demargini.
Când treceam prin sate, oamenii de pe drum
îmi răsăreau de-odată pe după umăr și apoi
dispăreau imediat după trăsură, atât de re­
pede încât nici n’aveam vreme să-i văd bine.
Și eu aș fi vroit să-i contemplu, să observ
detalii, să - mi umplu ochii... Doar de asta,
mersul cu trăsura este o plăcere. Și-apoi să-mi
vie în față curentul din mers și să-l simt ca o>
282 DEMOSTENE BOTEZ

boare răcoroasă pe obraz, chiar dacă ar fi fost

să-mi intre în ochi o musculiță care ustură.
Aveam sensația că sunt dus într’o cutie, la
care am numai lateral o ferestruică, exact atât
ca să pot vedea pe ce lume sânt și să nu simt
că mă înăbuș, mergând în negru și în necu­
noscut,
In fața mea, tata și mama stăteau gravi, tăcuți,
parcă în poze studiate, pentru un fotograf ne­
văzut care oricând le-ar fi putut lua un instan­
taneu. Intre mama și tata nu prea erau dese
manifestări verbale de dragoste sau măcar o con­
vorbire mai lungă. In timpul cât făceam treabă
alături de tata, tăcerea lui mă supăra mai puțin.
In trăsură, la plimbare, mă ofensa. Azi mă gândesc
că o fi fost și ceiace se numește acum „neînțele­
gerea dintre generații”. Dar era cu siguranță și
ceva specific temperamentului autoritar și sobru
al tatei, cu care n’am avut niciodată un schimb
de confidențe sufletești, cu toate că mai târziu
am avut siguranța că mă iubește adânc. Venise
să mă vadă, în preajma îmbarcării pentru frontul
războiului din 1916. Eu eram amestecat printre
soldați, cai și chesoane, când a trecut după des­
părțire, în ușa unui vagon de marfă,, prin dreptul
 LUMEA CEA MICA 283

bateriei noastre cantonată în câmp... și când l-am

văzut pentru ultima oară.
intram în casa curată a părintelui Dumitru care
tnirosea a var. Pe pereți, pe la icoane, pe la
ferestre atârnau șervete albe cu franjuri de cor­
dele roșii. In cadrul oglinzii mari erau prinse în
margini cărți poștale cu fotografii. Soarele le
încovoiase și ștersese contururile. Storurile erau
pe jumătate trase și în odae era aproape întu-
nerec.
înainte de a intra, tata își pieptăna pe furiș
părul rar dar lung, și barba. Preotul Dumitru
era bătrân. O barbă albă, puțin galbenă, îi a-
târna lungă pe piept. Avea un aer adormit și
distrat, ca într’o degajare de cele pământești.
Mie mi se părea că intram fără voe și nu suntem *
primiți, într’o viață de om, cu obiceiurile ei,
cu ritmul ei lent și comod, în care tot ce se
întâmplă este /mai dinainte știut, și în care a-
ceastă încetineală mocnită sporește durata vieții.
Părintele Dumitru nu părea supărat de vizita
noastră, fiindcă el părea a nu se supăra nici­
odată și pe nimeni. Dar își continua în sine
cursul gândurilor lui și, pe cât cu putință, viața
lui. Așa câte-odată chema delà bucătărie o fată
ca să-i spună ceva fără nici o legătură cu ceiace

tü /
■ '
;
284 DEMOSTENE BOTEZ

se vorbea, sau cu prezența noastră acolo. Foarte

probabil că, chiar dacă noi n’am fi venit, la
același ceas părintele Dumitru ar fi chemat ace­
iași fată delà bucătărie și i-ar fi spus exact ace­
leași cuvinte.
Tata vorbea mult, făcând planuri pentru vii­
toarele conferințe preuțești, punând insistent* în­
trebări, la care părintele Dumitru răspundea cu
întârziere și monosilabic. Vocea lui groasă se
auzea rar, ca’n acele partituri în care basul in­
tervine o singură dată, cu câteva note de jos,
și-atât.
Părintele Dumitru era văduv. De-aceia nu nu­
mai eu, dar și mama nu avea cu cine sta de vorbă
și asista tăcută la (discuție. Mama era îmbrăcată
în negru, cu un fel de guleraș de horboțele pe
piept și cu mânecuți tot de horboțele la mâneci.
O văd, cu un braț îndoit pe masă și cu celălalt
lăsat pe pulpa piciorului, privind pe geam, afară.
Eu stăteam alături, pe pat, cu picioarele atârnând,
începusem să cunosc toți pereții, cu tot ce era pe
el: un covor reprezentând pe Regele Carol I între
generali, cu doi majordomi ținându-i calul... foto­
grafii cu perechi de căsătoriți, cu capetele a-
plecate și apropiate la tâmplă unul de celait. Pe
ușa lăsată deschisă se vedea un colț de ogradă
 LUMEA CEA MICA 285

și se auzeau cucoșii cântând. Pe-același ușă intra

un val de tăcere de afară.
Preotul Ehimitru avea mai multe fete, mult
mai mari de cât mine. Nu apărea nici una. Ci­
neva, cu părul negru, cu ochii negri, se furișa
spre bucătărie. Și după aceia ne veneau cafelele.
Mama îndrăzni să iasă până în ușă. In treacăt
luă între degete un colț din șervetul de borangic
țeapăn delà fereastra de lângă ușă și îl pipăi
atent, cașioum ar fi fost să-l cumpere și-l în­
cerca. Afară, cu mânile împreunate, distrată pri­
vea în curte, la pui, la iarba verde care se
întindea departe până la poartă.
Dinăuntru s’auzea monologul tatei și mormăitul
gros, cu note de jos, al părintelui Dumitru.
Când am intrat, am crezut că vizita noastră, din
cauza unei vădite nepotriveli, se va termina re­
pede și că voi scăpa în curând de această plic­
tiseală. Tata însă avea chestiuni eparhiale și re­
gionale de aranjat și de pus la punct oarecare
probleme de politică preoțească, ceiace îl pa­
siona foarte mult. El trecea deaceia peste indife­
rența adormită a părintelui Dumitru. Se însera
și tot nu plecam. Stăteam nemișcat câteva cea­
suri, fără ca să scot o vorbă. Numai capul mi-1
întorceam în toate părțile, privind lucrurile din
286 DEMOSTENE BOTEZ

odae. Câteva furnici se grăbeau una după alta

spre gura sobei, la care portița era deschisă în
lături.
încurajat de mama am eșit și eu afară, pe-un
cerdac larg subt acoperiș de șindrilă cenușie.
Grădina se întindea în stânga, nedespărțită de
grădina bisericii în care se vedeau rare câteva
morminte vechi, părăsite, subt erburi. Soarele
spre asfințit diforma și mai mult umbra lor pe
pământ. Biserica era scundă, numai din lemn,
acum aproape negru; și purta cu greu în spi­
nare un acoperiș mai înalt de cât ea larg în
lături ca un capac prea mare.
Mă simțeam străin și nefericit. Din casă tot
străbatea vorba tatei și monosilabele preotului
Dumitru. Mama se gândea, vizibil, la treburile
care, la ceasul acela, erau de făcut acasă și ma­
nifesta oarecare nervozitate, strângând și întin-
zând în mâni batista. S’apropia de mine, mă
privea înțelegătoare drept în ochi, îmi așeza
părul cu podul palmei, și-mi trăgea haina în jos
— fiindcă se ridica tocmai sus la guler, în spate.
Eram în ziua aceia cu același destin, tovarăși
de un fel de suferință pasivă, lentă.
Trăsura era trasă la umbra unui nuc bătrân;
 LUMEA CEA MICA 287

și Moșu Gheorghe sta de vorbă cu niște oameni •

în poarta.
Când s’a înserat de-al binelea, am intrat iarăși
în casă. Tata, ca deșteptat de prezența noastră,
a scos dintr’un buzunar invizibil ceasul legat
de un lanț lung petrecut pe după gât, și s’a ri­
dicat. Părintele Dumitru a făcut la fel, cu greu­
tate, săltându-se parcă mai întâiu într’un picior
și-apoi în celălalt. Mersul lui era neregulat și
strâmb din șolduri.
Prin sat am trecut cu greu, fiindcă drumul la
timpul acela era plin de copii, de vacile întoarse
delà păscut, de cârduri de gâște care stăteau jos
în fața porților. Caii erau enervați și ei de aș­
teptare și de foame. Ar fi vroit să-ajungă mai
degrabă la grajd. Grăbeau'singuri și Moșu Gheor­
ghe îi ținea anevoe.
In satul Trușești, la răscrucea delà Poduță,
era adunată o lume imensă și pestriță; și erau
căruțe multe trase pe marginea șoselei. Grupurile
de oameni se întoarseră cu fața spre noi, când
auziră trapul sonor al cailor. Eu îi vedeam mai
ales cum priveam din urmă.
Și același peisagiu se perinda iarăși, invers, tot
așa văzut lateral și de a’ndaratele. Boarea serii
era rece.
288 DEMOSTENE BOTE?

De departe de pe șosea am zărit cu coada o-

chiului, întorcând capul, casa noastră pe deal,
cu cei doi plopi bătrâni delà poartă; și am avut
o bucurie mare — de parcă m’aș fi întors dintr’o
călătorie aventuroasă de nu știu câți ani.
Ce bine mi s’a părut acasă!
Toate erau atât de familiare și de calde.
De-atunci am păstrat pentru toată viata o
grozavă spaimă de vizite.
Oricât de târziu ne-am fi întors, trăsura era
ștearsă, lustruită cu pielea de căprioară, așezată
în droșcărie și acoperită peste tot cu o pânză
legată cu șireturi pe subt roti, anume amenajată
pentru asta. Și, până la o nouă... eșire, sta acolo
ca o piesă de muzeu, ca o trăsură istorică.
 u ss“

LUMEA CEALALTĂ

In satul nostru nu exista un mare proprietar,

un „boer” — cum se spune. Era un sat numai de
țărani. Alături însă, la doi kilometri depăr­
tare, în Buhăceni, era un „boer”.
Intr’o grădină cu copaci mari, păzită de praful
șoselei de o perdea de salcâmi înalți, înconju­
rată cu un gard de nuele cu streșină de spini
de asupra — era o casă scundă cu acoperiș ve-
chiu de șindrilă, cu cerdac larg pe două părți.
Asta era curtea boerească. In stânga intrării se
întindeau, după o ogradă largă, șiruri lungi de
grajduri și de magazii cu tabla acoperișului nea­
gră de catran. Atenansele acestea erau sumbre
din cauza aceasta, ca îmbrăcate în doliu. O fân­
tână cu roată mare, cu lanț, era în apropiere
de ușa grajdului.
Prin ogradă treceau spre casă sau înapoi,
19
 290 DEMOSTENE BOTEZ

rareori câte un om. Ograda era atât de mare

încât când ajungea în fund, omul părea dispro­
porționat de mic.
Boerul avea trei fete și un băiat. Două din fete
erau de vârsta mea. Aflasem asta din discuțiu-
nile pe care le avea tata cu musafirii, atunci
când — vorbindu-se politică se vorbea și
despre „boer”. Boerul era liberal; și tata vota
la colegiul întâiu.
Dar fetele și băiatul au fost o vreme numai
niște noțiuni, fără o reprezentare concretă. Exis­
tenta lor îmi era indiferentă și nu intra în nici
un fel în preocupările mele.
Intr’o după-amiază însă pe drum, urcând la
deal, un grup de călăreți se opri în dreptul casei
noastre, cu ciripit de voci și cu râsete ve­
sele. Bustul și capetele lor, de pe cai, eșeau
drepte, pe de-asupra zăplazului și se vedeau
întregi.
După cum mișcau caii care nu se vedeau, bus-
turile se clătinau la dreapta și la stânga,
aproape să cadă, în chip inexplicabil.
Erau fetele cele mici și băiatul boerului, cu
un vizitiu — toți călări. Se uitau curioși peste
gard, vorbeau între ei, râdeau. Era vădit că aș­
teaptă ceva, că ar vroi să spună ceva.
 LUMEA CEA MICA 291

Eram în casă. I-arn văzut pe geam. Inima îmi

bătea tare de emoție. Poate tremuram. Fetele
erau cu pălăriuțe pe cap, prinse cu o cordea
pe subt bărbie. Aceasta le punea în relief, ca
într’un cadru delicat, ovalul figurii. La una păr
negru, la cealaltă păr blond eșea pe spate, pe subt
borurile pălăriilor. La cea brunetă, dinții albi
se înșirau egal, în râs.
Nu știu de ce râdeau. Poate numai de tine-
reță și de viață.
Vizitiul a scoborît, a venit la portiță și a
strigat. El a spus că boerul a venit la țară și ar
vroi să vorbească cu tata.
Fetele arătau cu degetul ceva în ograda noas­
tră și râdeau. Nu știusem până atunci că sunt co­
pii care au o viață atât de veselă și de ușoară.
Eu nu fusesem nici înainte, nici după aceia atât
de vesel și eram totdeauna trudit. Acest fel de
fericire îmi era necunoscut.
Au întors caii și au început coborîșul văii
abrupte, aplecați pe spate, în șei. Am alergat
la gard și m’am urcat repede pe grămada de
lemne de-alături, care era pentru toate ocaziile
postul meu de observație în drum, fiindcă pu­
team să văd astfel peste zaplaz.
Caii se înțepeneau în picioarele dinainte. Frâ-
292 DEMOSTENE BOTEZ

паи cu picioarele de dinapoi, cu cozile până în

pământ. Nu vedeam decât spatele celor călări și
crupele cailor. Ei săltau în scoborîșul apăsat.
Nu mai vedeam nimic altceva. Nu mai puteam
vedea nimic ! Fundul pălăriilor, văzut drept ca
de sus, acoperea tot. Scoborau două pălării...
și capul mic și negru al băiatului. In urma lor —
statura înaltă a vizitiului.
I-am urmărit totuși până devale, până ce au
apucat cu drumul la stânga. Am fugit să iau loc
pe sănii, — care erau așezate pentru timpul
verii una peste alta lângă un alt gard din grădină.
De sus, de pe ele, mai puteam zări câte o clipă,
și pe rând, trecerea grupului de călăreți.
Pe urmă ei au eșit pe șesul Jijiei, au trecut
podul și au pornit la trap pe șoseaua dreaptă,
plantată pe de margini cu salcâmi, care duce la
Buhăceni.
Bine-înțeles că delà atâta depărtare nu se mai
vedea nimic altceva decât că sunt niște cai și
ceva deasupra lor.
Iar mai târziu — numai niște puncte negre.
Dar atât îmi era deajuns. Și am rămas de-asupra
pe sănii multă vreme, și după ce grupul a dis­
părut, pierdut între casele din marginea satului
Buhăceni.
 LUMEA CEA MICĂ 293

Căutam zadarnic să complecfez restul... ce se

mai întâmpla acolo... chipurile pe care nu le
văzusem bine și care, cu cât mă gândeam mai
mult, îmi fugeau nedefinite din minte. Stăruia
însă în mine o sensație de minune, de apariție
de poveste, de o altă viață, fără griji.
Parcă cei patru călăreți ar fi scoborît și ve­
nit pe pământ de pe o altă planetă, unde e nu­
mai soare, bucurie și flori... unde nu sunt năca­
zuri, nici muncă.
Eu crescusem într’un sat aruncat pe-o coastă
aridă de deal, printre râpi, cu țărani trudiți,
cu femei îmbătrânite înainte de vreme, cu vitele
care munceau și ele de-avalma cu oamenii, cu
părinții mei, tăcuți, aproape ursuzi, mereu mun­
cind, — și de-odată mi-a apărut altceva, ca un
tablou luminos, ușor, plin de aer și de viață,
reprezentând ceva necunoscuț dintr’o altă lume,
pe care nici imaginația mea — cu elementele pe
care le avea la îndemână — nu o putea închipui.
Pe panta dealului din față, în dreptul casei
noastre, era o vie mare a boerului. Poate să fi
fost, în linie dreăptă, un kilometru până acolo.
Dacă era un om în vie, se vedea că este un om.
Mai mult desigur nu se putea distinge.
Toamna, când erau copți strugurii, fetele ve-
204 DEMOSTENE BOTEZ

neau la vie în fiecare seară, cu trăsura sau că­

lare.
Când veneau cu trăsura, vedeam pe șoseaua
din margina Buhăcenilor un nour de praf care
înainta repede, ca un vârtej. Pe urmă vedeam
caii mari, roibi și trăsura, parcă depărtată de
ei. In fundul trăsurii era ceva colorat, ceva alb,
ceva roș...
Fruntea-mi era încrețită, ochii ficși până la
durere.
Priveam ca printr’un ochean neclar, într’o altă
lume, care trecea întâmplător prin lumea noas­
tră, ternă, gri monotonă. Și urmăream tot
anonim, neștiut de nimeni, singur. Stăteam așa
încordat până ce ele își terminau plimbarea pe
jos prin vie și se înapoiau.
Pe când eram pe sănii, tremurând de emoție
și copleșit de tristeță, auzeam uneori pe mama
strigându-mă. Trebuia să mă cobor și să mă
duc spre bucătărie, întorcând pe drum capul
înapoi ou gâtul sucit.
— Unde, naiba, mi-ai fost...
Mama mă chemase să mă trimită ou mânca­
rea la deal.
Când eșeam în drum și mă uitam înainte,
dealul parcă se ridica drept ca un zid în față;
 LUMEA CEA MICĂ 295

Din când în când mă opream, mă întorceam!

cu tot trupul înapoi și priveam în vie. Tot se
mai vedeau două puncte albe mișcând, ascunse
și iar apărând de după butuci de vie. Și por­
neam la deal, întorcând spatele acelei lumi.
Toamna, târziu, — după ce se strângeau re­
coltele, se semăna grâul, se făceau arăturile și
se culegea via, boerul cu toată familia pleca
la Botoșani de unde nu mai venea ca să se
instaleze la tară, de cât în vara viitoare.
Intre cele două lumi era pentru mine ceva ne­
înțeles. Și am simțit de-atunci o mulțumire nouă
și o mare mândrie în munca mea „importantă"
de copil.
In sufletul meu s'a adâncit împăcarea cu
viața mea simplă, cu bucuriile ei simple, cu ce-
rințele ei mici.
*

Aci se sfârșea manuscrisul. Ultima foae era

ruptă, neregulat, la jumătate.

,w —SFÂRȘIT—

•.iBUD „а зил,,
1 » 1 (.!
 Tipărită de Editura
CARTEA ROMÂNEASCĂ, S. A.
IN LUNA MARTIE 1244
la „Cartea de Aur" S. A. București
str. Lucaci 35. — Reg. Com. 339/935