Baltagul de Mihai Sadoveanu- rezumat

Capitolul I

Romanul începe cu o legendă: îndată după facerea lumii, Dumnezeu „a pus rânduială”
diferitelor neamuri: ţiganilor „să cânte cu cetera”, nemţilor le-a „dat şurubul” etc.
Moldovenii de la munte au sosit, cu cererea lor, la urmă („– Am întârziat, Prea Slăvite,
căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii.
Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi
pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră,
trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.”) astfel
încât Domnului nu i-au rămas prea multe ca să le dea („Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce
vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să
vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu
băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.”).
Legenda o spunea Nechifor Lipan, cioban „foarte priceput la meşteşugul oieritului”, din munţii
Tarcăului, de lângă apa Moldovei, cioban care plecase, toamna, la Dorna ca să
cumpere oi şi care nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la
apa Jijiei, unde le dusese pentru a le lăsa la iernat, iar acasă au rămas Vitoria Lipan,
soţia lui Nechifor, şi Minodora, fiica lor.
În casa din sat, viaţa decurge normal: Minodora, tânără aflată la vârsta măritişului,
primeşte o carte poştală cu versuri de dragoste de la fiul dascălului din sat, dar Vitoria
nu acceptă ideea relaţiei dintre cei doi tineri, căci nu dorea ca fiica ei să-şi schimbe
starea socială, modul de viaţă. Cu toate acestea, femeia oierului are un vis rău, îşi vede
bărbatul „călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.”.

Capitolul II

Se produce un alt semn prevestitor, de plecare: „Vitoria privi cu uimire la cocoşul cel
mare, porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu nădejde,
aşteptând semnul cel bun. Dar cocoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi
cu piscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.”. În plus, se schimbă
vremea, cad primii fulgi şi femeia „Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu
totul rece şi umed sub zloată.”.
La masă, îngândurată din pricina întârzierii soţului, Vitoria Lipan găseşte totuşi cu cale
să-şi certe părinteşte fiica – „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii.
Mănâncă şi mai ales nu te gândi la lunganul acela al dascălului. Are un nas, drept după porecla care li
s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu
cântece şi cu vorbe delicate pe-acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine,
domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ţi baţi şi să-ţi scuturi perinile şi lăicerele de
zestre, căci, în câşlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi un român aşezat, cu casă nouă în sat şi
cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine.”

Capitolul III
Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte,
căci el crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare, un picior scrântit sau vreun
necaz cu autorităţile dar femeia spune că Nechifor „Poate zăbovi, o zi ori două, cu
lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la salaşul lui. Ştie
că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.”.
Sub dictarea Vitoriei, părintele îi scrie lui Gheorghiţă, băiatul celor doi soţi, cerându-i să
lase pe baciul Alexa cu oile la Jijia, unde le adăpostiseră pentru iernat, şi să vină de
sărbători acasă, dacă nu soseşte până atunci tatăl său acolo, cum îi era obiceiul, „ căci
am nevoie de tine, fiind acuma tu singur barbat la gospodărie.”, încheie mama scrisoarea.

Capitolul IV

Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea
satului, convinsă fiind că bătrâna îl are în slujba ei „pe cel cu nume urât”, ascuns poate
în căţeluşa vrăjitoarei. Bătrâna îi ghiceşte în cărţi: „una cu ochi verzi şi cu sprâncene
îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbatul care se complace în chefuri („El acolo-i ca un
fecior de crai. Ia galbănu-n gură şi-l stupeşte tocma între lăutari.”), dar Vitoria nu prea
crede.

Capitolul V

Revenit acasă de la bălţile Jijiei, „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei.
Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi
văzuse. […] Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze
mustăcioara.”, constată mama, care spune fiului că nu crede în varianta babei Maranda
(„am înţeles că demonul acela, dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o
putere, de-o lasă pe dânsa amărâtă, calică şi lipsită de toate.”). Deşi îşi pusese
nădejdea în flăcău, dorind să-l trimită singur în căutarea tatălui, în cursul discuţiei lor „Îl
văzu sfios şi nesigur, când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere. […] Asta era o
mare mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute
şi braţul lui să lucreze.”.
Încep sărbătorile de iarnă; „Izolate de lumea din văi, [constată naratorul] rânduri după rânduri
de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca
pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, însă Vitoria Lipan „se socotea moartă, ca şi
omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi
cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor
şi greierului de vară.”.
În ziua de Bobotează, a şaptea vinere de post, dintre cele douăsprezece hotărâte sieşi
de Vitoria înainte de a accepta că soţul ei nu se mai întoarce, femeia împreună cu fiul ei
merg la mănăstirea Bistriţa, spre a se ruga icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana şi
a cere sfat părintelui stareţ Visarion, care o trimite la stăpânire, pe lângă speranţa în
ajutorul divin.
Înainte de a porni însă Gheorghiţă, care în mintea lui regreta despărţirea de copilărie
(„se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârâul cu
bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând
după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia
să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii.”) este avertizat de mama lui: „Înţelege că jucăriile au stat.
De-acu trebuie să te arăţi barbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.”

Capitolul VI

La Piatra Neamţ, Vitoria se adresează prefectului, care o admiră („Nu mai era tânără,
dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”). După ce îşi spune păsul, este sfătuită să
întocmească o jalbă, dar ea nu crede că-i va fi folositoare, dacă soţul ei a fost ucis,
căci „Într-aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă
nu e lumină de sus care să arate.”, gândea Vitoria.
După întoarcerea în sat, Vitoria comunică părintelui Daniil hotărârea ei de a porni în
căutarea soţului, acompaniată de Gheorghiţă („eu duc spre soţul meu flăcău mândru şi voinic.
Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun.”) iar Minodora va fi
lăsată la mănăstirea Văratec, unde mătuşa Vitoriei este călugăriţă, pe 27 februarie,
într-o zi de luni.

Capitolul VII

Înainte de plecare, Vitoria a luat sfânta împărtăşanie, dar „Nimeni, dintre poporănii de
faţă nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi
doruri în afară de scopu-i neclintit.”.
Pentru a avea banii necesari, vinde domnului David, crâşmar, hangiu şi negustor evreu
din Călugăreni, cunoscut de Nechifor, chemat de domnul Iordan, crâşmarul din sat, în
acest scop, piei de miei şi brânză, cu treizeci şi opt de mii de lei. Lucrurile mai valoroase
din casă sunt lăsate la părintele Daniil, iar vitele din gospodărie în grija argatului, Mitrea.
A doua zi, vineri, 10 martie, călare, mama şi fiul vor porni la drum, împreună cu domnul
David (acesta se mărturisise înainte domnului Iordan: „dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi
munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil.”). Pe
lângă cele necesare drumului, Vitoria a luat cu sine şi o puşcă a soţului ei iar
Gheorghiţă un baltag, făurit la cererea femeii şi blagoslovit de preot.

Capitolul VIII

În drumul lor spre Bicaz, unde vor face popas, domnul David află de la Vitoria scopul
drumului ei şi o încurajează în ideea că Nechifor nu este totuşi mort, iar dacă ar fi îl va
găsi, căci, spune el, „toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată
moarte de om să nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată
unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fântână
vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i
îngropat, se duce lupul şi scurmă.”.
În popasul de la hanul lui Donea din Bicaz, despre Nechifor Lipan cei trei află că „-Era
om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui.” şi
că trecuse pe acolo către Dorna, dar hangiul nu l-a văzut revenind. Pentru a nu trezi
bănuieli, domnul David spuse că îl caută din pricina unei datorii către femeie, fără a o
arăta drept soţie a oierului.
Plecând din Bicaz, Vitoria şi Gheorghiţă vor găzdui acasă la Domnul David în
„Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, [unde gazda] îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a
unei crâşme”; se discută despre firea celui dispărut, despre faptul că era „cu harţag la chef”,
prilej pentru Vitoria de a preciza: „Mie mi-era drag când îl vedeam aşa, cu mare coraj. Nu-i putea
sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit
înainte oameni mânjiţi cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele
pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe
înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat
baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul
în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus.”. Apoi soţia domnului David îi informează
că în toamnă, fiind ea singură acasă, Nechifor stătuse puţin la ei şi plecase apoi
neînsoţit spre Dorna, cu bani mulţi asupră-şi.
Pentru că soţia jidovului mărturisise a-i fi plăcut de omul ei, pe Vitoria o năpădesc
amintiri legate de micile lui infidelităţi dar îl iartă, ştiind că rămăsese marea lui iubire:
„Înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin,
ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era
în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.”.
Vitoria şi Gheorghiţă îşi vor continua drumul dar „Când au intrat în sat la Fărcaşa, deodată s-a
prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare.
Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.”, astfel încât Vitoria va
socoti că au semn divin spre a opri acolo.

Capitolul IX

În Fărcaşa, moş Pricop, lângă a cărui casă cei doi călători opriseră pentru a vedea cum
doi gălăţeni care îi momesc pe săteni cu jocul de zaruri spre a lua bani de la ei sunt
cercetaţi şi arestaţi de subprefectul Anastase Balmez aflat prin acele locuri în campanie
electorală, se arată a fi extrem de supărat dacă străinii nu-i cinstesc ospeţia: „Trebuie
să baţi la uşă [spune acesta Vitoriei] şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă
grajdul pentru cai să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă
hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâne uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau,
dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou.
Eu îs fierar şi potcovar, iar potcoavele nu le pot bate decât măni dimineaţă. Astăzi e
sfânta duminică.”.
De la moş Pricop, Vitoria află că soţul ei oprise acolo spre a-şi potcovi calul („omul acela
zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are
pentru dânşii pistoale încărcate în desagi.”), cinstind cu bătrânul un pahar de rachiu, din care
„lepădă o picătură” pe jos, ca întru pomenirea morţilor.

Capitolul X

Naratorul afirmă, rezumând faptele, că „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi
de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni
cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia
şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la
câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samăstau ei în faţa
soareluic-o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec,
de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum Lipsea. Aşa au întâmpinat-o în
drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop.”.
Astfel, în Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez – femeia oierului a trebuit „să
descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahar şi pe fruntea
creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.”; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa
Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care „Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau [zic
aceştia] în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.”. Iar ei
se conformează.
Ajunşi în Vatra Dornei, Vitoria află „la o canţelarie”, de la slujbaşul de acolo, care îşi
consultase în acest scop registrele, că Nechifor cumpărase, în noiembrie, trei sute de
oi. Din acestea vânduse, spune slujbaşul, o sută de oi altor doi gospodari, care nu
avuseseră de unde să mai cumpere. Şi plecase împreună cu ei şi cu toate cele trei sute
de oi către Neagra, drum pe care îl apucă şi Vitoria, în timp ce vremea se strică din nou,
după ce se arătaseră semne de împrimăvărare.

Capitolul XI

„La marginea celei din urmă Dorne”, ieşind din sat, Vitoriei Lipan îi spune domnul
Macovei, crâşmarul întrebat, că soţul ei trecuse pe acolo „Cătră Sfinţii Arhangheli Mihai
şi Gavril”, împreună cu doi ciobani, dintre care „Unul era mai puţintel la trupşi negricios
ca mine. Celălalt, mai vonic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată
ca la iepure. Mai ales îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea.”. Cel
cu căciulă brumărie, Nechifor Lipan, „a avut gust să-i facă părintele o cetanie şi-o
aghiazmă şi să-i stropească oile.”, lucru care i-a plăcut crâşmarului, ca şi faptul că
acelaşi cioban nu uitase să-şi hrănească câinele, cu mâna sa.
Pe drum, Gheorghiţă dă semne de maturizare („Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se
tragă la faţă.”), iar mama îi readuce aminte rostul său („Mănâncă zdravăn şi te întăreşte, nu atât
pentru tine, cât pentru baltag.”). Iar „urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă.
Uneori părea că se stânge; dar pe urmă apărea mai încolo.”, până în satul Sabasa, lângă muntele
Stânişoara, cel de pe care se vede apa Moldovei, urcat de Vitoria şi Gheorghiţă sub
călăuzirea lui Neculăieş, copilul dat pentru aceasta de domnul Toma, cârciumar în
Sabasa. Până în Sabasa deoarece la crâşma domnului Iorgu Vasiliu ajunseseră doar
doi ciobani, niciunul fiind Nechifor Lipan; drept consecinţă, Vitoriei „În întuneric, începea să i
se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu
mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea
cheia adevărului.”, mai ales că vântul a stat („Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el.”), dând astfel
semn, din partea Sfintei Ana.

Capitolul XII

De la domnul Iorgu Vasiliu, Vitoria ştie că ciobanul voinic şi cu buza de sus despicată se
numeşte Calistrat Bogza iar de la soţia domnului Vasiliu, cucoana Maria, că ciobanul
mic de statură este Ilie Cuţui şi că ambii locuiesc în satul Doi Meri. Despre cei doi
ciobani şi mai ales despre soţiile lor, cucoana Maria vădeşte o părere foarte proastă
întrucât „s-au umflat şi s-au lăţit ca broaştele în tău.” de când „Le-a căzut din cer
avere.”.
Spre indignarea domnului Vasiliu („D-apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de
cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul
lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac
hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.”) arătată celor două femei, Vitoria şi soţia
cârciumarului pun la cale un plan pentru atragerea în capcană a presupuşilor vinovaţi
de moartea lui Nechifor Lipan. Mai întâi vor fi chemaţi la primărie „pentru o chestie mare
care-i în interesul lor.”, dă sfat cucoana Maria, unde „– Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or
spune. Ş-apoi, după asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.”, adică a soţiilor lor, îşi
prezintă în continuare strategia negustoreasa.
Acolo, Vitoria Lipan va juca rolul unei femei speriate de situaţie şi necăjite, care
încearcă prin întrebări timide să dea de urma soţului ei, despre care nu ştie ce s-a făcut,
dar strecoară totodată şi aluzii referitoare la posibila crimă, în dialogul cu cei doi
însoţitori ai lui Nechifor Lipan: atunci când Bogza sugerează că soţul ei ar fi părăsit-o
pentru o altă femeie („Să nu fie săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.”), Vitoria răspunde prin
„numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.”, adică moartea. După confruntare, îşi vede soţul întors
către ea cu faţa, în timp ce se îndepărta în întunecime, şi vorbind lămurit, dar numai
pentru urechile ei.
Revenită în Sabasa, Vitoria merge împreună cu domnul Toma, cârciumarul de acolo,
prin sat, privind atentă peste gardurile unor case până când într-o gospodărie îl
descoperă pe Lupu; „Cunoscând-o, câinele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare.
Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală
bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.”.

Capitolul XIII

„În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă
binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se
înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa
şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta
îngenunchiată.”.
Toate acestea le credea femeia împreună cu o altă convingere a ei, fatalistă: „ dacă i-a
fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfânta de la
Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi ocolite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag,
să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.”.
Între timp, în Suha se ivesc bănuieli despre o posibilă vinovăţie a lui Calistrat Bogza şi
Ilie Cuţui, ale căror neveste devin neliniştite şi încearcă să înlăture bănuielile ce
planează asupra soţilor lor, în convorbiri separate cu soţia hangiului din Suha, cucoana
Maria, află Vitoria Lipan de la aceasta.
A doua zi după acea discuţie cu prietena sa de la han, Vitoria porneşte din nou peste
munte; apar ghioceii şi „Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi
bucurie, dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea în degete şi care
pieriseră.”. Pe cale, Lupu dă semne de nelinişte, „Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi
încercând să-i încleşteze de boturi.”, pentru a-şi conduce stăpânii la locul din prăpastia de
lângă drum unde se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Nechifor Lipan: „Oase risipite, cu
zgârciuri umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el
acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai
încolo.”. Iar craniul omului purta urmă de baltag.

Capitolul XIV
Lângă ce mai rămăsese din tatăl său, „Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acum
înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele
răsfrânte.”, pe când mama observă cu atenţie locul, „aşa de strâmt, aşa de singuratic,
aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă;
n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor
Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai
putuse vedea acea cruntă privelişte.”, constatând totodată că „Avea în ea o putere
nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.”.
Gheorghiţă rămâne să vegheze (simţind cum „Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii;
viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.”), în timp ce Vitoria merge în sat după
ajutoare, făcând apoi cele de cuviinţă pentru privegherea mortului până au să vină
reprezentanţii „stăpânirii” spre a constata crima.
A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez, constată moartea violentă şi o ascultă
pe Vitoria Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii care i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui
să aducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi.

Capitolul XV

În timpul interogatoriului la care îi supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul

primeşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie: „Eu de
moartea acelui oier nu pot pentru ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât
atât, cum că eu şi Cuţui ne-am despărţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei.
Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la
apa Prutului, s-a lehămetuit şi s-a hotărât să se lese de turma sa. Am eu destule oi –
zice – la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care
le-am făcut, şi duceţi-vă sănătoşi.”, dă falsă mărturie Calistrat Bogza.
La acel interogatoriu asistase şi Vitoria Lipan, prefăcându-se a crede în cele spuse de
foştii tovarăşi ai soţului ei dar strecurând totodată indicii pentru descoperirea adevărului
– dacă s-a făcut vânzare de oi, atunci, conform obiceiului ciobanilor, trebuia să existe
un martor, sau măcar chitanţă, lucru pe care Bogza şi Cuţui nu-l puteau dovedi.
Acolo invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare, în cimitirul din Sabasa,
după care îşi mărturiseşte soţiei domnului Vasiliu hotărârea de a continua întru
descoperirea adevărului şi durerea: „Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui
Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în
râpă. […] Căci eu, dragă cucoană Marie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am
fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămân puţine zile, cu nor.”.
La înmormântare, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui păşesc departe unul de altul, cel dintâi
fiind „ca într-o fierbinteală bolnavă”, în timp ce căuta să vadă dacă pe craniul decedatului se
văd urme de lovitură de baltag; Vitoria, după ce şi-a strigat cu ţipăt cumplit durerea, „s-a
întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului un pumn de ţărână.”.

Capitolul XVI

În timpul mesei de după înmormântare, Vitoria Lipan îi cere lui Calistrat Bogza să-i dea
baltagul său lui Gheorghiţă pentru a-l vedea, căci al flăcăului este la fel, cu menţiunea
că al ciobanului de la Doi Meri „e mai vechi şi ştie mai multe.”, şi îl trece, râzând, fiului
ei, pentru ca presupunând legătura cu acel obiect să spună istoria uciderii soţului ei, ca
şi cum ar fi fost martoră, căci „Mi-a spus Lipan cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în
râpă.”, îşi motivează femeia informaţiile date: „Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în
preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de
samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi-şi ducea
calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era în vreme de asfinţit. […] Când cel din
deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe
jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu opincile
pa carare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată
inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi.”.
Ascultând aluziile femeii, Calistrat Bogza se înfurie, căci se simţea învinuit („Destul! răcni
omul, destul!”), se repede asupra lui Gheorghiţă spre a-şi lua baltagul înapoi dar acesta îl
loveşte cu arma în frunte şi dă drumul câinelui, care îl muşcă de beregată; deoarece
simte că va muri, ciobanul recunoaşte crima şi îşi cere iertare Vitoriei şi lui Gheorghiţă,
primind ca răspuns din partea ei un „– Dumnezeu să te ierte”, pe când, prins de jandarmi,
celălalt vinovat mărturiseşte şi el crima.
Liniştită, în finalul romanului Vitoria îi spune fiului ce vor face în continuare: plătesc ce
trebuie, vor pleca să îşi recupereze turma furată, vor face parastasele cuvenite mortului
„Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să
ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui
Topor.”.

Personaje

 Nechifor Lipan — oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru
ani, fiindu-i schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc.
[9]
Provine dintr-o familie de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.
 Vitoria Lipan — soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit
de pojar sau de difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
 Gheorghiță Lipan — fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui
său.
 Minodora Lipan — fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor
(feciorul dascălului Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă
la mănăstirea Văratec pe perioada căutărilor lui Nechifor Lipan.
 părintele Daniil (Dănilă) Milieș — preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa
Aglaia și are șase copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le
scrie jalbe și scrisori.
 baba Maranda — vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.
 Iordan — crâșmarul din satul Tarcău
 Mitrea — argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu
ochii șterși”,[12] iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.
 moș Alexa — bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la
pășunat în bălțile Jijiei și Prului.
 arhimandritul Visarion — starețul mănăstirii Bistrița
 David — negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han
la Călugăreni; el cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o
perioadă de drum.
 Donea — hangiul de la Bicaz
 Anastase Balmez — subprefect al județului Neamț
 Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau — organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari
din Galați. Au fost prinși la Farcașa.
 moș Pricop — fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă
pe Vitoria și pe Gheorghiță.
 Dumitru Macovei și Toma — hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește
Vitoria pentru a afla pe unde a călătorit Nechifor
 Iorgu Vasiliu — hangiul de la Suha
 Maria — soția lui Iorgu Vasiliu
 Calistrat Bogza — muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui
Nechifor Lipan
 Ilie Cuțui — muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor
Lipan
 Ileana — soția lui Calistrat Bogza
 Gafița — soția lui Ilie Cuțui