Romanul „Ion” de „Liviu Rebreanu” este încadrat în categoria

romanelor tradiționale cu o cronologie lineară pusă la punct de un regizor

universal-naratorul. Romanul „Ion” este un roman realist de tip obiectiv.
După definiția lui Stendhal „Romanul este o oglindă care se plimbă pe
drum, reflectând atât azurul cerului imaculat, cât și noroiul șanțurilor
murdare”. Textul are în centru patima lui Ion ca formă a instinctului de
posesiune. În plus, apartenența este justificată de concepția despre literatură a
autorului. De aceea, la baza romanului, pune câteva secvențe reale despre care
vorbește în volumul „mărturisiri”.

Un element semnificativ pentru romanul realist „Ion” este viziune despre

lume, strâns legată de concepția autorului despre literatură și menirea ei ce se
caracterizează prin prezentarea veridică a realității, prin tematica socială, prin
personajele tip și prin descrierile de mediu social. În plus, este un roman obiectiv
prin neimplicarea autorului care prezintă evenimente la persoana a III-a.
Un al doilea element care demonstrează apartenența romanului „Ion” la
curentul literar realism este oferit prin destinul lui Ion, care prezintă viața
românilor din Ardeal la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului al XX-lea,
prin realitatea și circumstanțele ei sociale, naționale, istorice care nu se
limitează la o singură clasă socială, ci oferă fresca societății transilvănene din
acea perioadă. Această viziune este dată de geneza romanului.
Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut
social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului,
este expresia mentalitățîi colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai
pământ. Mama lui adusese zestre, dar tatăl vânduse aproape tot pentru a-și plăti
datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult
pământ. Această obsesie se reflectă în două scene construite prin tehnica
modernă a contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.
O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce
contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne".
Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de sentimentul inferiorității:
"Se simțea mic și slab că un vierme în fața uriașului". El manifestă instinct de
posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi
alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret:
"Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde,
ceea ce îi vă atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi
era drag că ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei bogați".
În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el
însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea.
Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind
"un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în
jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin
sat și vorbește doar despre pământurile sale, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu
să-l creadă "un calic țanțoș".
Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece
conține numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop
al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că
nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în
propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un nume generic,
reprezentativ pentru țăranul român.
Structura romanului evidențiază și ea drama lui Ion desfășurată între doi
poli numiți de cele două părți ale operei: glasul pământului și glasul iubirii,
acestea fiind dorințele interioare care motivează acțiunile personajului. Prima
parte a romanului, glasul pământului, urmărește patima lui Ion pentru pământ și
dorința sa de a se impune în ierarhia satului. A doua parte a romanului, glasul
iubirii îl găsește pe Ion stăpân al pământurilor, dar neîmplinit în iubire, al cărui
glas nestăvilit îl va duce pe Ion la moartea violentă cu care plătește încălcarea
poruncilor scrise și nescrise.
Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit,
drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă",
"dă buzna în sat". Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de
tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei și a
creștinătățîi în sat; personajul încalcă legile moralitățîi și schimbă în rău destinele
celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea lui
Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit
liniștea doar în pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.
 -În concluzie, romanul Ion este unul realist, cu o psihologie bine
individualizată care contrazice stereotipia vieții satului prin încălcarea măsurii
care determină deplasarea tipicul spre atipic. Impresionează in ipostaza omului
legat de pământ și supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de
voința lui: soarta și legile nescrise ale satului tradițional.