1

SOCIOLOGIA POPULAȚIEI ȘI DEMOGRAFIE

Obiective

Sinteza îşi propune să formeze studenţilor noştri abilităţi în

ceea ce priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în
conexiune cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea,
ne aşteptăm ca, în urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori
teoreticieni şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a
desprinde concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală
politică demografică pentru România şi utilizabile de către factorii
decidenţi.
Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii
privind:
- populaţia ca subsistem al sistemului social global;
- principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de
analiză şi măsurare a acestora;
- caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel
intern şi internaţional.

I. Demografia ca ştiinţă
Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă:
demos (δηµος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a
scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea
populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că
aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le
studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea
geografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socio-
economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările
numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor
(legităţilor) după care se produc fenomenele demografice.
Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere
metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice.
Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat
de sub “tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.
Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o
regăsim şi sub următoarele denumiri : demografie pură ; demografie
formală ; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub
terminologia : demografie socială ; studiu al populaţiei). În sens
 2
îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază,
cu metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi
atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg,
corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în
plus, mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi
factorii socio-economici care influenţează fenomenele demografice,
precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie.
Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către
demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în
lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée
(Paris, 1855). Acesta spunea: “Demografia descrie masele cu ajutorul
numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale
proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce
se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul
probabilităţilor.”
Termenul demografie a fost propus de către demograful francez
Emile Levasseur (1829-1911) , în 1878, la cel de-al doilea Congres
Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de
statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului
Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), apărute în
1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie.
Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte.
Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul (“părintele”)
acestei disciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator,
împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică
politică. La Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural
and political observations made upon the bills of mortality chiefly
with reference to the government, religion, trade, growth, air, diseases
etc. of the City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe
baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie,
comerţ, creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus
amintită marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită
analizei ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pa care o întreprinde autorul
şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea
unor fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească
metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui
material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual – biologic şi
social – al fenomenelor demografice.
În concepţia demografilor români din anii ‘80 ( Vladimir
Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu
 3
numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei
sociali, educaţionali, economici, sanitari.
În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy),
populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom.
Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar, pe de alta, cea de
tip deschis.
Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri
(N), iar ieşirile de decese (M).
La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are
drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri decesele (M) şi
emigrările (E).
Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se
confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o
compun ; întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin
structurile, conexiunile şi funcţionarea sistemului.
Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nu
este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu “mediul”, cu
celelalte sisteme.
Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi
populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea
demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu.

II. Răspândirea populaţiei pe Terra

Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cu

dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul
miocenului, acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit
hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate
de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste
din urmă hominide s-au dezvoltat strămoşii comuni ai
Australopitecilor şi ai genului Homo, care au trăit în urmă cu mai bine
de 5 milioane de ani. Homo erectus a evoluat în intervalul 2,5
milioane de ani – 100 000 de ani ; din acesta s-au desprins
pitecantropul ( omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii),
heidelbergensis ( Germania) şi Sinathropus pekinesis.
Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum
aproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat a fi “omul raţional”
şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să
progresăm pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu
150 000 – 35 000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa,
 4
Asia şi Africa, având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor
săi. Anumite studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual
(Homo sapiens sapiens), în timp ce altele concluzionează înlocuirea
lui neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu
înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China.
Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei
este în Africa ; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii
în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că “locul originar” corespunde
zonei calde euro-asi-africane.
Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă
terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, în
condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o
puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale,
asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia
biologică a omului s-a desăvârşit în urmă cu 100 000 de ani şi că
Homo sapiens s-a afirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca
specie ( umană ) unică.
În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu,
menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul
fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile
naturale cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la
mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în
acest sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere
sau de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative
fiind Groenlanda şi Svalbarg.
Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice,
economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o
mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China ( peste 1,2
miliarde locuitori ) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute
sau mii de locuitori.
La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5 759 276000
de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi 5 785 335 142 de
locuitori ( un plus de peste 26 milioane locuitori ). În 1998, Terra
contoriza 5 929 839 000 de locuitori, din care 4 748 310 000 (80%)
trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate.
Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o
constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în
raport cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P)
la un moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta.
 5
Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formula
de calcul: d=P/S

III. Numărul populaţiei

Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe

orice studiu demografic sistematic : numărul populaţiei României,
numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale.
În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi
numărul calculat al acesteia.
Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat
nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii
statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al
înregistrării, ca număr fizic.
Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat
pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există
informaţii, prin diferite metode de calcul., simple metode de
extrapolare a numărului total al populaţiei.
Să adoptăm următoarele notaţii :
P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite ;
N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1 ;
M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1 ;
I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în
intervalul 0,1;
E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în
intervalul 0,1
∆n – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă
N(0,1) - M(0,1);
∆m – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă
I(0,1) - E(0,1).
În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie
afectată de migraţie), există egalitatea :
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + ∆n
Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei),
egalitatea se prezintă astfel :
P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + ∆n + ∆m
Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr
estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel
determinat la 1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu
anual.
 6
Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea
populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică,
distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socio-economice.
Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare
statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea
populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici
demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea
civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată
în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a
populaţiei.
Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele
fiscale, înregistrările administrative etc.;
- sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);
- se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se
exercită suveranitatea statului respectiv;
- au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga
populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul
efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale
sau în străinătate) ;
- înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie
obiectul recensământului;
- operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru
întreaga populaţie (principiul simultaneităţii);
- informaţiile se obţin direct de la populaţie;
- metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter
unitar pentru întreg teritoriul recenzat;
- unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de
recensământ este familia sau gospodăria ;
- datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie prelucrate
detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei sau altor
scopuri.
Tipuri de recensământ
- recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a
întregii populaţii a unei ţări;
- recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a unei
părţi din populaţie;
- recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce
“simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de
 7
sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia
recensământului.
Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită
trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment
critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce
se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia
simultaneităţii recensământului, importantă pentru asigurarea
cuprinderii integrale a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii.
Momentul critic al recensământului nu este identic cu data sau
perioada de înregistrare.
Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general,
7 – 10 zile.
În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este
recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de
recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele
pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului.
Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector
asupra modalităţii de înregistrare.
Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda
interogării, care cunoaşte două forme : interogare orală şi
autoînregistrare.
Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate
în momentul critic al recensământului, distingem :
- populaţia stabilă a localităţii (Pst) ;
- populaţia prezentă în localitate(Pp).
La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de
domiciliul stabil.
Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea
persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La
momentul critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se
poate afla în următoarele situaţii :
- este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie
stabilă prezentă ;
- absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de locuit
(locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie stabilă
absentă temporar(At) ;
- absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri
de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de
noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de populaţie
 8
stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se asimilează
celei de populaţie stabilă prezentă.
Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în
clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de
domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în
următoarele categorii :
- populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor care
întrunesc concomitent două condiţii : au domiciliul stabil în acea
localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente
la acest domiciliu ;
- populaţia temporar prezentă(Pt), alcătuită din totalitatea
persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în
localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi.
Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care se
desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie :
stabilă prezentă ; temporar prezentă ; temporar absentă.
Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun
următoarele relaţii matematice :
- Pst = Pp – Pt + At
- Pp = Pst + Pt – At
Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul
recensămintelor.
O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea
recensământului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte
ridicate. A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani.
Este, de altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării
recensămintelor.
O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei
aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu
rezultatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma
acestor două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne
putem declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare.
Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ
constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică.
Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt,
dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea
structurii pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent.
Astfel, structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar
trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.
 9
Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor
recensământului cu agregate independente (informaţii privind anumite
segmente ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele
demografice).
În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-
recensământ pe bază de eşantionare.
Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă.
Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări.
Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt
excesive, existând riscul ca “imaginile” obţinute să fie serios
distorsionate.
Principalele neajunsuri ale unui recensământ:
- este foarte costisitor;
- se efectuează la intervale mari de timp.
Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date
curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă
trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp.
În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la
proiecţiile de populaţie.
Estimările reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a
numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente
sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ.
Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor
de informaţii demografice curente.
Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările,
distingem:
- estimări interrecensăminte
Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între
două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele furnizate
de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai vechi, dar
în nici un caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare.
- estimări postrecensământ
Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut
sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare
rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale unor
recensăminte mai vechi.
- proiecţiile de populaţie
Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru
un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a
acestei teme.
 10
Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem:
- estimări ale populaţiei totale ;
- estimări ale unor grupe specifice de populaţie.
De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională.
Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe
baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa
etc.).
Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date
demografice. Acestea sunt de două feluri :
- date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o finalitate
explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de regulă) la
întreaga populaţie.
- date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o altă
finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe de
altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie.
Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv
generale şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza
estimărilor de populaţie.
a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai uşor
de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii ale
întregului naţional.
b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au deficienţe) în
estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ ridicat de
acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite
deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată,
cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi
completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte.
c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate şi
validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente,
care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare
diferite.
Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte
mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor
două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade
asupra ambelor estimări.
Se apreciază că cea mai de încredere estimare este aceea dată de
media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente.
Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că
acestea reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în
 11
viitor, în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs
ipotetic de evoluţie.
În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale
populaţiei, şi anume:
- proiecţii realiste : Acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui ce le
face, au cele mai mari şanse să se confirme.
-proiecţii analitice : Acele proiecţii care încearcă să identifice
consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii
ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu
vreo şansă să se confirme.
Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt
următorii:
- corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii şi
mortalităţii;
- orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia.
În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp),
întâlnim, în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie
pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi
proiecţii pe termen lung (peste 20 ani).
Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale
acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine al
ipotezelor şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei
proiecţii.
Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de
gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele
proiectate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă
decât simple ajustări ale proiecţiilor iniţiale. În cazul opus, revizuirea
poate merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.

IV. Structura populaţiei după caracteristici demografice

Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile

demografice de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea
cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit,
dată fiind importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi
locului fiecărei persoane în procesul reproducerii populaţiei, al
activităţii economice şi, în general, al organizării sociale. Se poate
aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în
cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
 12
Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a
unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex
în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această
repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă.
Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii
bărbaţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai
general, ci şi pe vârste sau grupe de vârstă.
Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei
repartiţii sunt următorii:
a)Raportul de masculinitate ; Raportul de feminitate
Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul
bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula :
b = (Pm/Pf)·100, unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor,
b – raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică
numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie,
fie pe vârste sau grupe de vârstă.
La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de
persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de
sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În
jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se
egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de 70
de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei
feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu
(la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în
majoritatea statelor).
În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta
semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz,
formula de calcul va fi : f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul de
feminitate.
b)Proporţia bărbaţilor; Proporţia femeilor
Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între
numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte,
desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se
calculează potrivit formulei : pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr.
bărbaţilor, P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia
bărbaţilor.
În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul
populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o
populaţie dată), relaţia matematică fiind : pf = (Pf/P)·100, cu pf
reprezentând proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.
 13

Structura populaţiei după vârstă desemnează o repartiţie

statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă
continuă vârstă.
În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii
vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice
cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9;
10-14; … ; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne
interesează, putem opta pentru una sau alta din variantele de
distribuire a vârstelor.
Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără); 20-
64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică).
Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă
de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de
analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a
vârstelor.
Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a
repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una
pentru populaţia ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare
vârstă sau grupă de masculină şi una pentru cea feminină, dispuse pe
axa vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe
verticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100
(vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar
în dreapta, cea feminină.
Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii
populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi
analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi
grupe de vârstă, oglindind, astfel, “istoria” unei populaţii. Cu ajutorul
ei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri din
timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele
proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică,
migratorii. Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de
populaţie masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un
moment dat este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor
demografice ce afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate,
migraţie).
Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşa-
numitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei.
 14
Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces
demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice,
combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia
populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată.
Întrucât procesul de îmbătrânire demografică este reversibil,
vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele de
reîntinerire demografică a populaţiei. Prin reîntinerire demografică
înţelegem un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei
populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii fertilităţii la un
nivel relativ ridicat.
Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de
65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată
tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea
vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin
proces de îmbătrânire demografică., iar în cazul în care depăşeşte 12
procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic.
Structura populaţiei după starea civilă reprezintă o repartiţie
statistică a unei populaţii după caracteristica stare civilă sau stare
matrimonială, înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu
evenimentul demografic căsătorie. În fapt, stabilirea structurii
populaţiei după starea civilă, constă în determinarea greutăţii specifice
a populaţiei necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul
populaţiei.
Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit,
căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în
mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor.

V.Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea

populaţiei

Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce

desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare.
Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului
dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al
populaţiei colectivităţii respective.
În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de
măsurare a natalităţii.
Rata brută (generală) a natalităţii
 15
Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul
total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
RBN= (N/P)·1000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al
populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte,
RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1000 de
locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
Rata totală a natalităţii
Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al
naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de
regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după
formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor
vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN –
rata totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează
numărul total de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie
oarecare, într-un an calendaristic.
Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49
ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face
raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia
feminină de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi.
Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea
fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează.
Rata generală a fertilităţii
Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea
numărului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul
mediu al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după
formula: f ( sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul
femeilor de vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a
fertilităţii.
Rata de fertilitate pe vârste
Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea
numărului de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă
de vârstă) la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă)
respectivă. Se calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x
reprezintă vârsta, Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx –
efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx –
rata specifică a fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de
către femeile de o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea
 16
fertilităţii specifice şi de numărul populaţiei feminine corespunzător
vârstei respective.
Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele
sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii). Acesta
desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie
care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani
fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se
manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca
sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an:
D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a
femeilor în vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii
(descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă).
Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire
a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2.1 copii/femeie.
Valoarea acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1.4
(copii/femeie). Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui
sintetic al fertilităţii era de 3.1.
În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui
brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se
obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia
fetelor la naştere ( proporţia fetelor la naştere= raportul între numărul
născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte
cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete
şi băieţi - ). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă –
0.488 Modalitatea de calcul este : [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia
aceasta se notează cu k. Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) =
k· D50. Cu alte cuvinte, rata brută de reproducere desemnează
numărul mediu de fete pe care le-ar putea naşte o femeie care, în
absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind
afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se
manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective.
Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de
reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o fmeie
în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a
efectului mortalităţii.
Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea
exactă (simplă) a generaţiilor este de 2.14copii/femeie, respectiv
1.04fete/femeie.
 17
Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce
desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic
“căsătorie” în sânul unei populaţii.
Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori
demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea.
Rata brută de nupţialitate
Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate
într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie şi numărul mediu al
populaţiei respective. Formula de calcul este:
c= (C/P)·1 000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul mediu al
populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează
numărul de căsătorii ce revin la 1 000 de locuitori, într-o populaţie
oarecare, într-un an calendaristic.
Rata de nupţialitate pe sexe
Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea
numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile de sexul
respectiv.
Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt
următoarele :
cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărul
total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul
populaţiei feminine, cm ; cf – ratele de nupţialitate pe sexe.
Rata de nupţialitate pe vârste
Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin
raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul
populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula:
cx= (Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în
vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata
de nupţialitate pe vârste.
Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează
intensitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de
regulă, populaţia naţională).
Iată care sunt principalele modalităţi de analiză ale acestui
fenomen :
Rata brută de divorţialitate
Desemnează raportul dintre numărul de divorţuri ce au loc într-o
perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie şi efectivul mediu al
populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)·1 000,
unde D – suma divorţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata
brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divorţuri
 18
survin, la 1 000 de persone, într-o populaţie oarecare, într-un an
calendaristic.
Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste)
Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe
subcolectivităţi, grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla,
de exemplu, care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de
ani.
Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite
Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea
numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după
formula:
dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul
populaţiei căsătorite, dc – rata specifică.
Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la
constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de
reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele
aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de
nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută
de divorţialitate. Formula de calcul este :
cnet = c-d = [(C-D)/P]· 1000 (explicarea simbolurilor folosite se
regăseşte în formulele descrise mai sus).

VI. Mortalitatea populaţiei

Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează

intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o
populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe
baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi
efectivul (mediu) al populaţiei colectivităţii respective.
Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea,
amintim: nivelul de trai; nivelul material şi cultural; eficienţa
activităţii sanitare; starea de sănătate a populaţiei; morbiditatea
(frecvenţa sau ntensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie); războaiele;
calamităţile naturale.
Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de
analiză a mortalităţii.
Rata brută (generală) a mortalităţii
Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea
numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la
 19
efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate
oarecare. Se calculează după formula:
RBM = (M/P)·1000, unde M – suma deceselor, P – numărul
mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus,
această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1000
de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic.
Rata de mortalitate pe sexe
Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face
prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de
sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la
efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv.
mm=(Mm/Pm)·1000;
mf = (Mf/Pf)·1000,
unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul
deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, Mf – numărul deceselor
înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf –
rata mortalităţii femeilor.
Rata de mortalitate pe vârste
Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o
anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp (un
an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de
vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a
acestei rate este :
mx=(Mx/Px)·1000,
unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x,
Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a
mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1000
de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în
care s-a efectuat observarea fenomenului.
Rata de mortalitate pe cauze de deces
Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de
frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie.
Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza
respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte
cu 100 (rezultând rata în procente) :
mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în
procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor
cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii
exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu
 20
rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe
cauze de deces şi în promile.
Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila
vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca
urmare a cauzei c.
Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a
mortalităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie.
Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă
medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată
medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă
numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă
ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare
vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia
dată, la momentul analizei.
Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice
demografice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x ,
care defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o
persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare
vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta
respectivă în populaţia dată, la momentul analizei.
La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe,
este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74.1 ani pentru
regiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate
Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă
este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an,
numită mortalitate infantilă.
Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor
infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii.
Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii
infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din
raportarea numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă
(un an, de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează
după formula:
m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la copiii
în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – rata
mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică
numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o
populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează
probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.
 21
În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit
de puternică ; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul
primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele
zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul
mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile.
Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine
analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces.
Rata mortalităţii neonatale
Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este
un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună
de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie
oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000.
Acaestă rată se subîmparte în alte două rate :
Rata mortalităţii( neonatale) precoce
Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în
primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul
este : mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de
decese infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o
populaţie oarecare, la 1 000 de născuţi vii ;
Rata mortalităţii( neonatale) tardive
Rată specifică ce ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul
7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 de născuţi vii,
într-un an calendaristic. Formula de calcul este :
m7-29zile = (M7-29zile/N)•1 000.
Rata mortalităţii postneonatale
În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în
intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit
formulei:
m30-364zile = (M30-364zile/N)·1000.
Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii
infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la
vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de deces de
natură endogenă şi cauze de natură exogenă.
După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură
endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de
naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului
naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă
se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale.
Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de
natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut
 22
cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze,
traumatisme, boli infecţioase etc.).
Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni:
-rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă;
-rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă;
-rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces.

VII. Mişcarea migratorie a populaţiei

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea

naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a
intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma
imigrărilor şi emigrărilor.
Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul
deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului
stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare).
În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor
sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta,
inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului.
Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii
geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a
domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine
definite.
În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi:
- migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări,
între unităţile teritorial-administrative.
- migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de
schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de
plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare.
- imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de
destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I).
- emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de
plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele
cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).
 23
Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi
ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi
emigrante. Relaţia matematică de calcul este :
Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută.
Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre
numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul
persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este
următoarea:
∆m = I-E, unde ∆m – sporul migratoriu.
Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică
luarea în discuţie a două concepte : cele de imigraţie netă şi de
emigraţie netă.
Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul
persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate
(emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea
inegalitate : I>E, ceea ce implică I-E>0, deci ∆m>0. În cazul
imigraţiei nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al
populaţiei este pozitiv.
Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care
numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al
persoanelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine : E>I,
adică I-E<0, deci ∆m<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un
spor migratoriu al populaţiei negativ.
Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua
componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii
demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural
(considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din
urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului
deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei:
∆n = N-M, unde ∆n – sporul natural.
Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se
compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea
matematică este următoarea :
∆t = ∆n + ∆m, unde ∆t – creşterea totală a populaţiei.
Modalităţi de analiză a migraţiei
Rata de migrare (rata brută de migrare)
Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului
migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoară
intensitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la
numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
 24
migb = [(I+E)/P]·1 000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei
la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie.
Rata de imigrare
Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea
volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul
mediu al populaţiei. Se calculează după formula:
imig = (I/P)·1 000. Calculul ne relevă numărul de persoane
imigrante ce revin la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o
populaţie.
Rata de emigrare
Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior
discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării,
prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la
efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula:
emig = (E/P)·1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi
la 1 000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie
oarecare.
Rata migraţiei nete
Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de
măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator
care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului
migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a
acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000.
Cauze ale migraţiei
O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate
prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect
reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului.
Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care
domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin
dezvoltate.
În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat
disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa
migraţiei.
În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat
dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează
o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-o
măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive
istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze
accidentale şi actuale.
 25
Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina
imigrări şi emigrări masive şi bruşte.
Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri,
forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de
populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de
exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la
fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.
Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie
ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele
afectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alte
regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de
afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare
a populaţiei.
Consecinţe (efecte) ale migraţiilor
O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general
de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de
forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii,
o îmbătrânire demografică.
Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia
poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor
rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri
materiale şi bani.
Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în
ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii
contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în
epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind
cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de
resurse.
Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa
imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative
referitoare la migraţie.
Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea
migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne,
accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană
şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se
acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult
diferite

VIII. Populaţie-resurse-mediu înconjurător

 26
Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul
reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele
formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un
anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii.
Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii
care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa
3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acest
necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura
fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens,
diferenţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din
populaţia mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este
subnutrită.
Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi
a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia
zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia.
Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul,
întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind,
în acelaşi timp, şi cea mai importantă “ capacitate de susţinere “ pentru
agricultură. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², din
care numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1.4
miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa
cultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., fără a afecta
echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga
suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt
“terenuri de rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul
unei tehnici superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar
putea fi de 6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii,
Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori.
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în
creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau
cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi
spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală,
Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista
suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de
locuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare
persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o
persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă,
mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora
actuală, peste 1.3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă;
aproape 1.8 miliarde locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de
 27
apă purificată; în jur de 200 milioane persoane contactează, anual, boli
de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual, ca
urmare a maladiilor hidrice.
Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe
din ele s-au împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru intervale
scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De asemenea,
consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta fiind
antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc.
La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demo-
socio-economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină
cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe
Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în
domeniul Populaţiei.

XIX. Teorii despre populaţie

Teoria despre populaţie este acea încercare teoretică ce are ca

obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin
condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali,
biologici etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi
implicaţiilor pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia
lor.
În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la
două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca
factor al creşterii economice şi cele ce consideră creşterea populaţiei
ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai.
Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau
politicile demografice.
Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie
malthusianismul (Thomas Malthus, 1 766 – 1 834, economist şi teolog
britanic). Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică,
în timp ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie
aritmetică. Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia
obstacolelor represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o
readuc în echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete,
epidemii şi războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-
numitele obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a
populaţiei. Principalul astfel de obstacol îl reprezintă “reţinerea
morală”, concretizată fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei,
fie în abstinenţa practicată în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a
 28
generat numeroase polemici şi critici, în principal invocându-se faptul
că economistul englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei
şi a mişcării populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor
naturali.
Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele
decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului
demografic şi teoria populaţiei staţionare.
Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul
unor strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un
număr “optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr
al persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa
respectivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare.
Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior
menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero
de creştere a populaţiei. Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În
esenţă, principala trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată
de scăderea natalităţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de
începutul scăderii natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă
de scurtă durată.

X. Politici demografice

Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu

scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl
consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung,
pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale
acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale
cuplului.
Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile
demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de
încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului
natalităţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista
şi politici neutre în raport cu fenomenele demografice (obiectivul fiind
populaţia staţionară, sau “cu ritm zero de creştere”.
Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte
important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie
de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse
mijloace contraceptive moderne.
Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai
ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu
 29
copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări
de impozite etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975
2.Vladimir Trebici, Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979
3.Vladimir Trebici, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, 1991
4.Roland Pressat, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, 1974. Trad.
Vasile Gheţău şi Vladimir Trebici
5.V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie şi statistică socială,
Editura Economică, 1996
6. Dan Rosca, Introducere in sociologia populatiei si demografie, Ed.
FRM