2.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ – FORMĂ A ACTIVITĂŢII UMANE

1. Activitatea umană
2. Economia naturală şi economia de schimb
3. Activitatea economică în economia de piaţă
4. Agenţii economici
Tipuri de aplicaţii

1. Activitatea umană

Activitatea umană reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse de oameni cu scopul satisfacerii nevoilor.
 Caracterizare
 Raportul între nevoi şi activitatea umană:
- nevoile generează şi orientează activitatea umană;
- activitatea umană generează la rândul său noi nevoi.
 Specificul activităţii umane:
- are caracter funcţional – satisface nevoi şi interese;
- are caracter conştient – îşi propune realizarea unui scop, prin utilizarea de cunoştinţe, prin anticiparea
rezultatelor;
- are finalitate – are scop, urmărind satisfacerea nevoilor; dacă este bazată pe principiul raţionalităţii,
scopul este satisfacerea cât mai bună a nevoilor cu un consum de resurse cât mai scăzut.
 Forma definitorie de activitate umană este munca. Aceasta presupune:
- prezenţa unui scop;
- cunoştinţe adecvate atingerii scopului;
- anticiparea rezultatului;
- capacitate de transformare;
- instrumentele (mijloace ) adecvate, necesare atingerii scopului.
 Principiul raţionalităţii se aplică activităţii umane, care pentru a-şi atinge scopul trebuie să se
dovedească eficientă.
 Eficientizarea activităţii umane, a muncii, presupune:
- stabilirea unor scopuri raţionale;
- obţinerea unui maxim de efecte, de rezultate;
- consumul minim de resurse;
- introducerea tehnologiei moderne care valorifică progresul tehnic;
- îmbunătăţirea pregătirii generale şi de specialitate.

 O formă importantă a activităţii umane este activitatea economică. Aceasta se referă la efortul
conştient de atragere a resurselor economice rare în scopul satisfacerii nevoilor.
 În evoluţie istorică, activitatea economică a cunoscut două forme fundamentale: economia naturală şi
economia de schimb.

2. Economia naturală şi economia de schimb

Economia naturală reprezintă forma de organizare a economiei în care accesul la bunuri este asigurat
direct din producţia proprie prin autoconsum, fără a fi necesar schimbul.
 Caracterizare:
- prezintă un grad scăzut de dezvoltare economică;
- este proprie societăţilor primitive;
- este specifică societăţilor în care există un număr redus de trebuinţe şi predomină trebuinţele
biologice, elementare.

1
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare şi de desfăşurare a activităţii economice în care
accesul la bunuri este indirect, prin intermediul schimbului de produse, între producătorii specializaţi şi
autonomi.
 Caracteristici
 Bunurile sunt produse special spre a fi schimbate pe piaţă; se numesc mărfuri. Economia de piaţă se
numeşte şi economie marfară.
 Presupune existenţa diviziunii muncii care conduce la:
- specializarea în diferite activităţi economice şi la creşterea eficienţei economice;
- existenţa autonomiei, independenţei agenţilor economici, care le conferă acestora libertate de
decizie; are la bază proprietatea privată.
 Diviziunea muncii produce consecinţe pozitive (avantaje precum: creşterea randamentului muncii,
folosirea maşinilor) şi consecinţe negative (dezavantaje: monotonia, pierderea capacităţii de a
executa un bun complet, creşterea riscului de şomaj).
 Formele economiei de schimb:
- economia de piaţă, care este bazată pe proprietatea privată;
- economia de comandă (centralizată) - care este bazată pe proprietatea publică.

 Economia de piaţă este forma economiei de schimb cea mai răspândită în societatea contemporană.
 Caracteristici:
- existenţa pluralismului formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată are rolul
principal;
- activitatea economică este fundamentată pe libertatea de decizie, pe libera iniţiativă a agenţilor
economici, care se manifestă într-un cadru legislativ stabil;
- existenţa pieţei, care reglementează relaţiile între agenţii economici vânzători şi cumpărători;
- concurenţa reprezintă tipul specific de relaţii între agenţii economici care urmăresc realizarea
propriilor lor interese;
- structuri tehnico-economice moderne, care asigură eficienţa activităţilor economice;
- existenţa statului democratic, care creează cadrul legislativ şi veghează la respectarea regulilor pieţei;
- monetizarea economiei, caracteristică economiei de schimb, se manifestă prin prezenţa banilor care
mijlocesc schimburile economice.

3. Activitatea economică în economia de piaţă

Legătura între nevoi şi resurse se realizează prin activitatea economică.

Activitatea economică presupune mai multe niveluri, între acestea sunt:
- microeconomia – cuprinde comportamentele economice individuale, raporturile dintre grupuri de
indivizi , relaţiile de pe pieţe şi dintre pieţe;
- macroeconomia – cuprinde sistemele economice de ansamblu - economii naţionale, structuri economice
multinaţionale sau internaţionale.

Activitatea economică se desfăşoară în mai multe sfere:

- producţia - constă în obţinerea de bunuri şi servicii prin transformarea, prelucrarea resurselor, a
factorilor de producţie, în scopul satisfacerii nevoilor de consum;
- repartiţia constă în procesul de alocare a resurselor şi a veniturilor, obţinute ca rezultat al activităţii
economice;
- circulaţia constă în schimbul de bunuri şi servicii, schimb de mărfuri intermediat de bani, care
asigură trecerea acestora de la producător la consumator;
- consumul reprezintă folosirea bunurilor şi serviciilor.

2
Activitatea economică trebuie să se caracterizeze prin eficienţă, raţionalitate ca unică posibilitate de
satisfacere cât mai bună a nevoilor în condiţiile existenţei unor resurse limitate.

4. Agenţii economici

În cadrul activităţii economice pot fi identificaţi mai mulţi participanţi. Participanţii la activitatea
economică se numesc agenţi economici. Aceştia realizează activităţi economice prin care se obţin
bunurile.
 Agenţii economici cu autonomie de decizie asupra activităţii lor sunt numiţi unităţi economice.
 Agenţii economici cu un comportament analog, funcţii similare şi provenienţă a resurselor de acelaşi
tip, formează un sector instituţional.
 Principalele sectoare instituţionale sunt: gospodăriile populaţiei (lumea consumatorilor sau menajele),
întreprinderile (societăţile nefinanciare), administraţiile (publice şi private), băncile şi alte
instituţii financiare, societăţile de asigurări, exteriorul.

A. Consumatorii
Gospodăriile populaţiei sau menajele, desemnează unităţi economice care consumă.
 Menajele individuale, sunt alcătuite de regulă de cei ce locuiesc împreună ca familie.
 Menajele colective, sunt reprezentate de un grup de persoane care locuiesc împreună, precum
cămine de pensionari, cămine de nefamilişti etc.
 Rolul economic al menajelor:
- participă la activitatea economică prin muncă şi sumele investite;
- ca urmare a participării la activitatea economică obţin venituri;
- veniturile obţinute sunt folosite pentru consum, dar şi pentru economisire.
Menajele se diferenţiază prin: mărimea veniturilor, sursa veniturilor, tradiţii, confort, grad de pregătire.

B. Întreprinderile (societăţile nefinanciare)

Întreprinderile au funcţia economică de a produce bunuri şi servicii destinate vânzării. Întreprinderile
trebuie să răspundă la întrebările: ce, cât, cum, pentru cine să producă.
 Întreprinderile pot fi clasificate după mai multe criterii:
- forma de proprietate;
- mărimea;
- natura activităţii.
 Caracterizare
 Întreprinderile, fiecare în parte constituie un sistem de componente (producţie, vânzări, aprovizionare,
transporturi, contabilitate).
 Toate întreprinderile au dimensiune socială, constituind un grup de oameni.
 Întreprinderile creează valoare şi o repartizează.
 Întreprinderile trebuie să facă investiţii.

C. Administraţiile

Administraţiile sunt un sector instituţional cu funcţia de a produce servicii pentru colectivitate, servicii
care nu sunt destinate pieţei, nu sunt vândute, nu devin mărfuri.
 Administraţiile efectuează operaţiuni de redistribuire a veniturilor statului.

Administraţiile pot fi publice şi private.

 Administraţiile publice (sau administraţia publică) sunt alcătuite din ministere, primării, prefecturi,
armata, poliţia, învăţământul public, instituţiile de securitate socială, de sănătate, cultură (statul).
 Funcţia lor este de a satisface trebuinţe ale colectivităţilor şi de a redistribui veniturile statului.

3
  Obţin venituri din taxe cu care îşi susţin activităţile.
 Sumele pe care le încasează reprezintă: impozite, contribuţii la asigurările sociale, ajutorul de şomaj
etc.
 Fondurile constituite sunt dirijate către: unităţile de învăţământ, cultură, artă, sănătate etc. Astfel se
redistribuie veniturile.

 Administraţiile private pot fi: organizaţii religioase, sindicate, partide politice, fundaţii, asociaţii
sportive, culturale.
 Produc servicii necomerciale.
 Îşi asigură veniturile din contribuţii voluntare (de la menaje mai ales).
 Unele venituri provin şi din proprietăţile proprii.

D. Instituţii financiare, de credit

Acestea grupează unităţile instituţionale cu rolul de a colecta, transforma şi repartiza disponibilităţile
financiare, băneşti.
 Resursele lor sunt reprezentate de: depozite de bani, obligaţiuni, acţiuni şi din dobânzi.
 Instituţiile de acest fel sunt: băncile, CEC-ul, cooperative de credit, Casele de Ajutor Reciproc
etc.
 Asigură circulaţia banilor în economia de piaţă.
 Fac legătura între instituţiile care au nevoie de bani pentru a-şi finanţa activităţile şi cele care au
fonduri temporar disponibile.

E. Întreprinderile de asigurări
Acestea cuprind unităţi instituţionale ce au rolul de a acoperi pierderile cauzate de evenimente
neprevăzute, pentru risc.
 Asigurările se fac pentru evenimente ca: incendii, inundaţii, cutremure, furturi, precum şi pentru boală,
sau de viaţă etc.
 Resursele întreprinderilor de asigurări se constituie din primele contractuale (ce au rolul de a asigura).

F. Exteriorul
Exteriorul sau restul lumii este un sector instituţional care reuneşte unităţile instituţionale dintr-o ţară,
care participă la relaţiile economice externe.
 Unităţile din acest sector realizează activităţi cu caracter comercial sau necomercial.
 În acest sector se include orice agent economic, chiar dacă face parte din alt sector instituţional, cu
condiţia de a avea relaţii economice externe.
 Agenţii economici din acest sector fac parte şi din alt sector instituţional, care defineşte activitatea lor
predominantă.

Circuitul economic
Circulaţia bunurilor, serviciilor, a resurselor, a disponibilităţilor băneşti, între agenţii economici din
economia unei ţări, reprezintă fluxurile economice.
 Fluxurilor economice pot fi:
- fluxuri reale, fizice – schimbul de bunuri propriu-zise (furnizarea de bunuri şi intrarea în posesia
unor bunuri); Intrari/iesiri de b. economice
- fluxuri monetare, valorice – deplasarea banilor de la cei care primesc bunurile către cei care le-au
furnizat prin vânzare – cumpărare. Intrari/iesiri de bani
 Fluxurile reale şi monetare se derulează concomitent şi formează împreună circuitul economic.

Tipuri de aplicaţii
1. Numiţi sectorul instituţional în care are loc producţia de mobilă.

4
 Caracterizaţi sectorul instituţional numit mai sus precizând funcţia sa.
2. Administraţiile şi întreprinderile de asigurări reprezintă sectoare instituţionale.
A. Caracterizaţi cele 2 forme de existenţă ale administraţiilor şi analizaţi-le comparativ.
B. Caracterizaţi întreprinderile de asigurări.
C. Precizaţi deosebirea principală între sectorul administraţiilor şi sectorul întreprinderilor de asigurări.
3. O firmă care produce atât pentru piaţa internă cât şi pentru piaţa externă se plasează în două sectoare
instituţionale.
A. Numiţi aceste sectoare.
B. Ilustraţi cu un exemplu concret de firmă din economia românească, această situaţie.
4.Bunurile economice sunt produse:
a. numai în economia naturală
b. numai în economia de schimb
c. atât în economia naturală cât şi în economia de schimb
5. Învăţământul de stat este finanţat de:
a. administraţia publică
b. administraţiile private
c. sectorul bancar
d. întreprinderi
6.Sectorul bancar:
a. colectează disponibilităţi băneşti
b. transformă disponibilităţi băneşti
c. realizează servicii marfare
d. produc bunuri nemarfare
A: a,b,c; B: a,b,d; C: a,c.