I.1.

Legea Primordială
În antichitate, majoritatea popoarelor au adorat preponderent forțele naturii: cerul,
pământul și elementele biolgice cum ar fi unele animale (vaca de ex. în India),
focul și apa. Religia mozaică a marcat un adevărat moment de cotitură în doctrina
religioasă deoarece a construit prima religie monoteistă prin excelență. În timp ce
toate religiile antice manifestau o organizare religioasă politeistă, evreii s-au distins
prin credința într-un singur Dumnezeu, Creator care urmărește ridicarea oamenilor
la asemănarea cu divinul: „Dieu dit: <<Faison l`homme à note image, selon notre
ressemblance et qu`ll soumette les poissons de la mer, les ossieaux du ciel, les
bestiaux, toute la terre et toutes les petites bêtes qui remuent sur la terre>>”(Gen.
I,26). În Facere (lat. Genessis) – istoria lumii nu apare ca un pur și simplu fapt sau
ca o înlănțuire cronologică predeterminată ca la alte religii, ci ca o istorie făurită
prin efortul comun al oamenilor chemați (profeții) la desăvârșirea acestei lumii.
Urmărind în deaproape versetele următoare vedem rolul divinității în frumusețea și
unicitatea actului divin creator: „Auterfois tu as fondé la terre, et les cieux sont
l`oeuvre des tes mains/ Ils périront tu resteras. Ils s`useront tous comme un
vêtement, tu les remplaceras comme un habit, et ils céderont la place./Voilà ce que
tu es, et tes années ne finissent pas” (Psaumes CII, 26 – 28). Pentru prima dată, se
proclamă în doctrina religioasă un concept nou, potrivit căreia întreg cosmosul este
rezultatul creației unui singur Dumnezeu.: „C`est moi le SEIGNEUR, ton Dieu, qui
t`ai fait sortirdu pays d`Egypte, de la maison du servitude” (Exode XX,2). Niciun
popor al Antichității nu a oferit o menire atât de înaltă omului, așa cum a oferit
religia mozaică oamenilor aleși – profeții. Afirmația că Dumnezeu este unicul
salvator nu poate avea niciun alt înțeles decât acela conform căruia persoana
Treimică este cea salvatoare. Decalogul, legea primordială precedă prima „lege”
dată de Dumnezeu primilor oameni și anume: „Dieu a dit: Vous n`en mangerez pas
et vous n`y toucherez pas afin de ne pas mourir” (Gen. III,3). Această lege –
îndemn, dacă ar fi fost respectată ar fi conferit omului posibilitatea de a rămâne
veșnic în eden alături de Creatorul spiritual. Prin căderea în păcatul neascultării
oamenii devin robii pământului, gustând fericirea veșnică tocmai la cea de-a doua
sosire.

Prin Decalog, se deosebște religia mozaică de toate religiile Antichității. Concepția

monoteistă a evreilor este incomparabil superioară celorlalte religii . Cele 10
Porunci divine reprezintă un ansamblu de îndemnuri – lege cu caracter moral
universal. Se condamnă sever furtul, omorul, mărturia falsă, minciuna și chiar
râvna la bunul altuia. În timp ce sacrificiile omenești constituiau aproape în toate
religiile lumii o parte a cultului, în religia mozaică Decalogul aduce o viață sacră,
dedicată Creatorului, astfel fiind excluse jertfele cu oameni aceștia fiind considerați
făpturile bineplăcute Domnului Dumnezeu – Creator. Prin conținutul ei, legiuirea
și religia mozaică interzic orice fel de ură, prigonire sau asuprire a semenilor
indiferent de apartenența lor la altă religie sau legiuire. Am putea spune că dictonul
fundamental al legii mozaice ar fi: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Judecătorilor evrei li se cere aplicarea dreaptă a legilor, în spiritul legii atât pentru
frați cât și pentru străini. Astfel, Hegel, afăcut o distincție clară între legalitatea ce
vine prin lege și moralitatea călăuzită de judecătorul lăuntric – conștiința îmbibată
de seva divină. Jeremy Bentham prezintă , raportul dintre drept și morală este văzut
ca două cercuri care, în cazul judecătorilor poporului ales se întrepătrund fiind o
simbioză perfectă.

Profetismul iudaic este un fenomen unic în istoria tuturor religiilor. Ei (profeții) au

fost acei mesageri direcți ai Creatorului, singurii martori reali ai revelației divine.
Profeții insistau cu precădere pe cultivarea binelui, pe echitate socială și o bună
conviețuire morală. Henri Wald arată în lucrările sale filosofice că mentalitatea
iudaică este constituită pe temporalitate deoarece eternul se manifestă prin fapte de
o maximă anvergură istorico – politic – religioase. Singura șansă de a spațializa
eternul este scrierea deoarece ea este singur mijloc prin care se încearcă
reproducerea în linii mari a gândirii imateriale parafrazând un dicton latin ce spune
foarte frumos: „Vorba volant, scripta manet”. Odată cu venirea la condure a
împăratului roman Titus, s-a provocat distrugerea cetății Ierusalim, precum și
incendirea Templului lui Solomon. Ca o consecință a acestui fapt israeliții au creat
un nou templu – divin.