LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

O poezie a romantismului o constituie poemul eminescian ,,Luceafărul”. El reprezintă o

sinteză a liricii celui care rămâne ultimul mare poet romantic a literaturii universale.
Poemul a fost publicat în anul 1883, aparține romantismului prin teme, motive literare,
viziunea asupra lumii, dar datorită construcției riguroase a discursului poetic și datorită stilului
sobru de exprimare aparține clasicismului.
Geneza poemului o constituie un basm popular românesc: ,,Fata din grădina de aur”, dar
Eminescu a valorificat și mitologia românească, hindusă și filosofia sceptică a lui Kant, Hegel și
Schopenhauer referitoare la condiția ingrată a omului superior. Eminescu a transformat basmul
într-un poem are a cunoscut 11 variante până la forma finală deoarece a încercat să realizeze
acuratețea versurilor.
Tematica este romantică și revelă condiția omului superior, dar și cosmogonia, trecerea
inexorabilă și ireversibilă a timpului, moartea, natura și iubirea. Relevanța temelor e susținută tot
de motive literare romantice precum: Luceafărul, geniul, luna, stelele, noaptea, singurătatea, teiul,
marea, ,,fugit irreparabile tempus”, ,,fortuna labilis”, ,,vanitas vanitatum et omnia vanitas es”, dar
și motivul identității oamenilor în fața morții.
Constituie și un poem alegoric deoarece explică discrepanța dintre omul superior și cel
comun pe baza unei iubiri imposibile. În afară de alegorie, un alt procedeu artistic important este
antiteza.
Poemul romantic e realizat prin amestecul speciilor și genurilor literare. Îmbină monologul
liric cu dialogul și multe pasaje cu caracter gnomic.
Titlul esențializează textul. Denotativ se referă la cel mai luminos astru. Conotativ,
sugerează însingurarea geniului care nu acceptă jumătăți de măsură.
Discursul poetic este amplu, articulat pe baza a 98 de strofe ce prezintă un imaginar poetic
impresionant. Se disting patru tablouri poetice concepute astfel încât lectorul parcă vizualizează
cele înfățișate. Primul și ultimul tablou sunt simetrice și surprind o iubire imposibilă relevată atât
în plan uman-terestru, cât și în plan universal-cosmic. Tablourile al doilea și al treilea devin
antitetice pentru că prezintă discordanța dintre preocupările imului comun și cele ale geniului.
Versurile dovedesc o muzicalitate incontestabilă asigurată de elementele de prozodie: rima
încrucișată, măsura de 7-8 silabe și ritmul iambic.
Primul tablou e amplu. Înfățișează o idilă a cărei protagoniști provin din două lumi opuse:
celestă și terestră. Atmosfera e gravă, ceremonioasă și întâlnirea are loc prin reverie. Incipitul este

1
specific basmului și relevă originea unei fete visătoare, unică în categoria ei. Prin superlative cu
valoare de epitet sunt subliniate calitățile acestei tinere: ,,A fost odată ca-n povești,/ A fost ca
niciodată/ Din rude mari împărătești/ O preafrumoasă fată/ Și era una la părinți și mândră-n toate
cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.
În concordanță cu atributele sale, fata și-ar dori un tânăr deosebit care s-o iubească. Astfel,
ea admiră luminozitatea Luceafărului răsărit și îl invocă: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/
Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”. Astrul răspund chemării
și se întruchipează într-un tânăr voievod cu ,,păr de aur, moale”, dar are ,,fața albă, ca de ceară”
și este ,,un mort frumos cu ochii vii”. Înfățișarea lui o incită, dar o și sperie. Constată că el aparține
altei lumi. Se adresează cu drag tinerei, O consideră ,,odorul meu nespus” și ar vrea să-i fie
mireasă. Fata îl compară cu un înger, dar nu acceptă să meargă ,,pe calea deschisă de el”. Își dă
seama că este ,,vie”, iar el este ,,mort”. După câteva zile, tânăra îl invocă din nou. Astrul reapare
trist, gânditor și are o înfățișare demonică. Ochii lui ,,lucesc adânc, himeric” dovedind cât este de
îndrăgostit. Din nou, astrul personificat o roagă să-și lase lumea, Fata îl refuză și îi cere să renunțe
la nemurire pentru a conviețui.
Tabloul al doilea prezintă tot o idilă, dar între doi muritori, Cătălin și Cătălina. Acum,
cadrul e uman-terestru, iar atmosfera devine intimă, familiară. Comunicarea dintre ei este directă,
Cătălina e tocmai fata de împărat care simțea că a prins-o ,,un dor de moarte” ,,de Luceafărul din
cer”. Ea se gândește că el nu se va mai întoarce și atunci tânăra va rămâne neîmplinită, nefericită,
,,În veci îl voi iubi/ Și-n veci va rămâne departe”. Între timp, Cătălin, un ,,un paj viclean”, ,,copil
din flori”, dar ,,îndrăzneț cu ochii” îi propune să o învețe ,,din bob în bob amorul”. ,,Ea mai vrea,
mai nu se lasă”. Până la urmă, fata își dă seama că ,,s-ar potrivi cu el” și îl acceptă. Se remarcă
aspectul dialogat al acestei secvențe și faptul că imaginarul poetic e redat printr-o suită de
metafore, repetiții și epitete.
Al treilea tablou înfățișează zborul interstelar al Luceafărului spre centrul universului, el
devine Hyperion. Se îndreaptă spre Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire ca să se poată însoți
cu fata de împărat. Cadrul e cosmic: ,,un cer de stele dedesubt, deasupra-i cer de stele”. Atmosfera
devine glaciară, de aceea limbajul va fi gnomic (înțelept) și sentențios (categoric). Dialogul
rămâne doar presupus, Demiurgul aude gândurile lui Hyperion fără ca acesta să le exprime. Astrul
îi cere ,,să-l dezlege de neagra veșnicie” ca să poată ,,trăi o oră de iubire”. Demiurgul îi explică
faptul că oamenii sunt efemeri, meschini și mercantili (instabili). În lumea lor, toate rămân
relative ,,Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri/ Când valuri află un mormânt/ Răsar în
urmă valuri”. Prin metafore sugestive reiese motivul literar romantic ,,vanitas vanitatum et omnia
vanitas est”. Prin urmare, muritorii nu apreciază eforturile geniului. Așadar nici fata de împărat
nu merită sacrificiul Luceafărului.
Tabloul al patrulea e amplu. Coexistă elemente celeste cu cele terestre. Printr-un pastel
sunt surprinși doi tineri care se iubeau ,,la umbra unor mândri tei”. Sunt ,,copii cu plete lungi
bălaie” și s-au prins în jocul iubirii. Aceștia sunt tocmai Cătălin și Cătălina. Ea observă apariția
pe cer a Luceafărului și îl invocă pentru a-i lumina norocul cu tânărul de alături. Astrul o aude și

2
se adresează celor doi, dar ei nu îi mai pot înțelege mesajul: ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-oi fi
eu sau altul/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece”.
Deducem că cei doi tineri reprezintă omul comun, iar Luceafărul este cel superior, geniul.
Între ei există o antiteză evidentă: omul comun acceptă mediocritatea, compromisurile și are
,,norocul” de a putea iubi cu jumătăți de măsură. În schimb, omul superior vrea totul sau nimic.
Dacă nu poate atinge perfecțiunea în iubire, va prefera să rămână ,,rece”, adică insensibil, dar
nemuritor prin rezultatele muncii sale în domeniul în care excelează.
Poemul a beneficiat de două interpretări ale mesajului poetic. Cea mai veche interpretare
îi aparține chiar lui Eminescu: ,,Aceasta este povestea, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că
dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe
Pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar n-are
nici noroc”. O altă interpretare îi aparține criticului literar, Tudor Vianu. El consideră că așa-
zisele personaje ale poemului sunt de fapt doar ,,voci” sau ,,măști” ale poetului, adică
personalitatea eminesciană se regăsește oarecum în fiecare dintre ele.
O analiză pe niveluri ale limbii relevă următoarele: la nivel lexical, coexistă mai multe
categorii de cuvinte: neologisme (,,sfera”, ,,Hyperion”), arhaisme și cuvinte populare (,,prea
frumoasă”, ,,naltă”, ,,mării”). La nivel morfo-sintactic, predominante sunt verbele fiindcă ele
denotă acțiuni, atitudini (,,venii”, ,,cobori”, ,,pătrunde”), dar și substantive cu rol în descrierea
nuanțată (,,un vânăt giulgi”, ,,fața albă”, ,,mândri tei”, ,,marmoreele brațe”). Enunțurile poetice
sunt scurte și au caracter gnomic (,, Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri”). La nivel
fonetic, coexistă aliterații și asonanțe. Alternează rimele masculine cu cele feminine. Interesant
este că rimează părți de vorbire diferite (,,povești” cu ,,împărătești”, ,,greu” cu ,,meu”, ,,rază” cu
,,luminează”). Acestea se numesc rime savante. Muzicalitatea devine elegiacă, meditativă. E
creată de elementele de prozodie. La nivel stilistic, poemul e construit pe baza alegoriei, dar și a
antitezei între omul de geniu și omul comun. Frecvente sunt metaforele. Hiperbolele și epitetele
în portretizarea Luceafărului. Memorabile rămân: oximoronul (,,un mort frumos cu ochii vii”),
dar și comparațiile (,,O, ești frumos/ cum numa-n vis/ un înger se arată”). Toate figurile de stil
sporesc expresivitatea textului.
În concluzie, ,,Luceafărul” rămâne o capodoperă literară prin profunzimea ideilor
exprimate și perfecțiunea formei. Viziunea lui Eminescu asupra lumii este romantică, în special
prin faptul că surprinde tema literară condiția omului superior.