Curs XIV , Psihoterapie 2009

CURS 14 Abordarea familială în toxicodependenţă

Toxicomania este văzută de unii terapeuţi ca patologie de transmisie transgeneraţională. În

practica cu familiile de toxicomani sau identificat în urma efectuării a numeroase cercetări aplicate pe
grupuri de familii, un anumit tip de relaţii numite relaţii – capcane. Cei care au început aceste cercetări
sunt Gregory Baetson, Don D. Jackson şi echipa de la Palo Alto. Au fost extinse de către Mara Selvini
– Palozzi ale cărei cercetări porneau de la ipoteza că familia este un sistem cu autoreglare , demascând
iluzia relaţionară, identificând şi demontând relaţiile capcană, au fost abordate apoi sub aspectul
transmisiei inconştientului familial de către Bert Hellinger care a creat terapia numită „constelaţii
familiale”, şi extinse apoi de către Ivan Boszormenyi – Nagy, Maria Torok şi Nicolas Abraham care au
descris fenomenele de patologie de transmisie transgeneraţională(loialitatea familială,„cripta şi
fantoma”)ce ţin de inconştientul colectiv.
Relaţii şi scenarii – capcană în familia toxicomanului.
Dinamica scenariilor – capcană în familia toxicomanului, se bazează pe ipoteza că episodul
toxicomanului, este corelat cu nevoia de creştere, cu asumarea creşterii şi deturnarea de la creştere.
Această ipoteza poate fi confirmată de numeroasele observaţii privind comunicarea în familiile cu un
membru toxicoman. Incapacitatea acestor persoane de a-şi comunica propriile nevoi şi de a le asculta
pe ale altora poate fi corelată cu deturnarea de la creştere, ce îi satisface în aparenţă nevoia
adolescentului de creştere. Această relaţie poate fi exprimată triunghiular astfel : creştere – asumarea
creşterii – deturnarea de la creştere ,şi demonstrată prin exemple.
Ex. fiul risipitor în care scenariul „nu este momentul să creşti” s-a transmis de la o generţtie la
alta. Familia observată este o familie extinsă(părinţii adolescentului locuind cu părinţii soţului), pâna în
momentul când băieţii sunt aproape de majorat. La această dată părinţii adolescenţilor se despart de
bunici, locuind separat cu copiii în altă locuinţă.. Părinţii adolescenţilor îşi descriu familia ideală, în
consens cu modelul descris de Ferreira – familia nu a avut nici o problemă până în acel moment
-.Mama se descrie ca o noră model, şi are tendinţa de a rămâne copilul supraadaptat şi în relaţii cu
socrii, tatăl se descrie identificându-se cu fiul cel mic, care este un copil bun, cu prieteni buni,
muncitor. Un copil supraadaptat care îşi mulţumeşte părinţii , îşi vede de treaba lui. După mai multe
şedinţe şi evaluări se va evidenţia faptul că tatăl îşi asuma rolul de tata într-un mod dificil, deoarece
bunicul era cel care lua decizii în familie.
Din punctul de vedere al prezervării acestui mit al familiei, fiul cel mare reprezintă o
ameninţare, este cel care strică imaginea familiei, este cel care nu se integrează în scenariul familial.
Apare astfel, fenomenul de deturnare de la creştere, iar persoanele care trăiesc acest fenomen, sunt cele
care au nevoie naturală de creştere, dar fiind sabotate în creşterea lor, se implică într-un scenariu ce le
va satisface în aparenţă nevoia de creştere. Tendinţa la contrascenariu în astfel de familii este tipică.
Reacţia tatălui, care în tinereţe s-a confruntat cu probleme ca alcoolul şi tutunul, dezvoltând mai
apoi o bronşită asmatiformă, care se acutizează în momentul când în familie apare o problemă, ne
indică că în familia de origine a tatălui a funcţionat acelaşi scenariu „dacă creşti o să ai probleme”.
Băiatul repetă episodul de toxicomanie al tatălui, ca şi cum i-ar mai da o şansa de a creşte. Unul din
miturile descrise de Ferreira se manifestă în acest caz, mitul ispăşirii. Fiul este umbra proiectată a
tatălui, care s-a identificat cu fiul mai mic, dar şi-a proiectat umbra în fiul mai mare, ca şi cum acesta
i-ar permite tatălui să se confrunte încă o dată cu umbra lui.
Scenariul „nu este momentul să creşti” transmis de la o generaţie la alta, generează astfel,
contrascenarii şi relaţii- capcană, în care membrii familiei sunt prinşi, fără a fi conştienţi de acest lucru.
În familia prezentată, părinţii sunt pe cale de a transmite acelaşi scenariu, numai fiul cel mare intră în
contrascenariu, şi respinge conştient modul de viaţă al familiei. Se crează astfel, o ostilitate între cei
doi fraţi întreţinută de scenariul familial, creându-le băieţilor şi celorlaţi membrii relaţii-capcană.

1
Curs XIV , Psihoterapie 2009
Terapeutul care întâlneşte o astfel de familie nu rămâne pe margine, membrii familiei îi găsesc
întotdeauna un rol în scenariul lor, dar cu siguranţă nu cel de terapeut. Iar ca o concluzie emisă la acest
caz de terapeut după întreruperea temporară a şedinţelor este că părinţii mai aveau nevoie încă de
proprii părinţi.
Alt exemplu : Soluţia scenariul polar (contrascenariul), care ilustrează o combinaţie între mitul
familiei ideale, aşa cum a fost descris de Ferreira şi scenariul „nu este momentul să creşti” . Familia din
acest exemplu, este de intelectuali, bine cotată în societate, cu un tată care ţine foarte mult la această
imagine, şi care prescrie copilului scenariul ”trebuie să fii la fel de bun ca mine.” Ca urmare fiul intră
în contrascenariu mascat, deoarece acesta prezintă familia. Până la un anumit punct, copilul este în
asentimentul familiei, dar adoptă un stil de viaţă care implică consumul de droguri, atunci când nu este
cu părinţii săi. Spre deosebire de cazul anterior, acesta funcţionează în acelaşi timp în două scenarii
polare, scenariul prescris de tată şi cel pe care şi-l alege singur, contrascenariul. Nevoile de creştere ale
tânărului sunt satisfăcute de funcţionarea în contrascenariu, fiind o creştere neasumată.
În acest caz este foarte important pericolul pe care îl prezintă lezarea mitului familiei ideale.
Tatăl va fi foarte afectat, va fi în stare de panică, prioritar pentru el este păstrarea mitului familiei, decât
recuperarea fiului. Este chiar dispus să-şi alunge fiul, pt. imaginea familiei, este genul de părinte care
consideră că singura problema a familiei este toxicomania fiului, aruncând astfel, întreaga vină pe
acesta. Fiul trebuie recuperat rapid, dar chiar dacă a urmat şi psihoterapie, a recăzut. Tatăl nu a reuşit să
se integreze triunghiului părinte – toxicoman – terapeut, iar fiul nu s-a simţit destul de pregătit pt. a
profita de şansa de a ieşi în mod real din scenariu, cea ce avut un mare rol în decăderea sa. Metamesajul
întregului comportament al părintelui în acest scenariu „Este mai bine să faci ca mine. Eu am trecut
prin asta”.
Alt exemplu : Tânăr care intră în contrascenariu ca „ţap ispăşitor”, venind dintr-o familie în
care toţi membrii familiei au studii strălucite iar comportamentul său pune în pericol imaginea familiei,
mitul familiei performante. Acest rol de ţap ispăşitor îi oferă multe avantaje, cel mai important este cel
de întârziere în asumarea responsabilităţii , ce este corelat cu deturnarea de la creştere. Scenariul ales
este polar cu acela ales de tatăl său , care are o importantă funcţie de conducere. Foarte important este
faptul că tânărul a avut şi încă are o relaţie de extremă dependenţă faţă de mama sa, din care reiese
faptul că refuzul lui de a creşte este evident.
Din toate aceste cazuri prezentate se observă că dinamica scenariilor polare este diferită, în
funcţie de structura familiei. În familiile în care există mai mult de un copil, aceştia sunt repartizaţi în
polaritate câte unui scenariu, iar fenomenele de excludere şi autoexcludere sunt foarte importante pt.
dinamica scenariilor polare. Un membru al familiei se poate autoexclude sau poate fi exclus dintr-un
scenariu prescris de părinţi, de alţi membri ai familiei sau de social. Scenariul polar nu apare peste
noapte, şi se poate vorbi despre modul în care un membru al familiei care nu se integrează scenariului
familial conştient, scoate la suprafaţă „scenariul umbra” al familiei. Familia este pusă în situaţia să
vadă ceea ce nu vede, să se confrunte cu secrete, iar membrul familiei care intră în scenariul polar, are
rolul de a „întregi” familia, să integreze ceea ce nu a fost integrat. Acest „ceva”, se manifestă ca
intricaţii familiale (Bert Hellinger).
Ataşamentul intergeneraţional un aspect al relaţiilor – capcană în familia toxicomanului.
Gianfranco Cecchin (1989), identifica un pattern foarte important specific familiilor de
toxicomani. Este vorba de existenţa unei foarte puternice legături între pacient şi mama sa sau între
pacient şi altcineva care are rolul mamei. Cecchin, apreciază că această relaţie este singura care rezistă
şi atunci când acesta părăseşte familia. Infantilizarea şi întârzierea maturizării emoţionale la tânărul
toxicoman sunt efectele acestei atitudinii materne, iar mama se pune în poziţia de salvator al fiului, în
raport cu tatăl.
De asemenea, toxicomanii formează adesea cu părinţii sau bunicii lor alianţe transgeneraţionale
foarte puternice. Cel care a încercat să descrie acest tip de ataşamente prin termenii de Imbroglio
Relational şi Instigare, este Selvini Palazzoli. Aceste fenomene descrise de Selvini Palazzoli, nu sunt
decât capcane care întreţin scenariul ataşamentului, când unul dintre părinţi se foloseşte de aceste
2
Curs XIV , Psihoterapie 2009
„manevre transgeneraţionale” inconştient, pt. a se folosi de unul dintre copii contra celuilalt părinte.
Simptomele apar la copil, atunci când acesta participă la joc. Separările la toxicomani sunt foarte
dificile, de aceea episoadele de toxicomanie debutează la vârsta adolescenţei, vârstă care este asociată
cu o serie de pierderi. Chiar şi atunci când este plecat din familie, tânărul toxicoman rămâne ataşat
acesteia, ceea ce justifică desele lui reîntoarceri.
Trei cercetători :Cloe Madanes, Joyce Dukes, Henry Harbin, au realizat o cercetare, care a avut
ca punct de plecare date clinice privind familiile de toxicomani, adoptând o ipoteză contrară celei
tradiţionale(cea care susţinea că toxicomanii sunt sociopaţi, orientaţi predominant către tovarăşii de
grup). Cercetarea lor a pornit de la ipoteza că heroinomanii formează cu părinţii lor sau cu
substituientele de părinţi, alianţe ce trec dincolo de graniţele transgenerţionale, determinând inversiuni
în organizarea ierarhică a familiei. Cercetarea a avut ca punct de plecare date clinice privind familiile
cu toxicomani, care indică faptul ca aceştia se angajează într-o coaliţie importantă cu unul dintre
părinţi contra celuilalt.
Cercetările au fost efectuate pe trei loturi de subiecţi, unul format din 18 heroinomani din clase
defavorizate, al doilea din 9 subiecţi care proveneau din familii de schizofreni(ales datorită
asemănărilor cu familiile toxicomanilor) şi al treilea lot format din 9 subiecţi care proveneau din familii
cu grad de adaptare şi integrare socială foarte mare, acesta fiind şi grupul de control.
S-a folosit testul Rorschach, testul proverbelor şi testul Ierarhiei Familiale, acesta din urma
indică modalitatea în care fiecare membru al familiei percepe ierarhia familială. Reprezentările
rezultate din aplicarea acestui test membrilor familiilor loturilor de familii cu schizofreni şi acelor cu
toxicomani au scos în evidenţă predispoziţiile acestor tipuri de familii la inversiuni ierarhice, ieşind în
evidenţă faptul că nu există diferenţe semnificative între cele două grupuri de familii.
Astfel, în familiile cu toxicomani, părinţii şi toxicomanul determină inversiuni ierarhice,
efectuate prin situarea unei persoane parentală la nivelul descendenţilor, şi membrii acestor familii sunt
implicaţi în alianţe intergeneraţionale.
În familiile cu schizofreni, există un număr mare de inversiuni ierarhice, una dintre persoanele
parentale inversează poziţia celeilalte persoane în ierarhie şi nu propria poziţie, lupta pt. putere în
ierarhie este aceeaşi ca şi în familiile de toxicomani. Reprezentările privind ierarhia familială, în
familiile cu schizofreni au demonstrat că nu există un număr mare de ataşamente intergeneraţionale sau
ataşamente în aceeaşi generaţie.
În familiile cu subiecţi cu integrare socială foarte bună există foarte puţine inversiuni ierarhice
şi ataşamente intergeneraţionale, persoanele studiate nu au inversat poziţia alteia în ierarhie şi nici a lor
însăşi.
Concluziile au fost că inversiunile ierarhice şi ataşamentele intergenerţionale nu trebuie
neapărat asociate cu familiile monoparentale şi nici cu căminele perturbate, deoarece acestea apar
foarte frecvent şi în familiile cu toxicomani care au ambii părinţi.

„Cripta şi fantoama” în scenariul de viaţă al toxicomanului

Experienţa clinică a unor psihoterapeuţi cu toxicomani, a condus spre corelaţia, între
toxicomanie şi „cripta şi fantoma”. Drossos lansează ipoteza că toxicomania poate fi consecinţa unui
doliu ,datorat unor călătorii, emigrări, expatrieri foarte dureroase, nerealizate de către părinţi în legătură
cu familia de origine. „Cripta şi fantoma”au fost descrise de către doi psihanalişti freudieni clasici
Nicholas Abraham şi Maria Torok.
Un alt doliu nerealizat poate fi în legătură cu o persoană iubită de către toxicoman.
P. Hachet concepe toxicomania ca pe o tentativă nereuşita a „criptei şi fantomei”, şi observa că
vârsta medie de la care începe un toxicoman să consume droguri este de 19 ani, vârstă apropiată de
adolescenţă şi de problemele ei specifice, printre care şi problema separării. Secretul parental este pus
în scenă de purtătorul fantomei care este toxicomanul, care are o misiune reparatoare în raport cu unul
dintre păriţi sau cu alţi înaintaşi. Ipoteza lui Hachet are legătură cu scenariul umbra, la care participă
toxicomanul, care îi oferă părintelui posibilitatea de a se confrunta încă o dată cu umbra sa. Rolul
3
Curs XIV , Psihoterapie 2009
toxicomanului în familie este de sacrificiu, ce este făcut inconştient, pt a pune familia faţă în faţă, cu
secretele sale, cu umbra sa ,scopul fiind reparator.
Abraham di Torok, vorbesc de două fenomene specifice „criptei” demetaforizarea şi
obiectivarea, prima se referă la metafora „mot- a - mot”, iar cealaltă la pierderea obiectului.
În cazul toxicomanului, demetaforizarea constă în punerea substanţei toxice în corp- substituie
ce a pierdut-,iar obiectivarea constă în nevoia zilnică de drog.
După Nachin (1995)fantasmele de încorporare, legate de criptă, se manifestă astfel :
- încorporare în legatură cu modul de reprezentare(lipsa reprezentărilor normale, sau
apariţia unora patologice);
- încorporare în legătură cu modul de manifestare a afectelor (anestezie afectivă);
- încorporare în legătură cu modul de manifestare a comportamentului (conduite
inexplicabile pt. subiect),
- încorporare în legatură cu o stare corporală(manifestate prin tulburări hepato- digestive).

Identificarea şi evaluarea relaţiilor capcană în familie.

Evaluarea sistematică a familiei, este realizată ca o sarcină, şi procesul interreacţional este
observat în mod direct, cu investigatorul prezent în sală sau în spatele oglinzilor.
După Seywert există 4 categorii de sarcini ;
- grupul familial trebuie să rezolve o problemă _ se observă şi se evaluează
comportamentele membrilor familiei;
- familia trebuie să ajungă la luarea unei decizii comune(nu constă în rezolvarea unei
probleme reale, ci una ipotetică. Ex. de a merge împreună în vacanţă);
- familia trebuie să rezolve un conflict (este solicitată găsirea unei soluţii într-o situaţie
conflictuală);
- familia realizează sarcini „naturale”(observaţia se face la domiciliul familiei).
În 1970, grupul pentru dezvoltarea psihiatriei a introdus ideea că în evaluarea globală a familiei
ar trebui să se ţină cont de factorii :
- prezentarea problemei actuale;
- caracteristicile familiei;
- istoria familiei de-a lungul mai multor generaţii;
- relaţii actuale cu familia de origine;
- dezvoltarea părinţilor din copilărie la vârsta adultă;
- perioada de curte şi de logodnă;
- istoria familiei nucleare de la căsătorie până în zilele noastre;
- relaţiile familiale actuale;
- impresiile diagnostice;
- schimbările survenite în timpul tratamentului;
- evaluarea finală şi pronosticul;
- catamneza.
Epstein şi colaboratorii săi au pus la punct un „Mc. Master Model”, care pune accentul pe
6 dimensiuni majore în funcţionarea familială :
1. Capacitatea de a rezolva probleme:
- identificarea corectă a problemei;
- comunicarea problemei persoanelor care fac sau nu parte din familie;
- luarea în considerare a soluţiilor alternative disponibile;
- alegerea unui plan de acţiune potrivit;
- punerea în acţiune a planului ales;
- controlul aplicaţiei;
- evaluarea finală a rezultatelor obţinute.

4
Curs XIV , Psihoterapie 2009
2. Comunicarea
- anchetatorul se centrează pe comunicarea directă, care poate fi clară şi directă sau clară
şi indirectă, ce trebuie să fie direct oservabilă la nivel afectiv şi instrumental.
3.Rolurile
funcţii familiale necesare:
* la nivel instrumental – obiceiuri, provizie de resurse;
* la nivel afectiv – satisfacerea nevoilor afective fundamentale, gratificaţia sexuală a adulţilor
roluri specifice : adaptate sau neadaptate
4.Rezonanţa afectivă, reprezintă capacitatea familiei de a reacţiona la diferiţi stimuli afectivi,
prin emoţii adecvate sau neadecvate, ce se pot reprezenta ca o descărcare emotivă.
5. Angajamentul afectiv, îmbracă mai multe forme ca : absenaţa angajamentului sau ce nu
implică emoţia, cel empatic, investirea narcisistă, supraimplicarea şi investirea simbiotică.
6. Controlul comportamental, realizat prin control subtil, sau rigid, sau haotic sau laissez –
faire.
Evaluarea grupului familial, presupune luarea în considerare a unor date privind reţeaua de
comunicare, interacţiunile observabile aici şi acum şi „faptele existenţiale” care privesc familia. Cel
care face distincţia între scenariul familial, care se derulează sub ochiul psihoterapeutului şi „structura
de fond” care se referă la cultura, modele, credinţe, loialităţi este W.Kinston.
Evaluarea grupului familial se realizează şi cu ajutorul informaţiilor privitoare la funcţionarea
familiei prin ancheta asupra compoziţiei şi distribuţiei geografice a familiei(care sunt membrii familiei
nucleare şi lărgite implicaţi în problemele curente).
Evaluarea familiei realizată cu ajutorul observaţiei asupra interacţiunii între membrii familiei
prezenţi la şedinţă(se permite membrilor familiei prezenţi să se exprime şi se va observa secvenţele
comportamentale repetitive).
Evaluarea familiei realizată prin comunicare este de maximă importanţă dar se vor observa şi
conduitele non verbale, şi elementele paraverbale, cum sunt gesturile, atitudinile posturale, controlul
distanţei, mimicii, râsului şi plânsului, suspinelor, inflexiunilor vocii, liniştii, imobilităţii, absenţei
reacţiei. Se acordă importanţă şi evenimentelor care survin neaşteptat în timpul şedinţelor.
L.WYNNE şi L. KAUFMANN, fac distincţia între cele două stiluri comunicaţionale, cea
funcţională – caracterizată prin claritatea mesajelor, capacitatea de metacomunicare etc. -, şi cea
disfuncţională – caracterizată prin confuzia mesajelor, distonanţa între verbal şi non verbal etc. –
Climatul afectiv, este un parametru greu de observat datoriăa numărului foarte mare şi complex
de factori. Dar legăturile familiale sunt cel mai bun garant al coeziunii grupului familial. Ferreira
descrie interdependenţa climatului afectiv cu anumite comportamente psiho – patologice.
Miturile familiale, reprezintă gradul de congruenţă între mitologie şi realitate. În acest sens,
Stierlin distinge între miturile care acordă familiei o dimensiune neconflictuală, miturile de
deculpabilizare şi de reparaţie, care implică „ ţapul ispăşitor”.
Reţeaua de reguli ce se bazează pe ipoteza trasgeneraţională, pe baza observaţiei şi anchetei,
reprezintă şi pragul de toleranţă pe care îl are familia faţă de probleme şi tensiuni.
Evaluarea familiilor şi formularea ipotezelor, pe bază de grile a fost elaborată de Seywert.
În observaţiile şi evaluările efectuate de către Iolanda Mitrofan, aceasta a folosit grila lui
Seywert, centrându-se pe tipul de comunicare, pe organizarea inter – individuală şi dinamica familială.
Genogarama familială, semnalizator al relaţiilor capcană.
Genograma sau genosociograma ,permite o reprezentare sociometrică (afectivă), conţinând
nume, locuri, date, repere, legături şi principalele evenimente de viaţă (Schutzenberger 1993).
Genograma familială este o evaluare sistemică globală, care permite terapeutului să gândească într-o
manieră sistemică relaţiile şi evenimentele din viaţa pacienţilor lor. Genograma rămâne un instrument
subiectiv de interpretare, cu ajutorul căruia terapeutul poate emite ipoteze în vederea unei evaluări
sistemice ulterioare (McGoldrick). În urma construcţiei ei, configuraţiile relaţionare fiind clare se pot
emite ipoteze în legătură cu relaţiile capcană şi scenariile capcană care le conţin. După construirea unei
5
Curs XIV , Psihoterapie 2009
genograme se cer informaţii de tip demografic (vârstă, naştere şi deces, ocupaţie profesională, locul
unde trăiesc, nivel de educaţie),de tip funcţional(funcţionarea medicală, emoţională şi comportamentală
a fiecăruia dintre membrii familiei), şi informaţii privind evenimentele critice (schimbări importante,
migraţii, eşecuri şi reuşite).În şedinţa de elaborare a unei genograme, un obiectiv important este
reprezentat de către punerea în evidenţă a proceselor şi a fenomenelor de transmisie transgeneraţionale
care vizează loialitatea familială, sindromul de aniversar etc.

Toxicomanul şi familia în scenariul terapeutului

În cazul toxicomaniei scenariul capcană - social este foarte important. Ferreira descrie cele două
mituri familiale, cel al familiei ideale şi al mitului marginalizării ca prezente şi în familia
toxicomanului. Importantă pentru surprinderea dinamicii scenariilor capcană în familia toxicomanului
este faza în care se află acesta şi anume :
- faza de tragedizare şi
- faza de presiune a schimbării.
Fenomenul de tragedizare este tipic în faza iminentă aflării veştii că fiul sau fiica consumă
droguri, această capcană a tragedizării poate înghiţi toată familia. Părinţii care au trecut prin această
situaţie ştiu foarte bine că, dacă fiul sau fiica lor nu-şi doresc dezintoxicarea, recăderea se va întâmpla
imediat după ieşirea din secţia de dezintoxicare sau în paralel cu tratamentul ambulatoriu pentru suport,
pe perioada dezintoxicării, se întâmplă şi consumul de droguri. Aşadar, toxicomanul se poate afla în
stadiul pe care cei doi specialişti în toxicomanie, Prochaska si DiClemente, îl numesc de
precontemplare.
În stadiul de precontemplare, consumatorul găseşte raţionalizări pt. a-şi justifica
comportamentul, nu consideră consumul ca fiind o problemă pt. el, iar un rol important îl poate avea
psihoterapeutul, care poate lucra cu toxicomanul pe sistemul de motivare având suportul părintelui.
Este momentul în care terapeutul se poate manifesta în cadrul triunghiului toxicoman – părinte –
psihoterapeut. În cazul în care părintele depăşeşte faza de tragedizare poate acorda suport fiului/fiicei
aflat în situaţie de criză, iar în caz contrar cel care nu a depăşit această fază şi nu a reuşit să accepte
situaţia poate sabota munca psihoterapeutului, întreţinând comportamentul de consum.
Pot apărea strategii de abordare a situaţiilor de criză, emise de familii ce au un membru
toxicoman, dar acestea sunt întemeiate pe mitul familiei. De cele mai multe ori, problemele celorlaţi
sunt mai importante decât recuperarea persoanei dependente.
Faza de presiune a schimbării şi comunicarea paradoxală în familia toxicomanului
Relaţii capcană generate de presiunea schimbării în familia toxicomanului în perioada
postdezintoxicare reprezintă numai un aspect al scenariilor capcană care se derulează în acest tip de
familie. Presiunea schimbării se referă la toţi acei factori care forţează, într-un fel sau altul, schimbarea,
fără a ţine seama de ritmul individului. Presiunea schimbării se întâmplă la graniţa între nevoile reale
ale persoanei dependente şi nevoile celor care fac parte din mediul său de viaţă.
Tensiunea generată de presiunea schimbării poate determina reacţii atipice din partea părinţilor,
traduse printr-o atitudine paradoxală având tendinţa de a şterge cu buretele experienţa legată de
consumul de droguri şi tendinţa de a-l trata pe tânărul dependent ca şi cum ar consuma în continuare.
Atitudinea paradoxală generează o comunicare paradoxală punându-i pe membrii familiei în situaţi de a
intra în relaţii capcană. Astfel, părintele îi cere copilului să uite peste noapte că a fost toxicoman, iar pe
de altă parte îl tratează ca şi cum ar consuma droguri în continuare, rezultând comunicarea paradoxală
cu dublu mesaj. Tendinţa de a comunica paradoxal creşte mai ales în situaţii de criză şi apare şi în
familiile care nu au „tradiţie” în a comunica în acest mod. Perioada în care persoana dependentă trece
de la statutul de consumator la cel de neconsumator este o situaţie de criză în familia, în care
comunicarea paradoxală se intensifică datorită presiunii schimbării.
Trecerea de la statutul de consumator la cel de neconsumator, se face treptat cu răbdare, este
nevoie de timp ca părintele şi copilul să se obişnuiască cu noul statut. Apare reacţia paradoxală
6
 Curs XIV , Psihoterapie 2009
,părintele ştie că fiul nu mai consumă droguri dar îl tratează ca şi când ar face-o, iar tânărul aşteaptă să
fie tratat ca atare. Tânărul încearcă să fie integrat într-un alt mod în familie şi societate. Aceste nevoi şi
aşteptări necomunicate nici de copii, nici de părinţi se traduc printr-o mare tensiune şi confuzie, ce pot
fi evitate dacă cei implicaţi devin conştienţi cu ceea ce aşteaptă fiecare de la celălalt. În triunghiul
toxicoman – părinte – psihoterapeut, psihoterapeutul poate servi ca un fel de geam prin care tânărul
toxicoman şi părintele lui să se vadă aşa cum sunt ei, cu nevoile lor, cu ritmul lor, cu aşteptările lor.
Presiunea schimbării este asociată cu recăderea, care se poate întâmpla brusc în aparenţă, după o
perioadă mai mică sau mai mare de abstinenţă, iar factorii exteriori cu care se poate asocia recăderea
sunt mulţi. Aceşti factori exteriori pot avea un rol foarte important, dar numai în combinaţie cu
presiunea schimbării. Dacă această presiune este foarte puternică, se întâmplă recăderea chiar dacă
tânărul merge la psihoterapeut, deoarece acesta nu este pregătit să-i facă faţă. Fenomenul numit
presiunea schimbării a fost identificat în urma observaţiilor făcute ,de către I.Mitrofan , pe mai multe
familii de toxicomani. Fenomenul se întâmplă la graniţa între nevoile fostului toxicoman şi nevoile
celorlalţi membrii ai familiei, şi se referă la acei factori care forţează schimbarea, fără a ţine cont de
ritmul individului şi este o zonă de tensiune şi conflict.
Comunicarea disfuncţională, confuzia rolurilor, graniţele difuze se pot observa încă de la
primele şedinţe cu o astfel de familie.
Triunghiul toxicoman –părinte – terapeut şi presiunea schimbării.
Conştientizarea scenariilor la care paricipă toţi membrii familiei este foarte importantă pt. ca
triunghiul toxicoman –părinte – psihoterapeut să funcţioneze. În cazul presiunii schimbării este foarte
important scenariul „acum nu este momentul să creşti”, deoarece implică paradoxul pentru că i se cere
tânărului toxicoman să se schimbe şi în acelaşi timp să stagneze să fie conştientizat.
Motivaţia exterioară, falsa motivaţie şi recăderea, sunt situaţii în care ceea ce îl determină pe
toxicoman să decidă renunţarea la consum şi să caute ajutor este un eveniment din viaţa lui.
Caracteristic pt. această fază, pe care Prochaska si DiClemente o numesc de contemplare, este de
acceptare a faptului că dependenţa a devenit o problemă. Lanţul abstinenţă – recădere este întreţinut de
o falsă motivaţie, deoarece motivaţia reală nu se poate capăta decât în momentul în care consumatorul
de drog admite că dependenţa de drog a devenit o problemă pt. el.
Faza acţiunii, menţinerii şi schimbării comportamentului, este momentul în care toxicomanul
admite că are o problema şi este un moment cheie.
Faza acţiunii(denumită de Prochaska si DiClemente), este momentul în care toxicomanul ia
decizia schimbării comportamentului, cuprinde perioada de postdezintoxicare şi se centrează pe
explorarea comportamentului de consum. Toxicomanul învaţă cum să facă faţă situaţiilor de risc
crescut, poate explora propriile nevoi, poate deveni receptiv la nevoile altora, îşi poate descoperi o
orientare profesională.
Activităţile iniţiate în faza de acţiune pot fi consolidate în faza de menţinere. În aceste două faze
părinţii trebuie să dea dovadă de mare flexibilitate, oferindu-i tânărului suport şi acceptare. Părinţii pot
face acest lucru, şi pot învăţa alături de psihoterapeut cum să fie receptivi la propriile nevoi, pt. a putea
fi receptivi şi la nevoile celuilalt.

Câteva caracteristici ale familiei toxicomanului :

- nu există roluri clare în sistemul familial;
- consumul de droguri are funcţia de a menţine familia unită ;
- în familiile în care consumatorul de drog este un adolescent, acesta are o relaţie de dependentă
cu părintele de sex opus;
- atunci când există doi parteneri care consumă drog, de cele mai multe ori părinţii unuia dintre ei
îl acuză pe partenerul copilului lor, deşi relaţia a debutat înainte de consumul de droguri;
- conflictele profunde din familie sunt evitate cu ajutorul consumului de droguri;
- renunţarea consumatorului de drog la drog, poate genera în familie conflicte la toate nivelurile;

7
 Curs XIV , Psihoterapie 2009
- Stanton (1979), a observat ca în familiile cu un fiu consumator de drog, tatăl este de obicei slab
şi ineficient. Tatăl şi fiul consumatori de drog, au de cele mai multe ori o relaţie foarte slabă, tatăl fiind
retras sau absent;
- Stanton (1977), descrie rolul neobişnuit pe care îl poate juca toxicomanul în a ajuta familia să-şi
menţină stabilitatea.
Abordarea psihoterapeutică a familiei toxicomanului
Scopul implicării familiei în tratamentul consumatorului de drog este acela de a identifica acele
pattern-uri care funcţionează în sistemul familial şi care subminează încercarea toxicomanului de a-
şi schimba comportamentul. Este recunoscută semnificaţia implicării familiei în menţinerea
dependenţei. Prima etapă este distragerea familiei de la astfel de conflicte şi a doua este evitarea
separării de familie.

Un model de tratament
În 1989, Gerald Benett propune un model de abordare psihoterapeutică a toxicomanului,
care foloseşte elemente de terapie strategică şi structurală de familie. Terapia structurală se bazează pe
ierarhia existentă în familie, deoarece într-o familie cu tată slab sau absent se va produce un
dezechilibru. Obiectivul important al psihoterapeutului este acela de a identifica dezechilibrul şi de a
interveni în funcţie de el. Astfel, în cazul familiei cu tată slab, terapeutul poate interveni în sensul
accentuării importanţei acestuia în familie.
Terapia strategică de familie este preocupată de modalitatea în care oamenii se schimbă. Cel
care a aplicat acest tip de terapie în familiile toxicomanilor este Haley. Din acest punct de vedere
dependenţa este văzută ca un simptom, ca o modalitate a familiei de a evita schimbarea, se creează un
cerc vicios, intrervenţia terapeutului constând în întreruperea acestui cerc, permiţând familiei să se
reorganizeze.
Momentul în care consumatorul de drog s-a hotărât să părăsească familia coincide cu
debutul unor comportamente deviante, fiind vorba despre consumul de droguri sau de acte delincvente.
Acest tip de comportament are rolul de a aduna familia împreună pt. a depăşi împreună momentul,
drogul menţinând pe membrii familiei într-o relaţie de interdependenţă.
Terapia propriu –zisă :
- angajarea familiei în tratarea consumatorului de drog;
- este foarte important ca înainte de a angaja familia în tratament să se primească şi acordul
toxicomanului;
- se fixează o întâlnire cu întreaga familie;
- este foarte important ca terapeutul să telefoneze părinţilor atunci când consumatorul este de
faţă;
Indivizii care trăiesc cu familia de origine, de multe ori, nu sunt pregătiţi să implice familia şi va
încerca să convingă terapeutul că nimeni din familie nu ştie că el consumă droguri.
Evaluarea, este efectuată cu ajutorul tehnicilor de evaluare propuse de Benett(1998), care
vizează în primul rând identificarea celei mai importante relaţii a consumatorului de drog, detalii şi
proceduri legate de tratament, debutul consumului de drog, calea administrării, modalitatea prin care
consumul de drog a devenit o obişnuinţă.
Folosirea genogramei familiale poate da la iveala mecanisme legate de consumul de droguri,
care se repetă în familia toxicomanului.
Începutul terapiei, se centrează pe gradul în care familia este afectată de consumul de droguri.
Sarcinile, constau în aprofundarea relaţiei dintre consumator şi părintele de acelaşi sex. În
această fază terapeutul trebuie să se ocupe de părintele de sex opus, a cărui anxietate de excludere poate
creşte foarte mult.
Faza de criză, este caracterizată de o schimbare în statutul consumatorului de drog în raport cu
consumul de drog. Funcţia principală a crizei, este aceea de a submina eforturile pe care le face
consumatorul pt. a se separa. Acest stadiu este foarte important, deoarece consumatorul de drog are
8
 Curs XIV , Psihoterapie 2009
nevoie de suport din partea familiei. Criza este un punct crucial, anticipată de terapeutul care trebuie să
asiste familia, cu scopul de a încuraja consumatorul să se separe de criză, iar pe parinţii să-i asigure
suport toxicomanului, pt. ca acesta să-şi menţină independenţa.
Intervenţii ale terapeutului atunci când consumatorul se află într–una din fazele descrise de
Prochaska şi DiClemente sunt :
- faza de precontemplare, cu centrarea terapiei pe strategiile de motivare a schimbării şi de
limitare a răului. Schimbarea motivaţională este adesea susţinută de ce se întâmplă în viaţa clientului.
- Faza de contemplare, în care clientul să recunoască faptul că are o problemă, şi aducerea
acestuia în situaţia în care conflictul să fie trăit foarte intens.
- Faza de acţiune, în care are loc luarea deciziei de a schimba comportamentul
- Faza de menţinere, este stadiul în care se consolidează comportamentul de schimbare, fiind
importante schimbările în stilul de viaţă
Recăderea se poate întâmpla în acest stadiu al menţinerii, deoarece se face centrarea pe evitarea
provocărilor în defavoarea modalităţilor alternative de răspuns.
Terapia multiplă de familie,iniţiată de Laqueur, este o tehnică ce a trebuit să fie adaptată în
lucrul cu toxicomanii; poate fi folosită în toate instituţiile pt. toxicomani, în cele rezidenţiale unde
familia este accesibilă şi disponibilă.
Specialiştii care au abordat toxicomanii prin terapia multiplă de familie au ajuns la concluzia că,
cu cât motivaţia şi implicarea pacientului sunt mai mari, cu atât este mai uşor să angajezi familia în
terapie.
Pe parcursul terapiei, membrii familiei sunt confruntaţi cu rolurile pe care fiecare le deţine în
apariţia şi întreţinerea toxicomaniei. Familia este confruntată şi cu propria ei nevoie de a întreţine
toxicomania. Dinamica relaţiilor – capcană, specifică unei familii se reproduce în primele şedinţe ale
terapiei multiple. Această primă fază a terapiei este foarte importantă, deoarece în funcţie de modul în
care se manifesă relaţia terapeut – membri ai familiei, aceştia pot sabota sau nu creşterea terapeutică,
acum poate exista riscul ca toxicomanul să părăsească terapia pt. că este foarte prins în capcana
relaţională familială. Avantajul aplicării acestui tip de tratament în comunicarea terapeutică este acela
că pacientul poate fi observat permanent, iar semnele de dezadaptare, un comportament deranjat pot
indica faptul că familia s-a reîntors în capcana relaţională.
Sculptura familială şi coregrafia sunt des folosite, cu scopul de a topi intelectualizarea excesivă
sau anxietatea.
Kauffman, s-a centrat pe disfuncţionalităţile familiale, pe delimitarea graniţelor între membrii
familiei, pe mecanismele doble bind.
Terapia multiplă de familie este centrată pe forţele familiale care menţin simptomul, pe forţele
exterioare cu care acestea sunt conjungate. În spaţiul terapiei de familie multiple, dinamica relaţiilor –
capcană poate fi foarte bine observată şi abordată.
Intervenţia paradoxală în familia toxicomanului, este centrată pe relaţiile – capcană care se
pot desfaşura în familiile cu consumatori de drog. Există câteva ipoteze care stau la baza intervenţiei
paradoxale :
1. Cauzalitatea circulară este paradoxală – un element poate fi în acelaşi timp cauză şi efect.
2. Cadrul sistemelor umane este paradoxal. Guido L. Si Laura Formenti, listează numeroasele
funcţii pe care intervenţia paradoxală le poate avea, şi anume :
- accentuează existenţa unui cadru terapeutic;
- presupune implicarea activă a întregului sistem în munca terapeutică;
- determinarea retroacţiunii;
- furnizează structura pt. intervenţiile viitoare.
După Neuburger, există două niveluri în care pot fi identificate circuite repetitive :
- pe de o parte, circuitele repetitive indică elementele care constituie sistemul şi cu care trebuie
lucrat;
- pe de altă parte, permit propunerea unei altei definiţii a problemei în interiorul sistemului.
9
Curs XIV , Psihoterapie 2009
Adepţii abordării sistemice au scos în evidenţă faptul că tocmai caracteristica de paradoxal al
sistemului uman îi conferă vitalitate, şi este prezent mai ales în situaţiile de criză. Sistemul se luptă pt.
homeostazie, dar în acelaşi timp are nevoie de schimbare.
Pornind de la caracteristica de paradoxal al sistemelor umane, Neuburger propune în spiritul
terapiei sistematice de familie, un model terapeutic care vizează restabilirea paradoxului în terapie, care
ar reprezenta primul nivel de recadraj terapeutic. La cel de-al doile nivel, terapeutul elaborează
intervenţii paradoxale în funcţie de derularea scenariului familial.
Primul nivel de interveţie clinică. Identificarea cauzalităţii circulare. Redefinirea problemei
Când vorbeşte de identificarea cauzalităţii circulare, Neuburger vorbeşte despre identificarea
„buclelor repetitive” care împiedică individul să evolueze. În cazul toxicomaniei, definiţia problemei de
către familie este toxicomania, de aceea este necesară redefinirea problemei, care poate fi conflictul
conjugal sau blocajele membrilor familiei.
Al doilea nivel de intervenţie clinică. Reintroducerea paradoxului în cadru. Recădrarea
terapeutică.
Ideea este introdusă de Bateson, susţinută apoi de Mara Selvini Palazzoli, preluată de terapeuţii
sistemici care sunt de părere că la un moment dat trebuie reintrodus paradoxul în sistemul familial, ca
intervenţie terapeutică. Neuburger oferă un model de reintroducere a paradoxului în sistemul familial :
a) tehica circularităţii informaţiei – momentul potrivit pt. reintoducerea paradoxului este cel în
care membrii familiei ajung să emită păreri contradictorii, puncte de vedere diferite;
b) prescrierea simptomului şi conotaţia pozitivă – trebuie folosită cu grijă în cazul heroinomanilor,
nu este recomandată să fie folosită la începutul terapiei cu toxicomani, este de preferat să fie
folosită la sfârşitul terapiei.
Importanţa pt. abordarea sistemică a familiei toxicomanului este redefinirea problemei,
terapeutul împreună cu membrii familiei şi să identifice elementele de repetivitate, pt. a putea interveni
la acel nivel. Intervenţia terapeutică de tip sistemic vizează acele relaţii – capcană care au şi
caracteristica de repetivitate, identificate în familia toxicomanului, şi se bazează pe lansarea unei
capcane terapeutice pt. a scoate familia din propria ei capcană. Reprezintă o abordare deosebită a
familiei toxicomanului, pt. că nu abordează toxicomania în sine, ci este văzută ca un simptom, ca şi
anorexia, schizofrenia.
Constelaţiile familiale. Bert Hellinger
Constelaţiile familiale reprezintă metoda terapeutică iniţiată şi dezvoltată de Bert Hellinger, nu
este o terapie specială pt. toxicomani, dar vizează relaţiile – capcană dintr-o familie, definind-o
„psihoterapie fenomenologică”. După Hellinger „obiectivul unei constelaţii nu este acela de a elimina
un simptom, ci de a reda unei persoane locul său în familie în aşa fel încât să se poată reintegra cu toata
energia sa pozitivă”. Hellinger descrie regulile fundamentale care guvernează toate sistemele familiale
ca pe „ordinele iubirii”, ce nu sunt transmise verbal, nu sunt dictate de la o generaţie la alta, pt. că ele
sunt în mare măsură transmise inconştient.
Terapia lui Hellinger are în vedere următoarele reguli ale sistemelor familiale :
- într-un sistem familial fiecare este legat de celalalt;
- fiecare membru are dreptul de a aparţine sistemului familial;
- fiecare membru are locul şi rangul său;
- membrii excluşi sunt întodeauna prezenţi.
O constelaţie este tot timpul orientată către găsirea unei soluţii, iar soluţiile în terapia lui
Hellinger au ,după cum spune el, ceva dintr-un ritual.

10