TEMA proiectului:

ÎNGRIJIRI ACORDATE PACIENTULUI CU

PNEUMONIE CU PNEUMOCYSTIS CARINII

2021
 CUPRINS

Pag.
ARGUMENT 4
Capitolul I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ 5
1.1. ANATOMIA PLĂMÂNILOR 5
1.2. FIZIOLOGIA PLĂMÂNILOR 9
1.3. PNEUMONIA CU PNEUMOCYSTIS CARINII 12
1. Definiție 12
2. Etiologie 12
3. Epidemiologie 12
4. Patogenie 12
5. Diagnostic clinic 13
6. Diagnostic paraclinic 13
7. Diagnostic diferențial 14
8. Evoluție 14
9. Prognostic 15
10. Tratament 15
a) Igienico-dietetic 15
b) Medical 15
Capitolul II. INGRIJIRI GENERALE 16
1. Supravegherea funcțiilor vitale 16
2. Alimentația bolnavului 19
3. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului 19
4. Recoltarea produselor biologice și patologice 27
5. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune 33
6. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii 37
7. Educație pentru sănătate. Profilaxia bolii 39
Capitolul III. NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI PSI 42
Capitolul IV. ÎNGRIJIRI SPECIFICE 48
Cazul 1 – Plan de îngrijire 48
Cazul 2 – Plan de îngrijire 51
Cazul 3 – Plan de îngrijire 54
CONCLUZII 58
BIBLIOGRAFIE 59
 ARGUMENT

În acestă lucrare este prezentată tema ”Îngrijiri acordate pacientului cu penumonie cu

Pneumocystis Carinii”.
Pneumonia cu Pneumocystis Carinii (numită pe scurt PCP) este una dintre cele mai
frecvente şi mai severe infecţii oportuniste apărute la persoanele inumodeprimate cum ar fi:
persoanele cu imunodeficienţe primare, persoanele care primesc corticosteroizi sau alt tratament
imunosupresor pe termen lung pentru boli de ţesut conjunctiv, vasculite sau transplant de organe,
persoanele cu tumori maligne hematologice sau non-hematologice, persoanele cu malnutriţie
severă.
Pneumonia cu Pneumocystis Carinii, denumită și pneumonie interstițială plasmocelulară
sau pneumocistoză, este o pneumonie determinată de protozoarul Pneumocystis Carinii și are o
evoluție severă.
Boala apare la prematuri, sugarii debilitați și la adulții cu stări de imunodepresie (boli de
sistem, leucemii), la pacienții cu translpante renale, la cei cu cure prelungite de coticoizi și
citostatice.
Primele cazuri de penumonie plasmocitară au fost semnalate între 1927-1938 în tările din
Europa Centrală.
În țara noastră primele cazuri au fost diagnosticate în 1958 de Boldescu și Cordun în Iași
și de Schneer și Colohorotoni în 1966 la Huși.
Evoluția bolii este sumbră, moartea survening în 20-50% din cazuri prin asfixie sau
complicații ca pneumotoraxul sau emfizemul mediastinal.
Activitatea asistentei medicale este de a contribui la sprijinirea pacientului în satisfacerea
nevoilor afectate: nevoia de a dormi și de a se odihni, nevoia de a se misca și a avea o bună
postură, nevoia de a respira și a avea o bună circulație, etc.
Asistenta medicală trebuie să fie o sursă de hrană spirituală pentru cel ce nu are
posibilitatea să se documenteze, trebuie să ajute bolnavul să-și recâștige sau să-și mențină
sănătatea prin suplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur dacă ar fi avut voina, forța sau
cunostințele necesare.
Respectând și iubind oamenii, prin activitatea noastră ne respectăm pe noi și profesia
nobilă pe care am ales-o.
Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacienților cu Pneumonie cu Pneumocystis Carinii:
masoară și notează în foaia de temperatură funcțiile vitale ale pacientului, observă starea generală
a pacientului și anunță medicul de orice schimbări (în bine sau în rău), asigură condiții de mediu
favorabile (luminozitate, temperatură, umiditatea aerului), ajută pacientul în satisfacerea celor 14
nevoi fundamentale, în cazul în care acesta nu este capabil să le satisfacă singur, administrează
medicația prescrisă de către medic, face educație pentru sănătate atât cu pacientul, cât și cu
aparținătorii.
Asistenta medicală trebuie să cunoasca toate detaliile si aspectele afecțiunii, nevoile
afectate si necesitățile pacientului pentru a putea întocmi un plan de nursing adecvat și pentru a
putea ajuta cât mai mult pacientul.

4
 CAPITOLUL I – DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. ANATOMIA PLĂMÂNILOR

Totalitatea organelor care asigură mecanismul respiriaţei, cu rolul de a asigura aportul de

oxigen şi de a elimina dioxidul de carbon alcătuiesc aparatul respirator.
Aparatul respirator este format din:
• Căile respiratorii aeriene superioare: fosele nazale, faringe, laringe, trahee.
• Căile respiratorii inferioare: plămânii, arborele bronşic (format din bronhii, bronhiole,
sacii alveolari).

Plămânii
Sunt organe pereche, situate în cavitatea toracică prin care se realizează schimbul de gaze:
O2 şi CO2.
Plămânii reprezintă organele de schimb ale aparatului respirator. Sunt doi plămâni, unul
drept și altul stâng. Plămânul drept este mai mare și are o greutate de 700 g, iar plămânul stâng
este mai mic și are o greutate de 600 g. Deci, in general, cei doi plămâni au cca. 1300 g.
Culoarea plămânului este roz-rosiatică la copil iar la adult este albăstruie și cu zone negre
datorită sedimentelor de praf. Este moale, rezistent când este strâns și este elastic.
Localizare - Plămânii sunt așezați în cavitatea toracică având fiecare o cavitate pleurală
proprie. Ei ocupă aproape întreaga cavitate toracică, cu excepția porțiunii mijlocii numită
mediastin (spațiul dintre fețele mediale ale celor doi plămâni). În jos, plămânii se întind până la
diafragm, în sus depășesc prima pereche de coaste, iar spe linia mediană se află de o parte și de
alta a mediastinului.
Conformție - Unui plămân i se descriu: un vârf, o bază, trei fețe (costală, mediastinală și
diagragmatică), precum și trei muchii;
- vârful pămânului se găsește la limita superioară a cutiei totacice, depășind cu 5 cm
coasta 1 și cu 2,5 cm clavicula;
- baza plămânului este mai lărgită și concavă, sprijinindu-se pe bolta diafragmului. Prin
acesta vine în raport indirect cu organele abdominale: ficatul la dreapta, stomacul și
splina la stânga și rinichiul în partea posterioară;
- fața costală este în raport cu coastele;
- fața internă (mediastinală) priveste spre celalt plămân, spre mediastin;
- fața diafragmatică corespunde bazei și se găsește în raport cu fața superioară a
diafragmului;
- marginea anterioară cuprinde la plămânul stâng incizura cardiacă (patul inimii), sub
care se găsește o prelungire ca o limbă, lingula; la plămânul drept această margine
este convexă, existănd și aici o incizură cardiacă, dar mult mai redusă;
- marginea posterioară este în raport cu lanțul simpatic toracal;
- marginea inferioară reprezintă circumferința bazei plămânului.
Pe fața mediastinală, cam la jumătatea distanței dintre vârf și bază (între marginea inferioară
a coastei 4 și marginea superioară a coastei 6) se află hilul pulmonar. Pe aici pătrund și ies din
plămân: bronhia, artera pulmonară, cele două vene pulmonare, artera bronșică și vena bronșică,
nervii și vasele limfatice; toate aceste formațiuni alcătuiesc pediculul pulmonar.

5
 Pe fața mediastinală a plămânului stâng, de la vârf până la bază se observă șanțul aortic care
reprezintă locul pe unde trece aorta.
Plămânul drept are pe fața mediastinală o urmă de șanț, șanțul venei azigos.
Pe fețe costale sunt niște șanțuri profunde, scizuri, care împart plămânii în lobi.
Segmente - Segmentul pulmonar reprezintă unitatea anatomică și funcțională a plămânului.
Plămânul drept are două scizuri, una oblică și alta orizontală, care determină trei lobi:
superior, mijlociu și inferior, iar plămânul stâng are numai o scizură, scizura oblică, care îl
împarte în doi lobi: superior și inferior.
Plămânul drept prezintă următoarele segmente:
- lobul superior care are trei segmente: apical sau supraclavicular, antero-superior și
postero-superior;
- lobul mijlociu care are două segmente: antero-intern și postero-extern sau axilar;
- lobul inferior care are cinci segmente: vârful lobului, alcătuind segmentul apical sau
superior și portiunea bazală cu segmentele: medial sau cardiac, posterior, anterior și
lateral.
Plămânul stâng prezintă următoarele segmente:
- lobul superior care are cinci segmente: apical, posterior, anterior, lingular superior și
lingular inferior (segmentele lingulare corespund lobului mijlociu al plămănului
drept);
- lobul inferior care are aceleași segmente ca și lobul inferior drept.

Fig. 1. Plămânii
(sursa: https://destepti.ro)

Constituție - În general, plămânul stâng este mai lung și mai îngust decât cel drept. Aceasta
se datorează poziției inimii, precum șifaptului că în această parte cupola diafragmatică este mai
joasă decăt în partea dreaptă.

6
 Din unct de vedere structural, plămânul este caracterizat prin existența căilor aeriene
intrapulmonare, a unui parenchim pulmonar, a unei rețele sanguno-limfatice și a unei retele
nervoase.
După pătrunderea în hil a bronhiilor extrapulmonare, acestea iau denumirea de bronhii
intrapulmonare care se ramifică întocmai ca și coroana unui arbore, de unde vine denumirea de
arbore bronșic care se da întregului sistem de căi aeriene intrapulmonare.
Bronhia dreaptă (bronhie de gradul I) se împarte în două ramuri (bronhii de gradul al II-lea):
- bronhie lobară superioară, care pătrunde în lobul superior și se distribuie celor trei
segmente pulmonare , alcătuind trei brongii segmentare (bronhii de gradul al III-lea),
- trunchiul bronșic intermediar care dă nastere la două bronhii lobare – bronhia lobară
mijlocie care se împarte în două bronhii segmentare repartizate segmentelor
corespunzătoare ale lobului mijlociu și bronhia lobară inferioară care se împarte în
cinci bronhii segmentare repartizate segmentelor pulmonare ale lobului inferior.
Bronhia stângă (bronhie de gradul I) se împarte în două ramuri (bronhii de gradul al II-lea):
- bronhia lobară superioară care pătrunde în lobul superior și se împarte în: trunchiul
superior sau culminal care se termină prin trei bronhii în segmentele apical, posterior
și anterior și trunchiul inferior care se termină prin două bronhii în segmentele
lingulare;
- bronhia lobară inferioară are aceeați împărțire ca și la plămânul drept.
Fiecare bronhie segmentară (bronhie de gradul al III-lea) dă ramificații din ce în ce mai
subțiri (bronhii de gradul al IV-lea), ajungând la dimensiuni foarte reduse, cu un lumen de cca.
1/10 mm. În ultima instanță se formează bronhii intralobulare, bronhii terminale și bronhii
respiratorii sau acinoase care se termină cu acinii pulmonari.
Segmentele pulmonare sunt constituite dintr-o serie de formațiuni anatomice reprezentate
printr-un mic sac membranos, lobul pulmonar.
Lobul pulmonar este alcătuit din mai mulți acini care reprezintă unitatea anatomică și
fiziologică a segmentului pulmonar. Are forma unei piramide triunghiulare, orientată cu vârful
spre hil și cu baza spre suprafața plămânului. Lobulii pulmonari sunt în numar foarte mare și sunt
uniți printr-un tesut conjunctiv fibroelastic care reprezintă parenchimul pulmonar.
Bronhiile segmentare formează colaterale (bronhii de gradul al IV-lea) care se ramifică de
mai multe ori până ajung la lobulii pulmonari. Bronhiile intralobulare se ramifică în bronhii
terminale care se termină în acinii pulmonari. Un lobul este format din 30-50 de acini.
Un acin începe cu o dilatație, vestibul sau bronhiolă raspiratorie de la care pornesc 3-5 canale
alveolare. Acestea se termină cu mici vezicule închise in fund de sac care poartă denumirea de
saci alveolari. Pereții canalelor alveolare și ai sacilor alveolari prezintă mici cavități cu aspectul
celuleor unui fagure de albine care sennumesc alveole.
Alveola pulmonară este formațiunea ceamai caracteristică din structura plămânului. Ea are o
formă aprovimativ emisferică, măsurând cca. 150 µ în diametru. Prin existența alveolelor se
măreste mult suprafața acinilor pulmonari. În cei doi plâmăni, numărul alveolelor ajunge la cca.
4-6 miliarde și realizează o suprafată de 160 m2.
Vascularizarea lobului se realizează printr-o arteră lobulară, ramură a arterei pulmonare, care
pătrunde în el prin vârful lobului unde se află hilul acestuia. Ea urmează traiectul bronhiei
intralobulare și, ajungând la acin, se capilarizează pe suprafața externă a sacilor alveolari,
formând o rețea foarte bogată care se lipește de suprafața alveolelor. Venele se formează la
nivelul reței capilare, urmând un traiect invers arterei, se unesc cu vase din ce in ce mai mari,
sfărșind în venele pulmonare: câte două pentru fecare plămân. Este de remarcat că vasele
bronșice care au sânge nutritiv nu ajung în lobul pulmonar.
7
 Între lobulii pulmonari ca și între acinii pulmonari se găsește parenchimul pulmonar care este
format din celul conjunctive, fibre conjunctive și din numeroase fibre elastice. Acestea din urmă
dau plămânului elasticitatea caracteristică.
La exterior, plămânii sunt inveliți cu o membrană seroasă numită pleură. Acesta este
formată din două foițe: pleura externă sau parietală și pleura internă sau viscerală. Pleura
viscerală este în contact direct cu plămânul iar la nivelul hilului pulmonar se răfrânge și merge în
continuare cu pleura parietală. Pleura parietală continuă pleura viscerală începând de la nivelul
hilului și este în contact intim cu pereții cavității toracice. Pleura parietală are patru portiuni:
domul pleural sau pleura cervicală, pleura mediastinală, plura costală și pleura diafragmatică.
Între cele douâ foite pleurale se găsește un spțiu virtual care poartă denumirea de catitate pleurală
în care există o presiune negativă (vidul pleural). Cavitatea poate deveni reală în unele afecțiuni
cand se colectează lichid seros (hidrotoax), puroi (piotorax), sânge (hemotorax) sau aer
(pneumotorax), în depărtând cele două foițe una de alta. Fețele foițelor pleurale care vin în
contact, sunt umezite de un lichis seros, numit lichid pleural, care favorizează aderența și
alunecarea foițelor una pe cealaltă, cand au loc miscările respiratorii; în mod normal cantitatea de
lichid pleural este foarte mică.
Vascularizație - Reteaua sanguină este reprezentată printr-un sistem al circulației sanguine
funcționale și un sistem al circulației sanguine nutritive.
Sistemul circulației sanguine funcționale reprezintă mica circulație e sistemului circulator și
este alcătuită din ramuri ale arterei pulmonare, care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept și
urmăresc întocmai traiectul arborelui bronșicși ramuri ale venelor pulmonare care își au originea
în reteaua capilară de la nivelul alveolelor pulmonare și duc sângele ovigenat în atriul stâng.
Sistemul circulației sanguine nutritive aparține marii circulații și este reprezentat prin ramuri
ale arterelor bronșice care iau nastere din aorta toracică. Ele urmăresc ramurile arborelui bronșic
fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronșice duc sânge încărcat cu substanșe nutritive și oxigen la
bronhii, ganglionii limfatici, arterele și venenele pulmonare și pleure. Nu există anastomoze între
sistemul vascular funcțional și cel de nutriție.
Venele bronșice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor și se deschid în
venele azigos, iar restul sângelul trece în sistemul venelor pulmonare.
Rețeaua limfatică își are originea în jurul lobulilor pulmonari unde se află spații pline cu
limfă. De aici se formează vase limfatice care insoțesc arterele, venele și bronhiile. Acestea se
adună, în cele din urmă, în trunchiuri colectoare care, de la plămânul drept merg la gangionii
hilari (intrapulmonari) drepți, gangionii intertraheoboronșici, gangionii venei azigos și gangionul
de la bifurcația traheei, iar de la plămânul stâng merg la gangionul hilar (intrapulmonar) stâng,
ganglionii paratraheali stângi și la gangionii mediastinali anteriori.
Inerveție - Reteaua nervoasă a plămânului este reprezentată prin fibre motorii
parasimpatice provenite din nervul vag, pentru mușchii bronșici și vasele mari și prin fibre
simpatice, provenite din simpaticul cervical și toracal ca antagonice fibrelor vagului și inhibitoare
ale tonusului muscular.
Fibrele nervoase motorii și vasomotorii care iau nastere din nervul vag formează plexul
pulmonar mixt drept și plexul pulmonar mixt stâng care se atașează bronhiilor și apoi pătrund în
plămâni.
Fibrele simpatice pătrund prin hilul plămânului, alăturându-se arterelor bronșice.

8
 1.2. FIZIOLOGIA PLĂMÂNILOR

Respirația este funcția prin care organismul ia din mediul lui de viață oxigenul și elimină
dioxidul de carbon. În acest schimb de gaze se disting două faze:
- o fază care de petrece la nivelul alveolelor pulmonare , in care se realizează schimbul
de gaze între mediul extern și sânge, acesta se numeste rezpirație pulmonară sau
respurație externă
- a doua fază care se petrece la nivelul țesuturilor și constă în schimbul de gaze dintre
celule și mediile interne ale organismului, acesta poartă denumirea de respirație
tisulară sau respirație internă.
Pentru realizarea acestor două faze ale respirației este necesar ca gazele să fie transportate la
nivelul celor două suprafețe de schimb. Acest transport este facut de sânge.
În respirația pulmonară au loc fenomene mecanice și fenomene fizico-chimice.
Introducerea aerului oxigenat în plămâni și eliminarea aerului încărcat cu dioxid de carbon
sunt asigurate de scheletul cutiei toracice (coaste) și mușchii respiratori (mușchi motori ai cutiei
toracice și diafragmul). Prin ridicarea extremităților anterioare ale coastelor, volumul cutiei
toracice se mărește în sens lateral și antero-posterior prin mărirea diametrelor transvers și sagital.
Acestă modificare a poziției costelor este realizată de contracția mușchilor ridicători ai coastelor.
Revenirea la poziția inițială se face, pe de o parte , datorită mobilității costelor, iar pe de altă
parte, sub acțiunea mușchilor coborâtori ai coastelor. Cel mai important mușchi respirator este
diafragmul. Prin forma boltită în sus în stare de repaus contribuie la micșorarea volumului cutiei
toracice, iar prin contracție, devenind plat, mărește volumul cutiei toracie, de sus în jos, deci
mărește diametrul vertical și contribuie totodată la împingerea costelor înainte, mărind și
diametrul antero-posterior. Diafragmul este inervat de nervul frenic.
Mișcările respiratorii sunt schimbările de volum care se petrec în mecanismul respirator și
care au ca urmare circulația aerului prin căile respiratorii și plămâni. În miscările respiratorii
plămânii joacă un rol pasiv.
Ca urmare a producerii mișcărilor respiratorii au loc două acte: inspirația și expirația.
Inspirația reprezintă intrarea aerului prin căile respiratorii în plămâni. În inspirație volumul
cavității toracice se mărește în cele trei diametre: antero-posterior, transversal și vertical.
Plămănii aderă la pereții cutiei toracice prin pleura parietală și între aceasta și pleura viscerală se
află un spațiu virtual. Datorită acestui fapt plămânii urmează mișcările pe care le execută cutia
toracică și diafragmul. Când plămânii sunt în repaus presiunea din interiorul lor este egală cu
presiunea atmosferică. Când plămânii se dilată, ca urmare a măririi cutiei toracice, presiunea
aerului pulmonar scade cu 1-2 mm Hg față de presiunea atmosferică. Acestă diferență de presiune
face ca aerul atmosferic să pătrundă în plămâni prin căile respiratorii, realizând astfel inspirația.
În aceste condiții, inspirația apare ca un proces activ, determinat de contracția mușschilor
inspiratori.
Expirația este actul prin care aerul este eliminat din plămâni. În expirația normală mușchii
inspiratori se relexează diafragmul iși reia forma de boltă, cu convexitatea spre cavitatea toracică
și apasă asupra plămânilor. Prin relaxarea mușchilor care ridică coastele acestea coboară și
micșorează volumul cavității toracice, apasă asupra plâmănilor și elimină aerul din plămâni,
provocând expirația. Expirația este considerată un act pasiv, adică un proces în care, în mod
normal, contracția musculată aproape nu intervine.
Ventialția pulmonară reprezintă circulația aerului prin căile respiratorii și plămâni, adică
inspirația și expirația. Ventilația pulmonară este urmarea variațiilor dimensiunilor cavității

9
toracice, adică a miscărilor respiratorii. Ventilația pulmonară depinde de frecvența miscărilor
respiratorii.
În respirația normala, în stare de repaus, mișcările respiratorii au loc cu o frecvență de 16
mișcări/minut la barbatul adult și 18 mișcări/minut la femeia adultă. Ritmul mișcărilor respiratorii
variază cu vărsta: la copilul nou-născut acest ritm este de 46 mșcări/minur, la vârsta de 10 ani
este de 26 mișcări/minut, iar la 15 ani de 20 mișcări/minut. Ritmul respirator este influențat și de
starea fiziologică a organismului: în timpul el se micșorează, pe când in timpul unei activități
musculare intense el crește apreciabil, ajungând la 40-50 mișcări/minut. Sub influența
temperaturii ridicate ritmul respirator crește.
Ventilația pulmonară asigură organismului cantitatea de aer necesară pentru a-i procura
oxigenul de care are nevoie.
Respirația linistită – în mod norml, cand omul nu depine niciun efort, la repaus face 16-18
respirații/minut. În acest caz în inspirație participă mușchii inspiratori (diafragmul,
transverscostalii, intercostalii externi, dințații postero-superiori, scalenii) iar expirația este pasivă.
Respirația profundă – este respirația pulmonară în care miscările respiratorii au
amplitudine mare, adică cavitatea toracică se mărește și se micșorează mult. În cazul acesta
intervin, pe langă mușchii amintiți la respirația linistită și alți mușchi suplimentari:
sternocleidomastoidienii, pectorații, dințații, marii dorsali. Toți acești mușchi sunt mușchi
ridicători ai costelor. În expirația profundă intervin mușchii dințați postero-inferiori, dreptul
abdominal, intercostalii interni și mișchii presei abdominale, ea devenind activă. Acești mușchi,
contractându-se, coboară costele, iar presa abdominală, comprimând viscerele abdominale,
împinge bolta diafragmului adânc în cavitatea toracică, astfel că asupra plămânilor se exercită o
presiune mare.
Ca rezultat al creșterii frecvenței și al profunzimii respirației, crește cantitatea de aer respirat,
această stare se numește hiperpnee. Aceasta poate avea loc în anumite stări de excitație sau
emoționale, la durere, la cald sau frig, în cazul eforturilor musculare intense.
Daca plămânul este hiperventilat timp de căteva minute imedita după acesta urmează o
perioadă în care respirația se rărește – stare care poartă numele de bradipnee, sau chiar de
oprește - stare care se numeste apnee. Apneea și hiperpneea pot fi și voluntare.
În situațiile în care funcțiile circulatorie și respiratorie sunt tulburate din diverse cauze și
schimbul nirmal de gazer nu mai are loc, apare o jenă care duce la respirație dificilă – acestă stare
se numeste dispnee.
Tipurile de respirație – Mișcările respiratorii nu se fac la fel la toți indivizii și se disting
două tipuri de respitație:
- respirația de tip costal este respirația în care la mișcările respiratorii contribuie, într-
o foarte mare măsură, mușchii costali. Acest tip de respirație este caracteristic pentru
femei, mai ales în perioada de graviditate.
- respirația de tip abdominal este respirația în care rolul cel mai important îl are
diafragmul. Acest tip de respirație este caracteristic pentru barbați.
Exista și un tip de respirație mixt. Tipul de respirație se poate modifica în legătură cu
activitatea desfășurată sau cu unele stări patologice.
Capacitatea pulmonară – s-a stabilit că un om cu o greutate de 65-70 kg introduce și
elimină din plămâni, într-o respirație linistită, cca. 500 ml aer care poartă denumirea de aer
respirator sau aer curent. Printr-o inspirație profundă se poate introduce în plămâni, pe lângă
aerul respirator încă o cantitate de 1500 – 1800 ml care poartă denumirea de aer complementar.
De asemenea, putem face o expirație profundă și să eliminăm încă 1500 – 1800 ml aer care
constituie aerul de rezervă. Totalul acestor trei valori constituie capacitatea vitală a plămânilor,
10
valoarea capacității vitale pulmonare fiind de 3500 – 4000 ml la barbatul adult, la femeia adultă
fiind puțin mai mică. Oricât de profundă ar fi expirația forțată ea nu reușește să golească complet
plămânii de aer. După o expirație profundă, în plămâni mai rămâne o cantitate de aer de 1200 –
1500 ml care poartă denumirea de aer rezidual. Aceasta se amestecă cu aerul curent în timpul
respirației. Capacitatea vitală, împreună cu aerul rezidual reprezintă capacitatea totală a
plămânilor și este cuprinsă între 4500 – 5000 ml.
La orice inspirație, o parte din aer ajunge în acinii pulmonari și servește pentru schimburile
gazoase, iar o altă parte rămâne în căile respiratorii și nu ia parte la schimburile gazoase; spațiul
ocupat de acst aer din căile respiratorii se numeste spațiu mort și are o capacitate de 120 – 180
ml. Acesta înseamnă că din cei 500 ml ai aerului respirator doar cca. 350 ml intervin în schimbul
respirator.
Reglarea mișcărilor respiratorii este realizată de un grup de celule nervoase care se gasesc
în trunchiul cerebral (în bulb și în punte), acest grup de celule nervoase poartă denumirea de
centri respiratori (doi centri, unul inspirator si altul expirator se gasesc în bulb iar al treilea,
centrul reglator, se gasește în punte). Prin activitatea lor, care este automată, centrii respiratori
coordonează mișcările respiratorii. Ei funcționează automat, adică în celulele lor apar, în mod
periodic, stimuli care le provoacă o activitate ritmică. Acești stimuli apar ca urmare a proceselor
metabolice la acest nivel. Activitatea cebtrilor respiratori este reglată pe două căi: pe cale reflexă
și pe cale urmorală.
Reglarea reflexă a mișcărilor respiratorii sau reglarea neuroreflexă este realizată pe baza
excitațiilor culese de anumite terminații nervoase. După terminațiile care recepționează
excitațiile, se deosebesc două tipuri de reglare neuroreflexă: autoreglarea reflexă și adaptarea
reflexă a mișcătilor respiratorii. Autoreglarea reflexă se realizează prin intermediul excitațiilor
recepționate la nivelul plămânilor. Adaptările reflexe sunt dependente de excitații recepționate de
terminațiile nervoase din diferite regiuni ale organismului.
Reglarea umorală sau pe cale chimică se realizează prin intermediul sângelui care aduce
stimulii chimici (CO2, O2, H+) ce influențează, în mod direct, centrii respirației.
Excitarea centrilor respiratorii este provocată de CO2 din sânge. Variațiile concentrației de
CO2 din sânge provoacă avriații ale mișcărilor respiratorii. Când cantitatea de CO2 din sânge
crește peste normal se produce excitarea centrilor respiratorii și apare accelerarea mișcărilor
respiratorii, scăderea cantității de CO2 din sânge nu mai provoacă excitarea centrilor respiratorii
și ca urmare mișcările respiratorii se răresc putând ajunge pana la apnee. Prin acestă schimbare a
ritmului respirator se reglează cantitatea de CO2 din sânge, prin accelerarea mișcărilor respiratorii
se micșorează cantitatea de CO2 din sânge, datorită ventilației pulmpnare mai mari; prin apnee
creste cantitatea de CO2 din sânge, prin excitarea centrilor respiratorii. Dioxidul de carbon a fost
numit din acestă cauză hormonul centrului respirator.

11
 1.3. PNEUMONIA CU PNEUMOCYSTIS CARINII

1. Definiție
Pneumonia cu Pneumocystis Carinii, denumită și pneumonie interstițială plasmocelulară sau
pneumocistoză, este o pneumonie cu evoluție severă determinată de un microorganism cu aspect
de protozoar Pneumocystis Carinii, care apare îndeosebi la prematuri, sugarii debilitati și la
adulții cu stări de imuno – depresie.
Agentul cauzal a fost vazut prima dată de Chagas în 1909 în Brazilia în plămânul unor cobai
și de Carinii (un alt cercetătpr brazilian) în 1910 în plămânul de șobolan infectat cu Triponosoma.
În 1912 soții Delanoe din Paris au denumit acest microorganism Pneumocistys Carinii. Rolul
patogen al acestuia a fost stabilit în 1951-1952 de către cercetătorii Echi Jirovek și Vanek care l-
au considerat agentul etiologic al pneumoniei, cunoscută pană atunci ca pneumonie interstițială
celulară.

2. Etiologie
Pneumonia cu Pneumocystis Carinii este determinată de protozoarul Pneumocystis Carinii
care este un parazit întâlnit la animalele sălbatice și domestice ca rozătoare, câine, pisică, porc. Se
pare că există și purtători sănătoși printre adulți și copii.
Parazitul Pneumocystis Carinii se prezintă sub două forme: trofozoitul care este ovalar sau în
formă de corn și are diametrul de 1-3 µ și chistul care este rotund și are 6-8 µ în diametru și
conție 8 nuclei dispuși în rozetă. Pneumocystis Carinii nu este sensibil la antibioticele existente.
El este sensibil la unele diamidine și la cotrimoxazol (biseptol septrin).

3. Epidemiologie
La om, infecția cu Pneumocystis Carinii este mai răspândită la copiii cu rezistență scăzută:
nou-născuții imaturi, sugari, copii cu imunodeficiențe congenitale sau boli cronice debilizante
(boli de sistem, leucenii), copii subnutriți.
La adult boala apare sporadic la bolnavii cu leucemie, cu Hodgkin sau cu alte limfoame, la
cei care primesc medicații imunosupresive (cure prelungite cu corticoizi, citostatice), la pacienții
cu transplante renale.
Prezența de anticorpi (decelați prin reacția de fixare a complementului și imunofluorescență
indirectă) față de Pneumocystis Carinii, la o mare proporție de copii normali (2/3 copii sun 4 ani)
pledează pentru o mare prevalență a infecției sub formă latentă în populație.
Boala este extrem de contagioasă, asa cum arată epidemiile în secțiile de nou-născuți și
prematuri.
Astfel, într-o epidemie la Nürenberg, din 124 de copii au fost afectati 40 din care 18 au facut
forme severe, cu 3 decese.
Modul de transmitere intrauman nu este bine cunoscut, probabil aerogen.

4. Patogenie
Virulența acestui microorganism este redusă, pentru a deveni patogen el trebuie să găsească
condiții prielnice de scădere a rezistenței organismului.
Orice defect congenital al sistemului imun constituie o circumstanță favorizantă: hipo sau
agamaglobulinemie, deficiențe de imunoglobulină A, defecțiuni în sistemul complementului.
Malnutriția la copil duce la aceleași rezultate. La copii mai mari și la adulți toate tratamentele
imunosupresive pentru diferite stări patologice ori pentru transplante de organe crează o

12
susceptibilitate maximă, similară cu aceea obținută experimental pe șobolanii tratați cu
corticosteroizi sau ciclofosfamidă timp de câteva saptămâni.
Infecția se face prin inhalarea de chisturi în tractul respirator (chisturile pot rezista câteva luni
de zile la temperatura camerei). Incapacitatea macrofagelor de a fagocita și de a stăvili
multiplicarea macroorganismelor conduce la apariția de inflamații de tip interstițial cu edem,
infiltrate cu limfocite și plasmocite, proliferare de fibroblaști.
Aspectul histopatologic (îngroșat) constă dintr-un proces interstițial difuz (cu îngrosare de 5-
10 ori) a pereților alveolari din cauza edemului și a infiltratului celular cu limfocite și plasmocite.
Alveolele sunt pline cu un material conținând grămezi de Pneumocystis Carinii și o infiltrație
bogată în euzinofile, cu aspect caracteristic ”spumos” sau în ”fagure de miere”. Paraziții pot
infecta și bronhiile dar in formele prelungite de boală se produce și o diseminare extrapulmonară.

5. Diagnostic clinic (simptomatologia)

Incubația este de 3-4 săptămâni (20-60 zile).
Tabloul clinic este de pneumonie atipică, cu discrepanțe între leziunile respiratorii și expresia
lor insuficientă prin semne stetacustice.
Boala apare pe un teren debilitat sau peste o boală debilitantă (limfoame, leucoze,
neoplasme), are o simptomatologie intricată cu modificările patologice persistente.
Debutul este de obicei insidios, progresiv, cu subfebrilitate sau febră, scăderea apetitului,
stagnarea sau scăderea ponerală. Treptat se instalează semne de insuficiență respiratorie cu
tahipnee (80-100 respirații/minut), cianoză, accese de tuse, epuizarea copilului.
La adult, manifestările clinice de debut sunt deseori marcate de gravitatea simptomelor bolii
maligne preexistente. Apare tusea, dispneea, cianoza, febra. Radiologic se observă imagini
infiltrative întinse sau reticulo-modulare. Examenele gazometrice pun în evidență hipoxie și
hipercapnie moderată. La examenul hematologic apare leucopenie.
Examenul fizic al aparatului respirator este discrepant față de garavitatea simptomelor
funcționale respiratorii:
- Sonoritate toracică normală;
- Câteva raluri crepitante sau subcrepitante difuze, inconstante;
- Cordul este tahicardic cu bătăi asurzite.
Starea generală este profund alterată datorită și lipsei de nutriție prin anorexie și vărsături.

6. Diagnostic paraclinic
Examenul radiologic: aspect difuz intersitțial, cu apariția unor intensificări nodulare, uneori
segmentare; adenopatie hilară sau mediastinală și reacții pleurale mai rare.
Sunt trei aspecte radiologice:
a. Opacitate omogenă perihilară, care atinge vârfurile și mijlocul câmpurilor pulmonare, cu
apariție bilaterală.
b. Prezența de opacități nodulare, cu contur șters, neregulat, localizate difuz, cu mici focare
atelectatice.
c. Aspectul nodular emizematos, corespunde focarelor de atelectază, alternând cu zone de
emfizem (aspect de ”fagure de miere” sau ”ochiuri de plasă”).
Examenele de lanborator arată:
- Anemie moderată (hemoleucograma)
- Eozinofilie (hemoleucograma)
- Probele funcționale respiratorii arată hipoxemie severă și hipercapnie
- Ph arterial crescut
13
 - Hipercalcemie (12-15 mg%, chiar mai mult).
Diagnosticul pozitiv se pune pe:
- Tabloul insuficienței respiratorii progresive
- Absența sau discreția semnelor obiective și pe datele radiologice
- Afectarea stării generale, care nu cedează la antibiotice, apărută la un copil sau la un
adult cu deficiențe imune (congenitale sau iatrogene) sau cu malnutriție.
Diagnosticul se confirmă prin examene de laborator care pun în evidență paraztul în
expectorație, în mucozitățile faringiene, în produsele de aspirație bronșică sau în parenchimul
pulmonar, prin urma din următoarele metode:
- Examenul aspiratului din secreția laringo-traheală. Recoltarea se face cu o sondă fină
pe cale endonazală aspirându-se cu o seringă secreția laringină. Lamele se colorează
cu Giensa, Gram-Weiggert sau prin metoda Gomori cu impregnare de argint și
metenamină.
- Puncția – biopsie pulmonară, cu care se fac amprente pe lame și secțiuni histologice
(la parafină) cu care se evidențiază parazitul. Metoda prezintă tiscul de pneumotorax.
- Biopsia prin bronhoscopie, lavajul bronhopulmonar (cu cateter sau fibroscop),
aspirație pulmonară transtoracică percutană cu un ac de puncție.
- Reacțiile serologice, pun în evidență anticorpii specifici de Pneumocystis Carinii,
prin reacția de fixare a complementului și prin imuno fluorescență indirectă.
Reacțiile serologice sunt mai puțin utile pentru diagnostic deoarece anticorpii apar la 2-3
săptămâni după debutul bolii, iar la cei cu imunosupresie răspunsul la anticorpi este slab. Peste
2/3 din copiii normali până la 4 ani prezintă anticorpi față de Pneumocystis Carinii în titruri de
peste 1/25 ca rezultat al unor infecții subclinice.

7. Diagnostic diferențial
Diagnosticul diferențial se face cu:
1. Pneumonii atipice de etiologie virală sau micotice
2. Pneumonia cu virus citomegalic
3. Pneumonia de tip Hamman-Rich
4. Sarcoidoza
5. Carcinomatoza pulmonară
6. Hemosideroza pulmonară
7. Proteinoza alveolară
8. Fibroza pulmonară difuză
9. Reticuloendotelioza histocitară
10. Tuberculoza pulmonară atipică.

8. Evoluție
Fără tratament evoluția este nefavorabilă ducând la copii la exitus în 50-80% din cazuri.
Decesul poate surveni în decurs de o săptămână. În caz de vindecare, acesta se poate produce
lent, în 5-6 săptămâni.
Complicațiile pneumoniei cu Pneumocystis Carinii sunt:
- Infecții bacteriene supraadăugate
- Asocieri parazitare (de exemplu cu citomegalovirus)
- Formarea de membrane hialine
- Pneumotoraxul spontan
- Pneumomediastinul spontan.
14
 9. Prognostic
Prognosticul este nefavorabil, mortalitatea este ridicată, în cazurile netratate (50% la copii și
100% la copiii și adulții cu imunitate compromisă), din cauza terenului deficitar pe care apare
infecția (prematuritate, malnutriție, stări de imunidepresie prin corticoizi sau citostatice).
Neprecizarea etiologiei în timp util terapeutic agravează prognosticul.
Leucopenia (sub 3000 mm3) și hipoxia severă sunt factori de prognostic grav.
În cazurile tratate, mortalitatea scade la 3-15% în funcție de boala de bază sau de starea de
nutriție.

10. Tratament

a) Tratament igienico-dietetic
Profilaxia infecției cu Pneumocystis Carinii constă în:
- Izolarea bolnavilor și a suspecților în secții separate;
- Separarea persoanelor cu ”risc” (imunitate compromisă) în condiții de izolare
individuală și chimioprofilaxie;
- Evitarea spitalizărilor prelungite, dezinfecția corectă (încăperi, mobilier);
- Izolete, incubatoare, nebulizare, creșterea rezistenței copiilor.
Chimioprofilaxia cu cotrimoxozol (biseptol septrim, leoctrin) poate fi administrată în timpul
perioadei de risc pentru prevenirea conractării infecției cu Pneumocystis Carinii.

b) Tratament medical
Tratamentul curativ se face cu Lomidine care se administrează intramuscular 4 mg/kg
corp/zi, doză zilnică timp de 5 zile apoi încă 5-9 zile cu o doză unică zilnică de 3 mg/kg corp.
Cura este de 10-14 zile, nedepășind doza totală de 50 mg/kg corp.
Medicamentul dă reacții adverse: hipoglicemie, hipocalcemie, nefrotoxicitate, hipotensiune,
anemie, aplazie medulară, vărsături, erupție cutanată și local eritem și reacție dureroasă.
Rezultate mai bune s-au obținut cu asocierea pirimetamină + sulfadoxină. Produsul care
conține această asociere (Fansidar) este prezentat în fiole de 2 ml, doza este de 1 mg de
pirimetamină /kg corp/zi + 100 mg sulfadoxină/kg corp/zi timp de 10 zile.
În prezent tratamentul de elecție al pneumoniei cu Pneumocystis Carinii este cotrimoxazol
(biseptol septrin) 15 tablete/zi în 4 prize. Pe lângă acest tratament se adaugă terapia cu oxigen
monitorizat și la nevoie respirație asistată, corectarea echilibrului acido-bazic și administrarea de
gamaglobuline.

15
 CAPITOLUL II
ÎNGRIJIRI GENERALE

1. Supravegherea funcțiilor vitale

Asistenta medicală va supraveghea funcţiile vitale (pulsul, tensiunea arterială, respirația,
temperatura, diureza, scaunul, vărsăturile) şi le va nota în foaia de observație a pacientului.

Temperatura
Temperatura omului se menține constană între 36-37oC datorită procesului de termoreglare.
Temperatura prezintă mici oscilații fiziologice în cursul zilei de la 0,5-1oC. Temeperatura cea
mai joasă se măsoară dimineața între orele 4-5. Pe la orele 9-10 temperatura începe să se ridice
ușor, atingând cele mai mari valori spre seară, între orele 16-20.
Temperatura poate prezenta și mici oscilații individuale în cadrul limitelor fiziologice.
Oscilațiile fiziologice ale temperaturii variază și cu vârsta. Valorile de seară sunt mai ridicate la
tineri decât la bătrâni. În cursul digestiei și al efortului muscular temperatura crește. În a doua
jumătate a ciclului menstrual și în timpul sarcinii pot apărea mici oscilații de temperatură.
Măsurarea temperaturii se face cu termometrul. Măsurarea se face în axilă, plica inghinală,
gură, rect și vagin.
Temperatura se măsoară de două ori pe zi, dimineața și seara și se notează cu culoare albastră
în foaia de temperatură a bolnavului. Termometrul se menține în regiunea axilară timp de 10
minute, în cavitatea bucaă 5 minute și în rect 5 minute.
În axilă:
- Temperatura normală 36-37oC
- Stare subfebrilă 36-38 oC
- Febră moderat 38-39 oC
- Febră ridicată 39-41 oC
- Hiperpirexie 41-42 oC și mai mult.

Pulsul
Pulsul poate fi luat pe oricare arteră accesibilă palpației care poate fi comprimată pe un plan
osos: radială, temporală, superficială, carotidă, humerală, femurală, pedioasă.
În practica curentă pulsul se ia la nivelul arterei radiale.
La luarea pulsului, bolnavul trebuie să fie în repaus fizic și psihic cel pușin 5-10 minute
înainte de numărătoare, întrucât un efort sau o emoție oarecare în timpul sau înaintea luării
pulsului ar putea modifica valorile reale. Brațul bolnavului trebuie să fie sprijinit.
Palparea pulsului se face cu vârful degetelor index, mediu și inelar de la mâna dreapta.
La luarea pulsului se ține seama de frecvență, ritmicitate, volum, tensiune și celeritate
(celeritatea pulsului reprezintă iuteala de ridicare și dispariție a undei pulsatile, adică viteza de
efectuare a pulsației).
Pulsul se măsoară zilnic iar valoarea lui se notează cu culoare roșie pe foaia de temperatură a
bolnavilui respectiv.
Frecvența pulsului la adultul sănătos este de 70-80 bătăi/minut.
În funcție de vârstă frecvența pulsului variază în felul următor:
- La nou-născut 130-140 bătăi/minut
- La copulul mic 100-120 bătăi/minut
16
 - La 10 ani 90-100 bătăi/minut
- La 20 ani 60-80 bătăi/minut
- La 60 ani și peste 60 ani 90-95 bătăi/minut.

Fig. 2. Locurile de masurare ale pulsului.

(sursa: http://www.scoalasanitarasv.ro/)

Tensiunea arterială
Pentru determinarea tensiunii arteriale bolnavul va sta în poziție culcat sau semișezând, intr-
un fotoliu, rezemându-și brațele.
Tensiunea arterială se măsoară cu tensiometrul cu manometru și stetoscop. Tensiunea
arterială se măsoară zilnic, valoarea se notează cu culoare roșie în foaia de temperatură.
Valori ale tensiunii arteriale:
- 1-3 ani : 75-90 mmHg / 50-60 mmHg
- 4-11 ani: 90-110 mmHg / 60-65 mmHg
- 12-18 ani: 100-120 mmHg/60-65 mmHg
- Adult: 115-140 mmHg / 75-80 mmHg
- Peste 50 ani: 150/80 mmHg.

Respiraţia
Respirația se măsoară dimineața înainte ca pacientul să se trezească. Deasupra cutiei toracice
se așează palma și în decurs de 1 minut se măsoară inspirațiile acestuia.
Tipuri de respirație:
- Costal superior la femei
- Costal inferior la bărbați

17
 - De tip abdominal la copii.
Respirația se măsoară zilnic, valorile obținute se notează cu verde în foaia de temperatură.
Frecvența normală este de 16-20 respirații/minut.
Elementele care trebuie urmărite la luarea respirației (bolnavul fiind dezbrăcat) sunt:
- Tipul respirator
- Simetria mișcărilor respiratorii
- Amplitudinea mișcărilor respiratorii
- Frecvența miscărilor respiratorii
- Rirmul:
• La nou-născut: 30-50 respirații/minut
• La 2 ani: 25-35 respirații/minut
• La 12 ani: 15-25 respirații/minut
• La adult: 16-18 respirații/minut
• La vârstnic: 15-25 respirații/minut.

Diureza
Diureza reprezintă cantitatea de urină emisă în 24 de ore și se notează zilnic în foaia de
temăeratură a bolnavului. Notarea se face prin hașurarea pătrățelelor corespunzătoare cantităților
de urină și zilelor respective. Hașurarea se face cu creion albastru.
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore este de 1,500 l; la bărbat este de 1,200-1,800 l iar
la femeie este 1,000-1,400 l.
Caracterele calitative ale urinii emise sunt:
a. Culoarea – urina normală are o culoare galbenă deschis
b. Mirosul – asemănător cu cel al bulionului
c. Reacția – urina în stare normală are o reacție acidă, având pH-ul sub 6,5
d. Densitatea – între 1015-1020.

Scaunul
Omul sănătos are zilnic un singur scaun. La scaun se analizează următoarele aspecte:
frecvența, orarul emisiunilor, cantitatea, forma, consistența, culoarea, mirosul, eventualele
substanțe străine.
a. Cantitatea: o persoană evacuează zilnic 150-200 g de materii fecale
b. Consistența scaunului normal este păstoasă, omogenă
c. Forma: scaunele au o frmă cilindrică, cu diametrul de 3-5 cm, de lungime variabilă
d. Culoarea normală a scaunelor este brună.
Scaunul poate avea aspectul zemii de orez în unele intoxicații, în lambliază sau în holeră.
Scaunul poate conține elementele patologice ca: mucus, puroi, sânge, în caz de colite
ulceroase, pseudomembranoase, in caz de cancer rectal sau intestinal, în dizenterie.

Vărsăturile
La vărsături se analizează următoarele aspecte:
- Frecvența – fiecare vărsătură este notată de asistentă pe foaia de temperatură cu un
cerc.
- Orarul – orarul vărsăturilor se raportează la alimentație. Din acest punct de vedere
distingem:
a. Vărsături matinale – dimineața pe stomacul gol și apar la alcoolici și gravide.

18
 b. Vărsături postprandiale, imediat după alimentare sau chiar în timp ce bolnavul
consumă alimentele. Se constată la nevropați.
c. Vărsături tardive – la 2-6 ore după consumarea alimentelor. Apar în caz de ulcer
și cancer gastric complicate cu stenoză pilorică.
- Simptomele premergătoare vărsăturilor sunt: greață, salivație abundentă, amețeli,
tahicardie, cefalee, transpirații reci, stare generală alterată.
- Cantitatea – este variabilă.
- Mirosul vărsăturilor este fad. Mirosul devine acru la hiperclorhidrie, fecaloid în caz
de reflux al conținutului intestinal în stomac (ileus) și de unt rânced în caz de
fermentație stomacală.
- Conținutul vărsăturilor – vărsături alimentare, vărsături mucoase, varsături hilare,
vărsături fecaloide, vărsături sanguinolente și de sânge pur (hematemeză).

2. Alimentația bolnavului
Alimentația în perioada febrilă este alcătuită din lichide bogate în vitamina C, iar mai târziu
dieta este mixtă, hipercalorică, alcătuită din alimente ușor digerabile. Dieta hidrică constă în supe
strecurate, zeamă de compot, iar mai târziu va fi compusă din produse lactate, carne legume și
fructe.
Trebuie asigurat și aportul cantitativ de lichide, luând în considerare și pierderile prin
expectorație, dacă aceasta este abundentă se face supravegherea bilanțului hidric la bolnavii
vârstnici care se deshidratează foarte repede.
Bolvavii cu expectorații fetide și abundente sunt lipsiți de poftă de mâncare. Aceștia, în
preajma meselor, trebuie să-și facă toaleta cavității bucale și să fie serviți cu alimente
hipercalorice, astfel încât să aibe un tranzit intestinal regulat.

3. Administrarea medicamentelor si hidratarea organismului

Administrarea medicamentelor și hidratatrea organismului intră în atribuțiile asistentei
medicale și sunt parți importante din îngrijirile acordate pacientului.

Administrarea medicamentelor
Definiție:
Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică (de sinteză),
transformate într-o formă de administrare (preparate solide sau soluții prescrise de medic).
Scopul administrării:
- Prevenirea îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinurile)
- Ameliorarea bolilor (exemplu: medicamente antalgice)
- Vindecarea bolilor (exemplu: antibioticele), prin acțiunea lor locală sau generală.
Căile de administrare:
- Calea digestivă: orală, sublinguală, gastrică, intestinală, rectală.
- Locală: pe tegumente și mucoase.
- Respiratorie.
- Urinară.
- Parenterală: sub forma injecțiilor intradermice, subcutanate, intramusculare, intravenoase
(executate de asistenta medicală) și injecții intraarteriale, intracardiace, intrarahidiene,
intraosoase (executate de medic).

19
 Calea de administrare este aleasă de medic în funcție de scopul urmărit, capacitatea de absorbție a
căii respective, acțiunea medicamentelor asupra mucoaselor, necesitatea unei acțiuni mai lente sau mai
rapide, toleranța organismului față de medicament, particularitățile anatomice / fiziologice ale
organismului.
Locul de conservare al medicamentelor în farmacii:
- În dulap, la loc uscat, ferite de lumină, ordonate
- În dulapul ce conține otrăvurile (închise) – toate medicamentele stupefiante
- În frigider – seruri imune, insulină, antibiotice.
Prescrierea medicamentelor este făcută de medic, în scris. Pentru pacienții ambulatorii
prescrierea se face în rețetă, iar pentru pacienții internați în foaia de observație, în rubrica specială.
Prescrierea cuprinde:
- Numele medicamentului
- Doza, cantitatea și concentrația
- Calea de administrare
- Ora administrării și durata tratamentului
- Administrarea în raport cu alimentația – înainte, în timpul și după masă.
Circuitul medicamentului în spital:
- Se completează condica de medicamente în triplu exemplar (data, numele pacientului,
salonul, patul, numele medicamentului, doza pe 24 h în cifre și litere, forma de prezentare)
- Se predă condica de medicamente la farmacie
- Preluarea medicamentelor de către asistenta medicală care are sarcina de a verifica
ambalajul propriu, etichetele (chenar albastru pentru medicamentele de uz intern și chenar
roșu pentru medicamentele de uz extern, etichetă galbenă pentru soluții perfuzabile,
etichetă neagră cu cap de mort și inscripția ”otravă” pentru toxice), mențiunile privind
păstrarea medicamentelor – ”ferit de lumină”, ”păstrat la rece”
- Depozitarea medicamentelor în secția de spital se face în dulapuri compartimentate pentru
fiecare pacient, soluțiile perfuzabile preparate de farmacie – în frigider
- Administrarea medicamentelor la ora prescrisă.

Reguli generale de administrare a medicamentelor:

a) Legate de medicament
1. Respectarea medicamentului prescris, nu se înlocuiește cu alt medicament cu efect
asemănător fără aprobarea medicului;
2. Identificarea medicamentului ce urmează a fi administrat: se verifică eticheta sau
medicamentul însuși (forma de prezentare, culoarea, consistența, mirosul);
3. Verificarea calității medicamentului: să nu fie alterat, degradat;
4. Respectarea dozei prescrise;
5. Evitarea incompatibilității dintre medicamente / unele asocieri devin ineficace,
dăunătoare.
b) Legate de tehnica administrării
6. Respectarea căii de administrare: administrarea pe altă cale a unor medicamente poate
determina accidente grave, de exemplu embolie uleioasă la administrarea intravenoasă
a soluțiilor uleioase, necroza tesuturilor în cazul administrării intramusculare sau
subcutanată a soluțiilor hipertone;
7. Respectarea orarului și ritmului de administrare prescris de medic: unele substanțe se
descompun și se elimină din organism într-un anumit timp, iar distanțatea dozelor
duce la anularea efectului terapeutic sau la rezistemța organismului față de germeni
20
 (în cazul antibioticelor); altele au doză terapeutică apropiată de cea toxică,
transformându-se în otrăvuri prin acumularea dozelor; pentru obținerea efectului
terapeutic unele medicamente se administrează înainte de mese, altele în timpul
meselor, iar unele după mese;
8. Respectarea somnului fiziologic al pacientului: orarul de administare va fi stabilit
astfel încât să nu fie necesară trezirea bolnavului, cu excepția antibioticelor și
chimioterapicelor;
9. Luarea medicamentului în prezența asistentei medicale;
10. Respectarea succesiunii de administrare a medicamentelor: tablete, capsule, soluții,
picătuti, injecții, ovule, supozitoare;
11. Lamurirea pacientului asupra medicamentelor prescrise: indicații, contraindicații,
incompatibilități, efecte secundare ale medicamentelor;
12. Anunțarea imediată a greșelilor de administrare: schimbarea medicamentului,
nerespectarea dozei, a orarului sau căii de administrare și se va anunța medicul pemtru
a putea interveni și preîntâmpina complicațiile ce ar putea fi fatale pentru pacient;
13. Administrarea imediată a medicamentului deschis: soluțiile injectabile vor fi
administrate după deschiderea fiolei deoarece păstrarea lor permite infectarea,
scăderea eficacității medicamentului sau chiar degradarea lui;
14. Prevenirea infecțiilor intraspitaliceși: respectarea măsurilor de asepsie și igienă
stabilite pentru fiecare cale de administrare;
15. Medicamentele nu se lasă la indemâna pacienților cu probleme psihice, cu tentative de
suicid, drepresie.

Timpul administrării medicamentelor trebuie să țină cont de:

- Alimentație:
c) Înainte de masă cu 15-30 minute, medicamentele stimulatoare ale organismului;
d) În timpul mesei sau imediat după masă pentru medicamente care au și efect de
iritare gastrică;
e) După mese la intervale mai mici pentru alcalinizante și pansamente gastrice;
- Perioadele de odihnă și activitate:
• Atât cât e posibil este important să se respecte timpul de odihnă;
• Seara cu 15-30 minute inainte de culcare pentru somnifere, dimineata diureticele;
- Momentul secrețiilor fiziologice:
• Medicamentele hormonale se pot administra în funcție de niveul secrețiilor, de
exemplu preparatele cortizonice se administrează 2/3 din doză dimineața și 1/3
dupăamiaza;
- Necesitatea obținerii eficienței terapeutice.

Pastrerea medicamentelor trebuie să țină cont de:

- Perioada de valabilitate: este obligatoriu să fie cunoscută și respectată;
- Condiții ce trebuie asigurate pentru păstrarea medicamentelor:
• Lumina:
 Unele medicamente își modifică caracteristicile în prezența luminii;
 Trebuie păstrare în recipente de culoare închisă și/sau învelite într-un
material protector;
 Pe ambalaj scrie ”ferit de lumină”;

21
  Exemple: unele colire și adrenalina;
• Umiditatea:
 Unele medicamente își modifică caracteristicile în condiții de umiditate;
 Se păstrează în recipiente etanș, în loc uscat, împreună cu materiale
deshidratante;
 Exemple: comprimatele, pulberile, cașetele;
• Temperatura: medicamentele se păstrează
 la rece 2-8oC;
 la loc răcoros 9-15 oC;
 temperatura camerei 18-25 oC;
 la cald, căldură 30-40 oC;
 condiții speciale: la o temperatură precizată;
 Se prepară la nevoie, în cantități mici;
 Separandum și Venenum semnifică că trebuie păstrate în dulapuri speciale.

Administrarea medicamentelor în unele condiții fiziologice trebuie săp țină cont de

anumite elemente:
 La vârstnici:
• Necesită ajustarea dozelor în funcție de afecțiunile pe care le au, de scăderea,
odată cu vârsta, a capacității de metabolizare a substanțelor;
• Trebuie avut în vedere că apare de obicei scăderea memoriei deci
administrarea trebuie supravegheată cu mai multă atenție;
 La gravide:
• Administrarea trebuie evitată dacă acest lucru este posibil;
• În situații speciale trebuie alese acele medicamente care nu au efect teratogen
sau toxic;
 În perioada de alăptare:
• Trebuie evitată administrarea medicamentelor care se elimină prin lapte sau se
întrerupe alăptarea în perioada administrării acestora;
 La copii:
• Trebuie avut în vedere că există o diferență între doza copilului și cea a
adultului, că administrarea se poate face cu greutate și trebuie supravegheată
de asistenta medicală și părinți;
• Este de preferat să se folosească forme farmaceutice mai accesibile
(comprimate efervescente cu gust de căpșuni, fragi);
 În condiții particulare:
• În cazul conducătorilor auto trebuie precizate medicamentele care modifică
capacitatea acestora de a conduce, la fel pentru cei care lucrează la inălțime
sau acolo unde deciziile lor greșite pot duce la accidente;
• La pacienții cu afecțiuni hepatice, renale doza trebuie ajustată.

a) Hidratarea organismului
Căile de hidratare ale organismului:
 Orală : este calea fiziologică de administrate a medicamentelor:
• Declanșează reflex funcția normală a tubului digestiv și a glandelor anexe,
funcție necesară absorbției lichidelor;

22
 • Neutilizabilă în vărsături, stenoză pilorică și esofagiană, negativism total din
partea pacientului
• Temperatura lichidelor trebuie să fie redusă dacă pacientul prezintă greață; se
administrează cantități mici la intervale scurte.
 Duodenală: administrarea lichidelor se face prin sondă duodenală
• Lichidele se administrează picătură cu picătură într-in ritm de 60-100
picături/minut;
• Se menține temperatura lichidului în timpul administrării.
 Rectală: se face prin clismă picătură cu picătură sau clisma Katzeustein
• Cantitatea totală nu trebuie să depășească 500 ml (maxim 1,5-2 l / 24 ore)
• Administrarea prea rapidă pe cale rectală determină colici, tenesme, senzație
imperioasă de defecare.
 Subcutanată: se face prin perfuzii
• Resorbția este lentă;
• Poate determina accidente – necroza țesuturilor prin compresiune, coagularea
țesuturilor (temperatura lichidului este prea mare), flegmoane, complicații
septice.
 Perfuzia intravenoasă:
• Definiție: introducerea pe cale parenterală, picătură cu picătură a soluției
medicamentoase pentru reechilibrare hidroelectrolitică, hidroionică și
volemică a organismului.
• Scop: terapeutic.
• Avantaje:
 se poate administra o cantitate mai mare;
 cantitatea poate fi determinată exact.
• Dezavantaje: este o metodă invazivă.
• Indicații:
 Hidratarea și mineralizarea organismului;
 Administrarea medicamentelor la care se urmărește efect prelungit;
 Depurativ, diluând și favorizând excreția produsilor toxici din
organism;
 Completarea proteinelor sau a altor compunente sanguine
 Alimentație pe cale parenterală.
• Contraindicații:
 Imposibilitatea abordării venelor.
• Locul de elecție:
 Al puncției venoase.
• Materiale necesare:
 Ca la puncția venoasă, perfuzor, soluții de perfuzie.
• Pregătirea pacientului:
 Psihică: explicarea necesotății efectuării tehnicii
 Fizică: - ca la puncția venoasă
- calcularea rației de apă după următorul argoritm: perspirație la
37oC 200 ml + 500 ml x gradele de temperatură peste 37oC +
urina+ vărsăturile+ scaun (un scaun = 100 ml). Trebuie
adăugată și cantitatea pierdută până la începerea hidratării.
23
• Tehnica:
 Explicarea procedurii;
 Verificarea medicamentelor de administrat, a dozelor prescrise,
timpului când trebuie administrate medicamentele, modului de
administrare, identității terapeutice, compatibilității medicamentelor;
 Spălarea pe mâini cu apă și săpun, îmbrăcarea mănușilor chirurgicale;
 Prepararea și introducerea medicamentelor ce trebuie introduse în
luchidul de perfuzat;
 Se montează aparatul de perfuzat și se lasă lichidul să circule prin
tuburi (evitând contaminarea sistemului) pentru în depărtarea aerului;
 Se verifică integritatea, aspectul lichidului din soluția de perfuzat;
 Se alege vena (întâi locurile distale și apoi cele proximale);
 Se aplică garoul și se dezinfectează tegumentul;
 Se introduce acul / branula în venă;
 Se desface garoul și se atașează tuburile;
 Se deschide prestubul și se fixează rata de flux (60 picături/minut);
 Se fixează tubul de perfuzie cu un leucoplast;
 Se acoperă locul cu pansament steril;
 Verificarea identității și cantității substanțelor ce trebuie adăugate,
verificând:
 Compatibilitatea substanței adăugate
 Riscul de apariție a reacțiilor alergice.
 Flaconul / punga cu soluție se schimbă înainte de golirea completă a
precedentului;
 Se supraveghează locul puncției în timpul perfuziei;
 Se supraveghează pacientul: puls, tensiune arterială, culoarea
tegumentului, respirație, facies;
 Perfuzia se oprește de la prestub înainte ca toată cantitatea de lichid să
fie evacuată (pentru a evita ajungerea aerului în tubul perfuzorului;
 La nevoie pacientul este servit cu bazinet sau urinar.
• Acțiuni ulterioare tehnicii:
 La sfârșitul perfuziei se exercită o presiune asupra venei cu un tampon
și se retrage acul în direcția axului vasului;
 Se așează pacientul comod.
• Accidente și incidente:
 Datorate defecțiunilor tehnice:
 Înfundarea acului sau a cateterului;
 Perfuzia paravenoasă – se scoate acul, local comprese reci ±
infiltrație anestezică;
 Embolie gazoasă;
 Ruperea și migrarea unor porțiuni din cateter;
 Încetinirea introducerii substanței datorită:
o Presiunii negative prin inexistența tubului de aer;
o Venospasmului la administrarea de soluții reci;
o Nealegerii adecvate a venei, acului, cateterului.
 Datorate lichidului perfuzat:

24
  Frison, febră, stare de șoc datorită impurităților: se
administrează hemisuccinat de hidrocortizon, romergan,
novocaină
 Infectarea soluției sau a trusei de perfuzie
 Cantitatea de lichid perfuzat este prea mică, rezultă sete,
oligurie, deshidratare;
 Cantitatea de lichid este prea mare:
o edem pulmonar;
o hiperhidratare;
o dezechilibru metabolic.
 O cantitate prea mare / mică de Na / K.
 Datorate incompatibilității medicamentoase;
 Datorate reacțiilor locale și endovenoase:
 Perfuzarea paravenoasă a soluției hipertone (tumefacție,
dureri, eritem, necroză);
 Spasm venos la soluțiile hipertone;
 Flebită datorită iritației chimice.
• Contaminarea perfuziei; principalele surse sunt:
 Flacon fisurat;
 Lichid de perfuzie sau substanțele ce se adaugă sunt nesterile;
 Sistemul de închidere a flaconului incorect manevrat;
 Puncționarea incorectă a dopului de cauciuc;
 Elementele sistemului de perfuzie incorect sterilizate sau manevrate;
 Antisepticul folosit;
 Injecția și manipularea incorectă a cateterului;
 Modul incorect de schimbare a flaconului;
 Injecțiile suplimentare în sistemul de perfuzie.
• Atenție! În foaia de observație se trece:
 Data, ora, substanța administrată, accidente, incidente, numele
persoanei care a administrat medicamentul;
 Toate fluidele administrate intravenos trebuie trebuie etichetate cu
data, ora, medicația adăugată și doza;
 Grupurile de risc la apariția complicațiilor în caz de perfuzie sunt:
 Copiii, bătrânii;
 Pacienții cu afecțiuni cardio-vasculare;
 Paciențșii cu insuficiente organice: renale, hepatice;
 Pacienții cu hiperpirexie;
 Pacienții cu stare de șoc;
 Pacienții ce primesc medicație multiplă;
 Post-operator, post-traumatic.
 Calea intraosoasă
• Definiție: introducerea unei canule în spongioasa oaselor superficiale
(manubriul sau corpul sternului, condilii femurali, creasta iliacă) pentru a
putea realiza rehidratarea organismului.
• Scop: terapeutic.

25
• Avantaje: se pot administra soluții coloidale, cristaline, plasmă, derivați de
sânge, antibiotice, epinefrină, morfină, glucoză.
• Dezavantaje: metodă invazivă.
• Indicații:
 urgențele pedriatice
 adulții cu distrucții segmentare extinse
 șoc, arsuri;
• Locul de elecție: stern, tibie, femur, creasta iliacă.
• Materiale necesare: tocar
• Tehica:
 Anestezie locală;
 Tehnica este efectuată de medic;
 Se poate folosi și un dispozitiv osteoport;
 Canula se introduce în spongioasa osului.
• Acțiuni ulterioare tehnicii: supravegherea pacientului.
• Accidente / incidente: infecții.
• Atenție! Necesită respectarea strictă a regululor de asepsie.
• Soluții perfuzabile cristaloide:
 Soluția izotonă de glucoză 5%
 Soluția izotonă de NaCl 0,9% folosită la pacienții cu deshidratări
izotone pentru refacerea lichidului extracelular
 Lactat de sodiu 1,9%
 Soluție Ringer
 Soluție Darow
 Soluție Krebs
 Soluție Locke
 Soluție Hartmann
 Soluție Tham – se folosește în combaterea acidozei
 Soluție Fischer
 Soluții hipertone + glucoză 10%, 20%, 33%, 40%
 NaCl 10-20%.
• Soluții perfuzabile coloidale:
 Folosite pentru combaterea volemiei în locul sângelui sau al plasmei
când acestea sunt disponibile sau nu sunt imperios necesare.
 Trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie netoxice,
neantigenice, nealergizante, apirogene, să nu producă hemoliză, să aibă
o presiune osmotică asemănătoare plasmei, să se mențină în circulație
timp suficient să fie metabolizate și eliminate după efectuarea acțiunii.
 Derivații de gelatină:
 Marisan. Indicat: hipovolemie acută prin pierderi de sânge,
plasmă sau lichide și în stări de șoc (traumatisme, arsuri).
Contraindicat: insuficiență renală sau hepatică, procese
inflamatorii acute. Este interzisă administrarea concomitent de
sânge sau plasmă.
 Dextranii – sunt substanțe sintetice, polimeri de glucoză, cu o
greutate moleculară de aproximativ 70000 mu (Dextran 70,

26
 Macrodex) sau 40000 (Rheomacrodex, Dextran 40). Au acțiune
hipervolemică, antitrombolitică și ameliorează și tulburările de
microcirculație. Indicații: insuficiență circulatorie acută
hipovolemică (hemoragie, arsuri, traumatisme, șoc septic,
obstetrical, deshidratări masive). Contraindicații:
trombocitopenie, insuficiență cardiacă congestivă, edem
pulmonar acut, oligoanurie. Reacții adverse: manifestări
alergice, brohospasm, șoc anafilactic.
 Haemoccel
 Aminosteril KE800
 Aminosteril L400.
• Soluțiile de perfuzat:
 Trebuie să fie întotdeauna sterile, transparente și limpezi;
 Se administrează inițial în cantități mari și în ritm rapid pentru
umplerea urgentă a patului vascular și pentru refacerea tensiunii
arteriale;
 Se va tine cont și de pericolul supraîncărcării hemodinamice care poate
genera accidente grave: hiperhidratare, edem pulmonar acut, edem
cerebral;
 Administrarea va fi făcută sub supraveghere continuă atât clinică, cât
și de laborator (proteinurie, ionogramă sangvină și urinară).

4. Recoltarea produselor biologice și patologice

Recoltarea produselor biologice și patologice cuprinde:
- Pregărirea bolnavului pentru recoltare
- Pregătirea instrumentelor și utilajului necesar
- Pregărirea sticlăriei în care se adună produsele
- Etichetarea recipientelor cu produsele recoltate
- Cantitatea de produse necesară analizelor cerute
- Tehnica specială a diferitelor recoltări
- Ambalarea produselor recoltate și transportul lor la laborator.
Produsele care se recoltează sunt: sângele, urina, materiile fecale, sputa, vărsăturile,
lichidul cefalorahidian, exudatul faringian, puroiul, secrețiile nazale, lichidul gastric și duodenal,
exudatele, transudatele colecțiilor închise, secreții vaginale și uretrale și produsele patologice de
pe piele și mucoase.
Biletul însoțitor al produselor biologice va fi corect și complet redactat, respectând
următoarele rubrici:
A. Referitoare la pacient:
- Nume, prenume, vârstă, domiciliu, cod numeric personal
- Buletin de identificare (în situații de boli dermatovenerice și turiști)
- Apartenența la o colectivitate (loc de muncă, unități de învățământ, militare,
creșă)
- Secția, salonul, patul, numărul foii de observație pentru cei internați
- Diagnostic prezumtiv
- Tratamente efectuate anterior (cu ce, cât timp)
B. Cine a indicat investigația (medic, cod de parafă, număr de contract cu Casa de
Asigurări de Sănătate)
27
 C. Produsul biologic, investigațiile solicitate
D. Data, ora, locul și cine a făcut prelevarea (cu semnătură).

Recoltările se fac diferențiat în funcție de produs cu:

- sisteme de recoltare în vacuum
- seringi și ace de unică folosință
- pense pentru biopsie
- pipete Pasteur sterile
- plăci Petri sterile
- copro-recoltoare cu mediu de transport
- dispozitive cu circuit închis (pentru hemoculturi)
- tampon montat în port tub steril cu sau fără mediu de cultură
- ansă bacteriologică
- recipiente sterile cu capac, având sistem de înșurubare.

Recoltarea sângelui
Sângele se recoltează pentru examene:
- hematologice
- biochimice
- bacteriologice
- parazitologice
- serologice.
Recoltarea se face prin:
- înțepare – la adult - din pulpa degetului, lobul urechii
– la copil – fața plantară a halucelui, călcâi
- puncția venoasă
- puncția arterială.

Recoltarea sângelui copiilor pentru examene hematologice

- hemoleucogramă, hemoglobină, timpi de sângerare, timpi de coagulate, ecamen
prazitologic
- grup sanguin.
Pregătire:
- materiale:
• de protecție: măniși de cauciuc
• sterile: ace, tampoane de vată, seruri, test
• nesterile: tavă medicală curată, camera umedă, lame uscate, curate, degresate,
șlefuite, pipete Potoin
• soluții dezinfectate – alcool 90%.
- pacient:
• pregărirea psihică:
 se anunță să nu mănânce
 i se explică necesitatea efectuării tehnicii
• pregătirea fizică:
 se așează în poziție șezând cu mâna sprijinită.
Execuție:

28
 - se aseptizează pielea degetului inelar sau mediu cu un tampon de alcool 90%
- se evită congestionarea printr-o recare puternică și prelungită
- se asteaptă evaporarea alcoolului
- cu o mișcare bruscă se înțeapă pielea pulpei degetului în parea laterală a extremității,
perpendicular pe straturile cutanate
- se sterge cu un tamppon uscat prima picătură, se lasă să se fprmeze o altă picătură de
sânge din care se recoltează cu pipeta sau lama
- se șterge cu un tampon de alcool.
Pregătirea produsului pentru laborator, efectuarea frotiului:
- la extremitatea unei lame se pune o picătură de 3-4 mm diametru
- se așează o lamelă cu marginile șlefuite în unghi de 45o cu lama, picătura se întinde
prin capilaritate
- lamela se trage către partea liberă a lamei păstrnd aveeași inclinație și antrenând toată
picătura fără să o fragmenteze.
- se agită lama pentru uscare
- se etichetează și se trimite la laborator.

Recoltarea sângelui venos pentru examene hematologice

Pregătirea pentru VSH
Materiale:
- sterile:
• seringă de 2 ml uscată
• soluție de cirtat de sodiu 3,8%
• ace pentru puncția venoasă
- nesterile:
• stativ și pipete Westergreen
• pernuță, mușama, eprubete, tăviță renală, garou, vată
• soluții dezinfectante: - alcool 70%
Pacientul:
- pregătire psihică – i se explică cu 24 ore înainte necesitatea efectuării examinării
- pregătire fizică:
• se anunță să nu mănânce
• se păstreză repaus fizic.
Execuție:
- asistenta se spală pe mâini cu apă și săpun
- îmbracă mănuși sterile
- aspiră în seringă 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%
- puncționează vena fără garou și aspiră sânge până la 2 ml
- retrage acul și aplică tamponul cu alcool
- scurge amestecul sânge – citrat în eprubetă și omogenizează lent
- așeză eprubeta în stativ
- îngrijește pacientul (ca la puncția venoasă).
Pregărirea produsului pentru laborator:
- se completează buletinul
- se etichetează produsul

29
 - se aspiră cu pipeta Westergreen și se agită în stativ pe dopul de cauciuc în poziție
strict vericală (când examenul se face la patul bolnavului)

Pregătirea pentru hematocrit

- recoltarea sângelui pentru determinarea hematocritului se face prin puncție venoasă
- se recoltează 2 ml de sânge pe cristale de EDTA (acid etilen-diaminotetraacetic 1%)
– 0,5 ml soluție uscată prin evaporare.

Pregătirea pentru rezistență globulară

- se recoltează sângele pentru obținerea globulelor roșii
- se evită hemoliza și coagularea sângelui
- sângele recoltat (5-6 ml) se trece imediat într-un balon Erlenmey de 100 ml în care s-
au pus 5-10 perle de stică
- se agită usor balonul timp de 5-10 minute cu mișcări circulare
- sângele se defilerinează și nu se mai coagulează
- se trimite imediat la laborator.

Recoltarea sângelui pentru examene biochimice

- se efectuează prin puncție venoasă – dimineața duroiul fiind ”a jeune”
- se recoltează 5-10 ml sânge simplu pentru a determina: ureea sangvină, acid uric,
creatinină, bilirubină, colesterol, lipide, teste de disproteinemie, fosfatază alcalină,
transaminaze, amilază, electroforeză, calcemie, sideremie (recoltare direct în
eprubetă, cu ac de platină), rezervă alcalină (5-10 ml sânge în sticluțe heparinate),
ionograma sangvină (Na+, K+, Cl-, Ca2+), glicemie, fibrinogen, timp de protrombină.

Recoltarea sîngelui pentru examene serologice

- examenele serologice relevă prezența sai absența anticorpilor în serul bolnavilor.
Aceste examene se utilizează pentru diagnosticarea bolilor infecțioase (tifos, exotematic,
febră tifoidă și sifilis).
Recoltarea sângelui venos se face prin puncție venoasă, direct în eprubetă (fără seringă), intr-
o cantitate de 5-10 ml.
După coagulare se desprinde cheagul de pe peretele eprubetei și după 30 de minute se
decontează serul într-o eprubetă direct sau prin aspirare cu o pipetă Pasteur sterilă.
Serul nehemolizat are o culoare gălbuie, cel hemolizat este roz.
- R.Weill –Felix – pentru diagnosticul tifosului exantematic
- R. de precipitare sau floculare ca: Citochal, Kahn, Meinire și R de microfliculare pe
lamă VDRL – in diagnosticul sifilisului
- R de fixare a complementului R Bordet-Wassermann pentru diagnosticul sifilisului
- Dozarea antistreptolizinelor ASLO pentru diagnosticarea reumatismului articular
acut, scarlatinei
- R Waler-Rose pentru diagnosticarea poliartritei reumatoide
- R de hemaglutinare, hemaglutinoinhibare pentru diagnosticarea unor viroze
- R Widal și aglutinarea ”Vi” – în diagnosticul febrei tifoide și paratifoide.

Recoltarea sângelui pentru examen bacteriologic – hemocultura

Definiție: hemocultura înseamnă introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru
examen bacteriologic.
30
Scop:
- Descoperirea bacteriilor atunci când se suspectează:
• O septicemie cu stafilococ, meningococ, bacil Koch (bolnavul are febră
ridicată cu oscilații mari, firson, stare generală alterată)
• O bacteriemie: febră tifoidă, bruceloză, endocardita maligno subacută.
Pregătire:
- Materiale:
• De protectie:
 mască de tifon, mănuși sterile
• Sterile:
 Seringă 20 cm3
 Ace pentru puncție venoasă
 Casoletă cu pense
 Tampoane și comprese
 Câmp, apă și săpun
 Medii de cultură - două recipiente cu : bulion citrat, celuloză
semilichidă
• Nesterile:
 Lampă de spirt
 Chibrituri
- Soluții dezinfectante:
• Alcool iodat
• Tinctură de iod
• Eter
- Pacient:
• Pregătire psihică:
 Se anunță și se explică necesitatea tehnicii
• Pregătire fizică
 Se spală regiunea plicii cotului
 Se degresează cu eter
 Se aseptizează cu alcool
Execuție: se face de către 2 asistente.
Asistenta 1:
- Îmbracă mănuși sterile
- Așează câmpul steril
- Aseptizează regiunea cu iod
- Ia seringa și efectuează puncția venoasă
- Aspiră 20 ml sânge
- Retrage seringa
- Însămânțează:
• 2 ml în eprubeta cu celuloză
• 10 ml în bulionul citrat
• Omogenizează prin miscări de înclinare și redresare.
Asistenta 2:
- Spală, degresează și dezinfectează regiunea
- Aplică garoul la 10-12 cm de locul puncției

31
 - Aprinde lampa de spirt
- Îmbracă mănuși sterile
- Servește seringa în condiții aseptice
- Desface garoul
- Aseptizează locul puncției
- Flambează dopul și gura balonului (flambarea se face fără a încălzi mediul de cultură)
- Flambează din nou gura balonului, dopul și închide eprubeta.
Pregătirea produsului pentru laborator:
- Se etichetează cu data, ora și temperatura (se pot recolta mai multe probe în 24 de
ore)
- Se trimite imediat la laborator si se pune la termostat la 37oC
- Însămânțarea se face imediat pentru a evita coagularea sângelui
- Se notează în fișa de observație data si numele persoanei care a recoltat.
Hemocultura se efectuează la debutul bolii și înainte de administrarea antibioticelor.
Hemocultura poate fi completată cu coprocultura și urocultura.

Recoltarea sângelui venos cu sitem Vacutainer

Avantaje: utilizarea acestei metode de prelevare asigură:
- Confortul pacientului
- Calitatea probei de sânge
- Securitatea personalului medical.
Pregătirea:
- Materiale:
• Holder – un tub de material plastic care prezintă la partea superioară amboul
la care se atașează acul de puncție prin înfiletare, iar la partea inferioară două
aripioare
• Acul de puncție protejat de carcasa bicoloră
• Tuburi Vacutainer cu dopuri de diferite culori convenționale
• Materiale necesare puncției venoase
- Pacient
• Pregărire psihică:
 Se anunță și se explică necesitatea și inofensivitatea tehnicii
• Pregătire fizică:
 Recoltarea se face dimineata, pe nemâncate
 Se așează pacientul în decubit dorsal, confortabil, cu membrul superior
în aducție, extensie și supinație.
Execuția:
- Asistenta:
• Se spală pe mâini cu apă și săpun
• Îmbracă mănuși sterile
• Verifică banda de siguranță a acului (integritate, valabilitate)
• Îndepărtează carcasa de culoare albă a acului prin mișcări de răsucire
• Înfiletează capătul liber al acului în holder
• Alege locul puncției și îl aseptizează
• Îndepărtează carcasa colorată a acului
- Execută puncția venoasă

32
 • Inyroduce tubul în holder apucând aripioarele cu indexul și mediul, iar cu
policele împinge tubul în holder și astfel va fi strpunsă diafragma gumată a
dopului
• După prelevarea sângelui se scoate tubul din holder prin miscări de împingere
asupra aripioarelor laterale și se imprimă miscări usoare de încinare-răsturnare
pentru omogenizarea cu aditivul
• Se introduce tubul următor
• Se retrage acul din venă și se face compresiune asupra locului puncției timp
de 1-3 minute fără a flecta antebrațul pe braț.
Pregătirea produsului pentru laborator
- Se etichetează tuburile
- Se trimit la laborator.
Tuburile Vacutainer se utilizează în funcție de codul de culoare al dopului de cauciuc astfel:
- Roșu și portocaliu:
• Teste de disproteinemie
• Electroforeză, trasaminaze, aminozeurie, fosfatază, uree sangvină, glicemie,
acid uric, creatinină, bilirubinenie, calcemie, fosfemie, sideremie, lipemie,
rezervă alcalină, imunogramă
• Proteina C reactivă, latex henicolacter
• Antigen Australia
• Walter-Rose, Rh, grup sangvin, ASLO, RBW (VDRL).
- Negru – pentru determinarea VSH
- Bleu – pentru determinări de coagulare – fibrinogem, timp de protrombină
- Mov:
• Pentru determinări hematologice: hematocrit, hemoleucogramă cu formulă
leucocitară
• Indici eritrocitari VEM-HEM, CHEM
• Rezistență globulară
- Verde: - vacutainer cu litiu heparină pentru analize biochimice.
Când se recoltează mai multe probe de la acelși pacient, umplerea tuburilor vacutainerului se
face în următoarea ordine:
- Tuburi fără aditivi
- Tuburi pentru probe de coagulare
- Alte tuburi cu diverși aditivi.

5. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

În cadrul îngrijirii pacientului asistenta medicală trebuie sa efectueze anumite tehnici /
proceduri care țin de investigațiile necesare diagnosticului si de efectuarea tratamentului. Aceste
tehnici necesita, de cele mai multe ori, o pregătire prealabilă a pacientului.

a) Puncția venoasă
Puncția venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac de
puncție.
Scop:
- explorator: recoltarea sângelui pentru examene de laborator

33
- terapeutic: administrarea medicamentelor sub formă de injecție sau perfuzie
intravenoasă, transfuzii, sângerare în hipertensiune sau edem pulmonar acut.
Locuri de elecție pentru puncția venoasă:
- venele de la plica cotului (bazilică şi cefalică)
- venele antebraţului
- venele de pe faţa dorsală a mâinii
- venele subclaviculare
- venele femurale
- venele maleolare interne
- venele jugulare şi epicraniene la copil şi sugar.
Materiale necesare:
- pernă pentru sprijinirea brațului pacientului
- tampoane sterile
- alcool sanitar
- garou
- manuși sterile
- seringi în funcție de scop
- medicamente (dacă se administrează)
- tavița renală
- bandaj pentru locul puncției.
Pregatirea pacientului:
- se cere consimțământul pacientului
- i se explica tehnica și necesitatea acesteia
- se asigură confort fizic și psihic
- se așază pacientul într-o poziție comodă, luând în calcul și posibilitatea lipotimiei.
Tehnica:
- se așaza brațul pe pernă, în extensie
- se examinează calitatea și starea venelor
- se evită locurile cu răni, cicatrici, hematoame sau edeme.
- se palpează vena și se alege locul puncției
- asistenta își pune manuși sterile
- se aplică garoul la 7-8 cm deasupra locului de puncție
- se dezinfectează locul ales cu mișcări circulare de la locul puncției, în afară
- se recomanda ca pacientul sa strângă pumnul pentru ca venele să devina turgescente
- se fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul puncției, exercitând o
ușoară compresiune în jos asupra țesuturilor vecine
- se ia seringa cu mâna dreaptă între police și restul degetelor
- se patrunde în vena cu acul menținând un unghi de aproximativ 30 de grade ,
învingandu-se o rezistență elastică a pielii, până când acul înaintează în gol cca 1-2 cm,
cu bizoul in sus și gradațiile seringii în sus
- se verifică pozitia acului în venă prin aspirare în seringa
- se continua tehnica în funcție de scopul urmărit
- se cere bolnavului să deschidă pumnul și se îndepartează garoul
- se retrage acul brusc și se aplică un tampon steril la locul puncției
- se menține tamponul cca 1-3 minute, fără a se îndoi brațul.
Accidente/ incidente:

34
- hematom, prin inflitrarea cu sânge în țesutul perivenos. Se retrage acul și se comprimă
locul 1-3 minute
- perforarea veneiș se retrage acul
- amețeală, paloare, lipotimie – se întrerupe tehnica și se acordă ajutor sau se cheama
medicul.
De evitat:
- puncționarea venei din lateral
- puncționarea venei cu bizoul în jos
- atingerea produsului recoltat
- flectarea antebrațului pe braț.

b) Bronhoscopia
Scop – diagnostic și terapeutic.
Indicații:
- Patologie toracică: tuse frecventă, durabilă, fără cauză aparentă, hemoptizie, când
aspectul radiologic este normal, sindromul de obstrucție traheală, supurații
bronhopulmonare, traumatisme traheale, bronșice, corpi străini intrabronșici, tumori
traheale, bronșice, stenoze traheale.
- Patologie extratoracică: disfonie, adenopatii, insificiență respiratorie majoră,
osteoarteopatie.
Contraindicații:
- Cooperare dificilă din partea pacientului, hipoxemie, hipercapnie persistentă, hemoptizie,
infarct miocardic recent, aritmii cardiace severe și recente, angină pectorală instabilă, astm
pronșic greu de controlat, stenoze traheale grave.
Materiale necesare:
- Bronhoscopul, anexe sterilizate
- Casolete cu mănuși și măsti, trusa cu pense și porttampoane, despărțitor de gură, oglindă
laringiană, seringă laringiană de 5 ml, tăviță renală, oglindă frontală
- Aspirator electric și sonde aferente sterile
- Aparatul de oxigenoterapie
- Medicamente anestezice: cocaină 2-4%, xilină 2-4%, pantocaină 1% încălzită la 35oC,
cardiotonice, vasodilatatoare.
Pregătirea pacientului:
- Psihică:
• Se explică necesitatea tehnicii
• Este averizat în privința gustului anestezicului și a senzației de îngroșare a limbii și a
gătului
- Fizică:
• În ziua precedentă - testare la xilină
• În seara precedentă și în dimineața examinării, la indicația medicului – calmant
• Nu mănâncă în dimineața examinării
• Premedicație: atropină, diazepam
• Pentru bromhoscopia rigidă se face anestezie generală
• Este transportat în camera de bronhoscopie.
Execuţia tehnicii
- Bronhoscopia se efectuează de către medic ajutat de două asistente medicale;

35
 - Asistenta I : așează pacientul pe masa de examinare în decubit dorsal, cu extremitatea
cefalică în extensie , cu umerii și gâtul sprijiniți pe o pernă specială și orientează capul în
direcția indicată de medic, pentru a permite acestuia o orientare cât mai completă;
- Asistenta II servește medicul cu instrumentele și materialele solicitate;
- Medicul va introduce încet și ușor bronhoscopul prin gură și va avansa printre corzile
vocale până la nivelul căilor respiratorii inferioare;
- Medicul va efectua vizualizarea arborelui traheo-bronsic, va preleva ţesuturi pentru
biopsie, mucus sau mostre pentru analize specifice;
- După efectuarea bronhoscopiei medicul va extrage endoscopul și-l va preda asistentei
pentru dezinfecție și sterilizare;
- Asistenta va pregăti materialele recoltate, se etichetează și se trimit pentru examinări
microscopice și citologice.
Intervenții ulterioare
- Pacientul nu va mânca o oră
- Se supraveghează parametri vitali, anunțând orice modificare apărută
- La nevoie se vor administra hemostatice.
Reacții adverse:
- Durere locală, retrosternală, cefalee, insomnie, tuse, expectorație, subfebrilitate.
Accidente:
- Hemoragii, diseminări TBC sau suprainfecție cu germeni
- Alergie la xilină.

c) Pregătirea pacientului pentru examen radiologic

Examenul radiologic este investigaţia imagistică realizată cu ajutorul radiatiilor X, care sunt
vibrații electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă ce au capacitatea de a penetra
substanţele foarte dense şi de a produce imagini sau umbre ce pot fi înregistrate pe film
fotografic.
Riscurile iradierii:
- modificări genetice: expunerea organelor genitale la radiaţii poate determina modificări
ale ADN lui din cromozomi, urmate de mutaţii
- modificări somatice: pot apare în cazul iradierii excesive sau repetate; pericolul există şi
atunci când iradierea se face în timp urmările manifestându-se mai târziu; riscul este
crescut în cancer şi la gravide în primul trimestru de sarcină
- măsuri de securitate: purtarea echipamentului de protecţie de către personalul care
participă la examen; evitarea expunerii repetate la radiaţii; se obţin informaţii despre o
eventuală sarcină, în caz de dubiu sau sarcină confirmată examenul nu se efetuează.
Pregătirea pacientului:
- pregătirea psihică:
• se anunță pacientul, explicându-se condițiile în care se face examinarea (cameră
cu semiobscuritate)
• pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
• se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va
efectua căteva mișcări de respirație, iar radiografia se face în apnee, după o
inspirație profundă)
- pregătirea fizică:

36
 • se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se leagă pe creștetul
capului), se îndepărtează obiectele radioopace
• se așează pacientul în poziție ortostatică, cu mâinile pe șolduri și coatele aduce
înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau
de caseta care poartă filmul
• când poziția vericală este contraindicată, se așează pacientul în poziție șezând sau
în decubit
• în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia pozițiile cerute de medic.
Sugarii și copii mici se fixează prin înfășare pe un duport de scânduri sau se suspendă în
hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar susține).
Îngrijirea pacientului după examen
- pacientul va fi ajutat să se îmbrace după terminarea examenului radiologic și va fi
condus la pat
- se notează în foaia de observație examenul radiologic efectuat, data.

6. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

Definiție: Este ansamblul de acte, gesturi și manevre prin care se pune bolnavul în
condiția de a suporta o intervenție chirurgicală.

Pregătirea psihică a bolnavului

- Se recomandă tact și întelegere empatică în comunicarea cu pacientul pentru a reduce
disconfortul psihic creat de teama de operație, anestezie
- Se liniștește pacientul cu privire la anestezie, durere și procedurile preoperatorii
- Se respectă opiniile pacientului legate de credință și concepții
- Se oferă informații clare, accesibile legate de actul operator și de consecințele
acestuia (limitări, mutilări)
- Se obține consimțământul scris al pacientului conștient adult sau al familiei în cazul
minorilor sau al pacienților inconștienți
- Se stabilește data intervenției și se comunică bolnavului.

Pregătirea fizică a bolnavului

- Se observă și se consemnează aspectul general al pacientului: înălțime, greutate,
vârstă, aspectul pielii, faciesul, starea psihică
- Toate datele privind starea generală a pacientului și evoluția bolii se notează
permanent în foaia de observație și în planul de îngrijire pentru a obține un tablou
clinic exact
- Culegerea de date privind antecedentele pacientului:
• Familiale – dacă în familie au fost bolnavi cu neoplase, diabet zaharat,
hipertensiune arterială, cardiopatii, TBC
• Chirurgicale – dacă a mai suferit intervenții, dacă a avut o evoluție bună, dacă
au fost complicații
• Patologice – se vor nota bolile care au influență asupra anesteziei și
intervenției:
 Dacă a avut afecțiuni cardiace, pulmonare
 Dacă este fumător

37
  Dacă suferă de epilepsie
 Urmărirea și măsurarea funcțiilor vitale și vegetative
 Examenul clinic pe aparate
 Bilanțul paraclinic
 Examene de laborator de rutină și examene complementare:
 Grupul sanguin și factorul Rh
 Hemoleucogramă
 Glicemia, ureea serică
 Creatinina sanguină
 Electroliți serici
 Probele hepatice
 Factorii de coagulare
 Sumarul de urină
 Se efectuează EKG, radiografie pulmonară.

Obiective specifice: pregătirea pacientului pentru operație prin:

I. Restricționarea aportului de alimente și lichide:
- Se scade aportul alimentar oral cu o zi înainte de operație
- Se sistează aportul de alimente și lichide de la orele 21 în seara de dinaintea operației
- Se interzice fumatul cu o seară înainte de operație, precum și consumul de băuturi
alcoolice
- Se face clisma evacuatoare în seara dinainte și dimineața intervenției chirurgicale, în
caz de intervenții pe tubul digestiv
- Se administrează un laxativ cu 12-24 h înaintea intervenției dacă actul operator se
desfășoară pe tubul digestiv și tranzitul bolnavului este normal.
II. Pregătirea câmpului operator (suprafața cutanată):
- Se epilează zona de intervenție, cât mai aproape de momentul intervenției, prin
raderea pilozităților cu un aparat de ras individual, pe o suprafață largă (15-25 cm),
având grijă să nu se creeze soluții de continuitate
- Se interzice folosirea cremelor depilatoare
- Nu se epilează sprâncenele în cazul intervențiilor la nivelul globului ocular.
III. Recoltarea produselor pentru examene de laborator.
IV. Efectuarea igienei personale și a altor nevoi de bază:
- Se face baie sau duș sau toaletă pe regiuni la pat, în cazul bolnavilor nedeplasabili;
spălatul părului, toaleta buco-dentară, toaleta nasului, se verifică unghiile să fie
scurte, fără lac de unghii, picioarele, spațiile interdigitale.
V. Asigurarea siguranței pacientului după administrarea medicației preanestezice.
VI. Crearea câmpului operator:
- Se dezinfectează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină
- Se acoperă câmpul operator cu câmp setril.
VII. Supravegherea înaintea operației:
- Se măsoară funcțiile vitale: temperatură, puls, tensiune arterială, respirație
- Se cântărește și se măsoară talia bolnavului pentru dozarea premedicației și
anestezicelor
- Se semnalează medicului eventualele modificări ale tegumentelor prevăzute pentru
intervenție, cum ar fi semnele de inflamație sau alergie

38
 - Se notează și se raportează eventualele simptome de infecție a căilor respiratorii
superioare precum și apariția menstruației la femei.

Îngrijiri post-operatorii
a) Supravegherea funcțiilor vitale (temperatură, puls, tensiune arterială, respiratie)
b) Supravegherea faciesului: apariția palorii însoțită de transpirații reci și/sau apariția
cianozei
c) Supravegherea comportamentului: la trezire poate să prezinte o stare de agitație,
atenție să nu-și smulgă drenurile, perfuzia, să nu se ridice din pat, va fi imobilizat dacă
este nevoie
d) Supravegherea pansamentului: pansamentul trebuie să rămână uscat, să nu se îmbibe
cu sânge sau serozitate
e) Schimbarea poziției bolnavului:
- După trezire se așează în poziție semișezândă
- Prima mobilizare va avea loc în prima zi pentru a preveni flebita
- Dacă bolnavul nu poate fi ridicat va fi efectuată gimnastică la pat
f) Îngrijirea mucoasei bucale: pentru a umidifica mucoasa bucală se șterge cu tampoane
umezite în soluții diluate cu bicarbonat de sodiu, acid boric, permanganat de potasiu,
se ung buzele
g) Prevenirea escarelor:
- Se efectuează frecții, masaj cu alcool la nivelul regiunii dorsale și a călcâielor
- Se evită umezeala
- Se schimbă des poziția
h) Asigurarea somnului: seara se administrează un hipnotic usor
i) Scoarerea firelor: in ziua a șasea – a șaptea se scot firele
j) Alimentația și supravegherea tranzitului intestinal:
- În prima zi operatul va tine o dietă hidrică cu ceai neîndulcit
- După evacuarea spontană a gazelor bolnavul va primi ceaiuri îndulcite, citronadă,
supă de legume strecurată, lapte
- După apariția primului scaun în alimentație se pot introduce compoturile și carnea
albă
- Din a șasea – a șaptea zi poate fi reluată alimentația normală
- Supravegherea apariției primului scaun aproximativ în ziua a patra
- Întârzierea apariției primului scaun poate fi datorată ocluziei intestinale.

7. Educația pentru sănătate. Profilaxia bolii

Educația sanitară trebuie să aibă ca prim obiectiv mijloace de protecție față de infecții
încrucișate. Bolvavii trebuie să fie instruiți asupra modului de prevenire a împrăștierii sputei în
timpul tusei și asupra utilizării scuipătoarelor. Saloanele bolnavilor trebuie să fie orientate cu
ferestrele spre nord pentru a primi o luminozitate intensă și permanentă, fără acțiunea directă a
razelor solare. Saloanele să fie încălzite moderat, adică la 18-19oC și să aibă o bună ventilație.
Trebuie să ferim bolnavii de curenții reci de aer. Bolnavii pulmonari transpiră abundent și fac
repede escare de decubit. Lenjeria bolnavilor transpirați trebuie să fie imediat schimbată, ori de
câte ori este nevoie. Pielea transpirată să fie spălată cu alcool mentolat.

39
 Bolnavii cu peneumonii trebuie să fie internați în saloane separate. Mobilierul să fie cât mai
simplu, să nu retină praful. La curățenia zilnică ți generală a saloanelor trebuie evitată ridicarea
prafului. Curățenia se face doar cu aspiratoare și cârpe umede.
Protecția muncii în secțiile de pneumologie prevede purtarea măștilor de tifon în cursul unor
procedee de îngrijire ca: facerea patului, predarea lenjeriei murdare, recoltarea de spută și secreție
nazo-faringiană. Masca trebuie să acopere atât gura cât și orificiile nazale. Hainele de protecție se
vor schimba cât mai des, iar înainte de a părăsi serviciul se va face baie și se va schimba complet
îmbrăcămintea.
Asistenta trebuie să-și petreacă timpul în aer curat, ea se va prezenta regulat la controalele
sanitare periodice.
Tratamentul profilactic al pneumoniei cu Pneumocystis Carinii este indicat următoarelor
categorii de pacienţi:
- pacienţi cu o deficienţă imună primară;
- pacienţii primitori care au suferit un transplant de organ solid;
- pacienţii primitori care au suferit un transplant de celule stem hematopoietice;
- pacienţii care iau zilnic corticosteroizi sistemici (cel puţin 20 mg/zi pentru cel puţin o
lună);
- pacienţii cu cancer, vasculite, boli ale ţesutului conjunctiv sau alţii care primesc tratament
citotoxic sau imunosupresor.

Obiectivele educației pentru sănătate

I. Îmbunătățirea permeabilității căilor respiratorii
- Drenaj postural și tapotaj toracic în vederea mobilizării secrețiilor traheobronșice
- Creșterea eficienței eliminării secrețiilor:
• Hidratarea corespunzătoare
• Aerosoli cu ser fiziologic
• Administrarea de mucolitice (brofimen)
- Măsuri de reducere a durerii: - administrarea de analgezice, tinând cont de efectul
de presor respirator, pe care acestea îl pot avea.
- Administrarea antibioticelor prescrise la intervalul corect de timp
- Administrarea de oxigen în caz de dispnee intensă, tulburări circulatorii,
hipoxemie
- Monitorizarea răspunsului pacientului la terapie:
• Măsurarea temperaturii, pulsului, frecvenței respiratorii, tensiunii arteriale
- Aprecierea modificărilor survenite în starea generală a pacientului.
II. Odihna în vederea conservării resurselor energetice:
- Încurajează pacientul să se odihnească cât mai mult
- Ajută pacientul să aibă o poziție cât mai confortabilă și să-și schimbepoziția
atunci când dorește.
III. Asigurarea unei stări de hidratare în limite normale:
- Administrare a 2/3 l de lichide pe zi, dacă nu există contraindicații.
IV. Informarea pacientului cu privire la profilaxia șu protocolul terapeutic al
pneumoniei și se recomandă pacientului:
- Întreruperea fumatului

40
- Menținerea și îmbunătățirea rezistenței naturale a organismului (nutriție
adecvată, exerciții fizice, respectarea programului de odihnă cu evitarea
suprasolicitării de orice natură)
- Evitarea consumului execsiv de alcool
- Respectarea indicațiilor medicale făcute la externare.

41
 CAPITOLUL III
NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI PSI

3.1. Norme de sănătate și securitate a muncii

Sănătatea reprezintă acea stare a organismului uman, în care funcționarea tuturor

țesuturilor, oraganelor, aparatelor și sistemelor are loc în mod normal.
Bolile profesionale sunt afecțiuni produse ca urmare a executării unei meserii sau
profesiuni, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă,
precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme funcționale ale organismului uman în
procesul de muncă.
Securitatea munci este ansamblul măsurilor tehnice, sanitare, organizatorice și juridice care
au ca scop ocrotirea vieții și sănătății personalului muncitor, prin sigurarea unor condiții bune de
muncă, prevenirea îmbolnăvirilor profesionale și a accidentelor de muncă, reducerea efortului
fizic și psihic, precum și asigurarea unr condiții special pentru cei care efectuează munci grele
sau vătămătoare, pentru munca femeilor și a tinerilor.
Responsabilități – competențe în domeniul sănătății personalului revin atât organizațiilor în
cadrul cărora își desfășoară activitatea personalul angajat, cât și instituțiilor specializate, cu
atribuții în domeniul asigurării sănptății populației.
Accidentele de muncă – prin accident de muncă se înțelege vătămare violentă a
organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, produse în timpul procesului de
muncă sau în timpul îndeplinirii în datoririlor de serviciu și care au provocat incapacitate
temporară de muncă de cel puțin o zi, invaliditate sau deces.
Normele generale de protecție a muncii cuprind principii generale de prevenire a
accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, precum și direcțiile generale de aplicare a
acestora. Acestea au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidente și/sau
îmbolnăvire profesională existenți în sistemul de muncă, proprii fiecărei componente a acestuia,
informarea consultarea și particiăarea angajaților și a reprezentanților acestora.
Prevederile normelor generale de protecție a muncii, atât cele referitoare la securitatea în
muncă, cât și cele referitoare la sănătatea ân muncă constituie cadrul general pentru elaborarea
normelor specifice și a instrucțiunilor proprii de securitate a muncii.

Asigurarea igienei personale și aplicarea normelor de profilaxie:

Respectarea normelor de igienă personală corporală are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor
personalului medical sanitar și de a împiedica transmiterea bolilor de la bolnav la bolnav.
Obiective – asigurarea igienei personale și îmbrăcarea echipamentului de protecție.
Măsuri de realizare:
- Asistenta medicală intră în filtrul pentru personal
- Dezbracă hainele de stradă și le depune în dulapul special destinat lor
- Trece în camera de baie și face duș
- După efectuarea dușului trece în încăperea de echipare unde îmbracă echipamentul de
protecție
- Verifică facă ținuta este corectă și completă în funcție de profil
- Intră în secție.
Respectarea circuitelor funcționale și a normelor de protecția muncii:
a. Aplică o atenție deosebită:
- Circuitelor alimentare și veselei
42
 - Circuitelor lenjeriei de pat și corp a bolnavilor
- Circuitului de intrare și ieșire a personalului
- Circuitului de primire a bolnavului în spital
- Circuitului vizitatorilor
- Circuitului rezidurilor solide și lichide.
b. Se spală și se dezinfectează pe mâini după:
- Îngrijirea fiecărui bolnav
- Recoltarea produselor biologice, dar și după transportul acestora
- Folosirea instrumentarului
- Alimentația bolnavului
- Atingerea bolnavului sau a obiectelor sale personale sau cu care a venit în contact
- Folosirea veceului, înainte și după
- Înainte de masă
- Înainte și după folosirea batistei.

Prevenirea transmiterii îmbolnăvirilor între secții:

Asistenta medicală îmbracă un al doilea halat peste echipamentul obisnuit în cazul în care
intră într-o secție sau saloane de izolare a bolilor infecțioase.
Asistenta medicală are următoarele interdicții:
- Nu fumează în salon, secție sau sala de asteptare
- Nu primește obiecte sau alimente de la bolnav
- Nu duce mâna nespălată la față, gură, nas sau ochi
- Nu folostește batiste decât după spălarea mâinilor
- Nu folosește wc-ul bolnavilor
- Nu recoltează produse biologice sau patologice dacă prezintă escoriații pe tegumente
- Nu manipulează aparatura sau instrumentarul electric fără instruire de folosire.
Asistenta medicală este obligată:
- Să efectueze periodic controale medicale pentru evaluarea stării de sănătate
- Să se imunizeze specific și nespecific
- Să se ingrijească de propriul regim de muncă, odihnă și alimentație rațională
- Să schimbe echipamentele de protecție de câte ori este nevoie
- Să nu permită aparținătorilor intrarea în secție și saloane decât în condițiile stabilite
de normele sanitare și regulamentele de funcționare.

Prevenirea infecțiilor intraspitalicești sau infecțiilor nosocomiale:

Sunt îmbolnăviri de natură infecțioasă, contractate în spital și care apar în timpul spitalizării
sau după externare. Transmiterea infecției de la o persoană la alta este un proces în lanț. Acest
lanț comportă șase verigi. Dacă se reușeste să se rupă acest lanț, boala nu se mai propagă.
Verigile lanțului epidemiologic al infecției:
1. Sursa de infecții: pacientul, personalul medical, alimentele, echipamentul de licru și
lichidele contaminate. Măsuri: izolarea bolbavilor și respectarea circuitelor funcționale
din spital.
2. Poarta de intrare: urina, fecale, sânge, diverse secreții și aerul expirat. Măsuri:
dezinfecția chimică a produselor biologice și incnerarea produselor biologice.
3. Agentul patogen: bacteria, virusuri, paraziți și fungi. Măsuri: identificarea rapidă a
germenilor patogeni și antibioterapie.

43
 4. Căi de transmitere: contactul direct și contactul indireact pron alimente, lichide și aer.
Măsuri: igiena mediului spitalicesc – curățenie, aerisire, dezinfecție, sterilizarea
materialelor medicale, igiena personalului și a echipamentului de protecție.
5. Poarta de intrare: respiratorie, digestivă și cutanată. Măsuri: utilizarea tehnicilor septice,
6. Gazda receptivă: vărste extreme – copii, bătrâni, persoane cu boli cronice, persoane
supuse manevrelor invazive (operații, endoscopie, puncții), persoane subnutrite.
Măsuri: izolarea persoanelor cu rezistență scăzută, călirea organismului, tratarea bolilor
cronice și vaccinarea.

Spălarea mâinilor:
Spălarea mâinilor este cea mai importantă procedură pentru prevenirea infecțiilor
intraspitalicești, pentru că mâna este principala cale de transmitere.
Tipuri de spălare a mâinilor:
- Spălarea igienică de bază
- Spălarea pentru decontaminare
- Spălarea chirurgicală – mai puțin utilizată de asistentă.

Spălarea igienică de bază de face:

- Înainte și după contactul cu un pacient sau obiect cu care se ingrijește pacientul
- Înaintea folositii materialului steril
- Inaintea intervențiilor asupra pacientului
- Supă atingerea unei părți a corpului posibil contaminate cu microbi
- După mânuirea secrețiilor și a excrețiilor pacientului
- După scoaterea mănușilor de lucru
- La sfârsitul programului.
Tehnica: se folosește apă curentă, săpun și periuță. Spălarea durează două minute, se pace
pe toată suprafața mâinilor, inclusiv pe spațiile interdigitale. Uscarea se face cu prosop de unică
folosință.

Spălarea pentru decontaminare se face după îngrijirea pacientului cu boli contagioase și

după activități de curățare a instrumentelor.
Tehnica: se execută spălarea de fond a mâinilor cu apă, săpun, periuță și se ucucă mâinișe
cu un prosop de unică folosință sau cu aer cald. După spălare se aplică de două ori câte 5 ml de
soluție dezinfectantă – alcool, după care nu se mai usucă mâna.
Dezinfecția trebuie făcută atât de personalul medical cât și de vizitatori și pacienți.

3.2. Norme de prevenirea și stingerea incendiilor – P.S.I.

În clădirile pentru sănătate în care sunt spitalizate persoane care nu se pot deplasa singure,
se interzic scări cu rampe curbe sau cu trepte balansate, iar scări deschise se admit doar între două
niveluri succesive.
Gabaritele minime libere ale căilor de evacuare – în cazul în care există pacienți imobilizați
vor fi de minim 2,20 m.
Pentru căile de evacuare a bolnavilor care se pot deplasa singuri se respectă condițiile
generale.
Clădirile pentru sănptate cu locuri de spitalizare vor avea asigurate condiții de acces ale
autospecialelor cel puțin la două fațade.
44
 Măsuri de prevenire a incendiilor cauzate de exploatarea instalațiilor electrice:
Proiectarea, execuția și montarea oricăror elemente componente ale instalației electrice
trebuie efectuată în strictă conformitate cu normele și normativele tehnice în vigoare. Execuția
lucrărilor de montare, întreținere și reparații se va face doar de către personal calificat sau
autorizat.
Îmbinarea conductorilor electrici trebuie să se facă prin cleme de legătură, lipire sau sudare,
după care locurile de îmbinare se izolează corespunzător.
Se face verificarea permanentă a contactelor, întrerupătoarelor, prizelor, dozelor și
înlăturarea celor defecte sau incomplete.
Măsurile de prevenire a incendiilor cauzate de expoatarea instalațiilor electrice implică:
- Evitarea supraîncălzirii instalațiilor electrice prin conectarea de consumatori peste
puterea proiectată
- Interzicerea montării cablurilor, tablourilor electrice direct pe elemente de costrucție
din materiale combustibile
- Prevederea de carcase de protecție etanșate corespunzător și menținute închise pentru
tablourile de distribuție, relee, contactoare
- Protejarea corpurilor de iluminat cu bec incandescent cu globuri de protecție
- Interzicerea improvizațiilor la instalațiile electrice de încălzire, ventilație și
climatizare sau a funcționării cu defecțiuni a acestora.

Măsuri de prevenire a incendiilor cauzate de exploatarea instalțiilor de gaze și incălzire:

- Verificarea periodică a etanșeității instalației de gaz pentru depistarea scurgerilor
- Utilizarea conductelor și furtunelor certificate pentru alimentarea consumatorilor
- Se interzice folosirea sobelor și a altor mijloace de încălzire defecte, supraalimentate
cu combustibili sau nesupravegheate, precum și aprinderea focului utilizându-se
lichide inflamabile
- Utilizarea doar a aparatelor electrocasnice și de încălzit certificare și verificate
- Golurile practicate în pereți pentru trecerea conductelor se vor etanșa corespunzător
în vederea limitării propagării incendiilor
- Produsele, materialele și substanțele combustibile se aplasează la distanțe de
siguranță față de sursele de căldură ori se protejează astfel încât să nu fie posibilă
aprinderea lor.

Măsuri și reguli generale privind apărarea împotriva incendiilor în spitale:

- Echiparea spațiilor cu mijloace adecvate de primă intervenție – stingătoare adecvate
spațiului de lucru, hidranți interior, hifranți exteriori
- Verificarea periodică a acestor mijloace
- Păstrarea căilor de evacuare libere, evitându-se depozitarea de materiale sau
amnajarea de spații prin care se reduce gabaritul căii de evacuare
- Marcarea corespunzătoare a căilor de evacuare cu indicatoare standardizate astfel
încât traseele acestora să fie recunoscute cu ușurință de către toți utilizatorii
- Deschiderea ușilor de pre traseul evacuării, de regulă trebuie să se facă în sensul
deplasării oamenilor spre exterior
- Asigurarea iluminatului de siguranță alimentat din surse corespunzătoare
- Dotarea spațiilor cu sisteme de detectare și semnalizare a incendiilor
- Echiparea construcțiilor cu sisteme de alarmare în caz de incendiu prevăzute cu buton
de declanșare pe fiecare nivel
45
 - Asigurarea accesului autospecialelor de intervenție la cel puțin două fațade ale
clădirilor.

Măsuri și reguli privind evacuarea bolnavilor din spitale:

Evacuarea bolnavilor trebuie să se desfășoare conform planului de evacuare care trebuie
cunoscut și aplicat de către întreg personalul spitalului. Pentru bolnavii netransportabili se vor lua
toate măsurile care se impun pentru a asigura la nevoie salvarea acestora fără pericol.

Cadrele medicale din spital au următoarele obligații în domeniul situațiilor de urgență:

- Să respecte regulile și măsurile de apărare împotriva incendiilor aduse la cunoștință
de conducerea unității
- Să utilizeze substanșeșe periculoase, instalțiile, aparatura și echipamentele potrivit
instrucțiunilor tehnice și proprii
- Să nu efectueze manevre nepermise sau modificări neautorizate la sistemele și
instalațiile de apărare a incendiilor
- Să comunice imediat orice încălcare a normelor proprii de apărare împotriva
incendiilor sau orice defecțiune sesizată la instalțiile de apărare împotriva incendiilor
- Să acționeze conform procedurilor stabilite la locul de muncă la aparișia oricărui
pericol iminent de incendiu sau altă situație de urgență
- Să cunoască și să respecte prevederile instrucțiunilor proprii, specifice locului de
muncă, cunoașterea utilizării corecte a mijloacelor de primă intervenție în caz de
incendiu, precum și modul de utilizare a instalțiilor de prevenire a incendiilor
prezente în secție
- Să participe la instructaj și acțiuni instructiv-educative referitoare la situațiile de
urgență, precum și la exercițiile și aplicațiile practive de evaluare și stingere a
incendiilor, cutremure, inundații sau accidente chimice
- Să sesizeze imediat șefii asupra apariției unpr pericole, a unor cauze sau împrejurăr
de natură să provoace incendii
- Să nu intervină sub niciun motiv la instalațiile, aparatele sau tablourile electrice iar
orice defecșiune să fie anunțatp imediat sefului
- Să nu folosească pentru iluminare foc deschis în spațiile de depozitare sau în orice alt
loc în care este interzisă utilizarea focului deschis
- Anunță imediat începuturile de incendiu și execută operațiunile de primă intervenție
prin utilizarea tuturor mijloacelor de intervenție aflate în dotare, participă la
operațiunile de stingere și înlăturare a urmărilor incendiului, folosește nemijlocit
aparate de protecție a salariatilor (aparate de respirașie, măști de gaze)
- Să nu blocheze culuarele și căile de acces cu obiecte ce ar împiedica intervenția
pentru stingerea incendiului și evacuarea persoanelor sau bunurilor
- Să țină în stare de bună funcționare echipamentele și instalațiile tehice cât și
instalațiile, dispozitivele și mijloacele de prevenire și stingere a incendiilor aflate în
dotarea secției
- Să nu fumeze sau să introducă: țigări, brichete, chibrituri și materiale inflamabile.
Personalul angajat răspunde de respectarea ordinii și disciplinei în muncă, de aplicarea
tuturor măsurilor prevăzute sau ordonate, cu scopul de a preîntâmpina și înlătura orice situașie
care ar pune în primejdie viața și sănătatea oamenilor.
Pentru fiecare încăpere în parte trebuie stabilite traseele de evacuare, locul unde vor fi
adăpostiți bolnavii și mijloacele cu care sunt evacuați cei care nu se pot deplasa singuri.
46
 Evacuarea persoanelor din spitalele neuropsihice, precum și a celor de pediatrie se va face în
conformitate cu condițiile specifice. După evacuare se impune un control atent al tututor
înăperilor, în special la spitalele de copii și la cele de neuropsihiatrie.

47
 CAPITOLUL IV
ÎNGRIJIRI SPECIFICE

Cazul 1 – plan de îngrijire

Dl. A.D. în vârstă de 29 de ani, 70 kg, locuieşte în Reșița. Se prezintă la UPU a Spitalului
Județean Reșița la data de 05.08.2019, acuzând tuse neproductivă, dispnee la efort, febra. În urma
efectuării examenului clinic general de către medicul de gardă și în urma rezultatelor
investigațiilor paraclinice se suspectează pneumonie cu Pneumocistys Carinii.
Motivele internării: Pacientul acuză de aproximativ trei zile tuse neproductivă, dispnee,
febra 380C, oboseală, vărsături, transpiraţii. S-a recomandat internarea în spital de la date de
05.08.2019 pana la data de 11.08.2019.
Antecedente personale: tuse convulsivă, rujeolă
Antecedente heredocolaterale: mama – hipertensiune arterială, tata – ciroză hepatică
Examenele de laborator:
Radiografie pulmonară – imagini reticulonodulare bilaterale
Hemoleucogramă – eozinofilie = 20/mm3

48
 Plan de îngrijire: Cazul 1

A.D. 29 de ani

Diagnostic: pneumonie interstițială cu Pneumocistys Carinii

Nevoia Diagnostic de Obiective Intervenții Evaluare

deficitară îngrijire
Proprii Delegate

Nevoia de a Dispnee la efort; Ameliorarea Asigurarea Administrarea În urma tratamentului instituit

respira și a avea o Tuse dispneei în 24 h; condițiilor de medicației pacientul are o stare generala
bună circulație neproductivă; Ameliorarea tusei mediu; prescrise: mai bună dupa 24 h: dispnee
Tahipnee; în 24 h; Umidifierea aerului Biseptol 2-0-2 (10 usor ameliorată, tuse usor
Tahicardie Frecvența din salon; zile) - tb. per os ameliorată, frecvența
TA=110/70 respirației să fie Exerciții Algocalmin + vit. respirației usor ameliorata – 20
mmHg în limite normale respiratorii C + vit. B6 – i.v. respirații /minut; pulsul usor
P=98b/min în 48 h; ameliorat - 95 batai /minut
Pulsul să fie în
limite normale în
48 h
Nevoia de a Hipertermie Diminuarea Măsurarea Administrare În urma tratamentului
păstra temperaturii cu temperaturii; medicația temperatura a scăzut cu 2OC în
temperatura 2OC în decurs de Asigurarea antipiretică: 10 h
corpului în limite 12 h condițiilor de Algocalmin + vit.
normale mediu; C + vit. B6 – i.v.
Hidratarea
pacientului;
Raportul ingesta-
excreta;
Aplicații reci pe
frunte, axilar sau
inghinal
Nevoia de a fi Deficit de Pacientul să aibă Baie pe regiuni la Pacientul are tegumentele

49
curat, îngrijit, de autoîngrijire tegumentele patul bolnavului; curate și uscate
a a proteja uscate și curate Schimbarea
mucoasele și lenjeriei de corp și
tegumentele de pat
Nevoia de a Deficit de somn; Pacientul să se Asigurarea Pacientul doarme mai bine
dormi, de a se poata odihni, sa condițiilor de
odihni poata dormi; mediu
Nevoia de a evita Anxietate Combaterea Linistirea Pacientul este mai putin anxios
pericolele anxietății pacientului prin
înlăturarea
factorilor de stres
(lumină puternică,
gălăgie);
Explicarea bolii,
tratamentului și a
rezultatelor
așteptate
Nevoia de a Pacient receptiv Exprimare ușoară, comunică
comunica bine și colaborează cu echipa
de îngrijire
Nevoia de a Pacient credincios Participă fecvent la slujbele
practica religia religioase
Nevoia de a se Dorește să se realizeze
realiza profesional
Nevoia de a Pacient receptiv Explicarea bolii, Pacientul este receptiv la tot ce
învăța tratamentului și a este nou
rezultatelor
așteptate
Nevoia de a se Pacientul desfășoară activități
recerea recreative
Recomandări:
- concediu medical 7 zile la externare
- control periodic prin medicul de familie

50
Cazul 2 – plan de îngrijire

Dl. B.I. în vârstă de 35 de ani, 65 kg, locuieşte în Reșița. Se prezintă la UPU a Spitalului
Județean Reșița la data de 08.05.2019, acuzând tuse, dispnee la efort, stare subfebrilă, dureri
toracice. În urma efectuării examenului clinic general de către medicul de gardă și în urma
rezultatelor investigațiilor paraclinice se suspectează pneumonie cu Pneumocistys carinii.
Motivele internării: dispnee, dureri toracice, tuse, stare subfebrilă T=37,50C. S-a
recomandat internarea în spital de la date de 08.05.2019 pana la data de 14.05.2019.
Antecedente personale: angine streptococice repetate
Antecedente herdrocolaterale: mama – diabet zaharat, tata – hipertensiune arterială
Examenele de laborator:
Radiografie pulmonară – opacitate omogenă perihilară care atinge vârfurile și mijlocul
cămpurilor pulmonare bilaterale
Hemoleucogramă – limfocitopenie, 190 µL,
Anemie moderată: hemoglobină – 9 mg%, hematocrit – 25 mg%

51
 Plan de îngrijire: Cazul 2

B.I. 35 de ani

Diagnostic: pneumonie interstițială cu Pneumocistys Carinii

Nevoia deficitară Diagnostic de Obiective Intervenții Evaluare

îngrijire
Proprii Delegate

Nevoia de a respira Dispnee la efort; Ameliorarea dispneei Asigurarea Administrarea În urma tratamentului
și a avea o bună Tuse în 24 h; condițiilor de medicației prescrise: instituit pacientul are o
circulație neproductivă; Ameliorarea tusei în mediu; Fansidal – 1 tb/zi per stare generala mai bună
Tahipnee; 24 h; Umidifierea os (10 zile) dupa 24 h: dispnee usor
Tahicardie; Frecvența respirației aerului din salon; Algocalmin 1 f/zi i.m ameliorată, tuse ușor
Saturație de O2 să fie în limite Exerciții Meloxicam 1 f/zi i.m ameliorată, frecvența
scazută normale în 48 h; respiratorii Ambroxol 1-1-1 – tb respirației ușor
Junghi toracic Pulsul să fie în limite per os ameliorata – 20
TA=120/70 normale în 48 h; Omez 20 mg – înainte respirații /minut; pulsul
mmHg Creșterea saturației de de masă ușor ameliorat - 90
O2; batai /minut;
Ameliorarea turerii SpO2 ușor ameliorată –
toracice 90%
Nevoia de a păstra Stare subfebrilă Diminuarea Măsurarea Administrare În urma tratamentului
temperatura temperaturii cu 1OC în temperaturii; medicația antipiretică: temperatura a scăzut cu
corpului în limite decurs de 5 h Asigurarea Algocalmin 1 f/zi i.m 1OC în 3 h
normale condițiilor de
mediu;
Hidratarea
pacientului;
Raportul ingesta-
excreta;
Nevoia de a fi Deficit de Pacientul să aibă Baie pe regiuni la Pacientul are
curat, îngrijit, de a autoîngrijire tegumentele uscate și patul bolnavului; tegumentele curate și

52
a proteja curate Schimbarea uscate
mucoasele și lenjeriei de corp
tegumentele și de pat
Nevoia de a dormi, Deficit de somn Pacientul să se poata Asigurarea Pacientul doarme mai
de a se odihni odihni, sa poata condițiilor de bine;
dormi; mediu; Tratamentul atipiretic
Gasirea unei cu Algocalmin ajută si
poziții antalgice la ameliorarea durerii
toracice
Nevoia de a evita Anxietate Combaterea anxietății Linistirea Pacientul este mai putin
pericolele pacientului prin anxios
înlăturarea
factorilor de stres
(lumină puternică,
gălăgie);
Nevoia de a Pacient receptiv Exprimare ușoară,
comunica comunică bine cu
echipa de îngrijire
Nevoia de a Pacient credincios Participă uneori la
practica religia slujbele religioase
Nevoia de a se Dorește să se realizeze
realiza profesional
Nevoia de a învăța Pacient receptiv Explicarea bolii, Pacientul este receptiv
tratamentului și a la tot ce este nou
rezultatelor
așteptate
Nevoia de a se Pacientul desfășoară
recerea activități recreative
Recomandări:
- concediu medical 10 zile la externare
- control radiologic prin medicul de famile

53
Cazul 3 – plan de îngrijire

Dna. C.P. în vârstă de 40 de ani, 63 kg, locuieşte în Reșița. Se prezintă la medicul de

familie la data de 12.06.2019, acuzând tuse neproductivă, tahipnee, febra, junghi toracic, scădere
ponderală. În urma efectuării examenului clinic general de către medicul de gardă și în urma
rezultatelor investigațiilor paraclinice se suspectează pneumonie cu Pneumocistys Carinii.
Medicul de familie îndrumă pacienta către UPU.
Motivele internării:
Tehipnee – 30 resp/min, cianoză periorală, febră 38,5oC, stare generală alterată, junghi
toracic, inapetență, scădere ponderală. S-a recomandat internarea în spital de la date de
12.06.2019 pana la data de 18.06.2019.
Antecedente personale: în urmă cu 2 ani operata de neoplasm de col uterin, tratament cu
citostatice.
Antecedente heredocolaterale: fară importanță
Examenele de laborator:
Radiografie pulmonară – opacități nodulare cu contur șters neregulat, localizate difuz
Hemoleucogramă – limfocitopenie, 170 µL

54
 Plan de îngrijire: Cazul 3

C.P. 40 de ani

Diagnostic: pneumonie interstițială cu Pneumocistys Carinii

Nevoia deficitară Diagnostic de Obiective Intervenții Evaluare

îngrijire
Proprii Delegate

Nevoia de a respira Dispnee la Ameliorarea Asigurarea condițiilor de Administrarea În urma tratamentului

și a avea o bună efort; dispneei în 24 mediu; medicației instituit pacientul are o
circulație Tuse h; Umidifierea aerului din prescrise: stare generala mai bună
neproductivă; Ameliorarea salon; Lomidine – i.v. 4 dupa 24 h: dispnee usor
Tahipnee; tusei în 24 h; Exerciții respiratorii mg/kg corp doză ameliorată, tuse ușor
Tahicardie; Frecvența unică (5 zile) + 3 ameliorată, frecvența
Junghi toracic respirației să mg/kg corp (5 zile) respirației ușor ameliorata
fie în limite Nurofen 1-0-1 per – 20 respirații /minut;
normale în 48 os pulsul ușor ameliorat - 90
h; Oxigenoterapie batai /minut
Pulsul să fie în
limite normale
în 48 h;
Ameliorarea
turerii toracice
Nevoia de a păstra Febră Diminuarea Măsurarea temperaturii; Administrare În urma tratamentului
temperatura corpului moderată temperaturii cu Asigurarea condițiilor de medicația temperatura a scăzut cu
în limite normale 2OC în decurs mediu; antipiretică: 2OC în 8 h
de 10 h Hidratarea pacientului; Algocalmin 3
Raportul ingesta-excreta; fiole/zi;
Aplicații reci pe frunte,
axilar sau inghinal

55
Nevoia de a bea și a Scădere Pacientul să se Asigurarea alimentației În urma regimului
mânca ponderală alimenteze care să cuprindă: supe alimentar instituit
corespunzător calde, sucuri de fructe, pacientul recuperează 1 kg
și să legume și fructe. Mesele din deficitul ponderal
recupereze să fie mici cantitativ și
scăderea dese, la 2-3 ore constând
ponderală din lapte, sucuri de fructe,
bulion de legume, brânză
de vaci, lichide reci, ușor
acidifiate
Nevoia de a fi curat, Deficit de Pacientul să Baie pe regiuni la patul Pacientul are tegumentele
îngrijit, de a a autoîngrijire aibă bolnavului; curate și uscate
proteja mucoasele și tegumentele Schimbarea lenjeriei de
tegumentele uscate și curate corp și de pat
Nevoia de a dormi, Deficit de Pacientul să se Asigurarea condițiilor de Pacientul doarme mai
de a se odihni somn poata odihni, mediu; bine;
sa poata dormi Gasirea unei poziții Tratamentul atipiretic cu
antalgice Algocalmin ajută si la
ameliorarea durerii
toracice
Nevoia de a evita Anxietate Combaterea Linistirea pacientului prin Pacientul este mai putin
pericolele anxietății înlăturarea factorilor de anxios
stres (lumină puternică,
gălăgie);
Explicarea bolii,
tratamentului și a
rezultatelor așteptate
Nevoia de a Pacienta Exprimare ușoară,
comunica receptivă comunică bine și
colaborează cu echipa de
îngrijire
Nevoia de a practica Pacienta Participă fecvent la
religia credincioasă slujbele religioase

56
Nevoia de a se Pacientă realizată
realiza profesional
Nevoia de a învăța Pacientă Pacientul este receptiv la
receptivă tot ce este nou
Nevoia de a se Pacientul desfășoară
recerea activități recreative
Recomandări:
- concediu medical 10 zile la externare
- administrare de gamaglobuline
- control radiologic prin medicul de famile
- control oncologic periodic

57
 CONCLUZII

În lucrarea de licență ”Îngrijirea pacientului cu penumonie cu Pneumocystis Carinii” am

prezentat trei cazuri și am constatat multe asemănări din punct de vedere al motivelor internării.
Pacientul A.D. în vârstă de 29 ani, s-a prezentat la UPU SJ Reșița pebtru următoarele
simptome: febră, dispnee, vărsături.
Pacientul B.I., în vârstă de 35 ani, s-a prezentat la UPU SJ Reșița pentru următoarele
simptome: dispnee, dureri toracice, stare subfebrilă.
Pacienta C.P. , în vârstă de 40 ani, s-a prezentat la medicul de familie care i-a recomandat
internarea într-o secție de interne pentru următoarele simptome: tuse neproductivă, dispnee de
efort, febră, junghi toracic, scădere ponderală.
Obiectivele permanente de îngrijire pentru cei trei pacienti:
1. Condițiile de mediu și microclimat corespunzătoare;
2. Asigurarea condițiile de mediu adecvate: temperatură, luminozitate, curenți de aer,
absența zgomotelor deranjante și a surselor locale de infecție;
3. Asigurarea unui climat corespunzător în vederea relaxării și odihnei pacientului;
4. Separarea persoanelor cu risc (imunitate compromisă);
5. Evitarea spitalizării prelungite, dezinfecția corectă a încăperii și mobilierului;
6. Supravegherea atentă și permanentă a funcțiilor vitate și notatea lor în fișa de
observație;
7. Investigații paraclinice;
8. Tratament;
9. Alimentație și hidratare coprespunzătoare;
10. Îngrijirea și igiena personală generală;
11. Reechilibrarea hidroelectrolitică și a greutății pacienților prin colectarea și
monitorizarea bilanțului ingesta-excreta;
12. Calcularea ratei calorice pe 24 ore în funcție de vârsta, sexul și activitatea fiecărui
pacient;
13. Observarea, notarea și semnalarea către medicul curant a oricărei modificări survenite
în starea pacienților pe toată durata internării;
14. Pregătirea pacientului în vederea recoltării de probe patologice în vederea explorărilor
medicale;
15. Transportul probelor patologice și biologice în condiții optime, sdică cu respectarea
tuturor normelor medicale și de protecție a muncii, către laborator;
16. Urmărirea primirii rezultatelor, notarea acestora în fisa de observație și semnalarea
către medicul curant al acestora, prezentând în același timp date referitoare la starea
pacienților corelată cu perioada în care s-au efectuat respectivele investigații;
17. Administrarea corespunzătoare a tratamentelor prescrise de medic;
18. Observarea notarea și semnalarea către medicul curant a reacțiilor pacientului la
tratamentul administrat;
19. Explorarea nivelului de cumoștințe medicale referitoare la afețiune pe care pacienții le
au;
20. Menținerea legăturii cu aparținătorii, educarea acestora în legătură cu dieta și
încurajarea acestora în vederea unei comunicări deschise și sincere referitoare la date
despre boală;
21. Respectarea măsurilor de de combatere a răspândirii a infecțiilor nosocomiale;
22. Control oncologic periodic.
58
 BIBLIOGRAFIE

1. Victor Papilian, Anatomia omului – vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, 1979

2. Dr. Const. I. Negoiță, Clinica medicală – vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, 1991
3. Acad. Prof. Dr. I. Bruchner, Medicină internă – vol. II, Editura medicală, 1980
4. Lucretia Titirca, Îngrijiri speciale acordate pacienţilor de către aistenţii medicali – Manual
pentru colegiile şi şcolile postliceale sanitare, Editura Viaţa Medicală Româneasca, 2006
5. Corneliu Borundel, Manual de medicină interna pentru cadre medii, Editura All, 1994
6. Prof. Dr. Radu Păun, Tratat de medicină internă – vol. I, Editura Didactică și Pedagogică,
1989
7. Prof. Dr. M. Geormaneanu, Pediatrie, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

59
 Planșa 1 – Aparatul respirator

(sursa: http://anatomia-omului-2012.blogspot.com/p/sistemul-respirator.html)