TEMA proiectului:

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU
PIELONEFRITĂ ACUTĂ

2021
 CUPRINS

Pag.
ARGUMENT 4
CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE BOALĂ 5
1.1.Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie a aparatului urinar 5
1.1.1.Anatomia și fiziologia rinichilor 5
1.2.Prezentarea teoretică a bolii 13
1.2.1.Definiție 13
1.2.2.Etipatogenie 14
1.2.2.1.Etiologie 14
1.2.2.2.Patogenie 15
1.2.3.Diagnostic clinic 15
1.2.4.Diagnostic paraclinic 15
1.2.5.Diagnostic pozitiv 16
1.2.6.Diagnostic diferențial 16
1.2.7.Evoluție. Prognostic 17
1.2.8.Tratament 17
1.2.8.1.Tratament profilactic al pielonefritei acute 17
1.2.8.2.Tratament curativ al pielonefritei acute 17
CAPITOLUL II. ÎNGRIJIRI GENERALE 19
2.1.Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative 19
2.2.Alimentația bolnavului 21
2.3.Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului 21
2.3.1.Administrarea medicamentelor 21
2.3.2.Hidratarea organismului 23
2.4.Recoltarea produselor biologice și patologice 27
2.5.Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune 30
2.6.Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii 34
2.7.Educația pentru sănătate. Profilaxia bolii 37
CAPITOLUL III. NORME DE PROTECȚIA MUNCII ȘI P.S.I. ÎN 38
SECȚIA DE UROLOGIE
CAPITOLUL IV. ÎNGRIJIRI SPECIFICE 43
Cazul 1 – Plan de îngrijire 43
Cazul 2 – Plan de îngrijire 47
Cazul 3 – Plan de îngrijire 51
CONCUZII 55
BIBLIOGRAFIE 57
 ARGUMENT

Am decis să aprofundez cunoștințele privind Pielonefrita acută deoarece este una

dintre cele mai răspândite afecțiuni renale, care se află pe locul II între bolile care duc la
insuficiența renală.

Pielonefrita acută este o nefropatie în focar, de natură microbiană, care interesează la

început structurile pielo-caliceale și țesutul interstițial și secundar, tubii, vasele renale și
glomerulii.

Pielonefrita acută este considerată cea mai frecventă boală renală, ca frecvență
oscilează între 3-26 %.

În 80 % din cazuri, Pielonefrita acută are o evoluție spontană sau prin tratament spre
vindecare după 5-14 zile. Evoluția pielonefritei acute este extrem de variată în funcție de
virulența microbilor, asocierea complicațiilor, frecvența puseurilor de acutizare, prezența
factorilor favorizanți, instalarea insuficienței renale cronice.

Pentru a alina starea psihică, mentală și puterea fizică care de obicei părăsea vertiginos
pacienții în momentele de suferință, asistenta medicală trebuie să întrunească mari calități
umane și morale, o deplină disponibilitate afectivă, dar și o bună și continuă pregătire
profesională.

Respectând și iubind oamenii, prin activitatea noastră, ne respectăm pe noi și profesia

nobilă pe care am ales-o.

4
 CAP. I. DATE GENERALE DESPRE PIELONEFRITA
ACUTĂ

1.1 Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie a aparatului urinar

1.1.1. Anatomia și fiziologia aparatului urinar

Cea mai mare parte a produșilor de excreție se elimină din organism printr-un
ansamblu de organe, care formează aparatul urinar sau aparatul excretor.
Aparatul urinar este alcătuit din rinichi și căi excretoare sau urinare.

RINICHIUL

Rinichiul este un organ glandular pereche (drept și stâng), care constituie partea
esențială a aparatului urinar.
Rinichiul are o dublă origine: partea secretoare, reprezentată prin substanța corticală,
provine din mezoderm, iar căile urinare, din epiteliul celomic primitiv (mugurele uretral).
Așezare. Rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală, retroperitoneal, în regiunea
lombară, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, la nivelul vertebrelor T11, T12, L1, L2 și L3 .
Ei nu se află la aceeași înălțime, rinichiul drept fiind ceva mai jos decât cel stâng. Locul pe
care-l ocupă poartă numele de lojă renală.
Raporturi. Cei doi rinichi se află prin fața lor posterioară în raport cu peretele
posterior al trunchiului la nivelul coastei a XII-a.
Raporturile feței anterioare sunt diferite pentru cei doi rinichi.
Astfel, rinichiul stâng vine în raport cu mezocolonultransvers, cu splina, pancreasul și
stomacul, iar în partea inferioară cu colonul descendent și ansele intestinale, de care este
separat prin peritoneul parietal. Fața anterioară a rinichiului drept este în raport cu ficatul,
flexura colică dreaptă, colonul ascendent și cu duodenul.
La extremitatea superioară, rinichii sunt în raport cu glandele suprarenale.
Mijloace de fixare. Rinichii sunt fixați într-un înveliș conjunctiv fibros, numit fascia
renală; între fascie și rinichi se află o cantitate variabilă de țesut gras, grăsimea perirenală. De
asemenea, la fixarea lor mai contribuie pediculul renal (vasele sanguine, nervii și limfaticele
renale) și presa abdominală.
Configurația externă. Rinichiul are o formă caracteristică de boabă de fasole.
Lungimea sa este de 10-12 cm, lățimea de 5-6 cm și grosimea de 3-4 cm. Are o greutate de
120-200 g și culoarea brună-roșcată.
Prezintă două fețe (posterioară și anterioară), doi poli (superior și inferior) și două
margini (laterală, convexă și medială, concavă).
Pe marginea medială, ceva mai aproape de polul superior, se află o incizură mai
profundă, hilul rinichiului. Prin hil pătrund artera renală și nervii și ies vena renală și
porțiunea extrarenală a bazinetului.

5
 Fig. 1. Rinichiul (sursa: https://eurodializa.eu)

STRUCURA RINICHIULUI
Dacă facem o secțiune longitudinală printr-un rinichi, constatăm că este alcătuit dintr-
o capsulă fibroasă și din parenchimul renal.
1. Capsula fibroasă formează învelișul extern al rinichiului. Ea este alcătuită din două
straturi:
- un strat intern format din fibre elastice și fibre musculare netede care au o
dispoziție discontinuă;
- un strat extern format din fibre colagene și elastice.
Capsula fibroasă pătrunde prin hil și căptușește sinusul renal.
2. Parenchimul renal sau substanța proprie constituie partea esențială a rinichiului.
Privită de la interior spre exterior, ea este formată din două zone: una medulară și alta
corticală.
a) Zona medulară sau zona tubulară are o culoare roșie și este împărțită într-un număr de
8-15 arii triunghiulare (pe secțiune), care corespund unor formațiuni, piramidele renale sau
Malpighi. Acestea sunt orientate cu baza spre exterior (zona corticală) și cu vârful spre
bazinet. Piramidele Malpighi pot fi simple sau compuse. O piramidă compusă este formată
din 2-3 piramide simple, care se termină într-un vârf comun.
Vârful fiecărei piramide, numit papilă, prezintă un număr variabil (15-20) de orificii,
prin care urina se scurge în calicele renale mici. Numărul calicelor corespunde numărului
piramidelor.
Piramidele Malpighi prezintă niște striații longitudinale, fine, care reprezintă canalele
renale drepte, numite și tuburile urinifere Bellini.
Fiecare tub Bellini își are orificiul de scurgere în papilă. Între piramidele Malpighi se
găsesc fâșii de substanță renală provenite din zona corticală, numite columnele renale sau
coloanele Bertin.
b) Zona corticală se află către exterior, este de culoare brun-gălbuie și are un aspect
glanular. Ea pătrunde în zona medulară printre piramide, alcătuind, după cum s-a arătat,
coloanele Bertin.
Stratul de substanță corticală aflat imediat sub capsula fibroasă poartă numele de
cortex corticis.

6
 Deasupra și în continuarea piramidelor Malpighi, până la cortex corticis, sunt niște
formațiuni mici triunghiulare (400-500 pentru fiecare piramidă Malpighi), așezate cu vârful
către capsula fibroasă și baza către piramidele Malpighi, care alcătuiesc piramidele Ferrein;
acestea sunt de origină medulară, de unde se mai numesc și striații medulare.
Substanța corticală aflată între piramidele Ferrein alcătuiește așa-numitul labirint
cortical, care este constituit din vase, corpusculi Malpighi și tubi contorți cu direcții variate.
Ca și ficatul, rinichiul este format din lobi, segmente și lobuli, iar ca element
caracteristic prezintă nefronul.
Un lob renal corespunde unei piramide Malpighi cu toate formațiunile morfologice
care se află deasupra ei (piramidele Ferrein, labirintele), până la capsula fibroasă, precum și
substanța care le flanchează. Numărul lobilor corespunde, deci, numărului piramidelor.
La rândul său, lobul renal se împarte în unități mai mici numite lobuli renali.
Un lob renal corespunde unei piramide Ferrein și labirintelor corticale care îl
flanchează.
Lobii și lobulii renali au ca element de bază nefronul.

NEFRONUL

Nefronul este unitatea morfologică și fiziologică a rinichiului.

Nefronul este alcătuit din: glomerul și tubul urinifer.
a) Glomerulul este reprezentat printr-un ghem de capilare sanguine arteriale, provenite
dintr-o arteriolă aferentă detașată de pe artera interlobulară. Originea sa se va vedea la
„Vascularizația rinichiului „.
b) Tubul urinifer este alcătuit din patru segmente: capsula Bowman, tubul contort
proximal (de ordinul I), ansa Henle și tubul contort distal (de ordinul al II-lea).
Capsula Bowman are aspectul unei cupe, în care se află cuprins glomerulul. Capsula
Bowman și glomerulul alcătuiesc împreună corpusculul Malpighi. Capsula se continuă cu un
tub sinuos, tubul contort proximal sau tubul contort de ordinul I. La rândul său, tubul contort
proximal se continuă cu un tub în formă de „U”, ansa Henle; ea este formata dintr-o ramură
descendentă, foarte subțire ce pătrunde în zona medulară, și dintr-o ramură ascendentă, mai
groasă, care, ajungând din nou în zona corticală, se continua cu un tub sinuos, tubul contort
distal sau tubul contort de ordinul al II-lea.
Tubul urinifer, prin tubul contort distal, se deschide într-un tub colector, tubul Bellini,
care, pătrunzând în medulară, constituie, împreună cu alte tuburi Bellini, piramidele Malpighi.
Peretele tubului urinifer este format dintr-un epiteliu unistratificatașezat pe o
membrană bazală. La nivelul capsulei Bowman aceste formațiuni (epiteliul și membrana
bazală) alcătuiesc două foițe: una parietală, care formează peretele capsulei și alta viscerală –
în continuarea ei – care aderă intim la pereții anselor glomerulului.
Între foița parietală și cea viscerală se formează un spațiu – cavitatea capsulară, care se
prelungește cu lumenul tubului contort proximal.
La nivelul tubului contort proximal și al ansei Henle celulele epiteliului sunt mai mari,
mai puțin turtite și cu aspect granulos.
Cea mai mare parte a nefronului se află în zona corticală; numai ansa Henle este
cuprinsă în zona medulară. În fiecare rinichi se găsesc aproximativ un milion de nefroni.

7
 Fig. 2. Nefronul (sursa: https://ro.pinterest.com)

VASCULARIZAȚIA RINICHIULUI
Arterele. Rinichiul primește sânge funcțional și nutritiv, prin artera renală, care,
înainte de a pătrunde în hil, se împarte în patru ramuri prepielice și o ramură retropielică (gr.
pyelos = bazin).
În parenchimul renal, cele 5 ramuri ale arterei renale se răspândesc în coloanele
Bertin, alcătuind artere interlobare, care ajung până la limita dintre zona medulară și zona
corticală. Aici, ele dau naștere, pe deasupra bazelor piramidelor Malpighi, la artere în formă
de arcuri scurte, care nu se anastomozează între ele; sunt deci ramuri terminale. Aceste artere
au fost numite, impropriu, artere în arcadă sau arcuate. Din arterele în arcadă iau naştere
arterele care pătrund în zona corticală printre piramidele Ferrein, numite artere interlobulare,
ale căror terminații ajung până la capsula fibroasă.
Arterele interlobulare dau naştere în jurul lor la ramuri laterale, numite arteriole aferente, care
pătrund în capsulele Bowman prin polul vascular, și ramuri care capilarizează labirintul renal
(arterele Ludwig).
Pătrunzând în cupa capsulei, arteriola aferentă se capilarizează și formează un ghem
de capilare, glomerulul, alcătuit din circa 50 de anse capilare. Ansele nu se anastomozează
între ele, iar fiecare ansă este învelită de foița viscerală a capsulei „ca un deget acoperit de
mănuşă". După un traiect de 0,5 mm, ansele capilare se adună din nou (rețea admirabilă) într-
o arteriolă, arteriola eferentă, mai subțire decât arteriola afe- rentă (fără adventice și cu puține
elemente musculare), care părăsește capsula prin același loc (polul vascular) pe unde a pătruns
arteriola aferentă.
Arteriola eferentă se îndreaptă spre tubii contorți și ansa Henle, unde se capilarizează,
formînd în jurul lor o rețea capilară arteriovenoasă.
Substanța medulară este vascularizată de așa-numitele artere drepte sau „artere în
ploaie“, care sunt de două feluri: artere drepte false (aa. rectaespuriae) și artere drepte
adevărate (aa. rectaeverae).

8
 Arterele drepte false provin din arteriolele eferente ale glomerulului, iar arterele drepte
adevărate provin din arterele în arcadă. Ele pătrund în piramidele Malpighi și irigă tuburile
Bellini până la papile.
Venele. Din rețeaua capilară arteriovenoasă se formează venele sistemul arterial și
dau naştere la vene interlobulare, ce se unește cu altele similare, și formează, la limita dintre
zona corticala şi cea medulară, vene în arcadă sau arciforme, paralele cu arterele în arcadă.
Este de remarcat că, spre deosebire de arterele în arcadă, venele în arcadă se anastomozează.
Tot în vena în arcadă se varsă venele drepte, care vin din piramidele Malpighi.
Din vena în arcadă pornesc vene interlobare care, pătrunzând prin coloanele Bertin,
paralel cu arterele interlobare, merg pe marginile bazinetului, se unesc și formează vena
renală; aceasta părăseşte rinichiul prin hil și se deschide în vena cavă inferioară.
Limfaticele sunt superficiale și profunde. Se adună în mai multe trunchiuri și merg la
ganglionii hilari și la ganglionii lombari. Trebuie reținut că rinichiul are o irigație foarte
puternică, primind 1 200-1 300 ml de sânge/min. , adică aproximativ 1/4 din debitul inimii.
Segmentația rinichiului. Urmărind modul de ramificație și teritoriile pe care artera
renală le vascularizează, se constată o distribuție segmentară a acestora. Fiecare rinichi are
din acest punct de vedere cinci segmente: segmentul polar superior, segmentul prepielic
superior, segmentul prepielic inferior, segmentul polar inferior și segmentul retropielic.
Fiecare segment are un pedicul segmentar.
Inervația rinichiului este dată de fibre simpatice, cu originea în măduva spinării la
nivelul vertebrelor T-L, care ajung la rinichi pe calea nervilor splanhnici și a plexului renal, și
de fibre parasimpatice ale vagului care vin din plexul celiac. Acestea ajung in rinichi
urmărind artera renală.

CĂILE EXCRETOARE

Căile excretoare sau urinare sunt reprezentate prin: calicele renale, pelvisul renal,
ureter, vezica urinară și uretră.
CALICELE RENALE (Calycesronalis)
Calicele renale sunt nişte formațiuni membranoase tubulare, care se află la
deschiderile papilelor renale. Calicele renale sunt de două feluri: calice mici și calice mari.
Calicele mari sunt reprezentate prin unirea a mai multor calice mici, și sunt 2-3 în fiecare
rinichi.
BAZINETUL (Pelvis renalis)
Bazinetul sau pelvisul renal este o cavitate care are o porțiune intrarenală – sinusul
renal – în care se deschid calicele mari, şi o porțiune extrarenală, de la hil până la locul unde
se continuă cu ureterul. Bazinetul este căptuşit cu o tunică mucoasă. Toate elementele care
se găsesc în hil-vena renală, artera renală, porțiunea extrarenală a bazinetului, nervii şi
limfaticele renale - alcătuiesc pediculul renal.
URETERUL (Ureter)
Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, cu un calibru inegal, care face legătura între
bazinet și vezica urinară. Este în raport cu peretele dorsal al abdomenului, la nivelul
apofizelor transverse lombare. Coboară întâi vertical spre unghiul de bifurcație al arterei
iliace comune, și apoi, intrând în micul bazin, se îndreaptă spre vezica urinară, în care se
deschide. Ureterul are deci două porțiuni: una abdominală, de la bazinet până la intrarea în
micul bazin și alta pelviană, de la intrarea în micul bazin pân la vezică.
Deschiderea ureterului în vezică are o dispoziție caracteristică. La locul de joncțiune
cu peretele vezicii, ureterul formează cu acesta un unghi ascuțit și, pătrunzând oblic prin
perete, pe o distanță de 1-2 cm, se deschide printr-un orificiu pe fața internă a vezicii.

9
 Această dispoziție face ca la contracția peretelui vezicii, pentru eliminarea urinii,
capătul ureterului din peretele vezicii să fie comprimat și orificiul lui să se închidă, astfel că
urina din vezică nu se poate întoarce în ureter.
Structura ureterului. Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici: mucoasă,
musculară şi adventice (conjunctivă).
- Tunica mucoasăcăptuşeşte ureterul și este continuarea mucoasei bazinetului. Este
alcătuită dintr-un epiteliu stratificat şi nu are membrană bazală.
- Tunica musculară prezintă în treimea superioară a ureterului, trei pături de fibre
musculare netede: una externă, formată din fibre longitudinale, alta mijlocie formată
din fibre circulare și o a treia, internă, formată tot din fibre longitudinale, în rest are
numai fibre circulare și o pătură longitudinală.
- Adventicea sau conjunctiva este formată din tesut conjunctiv elastic.
Vascularizația. Ureterul este vascularizat de artera renală, artera spermatică internă,
artera vezicală inferioară și de artera hipogastrică. Venele merg spre vena hipogastrică, iar
limfaticele la ganglionii lombari.
Inervația. Ureterul primește o inervație simpatică, prin fibre provenite de la plexul
renal și hipogastric, și o inervație parasimpatică, prin fibre provenite din plexul pelvic.
VEZICA URINARĂ (Vesicaurinaría)
Vezica urinară este un organ cavitar și reprezintă rezervorul in care se stringe urina,
înainte de a fi eliminată.
Aşezare. Este situată în micul bazin, în loja vezicală, și este învelită numai în parte de
peritoneu.
Configurația externă. Are formă ovoidă, cind este plină, și turtită, în formă de cupă,
când este goală.
Vezica urinară este constituită din trei părți: vârful (polul vezical), care este îndreptat
în sus și anterior, corpul, partea cea mai voluminoasă, și fundul, care este partea sa inferioară.
La nivelul corpului deosebim: o față anterioară, o față posterioară și două fețe laterale.
Pe fundul vezicii se deschid orificiile celor două uretere și orificiul intern al uretrei; porțiunea
care corespunde orificiului intern al uretrei se numește colul vezicii.
Mijloace de fixare. Vezica este tinută în poziție morfologică de: ligamentul ombilical
mijlociu, care leagă vârful vezicii de ombilic (acesta reprezintă rămăşița canalului alantoidian
de la embrion), inserția peritoneului şi legăturile pe care le are cu prostata, uretra și ureterele.
La fixare mai contribuie vasele şi nervii.
Raporturi. Fața anterioară vine în raport cu simfiza pubiană; fața posterioară, în
partea de sus, prin intermediul peritoneului, vine în raport cu ansele intestinului subțire și
colonul sigmoid, iar sub peritoneu, la bărbat, cu rectul; la femeie vine în raport cu uterul
(colul și istmul).
Fețele laterale sunt în raport cu muşchii ridicători anali, care determină pereții
musculari ai pelvisului. Fundul vezicii (trigonul) la bărbat este în raport cu canalele
deferente, veziculele seminale și cu baza prostatei de care aderă, iar la femeie vine în raport
cu ligamentele late.
Structura vezicii. Peretele vezicii urinare este contractil şi elastic, ceea ce fi dă
posibilitatea să-şi mărească volumul, care variază între 200 și 400 ml (la femeie volumul
vezicii este mai mare decit la bărbat). Aceste insușiri ale peretelui vezical sînt determinate de
structura acestuia.
Peretele vezicii este format din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară și
seroasă.
- Tunica mucoasă este continuarea mucoasei din uretere și căptuşeşte vezica urinară. Ea
este formată dintr-un epiteliu stratificat, dintr-un corion de natură conjunctiv-elastică
și dintr-un mic număr de glande. Ceea ce caracterizează mucoasa vezicală este faptul

10
 că, la golirea vezicii, formează numeroase încrețituri în toată întinderea ei, în afară de
fund, la nivelul trigonului vezical, unde mucoasa rămâne netedă; aceasta permite
întinderea peretelui vezicii.
- Tunica submucoasă separă tunica musculară de cea mucoasă. Ea uşurează mobilitatea
mucoasei pe musculară.
- Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei pături:
 pătura musculară externă, formată din fibre longitudinale;
 pătura musculară mijlocie, formată din fibre circulare;
 pătura musculară internă, formată tot din fibre longitudinale.
Rolul acestei tunici este de a evacua urina, din care cauză se mai numeşte și muşchiul
detrusor vezical.
Este de reținut că fibrele circulare ale păturii mijlocii formează, la originea ureterei (la
col), un inel muscular, sfincterul vezical sau sfincterul uretral intern, care este involuntar.
- Tunica seroasă este peritoneul, care nu acoperă vezica decât pe fața posterioară, în
rest fiind un strat de țesut conjunctiv lax și adipos - adventice.
Vascularizație. Vezica urinară este vascularizată de ramuri ale arterelor ombilicală,
hipogastrică, hemoroidală, ruşinoasă și obturatoare.
Venele se grupează în plexurile vezicoprostatice, vezicoseminale etc. , care confluează
în vena hipogastrică.
Limfaticele merg spre ganglionii laterovezicalişiprevezicali, iar de la aceștia formează
trunchiuri care sunt tributare ganglionilor hipogastrici, ganglionilor presacrați etc.
Inervație. Vezica are o inervație motorie și o inervație senzitivă. Inervația motorie
este dată de:
- fibrele simpatice, cu originea în coloanele laterale din măduva - lombară (L2-L4);
- fibrele parasimpatice au originea în măduva sacrală (S1-S3) și formează nervii
pelvieni;
- fibrele somatice, cu originea în coarnele anterioare ale măduvei sacrale (S1-S3),
formând nervul ruşinos.
Fibrele simpatice au rolul să inhibe tonusul tunicii musculare și să mărească tonusul
sfincterului intern, rezultatul fiind reținerea urinii în vezică.
Fibrele parasimpatice au rolul să contracte muşchii tunicii musculare și să relaxeze
sfincterul intern; rezultatul este eliminarea urinii din vezică.
Fibrele somatice inervează sfincterul extern vezical, care este voluntar.
Inervația senzitivă este dată numai de fibrele parasimpatice senzitive, care se află în
nervii pelvieni.

FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR

Aparatul urinar arę rol de a elimina din organism, sub formă de soluție, cea mai mare
parte din substanțele care rezultă din dezasimilare. Acest proces prezintă două faze:
a) faza de elaborare a soluției, ce urmează să fie eliminată și care are loc în rinichi,
constituind funcția de excreție a acestuia;
b) faza de transport a acestei soluții de la rinichi la exterior, îndeplinită de căile urinare.

FUNCȚIA RINICHIULUI
Rinichiul este organul care are proprietatea de a filtra din sânge diferite substanțe
minerale și organice, sub formă de soluții care constituie urina.
Prin funcția sa de a forma și elimina urina, precum și prin cea secretorie rinichiul
contribuie la menținerea valorilor constante hidrice ale mediului intern, la menținerea
presiunii osmotice, a concentrației diferiților constituenți chimici și a pH acestui mediu. De

11
asemenea, prin proprietatea sa de a sintetiza și secreta enzima renina, intervine în procesul de
reglare a circulației sanguine, iar prin sinteza şi secreția substanței hormonale, eritropoietina
intervine în eritropoieză.
MECANISMUL FORMĂRII URINII
În decurs de 24 de ore, prin rinichi trec circa 1500 1 sânge, din care se elimină sub
formă de urină 1 500 ml.
Urina se formează în rinichi în tubii uriniferi. Mecanismul de formare se desfășoară în
trei faze, la niveluri diferite ale tubului urinifer:
- faza întâi reprezintă filtrarea glomerulară, care are loc în capsula Bowman;
- faza a doua, reabsorbția tubulară, se produce la nivelul celorlalte segmente ale tubului
urinifer;
- faza a treia reprezintă secreția tubulară.
1. Filtrarea sau mai corect ultrafiltrarea se realizează prin trecerea componentelor
plasmei sanguine în interiorul capsulei Bowman, cu excepția protidelor.
Sângele care ajunge în capilarele glomerurale cu o presiune de aproximativ 75 mm
Hg, adică cu mult mai mare decât în celelalte capilare (40 mm Hg). Această presiune este cu
mult superioară aceleia din cavitatea capsulei (5-10 mm Hg) şi reprezintă forța principală
hidrostatică care determină trecerea plasmei sanguine, fără protide, prin pereții capilarelor și
prin peretele capsulei. Dar presiunea capilară glomerulară nu este singura determinantă a
filtrării. Ea este completată de presiunea osmotică a proteinelor plasmatice și starea
membranei de filtrare. In felul acesta, în interiorul capsulei se formează urina primitivă, care
are aceeași compoziție ca și plasma sângelui, în afară de protide, care, din merului are o cauza
formei complexe (macromoleculare) în care se găsesc în sânge, nu pot să străbată pereții
capilarelor și ai capsulei. Faza de filtrare reprezintă funcția glomerurală.
2. Urina primitivă, o dată formată, trece din capsulă în tubul contort proximal, în ansa
Henle și tubul contort distal. In aceste segmente ale tubului urinifer are loc a doua fază, adică
reabsorbția.
Celulele din pereții acestor segmente ale tubului urinifer prezintă microvilozități, prin
care se reabsorb din urina primitivă anumite substanțe. Astfel are loc o puternică reabsorbție
a apei (98-99%). Pentru a ne da seama de intensitatea reabsorbției, care se face sub controlul
hormonului retrohipofizar numit adiuretină (vasopresină), menționăm că din 183 l urină
primitivă, cât se formează în 24 de ore, se reabsorb 179 1 apă, astfel că în vezica urinară ajung
numai aproximativ 1,4 1 de urină. În afară de apă, glucoza se reabsoarbe în totalitate, iar
unele substanțe minerale, în măsură mai mică. Cercetările recente explică reabsorbția
glucozei, aminoacizilor etc. ca fiind determinată de mecanisme active ce se realizează cu um
mare consum de energie, energie furnizată de ATP. Procesul poartă numele de electroosmoză
şi este un proces selectiv, efectuat prin activitatea celulelor epiteliale tubulare.
Reabsorbția este mai intensă în tubii contorți proximali (ordinul I) (80%), decât în ansa
Henle și în tubii contorți distali (ordinul al II-lea) (20%).
Un rol deosebit în reabsorbție îl joacă CINA (electrolit anorganic).
3. În afară de funcțiile de filtrare şireabsorbție, celulele tubilor uriniferi au proprietatea
de a secreta anumite substanțe, pe care le vară în lumenul acestora; acest proces se numește
secreție tubulară sau renală. Din substanțele secretate de rinichi menționăm: NH3, acidul
hipuric, renina, eritropoietina, H+, K+.
Acestea se amestecă cu filtratul din tubul urinifer, intrând în compozitiaurinii. Prin
reabsorbție și prin secreția renala se formeaza urina finală, care se scurge din tubul urinifer în
tubul colector (Bellini).
De reținut că procesul de reabsorbție este un proces fiziologic activ, adica un proces
determinat de activitatea selectiva a celulelor din tubul.

12
 Acesta se poate deduce din faptul următor: dacă se scot din funcțiune celulele tubilor
uriniferi, se constata că nu are loc reabsorbția și, din această cauză, urina are compoziția
plasmei.
Aşa se explică, de ce, în unele cazuri de lezare a pereților tubilor uriniferi, compoziția
chimică a urinii nu are valoarea normală.
Rezultă că, la nivelul tubilor uriniferi, se filtrează o cantitate foarte mare de lichide.
Aceasta este posibilă datorită unei puternice circulații sanguine prin glomerulii renali. Prin
reglarea conținutului in CINA și apă al sângelui, limfei și umorilor, rinichii asigură constanța
presiunii osmotice a plasmei.
Formarea urinii in tubii uriniferi se numeşte diureză.
Diureza produce la omul sănătos adult, în 24 de ore, o cantitate de urină de
aproximativ 1,5 1, in condițiile unei alimentații normale.
Se constată însă variații ale cantității de urină, care sunt în funcție de starea
organismului, de regimul de muncă, de alimentație și de temperatura mediului înconjurător.
1. De exemplu, în timpul somnului, cantitatea de urină este mai mică decât în stare de
veghe; aceasta se datorează faptului că, majoritatea organelor fiind în stare de repaus,
produşii de dezasimilație sunt mai puțin numeroşi.
2. În timpul unei munci fizice intense, diureza scade, pentru că intensificarea transpirației
elimină o bună parte din substanțele de excreție, pe când în munca intelectuală diureza
creşte.
3. Regimul alimentar influențează puternic diureza. Astfel, printr-un consum mare de
apă, crește foarte mult diureza, pentru că apa care nu este necesară organismului se
4. elimină prin rinichi. O hrană uscată scade diureza. Rația alimentară bogată în
substanțe proteice face să crească cantitatea de urină, pe când o rație alimentară săracă
în pro- teine scade diureza.
5. Temperatura mediului înconjurător are, de asemenea, influență asupra diurezei. O
temperatură scăzută mărește diureza și invers. Creșterea cantității de urină se numește
poliurie; scăderea cantității de urină se numește oligurie, iar încetarea secreției poartă
denumirea de anurie.
Variațiile cantității de urină sunt însoțite de o variație a densității. Când diureza este
crescută, densitatea urinii scade, pe când dacă diureza este scăzută, densitatea ei se măreşte.

Cele mai importante funcții ale rinichiului sunt:

1. Funcția excretorie – eliminarea din organism a produșilor rezultați din catabolism și a
substanțelor străine pătrunse accidental în organism.
2. Funcția de reglare a echilibrului hidroelectrolitic și acido-bazic a lichidelor din
organsim.
3. Funcția de reglare a presiunii arteriale.
4. Reglarea eritropoezei meedulare.
5. Alte funcții umoralo-endocrine.

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1. 2. 1. Definiție
Pielonefrita acută este o nefropatie în focar, de natură microbiană, care interesează la
început structurile pielo-caliceale și țesutul interstițial și secundar, tubii, vasele renale și
glomerulii.
Pielonefrita acută este considerată cea mai frecventă boală renală. Ca frecvență
Pielonefrita acută oscilează între 3-26%.

13
 1. 2. 2. Etiopatogenie
1. 2. 2. 1. Etiologie
Este nevoie de doi factori pentru producerea Pielonefritei: infecția urinară și
organismul gazdă care prin factori individuali (predispozanți) sau favorizanți determină
proliferarea microbilor la nivelul rinichilor.
Factorii determinanți sunt: bacilul Coli, Proteus, Pioceanic, Enterococus, Klebsiella,
Pseudomonas, Aeruginosa, Providencia. Mai rar se observă infecții cu Salmonella, Servația,
Corynebacterium și fungi, care apar la bolnavii debilitați în urma afecțiunilor cronice, la cei
supuși terapiei cu alkilanți și corticoizi.
Germenii pot proveni dintr-un focar infecțios (sinuzite, colangite, diverticulite, abcese,
peritonite, osteomielite), septicemii, stafilodermite (la copii) sau prin infecție
intraspitalicească. Flora microbiană în infecția urinară intraspitalicească este reprezentată mai
frecvent de Proteus, Klebsiella, Enterococ, Pseudomonas și Streptococul Aureus.
Căile de infecție sunt în număr de trei: ascendentă, hematogenă și calea limfatică.
1. Calea ascendentă
Infecția ascendentă este cea mai frecventă în cazul Pielonefritei secundare în urma
stazei urinare inferioare sau insuficienței sfincteriene.
Germenii intestinali de la nivelul perineului se pot găsi în uretra anterioară (la nivelul
sexe) și la nivelul vulvei (la femei). Marea frecvență a infecției urinare la femei a fost
explicată prin: uretra scurtă, activitatea sexuală și sarcină. La bărbat infecția este mai puțin
frecventă deoarece lichidul prostatic are proprietăți antibacteriene. Pe calea ascendentă, au
loc și infecțiile la bolnavii supuși cataterismului.
2. Calea hematogenă
Din punct de vedere clinic invazia parenchimului renal pe cale hematogenă este
dovedită în cazurile de septicemie sau endocardită, prin prezența focarelor metastatice la
nivelul rinichilor în cursul infecțiilor cu Stafilococ, Salmonella, Coli bacil și Candida.
3. Calea limfatică
Infecția poate urma calea limfatică pentru a trece din tractul urinar inferior spre cel
superior. Obstrucția canalelor limfatice care drenează parenchimul renal poate face rinichiul
mai susceptibil unei infecții hematogene.
Pentru a se produce infecția parenchimului renal după pătrunderea agentului microbian
la nivelul tractului urinar, este necesar ca infecția să fie masivă și virulentă pe de o parte, iar
pe de altă parte starea mecanismelor de apărare ale gazdei să permită ca tractul urinar să
devină susceptibil față de infecție. Pătrunderea agenților microbieni la nivelul tractului urinar
nu este urmat obligatoriu de infectarea acestuia.
Factorii care inhibă multiplicarea germenilor în urina normală sunt: osmolaritatea
crescută, concentrația mărită în uree, concentrația în acizi organici și pH-ul scăzut.
Infecția are loc în primul rând în medulară, apoi se extinde spre corticală.
Factorii favorizanți sunt:
a. Staza urinară. Orice tulburare pe căile excretorii care împiedică evacuarea normală a
favorizeză apariția pielonefritei.
La copii leziunile obstructive cele mai frecvente, sunt reprezentate de anomalii
congenitale, iar la adultul în vârstă domină hipertrofia de prostată, tumorile și calculoza
renală. Alte leziuni obstructive ale tractului urinar pot apărea în urma modificărilor
obstructive ale parenchimului renal care duc la deformarea calicelor, hipoplazie, rinichiul
polichistic și sclerozele datorită unor procese infecțioase anterioare.
b. Tulburările dinamice în evacuarea urinii. Tulburările dinamice (atonice \ hipertonice)
pe căile urinare, în special la nivelul vezicii urinare în urma leziunilor sistemului
nervos (neuropatie diabetică, poliomielită, tabes, leziuni cerebrale și accident vascular
cerebral) se însoțesc frecvent de leziuni pielonefritice.

14
 c. Refluxul vezico-ureteral. Refluxul vezico-ureteral favorizează apariția pielonefritei și
tendința la recidive a infecției urinare. Ne gândim la existența acestui reflux când
pielonefrita se însoțește de:
a) la copii cu infecții urinare recidivante;
b) la bolnavii cu anomalii congenitale ale căilor urinare;
c) în condițiile în care există o hiperdistensie a vezicii;
d) la adulții cu infecții cronice urinare de lungă durată
e) graviditatea;
f) rolul nociv al cateterismului și agresiunilor instrumentale pe căile urinare;
g) diabetul zaharat
h) tulburări metabolice: guta, nefrocalcinoza, hipokalemia;
i) abuzul de medicamente: fenacetina, opiaceele;
j) agenți fizici: iradierea terapeutică;
k) factori imunologici.

1. 2. 2. 2. Patogenie
Complexitatea patogenă a pielonefritei este sugerată de cazurile cu piurie sterilă.
Boala se constituie în două etape: sosirea bacteriilor la nivelul rinichilor și invazia
parenchimului renal cu producerea pielonefritei.
Sosirea bacteriilor la nivelul rinichiului de la nivelul sursei de infecție se realizează pe
una din cele trei căi posibile: hematogenă, limfatică sau ascendentă.
Invazia rinichiului reprezintă a doua etapă de constituire a pielonefritei și este
secundară localizării și proliferării renale a germenilor. Ea este generată de intervenția
factorilor predispozanți sau favorizanți. Factorii predispozanți cresc vulnerabilitatea
rinichiului la infecții prin scăderea rezistenței locale renale sau generale. Factorii favorizanți
sunt reprezentați de cauzele uropatiei obstructive, generatoare de stază urinară.

1. 2. 3. Diagnosticul clinic
Simptome generale: febră (38,5 - 40 ℃), frison, transpirație, cefalee, uneori vărsături
și dureri abdominale, artralgii.
Simptome subiective urinare: dureri lombare, tulburări de micțiune și modificări
macroscopice ale urinii.
Durerile lombare sunt uni sau bilaterale, de intensitate variabilă, uneori violente cu
aspect de colică renală, alteori surde.
Tulburările de micțiune sunt: micțiuni dureroase, disurie, polakiurie. Urina este
tulbure, uneori chiar purulentă, rar hemoragică.
Simptomele extrarenale întâlnite în pielonefrita acută sunt: grețuri, vărsături, dureri
abdominale.
Semnele obiective. La examenul fizic se constată durere la lovirea regiunii lombare
(manevra Giordano pozitivă uni sau bilaterală), punctele ureterale dureroase, rar rinichi
palpabil mărit. Tușeul rectal sau vaginal evidențiază probele ureterale sensibile.

1. 2. 4. Diagnosticul paraclinic
Examene de laborator:
- sanguine: VSH – crescut, leucocitoză, proteina C reactivă crescută, fibrinogenul
crescut. Hemocultura poate fi pozitivă la 20% dintre bolnavi. În formele grave
asociate cu Insuficiență renală acută sau necroză papilară poate fi evidențiată o
azotenie moderată.

15
 - urinare: diureza este normală, proteinurie = 1-2g/24ore. La sedimentul urinar se
constată leucocite, cilindri leucocitari, hematurie, bacteriurie. În sedimentul Addis
predomină leucocitele față de hematii. Urocultura evidențiază o bacteriurie
semnificativă mai mare de 100. 000 germeni/ml.
Alte investigații:
Probele funcționale renale sunt uneori alterate, cu scăderea Clearnce-ului la creatinină,
a celui cu PAH (acid paraaminohipuric) și scăderea probei de concentrație.
Investigații imagistice:
- urografia evidențiază rinichii măriți de volum, diminuarea secreției substanței de
contrast, arborele caliceal spastic. Uneori se poate evidenția un factor obstructiv
reprezentat de un calcul sau o stenoză.
- radiografia renală simplă evidențiază rinichii măriți de volum, eventual un factor
obstructiv – calcul, o hipotonie a calicelor, bazinetului, ureterului de partea bolnavă.
- ecografia evidențiază o creștere a dimensiunilor rinichilor, a zonei parenchimatoase
care apare ca o zonă lărgită hipoecogenă. În caz de evoluție spre supurație apare o
zonă hiperecogenă cu conținut neomogen.
- alte investigații imagistice: computer tomograf (CT); RMN.

1. 2. 5. Diagnostcul pozitiv
Se pune pe baza anamnezei, a simptomelor și a investigațiilor clinice și paraclinice.
La anamneză:
- lipsa unor episoade de pielonefrită acută în antecedente
La examenul clinic:
- la palpare se observă rinichii măriți de volum
- la percuție semnul Giordano pozitiv
La examenul paraclinic:
- hemoleucograma care indică leucocitoză, anemie moderată
- VSH-ul, proteina C reactivă crescute
- creșterea ureei, creatininei, acidului uric
- examenul sumar de urină evidențiază: piurie, leucociturie, cilindrii leucocitari,
bacteriurie, proteinurie
- urocultura este pozitivă
- explorări imagistice: radiografie renală simplă, urografie, ecografie, computer
tomograf, RMN.

1. 2. 6. Diagnosticul diferențial
Diagnosticul diferențial se face cu:
- pielonefrita cronică
- apendicita acută
- sarcina ectopică
- diverticulita
- infecții urinare joase: cistita
- lombosciatica
- tuberculoza renală
- pancreatita acută
- pneumonia bazală
- malaria
- stările septice
- la copil cu febra tifoidă și meningita.

16
 1. 2. 7. Evoluție și prognostic
În 80% din cazuri Pielonefrita acută are o evoluție spontană sau prin tratament spre
vindecare după 5 – 14 zile. La restul bolnavilor, de obicei în pielonefrită cu uropatie
obstructivă boala are tendința la cronicizare în lipsa îndepărtării de stază urinară sau a
tratamentului corect. Evoluția pielonefritei este extrem variată în funcție de virulența
microbiană, asocierea complicațiilor, frecvența puseurilor de acutizare, prezența factorilor
favorizanți, instalarea insuficienței renale cronice.
Complicațiile sunt reprezentate de:
- pielonefrita cronică
- boala cronică de rinichi
- flegmonul perinefritic
- septicemia
- abcesul renal
- necroza papilară
- insuficiența renală acută.
Prognosticul este bun, decesul în absența complicațiilor este rar. Capacitatea de
muncă în funcție de forma clinică a pielonefritei (activă / inactivă), de stadiul evolutiv al
insuficienței renale și caracteristicile profesiunii exercitate de bolnav.

1. 2. 8. Tratamentul
1. 2. 8. 1. Tratamentul profilactic al pielonefritei acute
Profilaxia constă în:
- evitarea constipației;
- aport lichidian crescut pentru a asigura o diureză abundentă;
- urinări regulate (înainte de culcare, după contactul sexual);
- igiena personală corespunzătoare cu o toaletare corectă a regiunii perianale;
- evitarea frigului, a umidității excesive;
- evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic sau nefrotoxic fără indicații de
specialitate;
- evitarea sau limitarea cateterismului uretral și manevrelor urologice de investigație;
dacă acestea sunt indisponibile, la sfârșitul acestor manevre, se va administra un
antiseptic sau un antibiotic;
- deoarece infecția urinară, în special la femei poate apărea la debutul actelor sexuale, se
recomandă administrarea la virgine a 50 mg nitrofurantoin seara în primele 2-3
săptămâni;
- se va trata corect bacteriuria asimptomatică, atât la copii, cât și la femeile gravide;
- înainte de administrarea tratamentului se recomandă efectuarea uroculturii.
1. 2. 8. 2. Tratamentul curativ al pielonefritei acute
Are ca scop îndepărtarea infecției renale și a factorilor predispozanți.
Regim igieno – dietetic:
- repaus la pat timp de 8 – 10 zile, în funcție de scăderea febrei și starea generală a
bolnavului, cu spitalizare pentru femeile gravide, copii, bolnavi debilitați cu uropatie
obstructivă
- dieta va fi neiritantă, fără condimente, alcool, cafea. Sarea nu se limitează. Se vor
administra lichide din abundență 2litri / zi.
Tratamentul simptomatic: constă în administrarea de analgetice, antipiretice și
antiemetice.

17
 Tratamentul etiologic:
Antibioterapia se începe după identificarea și testarea sensibilității germenului.
Înainte de primirea rezultatelor de la laborator se poate începe administrarea unui medicament
antimicrobian cu spectru larg, cum ar fi: sulfamide, cotrinoxazol, nitrofurantoin, acid
nalidixic.
Fie asocierea:
- betalactamine (Ampicilină, Cefalosporină de generația I) + aminoglucozid
(Gentamicină, Amikacin).
- Fie fluorochinolone intravenos (Perfloxacin 400mg de două ori pe zi, Ciprofloxacin
în doză de 200mg de două ori pe zi)
- Se va continua după dispariția febrei cu Ofloxacin 400mg 1 comprimat pe zi.
Recent s-a introdus în practica medicală Levofloxacina (Tavanicul) care poate fi
administrat atât per os cât și intravenos. La cazurile complicate (litiază, diabet) este
recomandată prelungirea antibioticului până la 6 săptămâni.
Tratamentul pielonefritei acute se va efectua cel puțin trei săptămâni chiar dacă au
dispărut semnele infecției. În cazul în care s-a obținut sterilizarea urinilor este necesar ca
tratamentul să fie continuat șase săptămâni până la două luni, pentru a se împiedica trecerea în
stadiul cronic. După terminarea tratamentului urocultura va fi controlată la 7, 14, 30 de zile și
apoi la interval de o lună.
În cazul de pielonefrită acută cu Candida Albica se recomandă AmfotericinaB în doză
de 075 – 1 mg pe kg corp pe ziîn perfuzie intravenoasă diluată în 1000 ml ser fiziologic.
La bolnavii cu pielonefrită acută asociată cu insuficiență renală se recomandă
tratamentantimicrobian lipsit de nefrotoxicitate: Ampicilină, Penicilină, Doxicilină,
Cefaloxină, Cotrimoxazolul și Acidul nalidixic.
Dacă în urma tratamentului antiinfecțios corect aplicat nu se obține sterilizarea urinilor
în 8 – 14 zile sau infecția recidivează este vorba de existența unui factor predispozant ce
trebuie îndepărtat. În acest sens se va aplica tratamentul chirurgical, în caz de obstrucția
căilor urinare prin calculoză, hipertrofie de prostată, neoplasm prostatic sau vezical,
compresiuni pe căile urinare, unele anomalii congenitale vasculare. Se vor trata inflamațiile
locale de pe tractuluro – genital (prostatita, vaginita, bartorinita), focarele cronice inflamatorii,
diabetul zaharat. În caz de pielonefrită gravidică severă se va întrerupe sarcina.

18
 CAP. II. ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.1.1. Temperatura
Temperatura omului se menține constantă între 36 – 37 ℃ datorită procesului de
termoreglare.
Temperatura prezintă mici oscilații fiziologice în cursul zilei de la 0,5 – 1 ℃.
Temperatura cea mai joasă se măsoară dimineața între orele 4 – 5. Pe la orele 9 – 10
temperatura începe să se ridice ușor atingând cele mai mari valori pe seară între orele 16 – 20.
Măsurarea temperaturii se face cu termometrul. Măsurarea se face în axilă, în plica
inghinală, în rect și în vagin.
Temperatura se măsoară de două ori pe zi adică dimineața și seara și se notează cu
culoare albastră în foaia de temperatură a bolnavului. Termometrul se menține în groapa
axilară timp de 10 minute. Măsurarea în cavitatea bucală durează cinci minute, în rect tot cinci
minute.
În axilă:
- Tnormală= 36 – 37 ℃
- Starea subfebrilă = 37 – 38 ℃
- Febra moderată = 38 – 39 ℃
- Febra ridicată = 39 – 41 ℃
- Hiperpirexie = 41 – 42 ℃

2.1.2. Pulsul
Este o destindere ritmică care poate fi palpată (apăsând ușor arterele pe suprafețele
dure osoase, sub forma unei zvâcnituri ușoare ritmice, pulsabilă de unde numele de puls).
Pulsul poate fi măsurat la oricare arteră accesibilă, palpativă, care poate fi comprimat
pe un plan osos “radială, temporală, superfacială, carotidă, humerală, femurală, pedioasă”. La
măsurarea pulsului, bolnavul trebuie să fie în repaus fizic şi psihic cel puțin 5-10 minute
înainte de numărare, întrucât un efort, o emoție oarecare în timpul sau înaintea pulsului
(modifică rezultatul), se va face cu vârful degetului index, mediu şi inelar de la mâna dreaptă.
La puls trebuie urmărit volumul, tensiunea pulsului, celeritatea, frecvența, ritmicitatea.
Pulsul se măsoară zilnic, valoarea obținută se notează cu culoarea roşie întreruptă în
foaia de temperatură a bolnavului respectiv.
În funcție de vârstă, pulsul variază în felul următor:
- la nou născut --- 130-140 b t i/min;
- la copil mic--- 100-120 b t i/minut;
- la 10 ani --- 90 -100 b t i/minut;
- la 20 ani ---60 - 80 b. /min;
- la 60 ani în sus ---90 - 95 b. /min.

2.1.3. Respirația
Respirația reprezintă nevoia funcției umane de a capta oxigenul din mediul
înconjurător, necesar pentru procesul de oxigenare din organism şi de a elimina dioxidul de
carbon,rezultat din arderile celulare. Frecvența respiratorie reprezintă numărul de respirație
pe minut, influențează vârsta şi sexul. Respirația se măsoară în special dimineața, înainte ca
pacientul să se trezească.
Deasupra cutiei toracice, se aşează zona plantară a mâinii în decurs de un minut se
numără inspirațiile acestuia.

19
 Tipuri de respirații:
- costal superior la femei;
- costal inferior la bărbați;
- de tip abdominal la copii.
Respirația se măsoară zilnic, valoarea obținută se notează cu culoarea albastru
întrerupt, în foaia de temperatură.
În funcție de vârstă, respirația variază în felul următor:
- la nou născut: 30-50 respirații/minut;
- la 2 ani: 25-35 respirații/minut;
- la 12 ani: 15-25 respirații/minut;
- la adult: 16-18 respirații/minut;
- vârstnic: 15-25 respirații/minut.

2.1.4. Tensiunea arterială

Tensiunea exercitată de sângele circulant asupra pereților arteriali, constituie tensiunea
arterială (T. A.). Valoarea este determinată, de forța de contracție a inimii (care asigură
propulsarea sângelui în arborele arterial), de rezistența întâmpinată de sânge, rezistența
determinată de elasticitatea şi calibrul sistemului muscular şi de vâscozitatea sângelui.
Pentru determinarea T. A. , bolnavul va fi aşezat în poziție culcat sau semişezând într-
un fotoliu rezemându-și brațele.
Pentru înregistrarea T. A. se foloseşte TENSIOMETRUL.
Tensiunea arterială se măsoară zilnic, valoarea obținută se notează cu culoarea roşie în
foaia de temperatură.
În funcție de vârstă, T. A. variază în felul următor:
- 1-3 ani T. max. 75-90, iar T. min. 50-60 mmHg;
- 4-11 ani T. max. 90-110, iar T. min 60-65 mmHg;
- 12-18 ani T. max. 100-120, iar T. min 60-65 mmHg;
- adult T. max. 115-139, iar T. min 75-89 mmHg
- peste 50 de ani T. max. 150/90 mmHg.

2.1.5. Diureza
Diureza reprezintă cantitatea de urină emisă în 24 de ore și se notează zilnic în foaia de
temperatură a bolnavului. Notarea se face prin hașurarea pătrățelelor corespunzătoare
cantității de urină și zilelor respective, hașurarea se face cu creion albastru.
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore este de 1500 ml; la bărbat 1000 – 1200 ml,
la femei 1000 – 1400 ml.
Caracterele calitative ale urinii emise sunt:
- Culoarea – urina normală are o culoare galben deschisă
- Mirosul – asemănător cu al bulionului
- Reacția – urina în stare normală are reacție acidă având pH sub 6,5
- Densitatea – 1015 – 1020

2.1.6. Scaunul
Omul sănătos are zilnic un singur scaun. La scaun se urmăresc următoarele aspecte:
frecvența, orarul emisiunilor, cantitatea, forma, consistența, culoarea, mirosul, eventualele
substanțe străine.
Scaunul poate conține elemente patologice ca mucus, puroi, sânge; în caz de colite
ulceroase, în caz de cancer rectal sau intestinal, în dizenterie.
Scaunele au :
- Forma: cilindrică cu diametrul de 3 – 5 cm, de lungime variabilă;

20
 - Consistența: omogenă, păstoasă
- Culoarea: brună, zemii de orez în unele intoxicații;
- Cantitatea zilnic: 150-200 g.
Se notează în Foaia de temperatură.

2.1.7. Vărsăturile
La vărsături se urmărește:
- Frecvența. Fiecare vărsătură este notată de asistenta medicală pe foaia de temperatură
cu un cerc.
- Orarul. Se raportează la alimentație. Din acest punct de vedere distingem:
a. Vărsături matinale – dimineața pe stomacul gol
b. Vărsături postprandiale – imediat după alimentație sau chiar în timp ce
bolnavul consumă alimente
c. Vărsături tardive – la 2 – 6 ore după consumarea alimentelor
- Simptomele premergătoare vărsăturilor sunt: greața, salivația abundentă, amețeli,
tahicardie, cefalee, transpirații reci, stare generală alterată.
- Cantitatea este variabilă.
- Mirosul vărsăturilor este fad. Mirosul devine acru în hiperclorhidrie, fecaloid în caz
de reflux al conținutului intestinal în stomac (ileus) și de unt rânced în caz de
fermentație stomacală.
- Conținutul vărsăturilor: vărsături alimentare, mucoase, biliare, fecaloide,
sanguinolente, de sânge pur (hematemeză).

2.2. Alimentația bolnavului

Alimentația este echilibrată, complexă și exclude alcoolul, cofeina, condimentele și

lichidele în cantitate mare.
Regimul acidifiant conține carne, ouă, cereale făinoase; acesta influențează pH – ul în
sens acid.
Regimul alcanizant conține fructe, lactate, care influențează pH – ul în sens bazic.
Regimul este prescris de medic și se notează în foaia de temperatură a bolnavului.

2.3. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

2.3.1. Administarea medicamentelor

2.3.1.1. Definiție
Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică (de
sinteză), transformate într-o formă de administrare (preparate solide sau soluții) prescrise de
medic.
2.3.1.2. Scopul administrării
- Prevenirea îmbolnăvirilor (vaccinurile)
- Ameliorarea bolilor (medicamente antalgice)
- Vindecarea bolilor (antibioticele), prin acțiunea lor locală
2.3.1.3. Căile de administrare
- Calea digestivă – orală, sublinguală, gastrică, intestinală, rectală
- Local – pe tegumente și mucoase
- Respiratorie

21
 - Urinară
- Parenterală – sub forma: - injecției intradermice, subcutanate,
intramusculare, intravenoase (executate de asistenta medicală); - injecției
intra – arteriale, intracardiace, intrarahidiene, intraosoase (executate de
medic)
- Calea de administrare este aleasă de medic în funcție de scopul urmărit,
capacitatea de absorbție a căii respective, acțiunea medicamentelor asupra
mucoaselor, necesitatea unei acțiuni mai lente sau mai rapide, toleranța
organismului față de medicament, particularitățile (anatomice, fiziologice
ale organismului).
2.3.1.4. Locul de conservare al medicamentelor
- În farmacii – în dulap, la loc uscat, ferite de lumină, ordonate
- În dulapul ce conține otrăvurile (închise) – toate medicamentele stupefiante
- În frigider – seruri imune, insulina, antibiotice.
2.3.1.5. Prescrierea medicamentelor
Este făcută de medic în scris. Pentru pacienții ambulatori, prescrierea se face în rețetă,
iar pentru pacienții internați în spital – în foaia de observație, în rubrica specială. Prescrierea
cuprinde:
- Numele medicamentului
- Doza – cantitatea și concentrația
- Calea de administrare
- Ora administrării și durata tratamentului
- Administrarea în raport cu alimentația – înainte, în timpul sau după masă.
2.3.1.6. Circuitul medicamentelor în spital
- Se completează condica de medicamente în triplu exemplar (data, numele
pacientului, salonul, patul, numele medicului, doza pe 24 de ore în cifre și
litere), forma de prezentare
- Se predă condica de medicamente la farmacie
- Preluarea medicamentelor de către asistenta medicală care are sarcina de a
verifica – ambalajul propriu-zis, etichetele, mențiunile privind păstrarea
medicamentelor „ ferite de lumină” „păstrat la rece”
- Depozitarea medicamentelor în spital se face în dulapuri compartimentate
sau în cutii pentru fiecare pacient ; soluțiile perfuzabile preparate în
farmacii – în frigider
- Administrarea medicamentelor la ora prescrisă
2.3.1.7. Reguli de administrare a medicamentelor
Asistenta:
- Respectă medicamentul prescris de medic
- Identifică medicamentul prescris după etichetă, forma de prezentare,
culoarea, mirosul, consistența
- Verifică calitatea medicamentelor, observând integritatea, culoarea
medicamentelor solide; sedimentarea, tulburarea, opalescența
medicamentelor sub formă de soluție
- Respectă căile de administrare prescrise de medic
- Respectă orarul și ritmul de administrare al medicamentelor pentru a se
menține concentrația constantă în sânge, având în vedere timpul și căile
de eliminare a medicamentelor
- Respectă doza de medicament – doza unică și doza pe 24 ore

22
 - Respectă somnul fiziologic al pacientului – organizează administrarea
înafara orelor de somn (se trezește pacientul în cazul administrării
antibioticelor, chimioterapicelor cu ore fixe de administrare)
- Evită incompatibilitățile medicamentoase datorate asocierilor unor soluții
medicamentoase în aceeași seringă, în același pahar
- Servește pacientul cu doza unică de medicament pentru administrarea
orală
- Respectă următoarea succesiune în administrarea medicamentelor:
medicamente pe cale orală, solide, lichide, apoi injecții, după care
administrăm ovule vaginale, supozitoare
- Informează pacientul asupra medicamentelor prescrise în ceea ce privește
efectul urmărit și efectele secundare
- Anunță imediat medicul privind greșelile produse în administrarea
medicamentelor legate de doză, calea și tehnica de administrare
- Administrează imediat soluțiile injectabile aspirate în fiole, flacoane
- Respectă măsurile de asepsie, de igienă, pentru a prevenii infecțiile
intraspitalicești.

2.3.2. Hidratarea organismului

Căile de hidratare ale organismului sunt:
1. Orală
2. Duodenală
3. Rectală
4. Subcutanată
5. Perfuzie intravenoasă
6. Pe calea intraosoasă

Căile de hidratare ale organismului:

1. Orală : este calea fiziologică de administrate a medicamentelor:
• Declanșează reflex funcția normală a tubului digestiv și a glandelor anexe,
funcție necesară absorbției lichidelor;
• Neutilizabilă în vărsături, stenoză pilorică și esofagiană, negativism total
din partea pacientului
• Temperatura lichidelor trebuie să fie redusă dacă pacientul prezintă greață;
se administrează cantități mici la intervale scurte.
2. Duodenală: administrarea lichidelor se face prin sondă duodenală
• Lichidele se administrează picătură cu picătură într-in ritm de 60-100
picături/minut;
• Se menține temperatura lichidului în timpul administrării.
3. Rectală: se face prin clismă picătură cu picătură sau clisma Katzeustein
• Cantitatea totală nu trebuie să depășească 500 ml (maxim 1,5-2 l / 24 ore)
• Administrarea prea rapidă pe cale rectală determină colici, tenesme,
senzație imperioasă de defecare.
4. Subcutanată: se face prin perfuzii
• Resorbția este lentă;
• Poate determina accidente – necroza țesuturilor prin compresiune,
coagularea țesuturilor (temperatura lichidului este prea mare), flegmoane,
complicații septice.
5. Perfuzia intravenoasă:
23
• Definiție: introducerea pe cale parenterală, picătură cu picătură a soluției
medicamentoase pentru reechilibrare hidroelectrolitică, hidroionică și
volemică a organismului.
• Scop: terapeutic.
• Avantaje:
 se poate administra o cantitate mai mare;
 cantitatea poate fi determinată exact.
• Dezavantaje: este o metodă invazivă.
• Indicații:
 Hidratarea și mineralizarea organismului;
 Administrarea medicamentelor la care se urmărește efect prelungit;
 Depurativ, diluând și favorizând excreția produsilor toxici din
organism;
 Completarea proteinelor sau a altor compunente sanguine
 Alimentație pe cale parenterală.
• Contraindicații:
 Imposibilitatea abordării venelor.
• Locul de elecție:
 Al puncției venoase.
• Materiale necesare:
 Ca la puncția venoasă, perfuzor, soluții de perfuzie.
• Pregătirea pacientului:
 Psihică: explicarea necesotății efectuării tehnicii
 Fizică: - ca la puncția venoasă
- calcularea rației de apă după următorul argoritm:
perspirație la 37oC 200 ml + 500 ml x gradele de
temperatură peste 37oC + urina+ vărsăturile+ scaun (un
scaun = 100 ml). Trebuie adăugată și cantitatea pierdută
până la începerea hidratării.
• Tehnica:
 Explicarea procedurii;
 Verificarea medicamentelor de administrat, a dozelor prescrise,
timpului când trebuie administrate medicamentele, modului de
administrare, identității terapeutice, compatibilității
medicamentelor;
 Spălarea pe mâini cu apă și săpun, îmbrăcarea mănușilor
chirurgicale;
 Prepararea și introducerea medicamentelor ce trebuie introduse în
luchidul de perfuzat;
 Se montează aparatul de perfuzat și se lasă lichidul să circule prin
tuburi (evitând contaminarea sistemului) pentru în depărtarea
aerului;
 Se verifică integritatea, aspectul lichidului din soluția de perfuzat;
 Se alege vena (întâi locurile distale și apoi cele proximale);
 Se aplică garoul și se dezinfectează tegumentul;
 Se introduce acul / branula în venă;
 Se desface garoul și se atașează tuburile;
 Se deschide prestubul și se fixează rata de flux (60 picături/minut);
 Se fixează tubul de perfuzie cu un leucoplast;
 Se acoperă locul cu pansament steril;
24
  Verificarea identității și cantității substanțelor ce trebuie adăugate,
verificând:
 Compatibilitatea substanței adăugate
 Riscul de apariție a reacțiilor alergice.
 Flaconul / punga cu soluție se schimbă înainte de golirea completă
a precedentului;
 Se supraveghează locul puncției în timpul perfuziei;
 Se supraveghează pacientul: puls, tensiune arterială, culoarea
tegumentului, respirație, facies;
 Perfuzia se oprește de la prestub înainte ca toată cantitatea de lichid
să fie evacuată (pentru a evita ajungerea aerului în tubul
perfuzorului;
 La nevoie pacientul este servit cu bazinet sau urinar.
• Acțiuni ulterioare tehnicii:
 La sfârșitul perfuziei se exercită o presiune asupra venei cu un
tampon și se retrage acul în direcția axului vasului;
 Se așează pacientul comod.
• Accidente și incidente:
 Datorate defecțiunilor tehnice:
 Înfundarea acului sau a cateterului;
 Perfuzia paravenoasă – se scoate acul, local comprese reci ±
infiltrație anestezică;
 Embolie gazoasă;
 Ruperea și migrarea unor porțiuni din cateter;
 Încetinirea introducerii substanței datorită:
o Presiunii negative prin inexistența tubului de aer;
o Venospasmului la administrarea de soluții reci;
o Nealegerii adecvate a venei, acului, cateterului.
 Datorate lichidului perfuzat:
 Frison, febră, stare de șoc datorită impurităților: se
administrează hemisuccinat de hidrocortizon, romergan,
novocaină
 Infectarea soluției sau a trusei de perfuzie
 Cantitatea de lichid perfuzat este prea mică, rezultă sete,
oligurie, deshidratare;
 Cantitatea de lichid este prea mare:
o edem pulmonar;
o hiperhidratare;
o dezechilibru metabolic.
 O cantitate prea mare / mică de Na / K.
 Datorate incompatibilității medicamentoase;
 Datorate reacțiilor locale și endovenoase:
 Perfuzarea paravenoasă a soluției hipertone (tumefacție,
dureri, eritem, necroză);
 Spasm venos la soluțiile hipertone;
 Flebită datorită iritației chimice.
• Contaminarea perfuziei; principalele surse sunt:
 Flacon fisurat;
 Lichid de perfuzie sau substanțele ce se adaugă sunt nesterile;
 Sistemul de închidere a flaconului incorect manevrat;

25
  Puncționarea incorectă a dopului de cauciuc;
 Elementele sistemului de perfuzie incorect sterilizate sau
manevrate;
 Antisepticul folosit;
 Injecția și manipularea incorectă a cateterului;
 Modul incorect de schimbare a flaconului;
 Injecțiile suplimentare în sistemul de perfuzie.
• Atenție! În foaia de observație se trece:
 Data, ora, substanța administrată, accidente, incidente, numele
persoanei care a administrat medicamentul;
 Toate fluidele administrate intravenos trebuie trebuie etichetate cu
data, ora, medicația adăugată și doza;
 Grupurile de risc la apariția complicațiilor în caz de perfuzie sunt:
 Copiii, bătrânii;
 Pacienții cu afecțiuni cardio-vasculare;
 Paciențșii cu insuficiente organice: renale, hepatice;
 Pacienții cu hiperpirexie;
 Pacienții cu stare de șoc;
 Pacienții ce primesc medicație multiplă;
 Post-operator, post-traumatic.
6. Calea intraosoasă
• Definiție: introducerea unei canule în spongioasa oaselor superficiale
(manubriul sau corpul sternului, condilii femurali, creasta iliacă) pentru a
putea realiza rehidratarea organismului.
• Scop: terapeutic.
• Avantaje: se pot administra soluții coloidale, cristaline, plasmă, derivați de
sânge, antibiotice, epinefrină, morfină, glucoză.
• Dezavantaje: metodă invazivă.
• Indicații:
 urgențele pedriatice
 adulții cu distrucții segmentare extinse
 șoc, arsuri;
• Locul de elecție: stern, tibie, femur, creasta iliacă.
• Materiale necesare: tocar
• Tehica:
 Anestezie locală;
 Tehnica este efectuată de medic;
 Se poate folosi și un dispozitiv osteoport;
 Canula se introduce în spongioasa osului.
• Acțiuni ulterioare tehnicii: supravegherea pacientului.
• Accidente / incidente: infecții.
• Atenție! Necesită respectarea strictă a regululor de asepsie.
• Soluții perfuzabile cristaloide:
- Soluția izotonă de glucoză 5%
- Soluția izotonă de NaCl 0,9% folosită la pacienții cu deshidratări
izotone pentru refacerea lichidului extracelular
- Lactat de sodiu 1,9%
- Soluție Ringer
- Soluție Darow

26
 - Soluție Krebs
- Soluție Locke
- Soluție Hartmann
- Soluție Tham – se folosește în combaterea acidozei
- Soluție Fischer
- Soluții hipertone + glucoză 10%, 20%, 33%, 40%
- NaCl 10-20%.
• Soluții perfuzabile coloidale:
- Folosite pentru combaterea volemiei în locul sângelui sau al
plasmei când acestea sunt disponibile sau nu sunt imperios
necesare.
- Trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie netoxice,
neantigenice, nealergizante, apirogene, să nu producă hemoliză, să
aibă o presiune osmotică asemănătoare plasmei, să se mențină în
circulație timp suficient să fie metabolizate și eliminate după
efectuarea acțiunii.
- Derivații de gelatină:
 Marisan. Indicat: hipovolemie acută prin pierderi de sânge,
plasmă sau lichide și în stări de șoc (traumatisme, arsuri).
Contraindicat: insuficiență renală sau hepatică, procese
inflamatorii acute. Este interzisă administrarea concomitent
de sânge sau plasmă.
 Dextranii – sunt substanțe sintetice, polimeri de glucoză, cu
o greutate moleculară de aproximativ 70000 mu (Dextran
70, Macrodex) sau 40000 (Rheomacrodex, Dextran 40). Au
acțiune hipervolemică, antitrombolitică și ameliorează și
tulburările de microcirculație. Indicații: insuficiență
circulatorie acută hipovolemică (hemoragie, arsuri,
traumatisme, șoc septic, obstetrical, deshidratări masive).
Contraindicații: trombocitopenie, insuficiență cardiacă
congestivă, edem pulmonar acut, oligoanurie. Reacții
adverse: manifestări alergice, brohospasm, șoc anafilactic.
 Haemoccel
 Aminosteril KE800
 Aminosteril L400.
• Soluțiile de perfuzat:
 Trebuie să fie întotdeauna sterile, transparente și limpezi;
 Se administrează inițial în cantități mari și în ritm rapid pentru
umplerea urgentă a patului vascular și pentru refacerea tensiunii
arteriale;
 Se va tine cont și de pericolul supraîncărcării hemodinamice care
poate genera accidente grave: hiperhidratare, edem pulmonar acut,
edem cerebral;
 Administrarea va fi făcută sub supraveghere continuă atât clinică,
cât și de laborator (proteinurie, ionogramă sangvină și urinară).

2.4. Recoltarea produselor biologice și patologice

Constă în:
- Pregărirea bolnavului pentru recoltare
- Pregătirea instrumentelor și utilajului necesar

27
 - Pregărirea sticlăriei în care se adună produsele
- Etichetarea recipientelor cu produsele recoltate
- Cantitatea de produse necesară analizelor cerute
- Tehnica specială a diferitelor recoltări
- Ambalarea produselor recoltate și transportul lor la laborator.
Se recoltează următoarele produse: sângele, urina, materiile fecale, sputa, vărsăturile,
lichidul cefalorahidian, exudatul faringian, puroiul, secrețiile nazale, lichidul gastric și
duodenal, exudatele, transudatele colecțiilor închise, secreții vaginale și uretrale, produsele
patologice de pe piele și mucoase.
Biletul însoțitor al produselor biologice va fi corect și complet redactat, respectând
următoarele rubrici:
A. Referitoare la pacient:
- Nume, prenume, vârstă, domiciliu, cod numeric personal
- Buletin de identificare (în situații de boli dermatovenerice și turiști)
- Apartenența la o colectivitate (loc de muncă, unități de învățământ, militare,
creșă)
- Secția, salonul, patul, numărul foii de observație pentru cei internați
- Diagnostic prezumtiv
- Tratamente efectuate anterior (cu ce, cât timp)
B. Cine a indicat investigația (medic, cod de parafă, număr de contract cu Casa de
Asigurări de Sănătate)
C. Produsul biologic, investigațiile solicitate
D. Data, ora locul și cine a făcut prelevarea (cu semnătură).

2.4.1. Recoltarea urinei

Examenele de diagnostic pentru urină trebuie să cuprindă:
1. Cercetarea bacteriemiei (metode directe – urocultura, indirecte – cercetarea
preparatului nativ)
2. Sumar de urină
- Densitate, pH
- Prezența glucozei
- Pigmenți biliari, urobilinogen, corpi cetonici, nitriți
- Sediment urinar
3. Diureza minutată – proba Addis-Hamburger
4. Amilazuria
5. 17 cetosteroizi
6. Clearence-ul la creatinină, uree
7. Ionograma urinară
8. Glicozurie

2.4.2. Recoltarea sângelui

Sângele se recoltează pentru examene:
- hematologice
- biochimice
- bacteriologice
- parazitologice
- serologice.
Recoltarea se face prin:
- înțepare – la adult - din pulpa degetului, lobul urechii
– la copil – fața plantară a halucelui, călcâi

28
 - puncția venoasă
- puncția arterială.

Recoltarea sângelui venos cu sitem Vacutainer

Avantaje: utilizarea acestei metode de prelevare asigură:
- Confortul pacientului
- Calitatea probei de sânge
- Securitatea personalului medical.
Pregătirea:
- Materiale:
• Holder – un tub de material plastic care prezintă la partea superioară
amboul la care se atașează acul de puncție prin înfiletare, iar la partea
inferioară două aripioare
• Acul de puncție protejat de carcasa bicoloră
• Tuburi Vacutainer cu dopuri de diferite culori convenționale
• Materiale necesare puncției venoase
- Pacient
• Pregărire psihică:
 Se anunță și se explică necesitatea și inofensivitatea tehnicii
• Pregătire fizică:
 Recoltarea se face dimineata, pe nemâncate
 Se așează pacientul în decubit dorsal, confortabil, cu membrul
superior în aducție, extensie și supinație.
Execuția:
- Asistenta:
• Se spală pe mâini cu apă și săpun
• Îmbracă mănuși sterile
• Verifică banda de siguranță a acului (integritate, valabilitate)
• Îndepărtează carcasa de culoare albă a acului prin mișcări de răsucire
• Înfiletează capătul liber al acului în holder
• Alege locul puncției și îl aseptizează
• Îndepărtează carcasa colorată a acului
- Execută puncția venoasă
• Introduce tubul în holder apucând aripioarele cu indexul și mediul, iar cu
policele împinge tubul în holder și astfel va fi străpunsă diafragma gumată
a dopului
• După prelevarea sângelui se scoate tubul din holder prin miscări de
împingere asupra aripioarelor laterale și se imprimă miscări usoare de
înclinare-răsturnare pentru omogenizarea cu aditivul
• Se introduce tubul următor
• Se retrage acul din venă și se face compresiune asupra locului puncției
timp de 1-3 minute fără a flecta antebrațul pe braț.
Pregătirea produsului pentru laborator
- Se etichetează tuburile
- Se trimit la laborator.
Reorganizare
- Se reorganizează locul de muncă
- Acele utilizate se depun în container distinct.
Îngrijirea pacientului după tehnică

29
 - Aceeași ca la punctia venoasă.
De știut: Tuburile Vacutainer se utilizează în funcție de codul de culoare al dopului de
cauciuc astfel:
- Roșu și portocaliu:
• Teste de disproteinemie
• Electroforeză, transaminaze, amilazurie, fosfatază, uree sangvină,
glicemie, acid uric, creatinină, bilirubinenie, calcemie, fosfemie,
sideremie, lipemie, rezervă alcalină, imunogramă
• Proteina C reactivă
• Antigen Australia
• Walter-Rose, Rh, grup sangvin, ASLO, RBW (VDRL).
- Negru – pentru determinarea VSH
- Bleu – pentru determinări de coagulare – fibrinogem, timp de protrombină
- Mov:
• Pentru determinări hematologice: hematocrit, hemoleucogramă cu formulă
leucocitară
• Indici eritrocitari VEM, HEM, CHEM
• Rezistență globulară
- Verde: - vacutainer cu litiu heparină pentru analize biochimice.
Când se recoltează mai multe probe de la același pacient, umplerea tuburilor
vacutainerului se face în următoarea ordine:
- Tuburi fără aditivi
- Tuburi pentru probe de coagulare
- Alte tuburi cu diverși aditivi.

2.5. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

În cadrul îngrijirii pacientului asistenta medicală trebuie sa efectueze anumite tehnici /
proceduri care țin de investigațiile necesare diagnosticului și de efectuarea tratamentului.
Aceste tehnici necesită, de cele mai multe ori, o pregătire prealabilă a pacientului.

2.5.1. Pregătirea pacientului pentru radiografia renală simplă

Radiografia renală simplă: explorare radiologică fără substanţă de contrast care
poate evidenţia conturul şi poziţia rinichilor, calculii renali, ureterali sau vezicali radioopaci
(care conţin săruri de calciu).
Pregătirea materialelor necesare :
- cărbune animal; ulei de ricin; materiale necesare efectuării unei clisme
evacuatorii.
Pregătirea psihicăa a pacientului :
- se anunţă pacientul şi i se explică importanla tehnicii pentru stabilirea
diagnosticului
- se explică pacientului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar pentru
reuşita acesteia.
Pregătirea alimentară a pacientului :
- cu 2-3 zile iinaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără alimente care
conţin celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume şi zarzavaturi, paste
făinoase, paine) şi ape carbogazoase
- în ziua precedentă examenului, pacientul va consuma un regim hidric (supe,
limonade, ceai, apă plată)

30
 - în seara precedentă, pacientul va consuma o cană cu ceai şi paine prăjită
- înaintea examenului pacientul nu mănancă şi nu consumă lichide. După examen,
bolnavul poate consuma regimul său obişnuit.
Pregătirea medicamentoasă a pacientului
- cu două zile inaintea examinării, se administrează cărbune animal şi triferment
cate două tablete de 3 ori pe zi
- în seara precedentă zilei de radiografie, se administrează două linguri de ulei de
ricin.
Atenţie! - în dimineaţa zilei examinării, se efectuează o clismă cu apă caldă. Aerul din
tubul irigatorului trebuie complet evacuat pentru a nu fi introdus in colon. Inaintea executării
radiografiei pacientul işi va goli vezica urinară (sau i se efectuează un sondaj) şi se
controlează radioscopic dacă mai există aer in intestin.
Participarea la examen
- pacientul este condus la serviciul de radiologie
- va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze in decubit dorsal pe masa radiologică.
Îngrijirea pacientului după tehnică
- după efectuarea radiografiei, este ajutat să se imbrace, să se intoarcă in salon,
unde va fi instalat comod in pat
- se notează examenul in foaia de observaţie
Notă:
- în caz de urgenţă, radiografia se poate executa fără pregătire prealabilă a
pacientului, dar reuşita este indoielnică.

2.5.2. Pregătirea pacientului pentru urografie

Urografia – metodă curentă de examinare morfofuncțională a rinichilor și căilor
urinare, utilizăndu-se substanțe iodate hidrosolubile, administrare intravenos.
Materiale necesare:
- Toate materialele prevăzute pentru o radiografie renală simplă
- Substantă de contrast Odiston de 30, 60 sau 75%
- Medicamente antihistaminice
- Medicamente de urgentă
- Seringi de 10 ml sterile și ace pentru injecții intravenoase
- Materiale necesare pentru clismă.
Etape de execuție:
• Pregătirea materialelor necesare – se pregătesc materialele precizate
mai sus
• Pregătirea bolnavului
- se efectuează pregătirea psihică, alimentară și medicamentoasă ca la radiografia
renală simplă
- Se reduce cantitatea de lichide din regimul cunoscut, iar în ziua examinării
bolnavul nu va manca și nu va bea (pentru reducerea volumului urinei)
- Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanței de contrast
• Testarea sensibilității față de substanța de contrast
- Se efectuează proba de toleranță față de iod
- Se comunică bolnavului unele simptome ce pot să apară (amețeli, grețuri sau
dureri abdominale) și care dispar repede, fără consecințe
- Dacă bolnavul prezintă reacție hiperalergică se întrerupe administrarea și se
anunță medicul

31
 • Participarea la examen
- Bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se dezbrace și să se
așeze pe masa radiologică
- Dacă toleranța organismului este bună, se administrează intravenos substanța de
contrast, astfel: 20 ml Odiston 75% la adilți sau 25 ml soluție 60% iar la copii, în
funcție de vârstă , se administează 5-15 ml soluție 75%
- La 8 – 10 minute de la efectuarea injecției, medicul execută radiografia renală
(urografia).
• Îngrijirea bolnavului după tehnică
- Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon și instalat comod în pat
- Se notează procedura în foaia de observație.
• Observații
- Injectarea substanței de constrast se face pe masa radiologică foarte încet, cu
multă precauție, amestecându-se cu sangele bolnavului
- Urografia este contraindicată în: insuficiență renală și hepatică, boala Bsedow,
stări alergice, anemii hemolitice, tuberculoză pulmonară evolutivă.

2.5.3. Sondajul vezical

Sondajul uretro-vezical reprezintă introducerea unei sonde prin uretră, până în
vezica urinară, realizându-se astfel o comunicare între vezica urinară și mediul extern.
Sondajul este efectuat cu ajutorul unui cateter sau sonda pe uretră, până în vezica urinară.
Scop
• explorator: recoltarea de urină pentru examene de laborator, depistarea unor
modificări patologice ale uretrei și ale vezicii urinare
• terapeutic: administrarea de medicamente, golirea vezicii urinare.
Sondajul vezical se face diferit la femeie și la bărbat, datorită dispoziției anatomice
diferite pe sexe.
Indicațiile sondajului vezical
• În retenții de urină
• În intervenții chirurgicale, în pregătirea preoperatorie
• În explorări endoscopice ale uretrei, vezicii urinare, ureterelor.
• La pacienții comatoși.
Contraindicații
• În infecții acute ale uretrei
• În ruptura traumatică a uretrei
• În hemoragii
• În afecțiuni prostatice
• Tumori.
Materiale necesare pentru sondajul uretro-vezical
• sondă sterilă Foley
• pungi colectoare gradate pentru măsurarea diurezei
• câmp steril
• cateter din material plastic
• aleză
• mănuși sterile
• comprese sterile
• eprubete pentru urocultură (dacă este cazul)
• tampoane de vată sterile
• două pense hemostatice sterile
• seringă de 10-20 ml

32
• apă distilată pentru umflarea balonașului
• tăviță renală
• soluție de betadină
• soluție pentru lubrifiere
• soluții antiseptice pentru toaleta genitală.
1. Sondajul uretro-vezical la bărbat
Pregătirea pacientului
• se informează pacientul cu privire la efectuarea tehnicii;
• se obține consimțământul și colaborarea;
• se asigură un mediu privat pentru efectuarea tehnicii și pentru păstrarea intimitătii
pacientului (se izolează patul cu paravan).
Tehnica – Sondajul uretro-vezical la bărbați
• la bărbați uretra este mai lungă și prezintă două curburi sagitale, prima fiind convexă
anterior, iar cea de-a doua convexă posterior;
• bolnavul trebuie sa fie așezat în decubit dorsal, cu picioarele întinse și depărtate;
• asistenta medicală se va așeza în partea dreaptă a bolnavului;
• se protejează patul cu mușama și aleză;
• se așază tăvița renală între coapsele pacientului;
• asistenta îți pune mănuși sterile;
• se dezinfectează meatul urinar, degajează glandul de prepuț, șterge fin meatul de
câteva ori cu oxicianură de mercur, apoi fixează glandul între police, index și mediu
al mâinii stângi, desfășurând meatul uretrei cu primele două degete;
• alege sonda cu care se face sondajul cu o pensa anatomică sterilă;
• se lubrifiază vârful sondei, care se ține ca un creion;
• se introduce sonda cu finețe, se împinge înainte și paralel cu mâna stângă se întinde
penisul ca să dispară cutele transversale;
• daca sonda nu progresează, se retrage 2-3 cm și se împinge din nou cu mișcari fine, în
sens circular;
• dacă la împingerea sondei asistentul medical întâlnește obstacole anatomice, renunță
și anunță medicul;
• intrarea în vezica urinara este marcată de curgerea lichidului (urina);
• sonda se poate fixa în vezica urinară pentru un sondaj permanent, prin umflarea
balonului și introducerea în tubul aferent de 5-10 ml ser.
Accidente/incidente
• lipsa de progresie a sondei – crearea de cale falsă; se previne prin efectuarea
sondajului cu blândețe și răbdare fără să se forțeze înaintarea sondei;
• lezarea traumatică a mucoasei uretrale – apare hemoragie; se impune întreruperea
imediată a tehnicii;
• absența scurgerii urinare după intrarea în vezică (se poate datora unor cheaguri care
au astupat orificiile sondei); se destupa prin insuflarea cu aer sau injectarea a câțiva
ml soluție dezinfectantă;
• sângerare uretrală;
• probleme tardive: introducerea germenilor patogeni prin manevre și instrumente
nesterile.
2. Sondajul uretro – vezical la femeie
Materialele sunt aceleasi ca cele descrise la sondajul vezical la barbat.
Pregatirea bolnavului: la fel ca la sondajul vezical la barbat.
Tehnica – Sondajul uretro-vezical la femeie
• Pacienta este așezată în decubit dorsal cu genunchii ridicați, flectați și coapsele
îndepărtate;

33
 • Sub fese se așază o pernă;
• Se acoperă pacienta, lăsându-se descoperită doar regiunea vulvară;
• Asistenta medicală îsi pune mănuși sterile și se așază în dreapta bolnavei;
• Ia sonda sterilă, o lubrifiază și o prinde între degetul mediu si inelar a mâinii drepte
cu vârful îndreptat în jos;
• Policele și indexul mâinii drepte apucă două tampoane înmuiate în soluţie de
oxicianură de mercur;
• Cu policele și indexul mâinii stângi se îndepărtează labiile, punându-i-se în evidenţă
meatul urinar uretral;
• Se şterge cu tampoanele orificiul uretral de mai multe ori de sus în jos, în direcţia
anusului;
• Tamponul se utilizează numai la o singură ştergere apoi se aruncă;
• După două, trei ștergeri asistentul medical întoarce sonda dintre degetele mediu şi
inelar, aducând-o cu vârful în sus și va fi prinsă ca un creion;
• Introduce apoi sonda prin meat la o adâncime de 4-5cm;
• Prezenţa sondei în vezică e confirmată de apariția urinei pe ea;
• Sonda vezicală va fi prelungită cu tubul de la punga urinară colectoare;
• Se conectează la punga colectoare.
• Sonda se fixează în vezica urinară pentru un sondaj permanent, prin umflarea
balonului și introducerea în tubul aferent de 5-10 ml ser.
Reorganizarea locului de muncă
• Colectaţi materialele folosite în containere speciale, conform PU
• Spălaţi-vă mâinile după îndepărtarea mănuşilor
• Notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire: nume, prenumele asistentei care a
efectuat tehnica, data şi ora.
Observații
• sondajul trebuie să se efectueze cu respectarea normelor de asepsie și antisepsie;
• introducerea sondei trebuie să se facă cu blândețe;
• golirea vezicii urinare trebuie să se facă lent (se pensează sonda după eliminarea a
200 de ml de urină) pentru prevenirea riscului de hemoragie;
• sonda trebuie să fie fixată prin umflarea balonașului.

2.6. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

2.6.1. Pregătirea preoperatorie

Definiție: Este ansamblul de acte, gesturi și manevre prin care se pune bolnavul în
condiția de a suporta o intervenție chirurgicală.
Componentele pregătirii preoperatorii:
- Pregătirea psihică
- Pregătirea fizică.

Pregătirea psihică a bolnavului

- Se recomandă tact și întelegere empatică în comunicarea cu pacientul pentru a
reduce disconfortul psihic creat de teama de operație, anestezie
- Se liniștește pacientul cu privire la anestezie, durere și procedurile preoperatorii
- Se respectă opiniile pacientului legate de credință și concepții
- Se oferă informații clare, accesibile legate de actul operator și de consecințele
acestuia (limitări, mutilări)

34
- Se obține consimțământul scris al pacientului conștient adult sau al familiei în
cazul minorilor sau al pacienților inconștienți
- Se stabilește data intervenției și se comunică bolnavului
- Formularele de consimțământ trebuie semnate înainte ca pacientul să primească
medicația sedativă, preanestezică
- Se administrează la indicația medicului sedative, hipnotice în seara dinaintea
intervenției pentru a asigura odihna adecvată în timpul nopții.

Pregătirea fizică a bolnavului

- Se observă și se consemnează aspectul general al pacientului: înălțime, greutate,
vârstă, aspectul pielii, faciesul, starea psihică
- Toate datele privind starea generală a pacientului și evoluția bolii se notează
permanent în foaia de observație și în planul de îngrijire pentru a obține un tablou
clinic exact
- Culegerea de date privind antecedentele pacientului:
• Familiale – dacă în familie au fost bolnavi cu neoplase, diabet zaharat,
hipertensiune arterială, cardiopatii, TBC
• Chirurgicale – dacă a mai suferit intervenții, dacă a avut o evoluție bună,
dacă au fost complicații
• Patologice – se vor nota bolile care au influență asupra anesteziei și
intervenției:
 Dacă a avut afecțiuni cardiace, pulmonare
 Dacă este fumător
 Dacă suferă de epilepsie
 Urmărirea și măsurarea funcțiilor vitale și vegetative
 Examenul clinic pe aparate
 Bilanțul paraclinic
 Examene de laborator de rutină și examene complementare:
 Grupul sanguin și factorul Rh
 Hemoleucogramă
 Glicemia, ureea serică
 Creatinina sanguină
 Electroliți serici
 Probele hepatice
 Factorii de coagulare
 Sumarul de urină
 Se efectuează EKG, radiografie pulmonară.

Obiective specifice: pregătirea pacientului pentru operație prin:

I. Restricționarea aportului de alimente și lichide:
- Se scade aportul alimentar oral cu o zi înainte de operație
- Se sistează aportul de alimente și lichide de la orele 21 în seara de dinaintea
operației
- Se interzice fumatul cu o seară înainte de operație, precum și consumul de băuturi
alcoolice
II. Golirea intestinului terminal:
- Se face clisma evacuatoare în seara dinainte și dimineața intervenției chirurgicale,
în caz de intervenții pe tubul digestiv
- Se administrează un laxativ cu 12-24 h înaintea intervenției dacă actul operator se
desfășoară pe tubul digestiv și tranzitul bolnavului este normal.

35
 III. Pregătirea câmpului operator (suprafața cutanată):
- Se epilează zona de intervenție, prin raderea pilozităților cu un aparat de ras
individual, pe o suprafață largă (15-25 cm), având grijă să nu se creeze soluții de
continuitate
IV. Recoltarea produselor pentru examene de laborator.
V. Efectuarea igienei personale și a altor nevoi de bază:
- Se face baie sau duș sau toaletă pe regiuni la pat, în cazul bolnavilor
nedeplasabili; spălatul părului, toaleta bucă-dentară, toaleta nasului, se verifică
unghiile să fie scurte, fără lac de unghii, picioarele, spațiile interdigitale
- Se curăță cu atenție zonele de flexie și cea ombilicală pentru a reduce riscul
infecției prin flora cutanată.
VI. Asigurarea siguranței pacientului după administrarea medicației preanestezice.

2.6.2. Îngrijiri postoperatorii

1. Supravegherea tensiunii arteriale: T.A. va fi controlată periodic

2. Supravegherea pulsului: pulsul trebuie să fie regulat
3. Supravegherea temperaturii
4. Supravegherea respirației: respirația trebuie să fie ritmică, de amplitudine normală
5. Supravegherea faciesului: apariția palorii, a cianozei, transpirațiilor reci
6. Supravegherea comportamentului: la trezire poate să prezinte o stare de agitație,
atenție să nu-și smulgă drenurile, perfuzia, să nu se ridice din pat, va fi imobilizat
dacă este nevoie
7. Supravegherea pansamentului: pansamentul trebuie să rămână uscat, să nu se
îmbibe cu sânge sau serozitate
8. Schimbarea poziției bolnavului:
- După trezire se așează în poziție semișezând
- Prima mobilizare va avea loc în prima zi pentru a preveni flebita
9. Îngrijirea mucoasei bucale: pentru a umidifica mucoasa bucală se șterge cu
tampoane umezite în soluții diluate cu bicarbonat de sodiu, acid boric,
permanganat de potasiu, se ung buzele cu vaselină
10. Prevenirea escarelor:
- Se efectuează frecții cu alcool la nivelul regiunii dorsale și a călcâielor
- Se evită umezeala
- Se schimbă des poziția
11. Evacuarea vezicii: se stimuleză spontan micțiunea sau prin sondaj vezical
12. Supravegherea tranzitului intestinal: supravegherea apariției primului scaun,
aproximativ în ziua a patra
13. Alimentația:
- În prima zi operatul va tine o dietă hidrică cu ceai neîndulcit
- După evacuarea spontană a gazelor bolnavul va primi ceaiuri îndulcite, citronadă,
supă de legume strecurată, lapte
- După apariția primului scaun în alimentație se pot introduce compoturile și carnea
albă
- Din a șasea – a șaptea zi poate fi reluată alimentația normală
14. Asigurarea somnului: seara se administrează un hipnotic usor
15. Scoarerea firelor: in ziua a șasea – a șaptea se scot firele.

36
 2.7. Educația pentru sănătate. Profilaxia bolii
Dobândirea obișnuințelor corecte de eliminare. Evitarea inhibării reflexului de
micțiune, deoarece se produce distensia vezicii urinare, stază urinarp, care poate favoriza
formarea calculilor.
Evitarea consumului de medicamente cu efect diuretic sau nefrotoxic fără prescripție
medicală.
Efectuarea corectă a toaletei regiunii perineale pentru a evita pătrunderea
microorganismelor în tractul urinar.
Evitarea aportului excesiv de săruri minerale.
Se vor evita frigul, umiditatea, oboseala, traumatismele, agenții toxici, afecțiunile
cardiovasculare, deoarece sunt factori favorizanți în apariția și evoluția afecțiunilor renale.
Se vor efectua exerciții fizice pentru creșterea tonusului musculaturii perineale și
abdominale, acestea favorizând contracțiile vezicii urinare și al sfinterului extern al uretrei.
Se vor trata corect, la timp și pe o perioadă corespunzătoare toate infecțiile urinare,
atât cele joase, cât și cele înalte.

37
 CAP. III. NORME DE PROTECȚIA MUNCII ȘI P.S.I. ÎN
SECȚIA DE UROLOGIE
3.1.Norme de sănătate și securitate a muncii

Sănătatea reprezintă acea stare a organismului uman, în care funcționarea tuturor

țesuturilor, oraganelor, aparatelor și sistemelor are loc în mod normal.
Bolile profesionale sunt afecțiuni produse ca urmare a executării unei meserii sau
profesiuni, cauzate de factori nocivi, fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de
muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme funcționale ale
organismului uman în procesul de muncă.
Securitatea muncii este ansamblul măsurilor tehnice, sanitare, organizatorice și
juridice care au ca scop ocrotirea vieții și sănătății personalului muncitor, prin asigurarea unor
condiții bune de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor profesionale și a accidentelor de muncă,
reducerea efortului fizic și psihic, precum și asigurarea unor condiții speciale pentru cei care
efectuează munci grele sau vătămătoare, pentru munca femeilor și a tinerilor.
Responsabilități – competențe în domeniul sănătății personalului revin atât
organizațiilor în cadrul cărora își desfășoară activitatea personalul angajat, cât și instituțiilor
specializate, cu atribuții în domeniul asigurării sănătății populației.
Accidentele de muncă – prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a
organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, produse în timpul procesului de
muncă sau în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu și care au provocat incapacitate
temporară de muncă de cel puțin o zi, invaliditate sau deces.
Normele generale de protecție a muncii cuprind principii generale de prevenire a
accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, precum și direcțiile generale de aplicare a
acestora. Acestea au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidente și/sau
îmbolnăvire profesională existenți în sistemul de muncă, proprii fiecărei componente a
acestuia, informarea consultarea și participarea angajaților și a reprezentanților acestora.
Prevederile normelor generale de protecție a muncii, atât cele referitoare la securitatea
în muncă, cât și cele referitoare la sănătatea în muncă constituie cadrul general pentru
elaborarea normelor specifice și a instrucțiunilor proprii de securitate a muncii.

Asigurarea igienei personale și aplicarea normelor de profilaxie:

Respectarea normelor de igienă personală corporală are ca scop prevenirea
îmbolnăvirilor personalului medical sanitar și de a împiedica transmiterea bolilor de la bolnav
la bolnav.
Obiective – asigurarea igienei personale și îmbrăcarea echipamentului de protecție.
Măsuri de realizare:
- Asistenta medicală intră în filtrul pentru personal
- Dezbracă hainele de stradă și le depune în dulapul special destinat lor
- Trece în camera de baie și face duș
- După efectuarea dușului trece în încăperea de echipare unde îmbracă
echipamentul de protecție
- Verifică dacă ținuta este corectă și completă în funcție de profil
- Intră în secție.

Respectarea circuitelor funcționale și a normelor de protecția muncii:

a. Aplică o atenție deosebită:
- Circuitelor alimentare și veselei
- Circuitelor lenjeriei de pat și corp a bolnavilor
38
 - Circuitului de intrare și ieșire a personalului
- Circuitului de primire a bolnavului în spital
- Circuitului vizitatorilor
- Circuitului reziduurilor solide și lichide.
b. Se spală și se dezinfectează pe mâini după:
- Îngrijirea fiecărui bolnav
- Recoltarea produselor biologice, dar și după transportul acestora
- Folosirea instrumentarului
- Alimentația bolnavului
- Atingerea bolnavului sau a obiectelor sale personale sau cu care a venit în contact
- Folosirea wc-ului, înainte și după
- Înainte de masă
- Înainte și după folosirea batistei.

Prevenirea transmiterii îmbolnăvirilor între secții:

Asistenta medicală îmbracă un al doilea halat peste echipamentul obișnuit în cazul în
care intră într-o secție sau saloane de izolare a bolilor infecțioase.
Asistenta medicală are următoarele interdicții:
- Nu fumează în salon, secție sau sala de așteptare
- Nu primește obiecte sau alimente de la bolnav
- Nu duce mâna nespălată la față, gură, nas sau ochi
- Nu folostește batiste decât după spălarea mâinilor
- Nu folosește wc-ul bolnavilor
- Nu recoltează produse biologice sau patologice dacă prezintă escoriații pe
tegumente
- Nu manipulează aparatura sau instrumentarul electric fără instruire de folosire.
Asistenta medicală este obligată:
- Să efectueze periodic controale medicale pentru evaluarea stării de sănătate
- Să se imunizeze specific și nespecific
- Să se ingrijească de propriul regim de muncă, odihnă și alimentație rațională
- Să schimbe echipamentele de protecție de câte ori este nevoie
- Să nu permită aparținătorilor intrarea în secție și saloane decât în condițiile
stabilite de normele sanitare și regulamentele de funcționare.

Prevenirea infecțiilor intraspitalicești sau infecțiilor nosocomiale:

Sunt îmbolnăviri de natură infecțioasă, contractate în spital și care apar în timpul
spitalizării sau după externare. Transmiterea infecției de la o persoană la alta este un proces în
lanț. Acest lanț comportă șase verigi. Dacă se reușeste să se rupă acest lanț, boala nu se mai
propagă.

Verigile lanțului epidemiologic al infecției:

1. Sursa de infecții: pacientul, personalul medical, alimentele, echipamentul de lucru și
lichidele contaminate. Măsuri: izolarea bolnavilor și respectarea circuitelor
funcționale din spital.
2. Poarta de intrare: urina, fecale, sânge, diverse secreții și aerul expirat. Măsuri:
dezinfecția chimică a produselor biologice și incinerarea produselor biologice.
3. Agentul patogen: bacterii, virusuri, paraziți și fungi. Măsuri: identificarea rapidă a
germenilor patogeni și antibioterapie.

39
 4. Căi de transmitere: contactul direct și contactul indirect prin alimente, lichide și aer.
Măsuri: igiena mediului spitalicesc – curățenie, aerisire, dezinfecție, sterilizarea
materialelor medicale, igiena personalului și a echipamentului de protecție.
5. Poarta de intrare: respiratorie, digestivă și cutanată. Măsuri: utilizarea tehnicilor
septice,
6. Gazda receptivă: vărste extreme – copii, bătrâni, persoane cu boli cronice, persoane
supuse manevrelor invazive (operații, endoscopie, puncții), persoane subnutrite.
Măsuri: izolarea persoanelor cu rezistență scăzută, călirea organismului, tratarea
bolilor cronice și vaccinarea.

Spălarea mâinilor:
Spălarea mâinilor este cea mai importantă procedură pentru prevenirea infecțiilor
intraspitalicești, pentru că mâna este principala cale de transmitere.
Tipuri de spălare a mâinilor:
- Spălarea igienică de bază
- Spălarea pentru decontaminare
- Spălarea chirurgicală – mai puțin utilizată de asistentă.

Spălarea igienică de bază se face:

- Înainte și după contactul cu un pacient sau obiect cu care se ingrijește pacientul
- Înaintea folosirii materialului steril
- Înaintea intervențiilor asupra pacientului
- După atingerea unei părți a corpului posibil contaminate cu microbi
- După mânuirea secrețiilor și a excrețiilor pacientului
- După scoaterea mănușilor de lucru
- La sfârsitul programului.
Tehnica: se folosește apă curentă, săpun și periuță. Spălarea durează două minute, se
face pe toată suprafața mâinilor, inclusiv pe spațiile interdigitale. Uscarea se face cu prosop de
unică folosință.

Spălarea pentru decontaminare se face după îngrijirea pacientului cu boli contagioase

și după activități de curățare a instrumentelor.
Tehnica: se execută spălarea de fond a mâinilor cu apă, săpun, periuță și se usucă
mâinile cu un prosop de unică folosință sau cu aer cald. După spălare se aplică de două ori
câte 5 ml de soluție dezinfectantă – alcool, după care nu se mai usucă mâna.
Dezinfecția trebuie făcută atât de personalul medical cât și de vizitatori și pacienți.

3.2. Norme de prevenirea și stingerea incendiilor – P.S.I.

În clădirile pentru sănătate în care sunt spitalizate persoane care nu se pot deplasa
singure, se interzic scări cu rampe curbe sau cu trepte balansate, iar scări deschise se admit
doar între două niveluri succesive.
Gabaritele minime libere ale căilor de evacuare – în cazul în care există pacienți
imobilizați vor fi de minim 2,20 m.
Pentru căile de evacuare a bolnavilor care se pot deplasa singuri se respectă condițiile
generale.
Clădirile pentru sănătate cu locuri de spitalizare vor avea asigurate condiții de acces
ale autospecialelor cel puțin la două fațade.
Măsuri de prevenire a incendiilor cauzate de exploatarea instalațiilor electrice:

40
 Proiectarea, execuția și montarea oricăror elemente componente ale instalației electrice
trebuie efectuată în strictă conformitate cu normele și normativele tehnice în vigoare. Execuția
lucrărilor de montare, întreținere și reparații se va face doar de către personal calificat sau
autorizat.
Îmbinarea conductorilor electrici trebuie să se facă prin cleme de legătură, lipire sau
sudare, după care locurile de îmbinare se izolează corespunzător.
Se face verificarea permanentă a contactelor, întrerupătoarelor, prizelor, dozelor și
înlăturarea celor defecte sau incomplete.
Măsurile de prevenire a incendiilor cauzate de expoatarea instalațiilor electrice
implică:
- Evitarea supraîncălzirii instalațiilor electrice prin conectarea de consumatori peste
puterea proiectată
- Interzicerea montării cablurilor, tablourilor electrice direct pe elemente de
costrucție din materiale combustibile
- Prevederea de carcase de protecție etanșate corespunzător și menținute închise
pentru tablourile de distribuție, relee, contactoare
- Protejarea corpurilor de iluminat cu bec incandescent cu globuri de protecție
- Interzicerea improvizațiilor la instalațiile electrice de încălzire, ventilație și
climatizare sau a funcționării cu defecțiuni a acestora.

Măsuri de prevenire a incendiilor cauzate de exploatarea instalțiilor de gaze și

incălzire:
- Verificarea periodică a etanșeității instalației de gaz pentru depistarea scurgerilor
- Utilizarea conductelor și furtunelor certificate pentru alimentarea consumatorilor
- Se interzice folosirea sobelor și a altor mijloace de încălzire defecte,
supraalimentate cu combustibili sau nesupravegheate, precum și aprinderea
focului utilizându-se lichide inflamabile
- Utilizarea doar a aparatelor electrocasnice și de încălzit certificare și verificate
- Golurile practicate în pereți pentru trecerea conductelor se vor etanșa
corespunzător în vederea limitării propagării incendiilor
- Produsele, materialele și substanțele combustibile se aplasează la distanțe de
siguranță față de sursele de căldură ori se protejează astfel încât să nu fie posibilă
aprinderea lor.

Măsuri și reguli generale privind apărarea împotriva incendiilor în spitale:

- Echiparea spațiilor cu mijloace adecvate de primă intervenție – stingătoare
adecvate spațiului de lucru, hidranți interior, hidranți exteriori
- Verificarea periodică a acestor mijloace
- Păstrarea căilor de evacuare libere, evitându-se depozitarea de materiale sau
amenajarea de spații prin care se reduce gabaritul căii de evacuare
- Marcarea corespunzătoare a căilor de evacuare cu indicatoare standardizate astfel
încât traseele acestora să fie recunoscute cu ușurință de către toți utilizatorii
- Deschiderea ușilor de pe traseul evacuării, de regulă trebuie să se facă în sensul
deplasării oamenilor spre exterior
- Asigurarea iluminatului de siguranță alimentat din surse corespunzătoare
- Dotarea spațiilor cu sisteme de detectare și semnalizare a incendiilor
- Echiparea construcțiilor cu sisteme de alarmare în caz de incendiu prevăzute cu
buton de declanșare pe fiecare nivel
- Asigurarea accesului autospecialelor de intervenție la cel puțin două fațade ale
clădirilor.

41
 Măsuri și reguli privind evacuarea bolnavilor din spitale:
Evacuarea bolnavilor trebuie să se desfășoare conform planului de evacuare care
trebuie cunoscut și aplicat de către întreg personalul spitalului. Pentru bolnavii
netransportabili se vor lua toate măsurile care se impun pentru a asigura la nevoie salvarea
acestora fără pericol.

Cadrele medicale din spital au următoarele obligații în domeniul situațiilor de urgență:

- Să respecte regulile și măsurile de apărare împotriva incendiilor aduse la
cunoștință de conducerea unității
- Să utilizeze substanțe periculoase, instalțiile, aparatura și echipamentele potrivit
instrucțiunilor tehnice și proprii
- Să nu efectueze manevre neprmise sau modificări neautorizate la sistemele și
instalațiile de apărare a incendiilor
- Să comunice imediat orice încălcare a normelor proprii de apărare împotriva
incendiilor sau orice defecțiune sesizată la instalțiile de apărare împotriva
incendiilor
- Să acționeze conform procedurilor stabilite la locul de muncă la apariția oricărui
pericol iminent de incendiu sau altă situație de urgență
- Să cunoască și să respecte prevederile instrucțiunilor proprii, specifice locului de
muncă, cunoașterea utilizării corecte a mijloacelor de primă intervenție în caz de
incendiu, precum și modul de utilizare a instalațiilor de prevenire a incendiilor
prezente în secție
- Să participe la instructaj și acțiuni instructiv-educative referitoare la situațiile de
urgență, precum și la exercițiile și aplicațiile practice de evaluare și stingere a
incendiilor, cutremure, inundații sau accidente chimice
- Să sesizeze imediat șefii asupra apariției unor pericole, a unor cauze sau
împrejurări de natură să provoace incendii
- Să nu intervină sub niciun motiv la instalațiile, aparatele sau tablourile electrice
iar orice defecțiune să fie anunțat imediat șefului
- Să nu folosească pentru iluminare foc deschis în spațiile de depozitare sau în orice
alt loc în care este interzisă utilizarea focului deschis
- Anunță imediat începuturile de incendiu și execută operațiunile de primă
intervenție prin utilizarea tuturor mijloacelor de intervenție aflate în dotare,
participă la operațiunile de stingere și înlăturare a urmărilor incendiului, folosește
nemijlocit aparate de protecție a salariatilor (aparate de respirașie, măști de gaze)
- Să nu blocheze culoarele și căile de acces cu obiecte ce ar împiedica intervenția
pentru stingerea incendiului și evacuarea persoanelor sau bunurilor
- Să țină în stare de bună funcționare echipamentele și instalațiile tehnice cât și
instalațiile, dispozitivele și mijloacele de prevenire și stingere a incendiilor aflate
în dotarea secției
- Să nu fumeze sau să introducă: țigări, brichete, chibrituri și materiale inflamabile.
Personalul angajat răspunde de respectarea ordinii și disciplinei în muncă, de aplicarea
tuturor măsurilor prevăzute sau ordonate, cu scopul de a preîntâmpina și înlătura orice situație
care ar pune în primejdie viața și sănătatea oamenilor.
Pentru fiecare încăpere în parte trebuie stabilite traseele de evacuare, locul unde vor fi
adăpostiți bolnavii și mijloacele cu care sunt evacuați cei care nu se pot deplasa singuri.
Evacuarea persoanelor din spitalele neuropsihice, precum și a acelor de pediatrie se va
face în conformitate cu condițiile specifice. După evacuare se impune un control atent al
tututor încăperilor, în special la spitalele de copii și la cele de neuropsihiatrie.

42
 CAP. IV. ÎNGRIJIRI SPECIFICE

CAZUL 1 – PLAN DE ÎNGRIJIRE

Culegerea datelor
1. Date fixe:
• Nume și prenume: P.N.
• Varsta: 34 ani
• Sex: masculin
• Stare civilă: căsătorit
• Domiciliu: Reșita, Jud. Caraș-Severin
• Ocupație: contabil
• Naționalitate: română
• Religie: ortodoxă
• Condiții de viață: locuiește împreună cu soția și fiul de 6 ani într-un apartament
cu 2 camere
• Obiceiuri: fumează cca. 15 țigări pe zi, bea cafea – 3-4 cafele pe zi, ocazional
consumă alcool
• Elememente fizice: Rh negativ, grupă sanguină AII
• Date antropometrice: greutate = 85 kg, înălțime = 1,80 m
2. Diagnosticul de internare: pielonefrită acută
3. Investigatii paraclinice: examen sumar urină, urocultură, creatinină, acid uric,
ecografie renală
4. Istoricul bolii: de o săptămână pacientul este febril, temperatură 38,8℃, fără un motiv
aparent. De 4 zile prezintă și frisoane și transpirații reci. Se prezintă la medicul de
familie de unde i se dă bilet de trimitere către Spitalul Judetean de Urgentă Reșița. În
urma controlului și a investigațiilor făcute la spital i s-a pus diagnosticul de pielonetrită
acută.
5. Manifestări de dependenta:
• Febră
• Frisoane
• Transpirații
• Cefalee
• Dureri la nivelul lojelor renale bilateral
• Polakiurie, disurie
6. Problemele pacientului:
• Eliminare urinară inadecvată (insuficientă calitativ și cantitativ)
• Afecțiune renală manifestată prin oligoanurie
• Hipertermie manifestată prin temperatură moderată
• Combaterea escarelor
• Dezechilibru hidroelectrolitic
• Anemie
• Durere, oboseală, neliniște, teamă, disconfort fizic și psihic, apatie, indispoziție
7. Tratament: Ciprofolxacină 250 mg/12 h – per os, timp de 14 zile, Algocalmin 2 ml/8
ore – i.m, No-Spa 2 ml, la nevoie – i.m.
8. Plan de ingrijire:

43
 Nevoia Diagnostic Obiective Intervențiile asistentei Evaluare
deficitară de îngrijire Autonome Delegate
Nevoia de a eliminare reverirea efectuez la indicația se reia
elimina neadecvată diurezei igiena medicului : diureza
din cauza personală a
afecțiunii pacientului recoltez cantitatea de
renale sânge și urină urină
manifestată asigur un pentru eliminată
prin microclimat ionograma este de 1500
oligoanurie corespunzător serică și ml
(aerisire, urinară în
camera vederea
încălzită la stabilirii
20-22℃) bilanțului
hidric
monitorizez
funcțiile recoltez urina
vitale și pentru
vegetative și examenele
le notez în chimice și
foaia de bacteriologice
observație: D,
TA, T, P, R administrez
medicația
cantaresc prescrisă:
pacientul antitermice,
zilnic pentru antibiotice
a stabili
bilanțul
hidric
ingesta-
excreta
Nevoia de a-și hipertermie pacientul aerisesc la indicația în primele 3
menține din cauza să-și încăperea medicului: zile T =
temperatura infecției mențină 38,8℃ este
corpului în manifestată temperatura asigur administrez ținută sub
limite normale prin febră în limite îmbrăcăminte medicația control cu
moderată normale lejeră prescrisă: antitermice,
antitermice, temperatura
aplic antibiotice revine la
comprese reci normal
T=36,8℃
încălzesc
pacientul în
caz de frison
Nevoia de a fi imobilizare pacientul să servesc la indicația nu apar
curat, îngrijit, nu prezinte pacientul la medicului: escare
de a proteja combaterea complicații pat, cand este
tegumentele și escarelor cutanate și cazul cu administrez
mucoasele respiratorii urinar și antiseptice

44
 transpirații bazinet urinare,
antibiotice
mețin igiena
tegumentelor

schimb
lenjeria de
pat și de corp
de cate ori
este nevoie
Nevoia de a dezechilibru pacientul să cantaresc la indicația examenele
bea și a mânca hidro- fie zilnic medicului: de laborator
electrolitic echilibrat pacientul indică o
hidro- pentru a hidratare scădere
anemie electrolitic stabili parenterală cu progresivă a
și acido- bilanțul soluții creatininei și
bazic hidric izotonice acidului uric
ingesta- (glucoză 10%
dispariția excreta 2000 ml, ser hemoglobina
problemei fiziologic, nu a atins
asigur soluție valorile
hidratarea molară KCl) normale, dar
orală a bolnavul
organismului administrez arată o stare
vitamine: B1, de bine
mențin o B6, B12,
dietă C500
hipoproteică
și se evită
alimentele
bogate in
potasiu
Nevoia de a durere, pacientul să așez la indicația pacientul
dormi și de a oboseală prezinte o pacientul pe medicului: reușeste să
se odihni stare de pat în decubit doarmă
bine fizic dorsal pentru administrez
a-i ameliora antispastice
durerile

familiarizez
pacientul cu
mediul
ambiant

asigur un
mediu de
securitate și
liniște
Nevoia de a neliniște, pacientul să asigur o pacientul
comunica teamă, fie atmosferă este

45
 disconfort echilibrat caldă, echilibrat
fizic și psihic răspund psihic
psihic, prompt și
apatie, plină de
indispoziție solicitudine
la chemarea
pacientului

încurajez
pacientul să-
și exprime
gândurile și
sentimentele
în legătură cu
problema de
dependență

liniștesc
pacientul cu
privire la
starea sa,
explicându-i
scopul și
natura
intervențiilor

Recomandări la externare: concediu medical, control periodic la medicul de familie.

46
CAZUL 2 – PLAN DE ÎNGRIJIRE

Culegerea datelor
1. Date fixe:
• Nume și prenume: P.A.
• Varsta: 28 ani
• Sex: masculin
• Stare civilă: căsătorit
• Domiciliu: Reșița, Jud. Caraș-Severin
• Ocupație: inginer
• Naționalitate: română
• Religie: ortodoxă
• Condiții de viață: locuiește împreună cu familia într-un apartament cu 3 camere
frumos amenajat
• Obiceiuri: fumează cca. 10 țigări pe zi, bea cafea – 2 cafele pe zi
• Elememente fizice: Rh pozitiv, grupă sanguină 0I
• Date antropometrice: greutate = 75 kg, înălțime = 1,75 m
2. Diagnosticul de internare: pielonefrită acută
3. Investigatii paraclinice: hemoleucogramă, examen sumar urină, urocultură,
creatinină, acid uric, ecografie renală
4. Istoricul bolii: de 3 zile pacientul este febril, temperatură 39℃, prezintă și frisoane și
transpirații reci, disurie, polakiurie, cefalee. Se prezintă la medicul de familie de unde i
se dă bilet de trimitere către Spitalul Judetean de Urgentă Reșița. În urma controlului
și a investigațiilor făcute la spital i s-a pus diagnosticul de pielonetrită acută.
5. Manifestări de dependenta:
• Febră
• Frisoane
• Transpirații
• Cefalee
• Dureri la nivelul lojei renale stânga
• Polakiurie, disurie
6. Problemele pacientului:
• Eliminare urinară inadecvată (insuficientă calitativ și cantitativ)
• Afecțiune renală manifestată prin oligoanurie
• Hipertermie manifestată prin temperatură ridicată
• Combaterea escarelor
• Dezechilibru hidroelectrolitic
• Durere, oboseală, neliniște, teamă, disconfort fizic și psihic, apatie, indispoziție
7. Tratament: Ampicilină 1 g/6 h – per os, Gentamicină 1 mg/kg corp/8 ore i.m - timp
de 14 zile, Algocalmin 2 ml/8 ore – i.m, No-Spa 2 ml, la nevoie – i.m.
8. Plan de ingrijire:

47
 Nevoia Diagnostic Obiective Intervențiile asistentei Evaluare
deficitară de îngrijire Autonome Delegate
Nevoia de a eliminare reverirea efectuez la indicația se reia
elimina neadecvată diurezei igiena medicului : diureza
din cauza personală a
afecțiunii pacientului recoltez cantitatea de
renale sânge și urină urină
manifestată asigur un pentru eliminată
prin microclimat ionograma este de 1800
oligoanurie corespunzător serică și ml
(aerisire, urinară în
camera vederea
încălzită la stabilirii
20-22℃) bilanțului
hidric
monitorizez
funcțiile recoltez urina
vitale și pentru
vegetative și examenele
le notez în chimice și
foaia de bacteriologice
observație: D,
TA, T, P, R administrez
medicația
cantaresc prescrisă:
pacientul antitermice,
zilnic pentru antibiotice
a stabili
bilanțul
hidric
ingesta-
excreta
Nevoia de a-și hipertermie pacientul aerisesc la indicația în primele 3
menține din cauza să-și încăperea medicului: zile T =
temperatura infecției mențină 39℃-38℃
corpului în manifestată temperatura asigur administrez este ținută
limite normale prin febră în limite îmbrăcăminte medicația sub control
moderată normale lejeră prescrisă: cu
antitermice, antitermice,
aplic antibiotice temperatura
comprese reci revine la
normal
încălzesc T=36,7℃
pacientul în
caz de frison
Nevoia de a fi imobilizare pacientul să servesc la indicația nu apar
curat, îngrijit, nu prezinte pacientul la medicului: escare
de a proteja combaterea complicații pat, cand este
tegumentele și escarelor cutanate și cazul cu administrez
mucoasele respiratorii urinar și antiseptice

48
 transpirații bazinet urinare,
antibiotice
mețin igiena
tegumentelor

schimb
lenjeria de
pat și de corp
de cate ori
este nevoie
Nevoia de a dezechilibru pacientul să cantaresc la indicația examenele
bea și a mânca hidro- fie zilnic medicului: de laborator
electrolitic echilibrat pacientul indică o
hidro- pentru a hidratare scădere
electrolitic stabili parenterală cu progresivă a
și acido- bilanțul soluții creatininei și
bazic hidric izotonice acidului uric
ingesta- (glucoză 10%
dispariția excreta 2000 ml, ser
problemei fiziologic,
asigur soluție
hidratarea molară KCl)
orală a
organismului administrez
vitamine: B1,
mențin o B6, B12,
dietă C500
hipoproteică
și se evită
alimentele
bogate in
potasiu
Nevoia de a durere, pacientul să așez la indicația pacientul
dormi și de a oboseală prezinte o pacientul pe medicului: reușeste să
se odihni stare de pat în decubit doarmă
bine fizic dorsal pentru administrez
a-i ameliora antispastice
durerile

familiarizez
pacientul cu
mediul
ambiant

asigur un
mediu de
securitate și
liniște
Nevoia de a neliniște, pacientul să asigur o pacientul
comunica teamă, fie atmosferă este

49
 disconfort echilibrat caldă, echilibrat
fizic și psihic răspund psihic
psihic, prompt și
apatie, plină de
indispoziție solicitudine
la chemarea
pacientului

încurajez
pacientul să-
și exprime
gândurile și
sentimentele
în legătură cu
problema de
dependență

liniștesc
pacientul cu
privire la
starea sa,
explicându-i
scopul și
natura
intervențiilor

Recomandări la externare: concediu medical, control periodic la medicul de familie.

50
CAZUL 3 – PLAN DE ÎNGRIJIRE

Culegerea datelor
1. Date fixe:
• Nume și prenume: A.C.
• Varsta: 45 ani
• Sex: feminin
• Stare civilă: căsătorită
• Domiciliu: Reșița, Jud. Caraș-Severin
• Ocupație: lucrător comercial
• Naționalitate: română
• Religie: ortodoxă
• Condiții de viață: locuiește împreună cu familia într-un apartament cu 2 camere
• Obiceiuri: fumează cca. 20 țigări pe zi, bea cafea – 2 cafele pe zi
• Elememente fizice: Rh pozitiv, grupă sanguină BIII
• Date antropometrice: greutate = 65 kg, înălțime = 1,70 m
2. Diagnosticul de internare: pielonefrită acută
3. Investigatii paraclinice: examen sumar urină, urocultură, creatinină, acid uric,
ecografie renală
4. Istoricul bolii: de 2 zile pacienta este febrilă, temperatură 39,5℃, prezintă și frisoane și
transpirații reci, disurie, polakiurie, cefalee, dureri lombare. Se prezintă UPU - Spitalul
Judetean de Urgentă Reșița. În urma controlului și a investigațiilor făcute la spital i s-a
pus diagnosticul de pielonetrită acută.
5. Manifestări de dependenta:
• Febră
• Frisoane
• Transpirații
• Cefalee
• Dureri la nivelul lojelor renale bilateral
• Polakiurie, disurie
6. Problemele pacientului:
• Eliminare urinară inadecvată (insuficientă calitativ și cantitativ)
• Afecțiune renală manifestată prin oligoanurie
• Hipertermie manifestată prin temperatură ridicată
• Combaterea escarelor
• Dezechilibru hidroelectrolitic
• Durere, oboseală, neliniște, teamă, disconfort fizic și psihic, apatie, indispoziție,
stare generală alterată
7. Tratament: Ciprofoloxacin 400 mg/12 h – per os, Gentamicină 1 mg/kg corp/8 ore
i.m - timp de 14 zile, Algocalmin 2 ml/8 ore – i.m, No-Spa 2 ml, la nevoie – i.m.
8. Plan de ingrijire:

51
 Nevoia Diagnostic Obiective Intervențiile asistentei Evaluare
deficitară de îngrijire Autonome Delegate
Nevoia de a eliminare reverirea efectuez la indicația se reia
elimina neadecvată diurezei igiena medicului : diureza
din cauza personală a
afecțiunii pacientei recoltez cantitatea de
renale sânge și urină urină
manifestată asigur un pentru eliminată
prin microclimat ionograma este de 1600
oligoanurie corespunzător serică și ml
(aerisire, urinară în
camera vederea
încălzită la stabilirii
20-22℃) bilanțului
hidric
monitorizez
funcțiile recoltez urina
vitale și pentru
vegetative și examenele
le notez în chimice și
foaia de bacteriologice
observație: D,
TA, T, P, R administrez
medicația
cantaresc prescrisă:
pacientul antitermice,
zilnic pentru antibiotice
a stabili
bilanțul
hidric
ingesta-
excreta
Nevoia de a-și hipertermie pacienta să- aerisesc la indicația în primele 3
menține din cauza și mențină încăperea medicului: zile T =
temperatura infecției temperatura 39,5℃-
corpului în manifestată în limite asigur administrez 38,5℃ este
limite normale prin febră normale îmbrăcăminte medicația ținută sub
moderată lejeră prescrisă: control cu
antitermice, antitermice,
aplic antibiotice temperatura
comprese reci revine la
normal
încălzesc T=37℃
pacientul în
caz de frison
Nevoia de a fi imobilizare pacienta să servesc la indicația nu apar
curat, îngrijit, nu prezinte pacienta la medicului: escare
de a proteja combaterea complicații pat, cand este
tegumentele și escarelor cutanate și cazul cu administrez
mucoasele respiratorii bazinet antiseptice

52
 transpirații urinare,
mețin igiena antibiotice
tegumentelor

schimb
lenjeria de
pat și de corp
de cate ori
este nevoie
Nevoia de a dezechilibru pacienta să cantaresc la indicația examenele
bea și a mânca hidro- fie zilnic medicului: de laborator
electrolitic echilibrat pacienta indică o
hidro- pentru a hidratare scădere
electrolitic stabili parenterală cu progresivă a
și acido- bilanțul soluții creatininei și
bazic hidric izotonice acidului uric
ingesta- (glucoză 10%
dispariția excreta 2000 ml, ser hemoglobina
problemei fiziologic, nu a atins
asigur soluție valorile
hidratarea molară KCl) normale, dar
orală a pacienta se
organismului administrez simte mai
vitamine: B1, bine
mențin o B6, B12,
dietă C500
hipoproteică
și se evită
alimentele
bogate in
potasiu
Nevoia de a durere, pacienta să așez pacienta la indicația pacientul
dormi și de a oboseală prezinte o pe pat în medicului: reușeste să
se odihni stare de decubit doarmă
bine fizic dorsal pentru administrez
a-i ameliora antispastice
durerile

familiarizez
pacienta cu
mediul
ambiant

asigur un
mediu de
securitate și
liniște
Nevoia de a neliniște, pacienta să asigur o pacienta este
comunica teamă, fie atmosferă echilibrată
disconfort echilibrată caldă, psihic

53
 fizic și psihic răspund
psihic, prompt și
apatie, plină de
indispoziție, solicitudine
stare la chemarea
generală pacientei
alterată
încurajez
pacienta să-și
exprime
gândurile și
sentimentele
în legătură cu
problema de
dependență

liniștesc
pacienta cu
privire la
starea sa,
explicându-i
scopul și
natura
intervențiilor

Recomandări la externare: concediu medical, control periodic la medicul de familie.

54
 CONCLUZII

Am prezentat trei cazuri pe care le-am avut în îngrijire și am constata multe asemănări
din motivele internării.
Pacientul 1 a prezentat la internare motivele febră, frisoane, transpirații, cefalee,
dureri la nivelul lojelor renale bilateral, polakiurie, disurie.
Pacientul 2 a prezentat la internare motivele febră, frisoane, transpirații, cefalee,
dureri la nivelul lojei renale stânga, polakiurie, disurie.
Pacientul 3 a prezentat la internare motivele: febră, frisoane, transpirații, cefalee,
dureri la nivelul lojelor renale bilateral, polakiurie, disurie.

Obiectivele permanente de îngrijire pentru cei trei pacienti:

- Condiții de mediu și microclimat corespunzătoare, confortabile și securizate
- Supravegherea atentă și permanentă
- Investigare, tratament, alimentație și hidratare corespunzătoare diagnosticului și stării
concrete din fiecare zi de boală
- Îngrijire și igiena personală generală și locală pe toată perioada bolii.

Obiectivele specifice de îngrijire pentru cei trei pacienți:

- Supravegherea atentă pe tot parcursul internării cu monitorizarea temperaturii, pulsului,
tensiunii arteriale, respirației și diurezei
- Sa li se asigure confort psihic și fizic din primele zile de la internare
- Pacienții să fie echilibrați din punct de vedere hidroelectrolitic, hidratatea fiind corelată
pe toată durata internării cu valorile diurezei
- Calcularea rației calorice pe 24 h în funcție de sex, vârstă, activitatea fiecărui pacient
- Asigurarea condițiilor de mediu adecvate: temperatura, luminozitatea, curenții de aer,
absența zgomotelor deranjante și a surselor locale de infecție
- Observarea, notarea și semnalarea către medicul curant a oricărei modificări survenite în
starea pacientului pe toată durata internării
- Pregătirea pacientului în vederea recoltării de produse fiziologice și patologice și în
vederea explorărilor medicale
- Transportul probelor în condiții optime către laboratorul clinic
- Urmărirea primirii rezultatelor, notarea acestora în fișa de observație și semnalarea către
medicul curant a acestora
- Asigurarea igienei generale și locale a pacientului
- Asigurarea în mod corespunzător a tratamentului prescris de medicul curant
- Observarea, notarea și semnalarea catre medicul curant a reacțiilor pacientului la
tratamentul administrat
- Explorarea nivelului de cunoștințe medicale, referitoare la afecțiune, pe care pacienții le
au
- Menținerea legăturii cu aparținătorii, educarea acestora în legătură cu dieta și încurajarea
acestora în vederea unei comunicări deschise și sincere referitoare la boală și termeri
- Respectarea măsurilor de prevenire a infecțiilor nosocomiale.
Evaluarea la externare a fiecărui pacient:
- Recapitularea datelor obținute la internare
- Recomandări clare, pe întelesul pacientului și aparținătorilor, referitoare la:
• Continuarea tratamentului după externare

55
• Examinări după externare – uroculturi repetate prin cabinetul medicului de
familie
• Regim alimentar
• Regim hidric
• Evitarea unor factori de mediu: frig, umezeală, curenți de aer, obiceiuri –
amânarea micțiunilor atunci cand apare senzația de urinare care pot duce la
recidive.

56
 BIBLIOGRAFIE

1. Anatomia și fiziologia omului, Prof. I.C. Voiculescu, Prof. I.C. Petricu, Editura
Medicală București, 1976
2. Nefrologie clinică, Prof. Dr. C. Zosin, Editura Medicală București, 1978
3. Tratat de medicină internă – bolile rinichiului, R. Păun, Editura Medicală București,
1989
4. Ghid de nefrologie – diagnostic și tratament, Dr. Gheorghe Gluhovschi, Dr. L.
Sabou, Dr. A. Schille, Dr. V. Trandafirescu, Editura Helicon Timisoara, 1993
5. Manual de medicină internă pentru cadre medii, Cornel Borundel, Editura All, 2010
6. Urgente medico-chirugicale, Lucreția Titircă, Editura Medicală București, 1993
7. Tehnica îngrijirii bolnavului – Vol. II, C. Mózes, Editura Medicală București, 1977

57