9.18. Legea lui Ohm.

Conductivitatea electrică
Având în vedere relaţia de definiţie a densităţii de curent, relaţiile (9.209) sau (9.210),
se constată că această mărime depinde de natura materialului (prin concentraţia purtătorilor
de sarcină, sarcina acestora şi prin viteza de drift) şi, de asemenea, de intensitatea câmpului
electric aplicat (prin viteza de drift care este determinată de valoarea câmpului). Astfel,
pentru un conductor dat se poate scrie:
j = j (E ) , (9.221)
dependenţa fiind, în general, destul de complicată.
Un caz particular, mai simplu, şi deosebit de important din punct de vedere practic îl
reprezintă clasa conductorilor metalici. Pentru aceştia s-a constatat experimental că în cazul
în care sunt menţinuţi la temperatură constantă, intensitatea curentului electric ce traversează
o porţiune de conductor (omogen şi izotrop) este direct proporţională cu diferenţa de potenţial
U = a - b aplicată la capetele porţiunii. Reprezentând grafic dependenţa I(U) se obţine un
segment de dreaptă, fig.9.48 din panta căreia se poate determina constanta de
proporţionalitate, notată G şi numită conductanţă electrică a porţiunii de circuit considerată:
I = GU. (9.222)
În practică, se utilizează inversul conductanţei electrice:
1
R= (9.223)
G
numită rezistenţă electrică a porţiunii de circuit.
Din relaţiile (9.222) şi (9.223) rezultă că pentru conductorii metalici:
U
I= , (9.224)
R
relaţie ce reprezintă legea lui Ohm, valabilă în cazul în care rezistenţa electrică, mărime ce
caracterizează deplasarea purtătorilor de sarcină în conductor, este constantă (nu depinde de
I şi U; rezistenţa unui conductor ohmic este aceeaşi indiferent de tensiunea aplicată lui).

Fig.9.48. Dependenţa I = I(U) pentru conductorii metalici

Pe domeniul de valabilitate al legii lui Ohm între densitatea de curent şi intensitatea

câmpului electric în orice punct din interiorul materialului conductor există o dependenţă
liniară:
j = E (9.225)
sau:
1
j= E, (9.226)
e

202
unde constanta de proporţionalitate  se numeşte conductivitate electrică, este specifică
fiecărui material şi caracterizează local proprietăţile acestuia privind mobilitatea purtătorilor
de sarcină.
Inversul conductivităţii electrice:
1
e = (9.227)

se numeşte rezistivitate electrică a materialului.
În funcţie de valorile conductivităţii şi respectiv, rezistivităţii electrice materialele pot
fi clasificate în două mari clase: bune conducătoare de electricitate (conductoare) şi slab
conductoare de electricitate (izolatoare sau dielectrici). Intermediar, între cele două clase se
află materialele semiconductoare.
Pentru un material dat, conductivitatea electrică depinde de temperatura acestuia. În
general, se studiază dependenţa rezistivităţii electrice de temperatură:
 e =  e (T ) . (9.228)
În fig.9.49 este dată dependenţa  e =  e (T ) pentru trei clase de materiale: a)
conductori metalici, b) semiconductori şi c) supraconductori. Din figură se constată că
rezistivitatea electrică a unui conductor metalic creşte odată cu creşterea temperaturii, având
o valoare nenulă chiar şi la temperaturi extrem de scăzute. Pentru intervale de variaţie mici
ale temperaturii se poate considera o dependenţă liniară a rezistivităţii electrice a
conductoarelor metalice de temperatură:
 e (T ) =  e 0 1 +  (T − T0 ), (9.229)
unde  este o mărime de material numită coeficient de temperatură al rezistivităţii, iar e0
este rezistivitatea electrică la o temperatură de referinţă T0 (de regulă, T0 este temperatura
„camerei” T0  293K ). În cazul variaţiilor mai mari ale temperaturii conductoarelor metalice
se consideră o dependenţă de forma:
 
 e (T ) =  e 0 1 +  (T − T0 ) +  (T − T0 ) 2 , (9.225)
 şi  fiind mărimi de material.

a) b) c)
Fig.9.49. Dependenţa rezistivităţii electrice de temperatură pentru:
a). conductori metalici, b). semiconductori, c). supraconductori

În cazul semiconductorilor se constată că rezistivitatea electrică scade cu creşterea

temperaturii, pentru cele mai multe semiconductoare dependenţa fiind dată de relaţia:
Ea  1 1 
 − 
k B  T T0 
 e (T ) =  e 0 e 
, (9.231)

203
unde Ea este energia de activare (lărgimea energetică a benzii interzise), iar
kB=1,380658(12)1023J/K este constanta lui Boltzmann.
Există o categorie de materiale, numite supraconductoare, a căror dependenţă a
rezistivităţii electrice de temperatură, pentru temperaturi nu prea scăzute este asemănătoare
cu cea a conductorilor metalici. Se constată însă, că pentru această categorie de materiale,
există o temperatură critică Tcr, specifică fiecărui material şi relativ scăzută, sub care
rezistivitatea electrică scade la zero, ceea ce le face deosebit de utile în practică prin
eliminarea pierderilor energetice prin efect Joule. Fenomenul de supraconductibilitate a fost
descoperit de K. Onnes în anul 1911.
În cazul dielectricilor rezistivitatea electrică a acestora este, practic, infinită.
Relaţia (9.225) reprezintă legea lui Ohm sub formă locală sau diferenţială,
particularizând legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit, relaţia (9.224), pentru fiecare
punct din interiorul conductorului porţiunii de circuit.
Se menţionează că în cazul conductoarelor metalice liniare, omogene şi izotrope,
conductivitatea electrică este o mărime fizică scalară, în timp ce pentru conductoarele liniare
şi anizotrope conductivitatea electrică este un tensor:
j = E ,
unde:
 xx  xy  xz
 =  yx  yy  yz . (9.232)
 zx  zy  zz
Se constată că în cazul mediilor conductoare anizotrope, spre deosebire de cel al
mediilor conductoare izotrope, vectorii j şi E nu mai sunt paraleli.
Dacă se consideră ca porţiune de circuit un conductor de lungime l, având aria
secţiunii constante S şi rezistivitatea electrică e, atunci experimental se constată că rezistenţa
electrică a acestuia este:
l
R = e . (9.233)
S
Acest rezultat poate fi obţinut şi prin raţionamente teoretice. Într-adevăr, cum
tensiunea electrică la capetele conductorului se poate exprima ca:
U = E l , (9.234)
iar intensitatea curentului electric staţionar este:
SE
I = jS = , (9.235)
e
din legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit rezultă imediat relaţia (9.233). Această relaţie
arată că rezistenţa unui conductor cu secţiune uniformă este direct proporţională cu lungimea
sa şi invers proporţională cu aria secţiunii sale. Constanta de proporţionalitate este tocmai
rezistivitatea electrică.
Legea lui Ohm este o lege de material ce nu poate fi dedusă din ecuaţiile lui Maxwell
pentru câmpul electromagnetic. De altfel, această lege este valabilă numai pentru
conductoarele metalice aflate la temperatură constantă. Există multe medii prin care se
transportă sarcină electrică şi în care nu este respectată legea lui Ohm. Abaterile care apar în
aceste medii implică existenţa unei dependenţe diferite de cea liniară între curent şi tensiune.

204
Astfel, în cazul tuburilor electronice, de exemplu pentru dioda cu vid, intensitatea curentului
electric care apare între catod şi anod este dată de legea:
I = AU 3 / 2 , A = const., (9.236)
numită „legea 3/2”. În cazul diodelor semiconductoare, între intensitatea curentului electric
şi tensiune există o relaţia de forma:
 UU 
I = I 0  e 0 − 1 , (9.237)
 
 
unde I0 şi U0 depind de tipul semiconductorului. De asemenea, tuburile cu descărcări în gaze
şi becurile cu incandescenţă sunt medii conductoare neohmice.
Fenomenul de conductibilitate electrică, a cărui tratare riguroasă se face în fizica
cuantică, poate fi explicat pornind de la un model simplificat, dar tipic pentru o clasă largă
de conductori electrici. În particular, se va analiza conducţia electrică în metale pe baza
modelului elaborat de Drude (1900) şi perfecţionat ulterior de Lorentz (1907).
Conform acestui model conductorul metalic este asimilat cu două sisteme fizice aflate
în interacţiune: reţeaua ordonată a ionilor pozitivi şi electronii de conducţie. Ionii pozitivi
sunt aşezaţi în nodurile reţelei fiind legaţi între ei prin forţe puternice cvasielastice de natură
electrică şi sunt cvasi-imobili, singurele mişcări posibile ale acestora fiind vibraţiile termice.
Electronii de conducţie sunt electroni liberi care au, în absenţa unui câmp electric exterior
aplicat conductorului, o mişcare termică complet dezordonată, haotică, mişcare asemănătoare
particulelor ce formează un gaz, astfel încât sistemul lor este numit gaz electronic. În cazul
unui conductor de cupru, de exemplu, fiecare atom contribuie la stabilirea legăturii metalice
cu un electron de conducţie, ceilalţi 28 de electroni şi nucleul formând miezul ionic (nodul
reţelei). Într-un astfel de conductor concentraţia atomilor este de aproximativ 1028 m-3, ceea
ce implică un număr de 1028 electroni de conducţie într-un metru cub de conductor.
Datorită caracterului complet dezordonat al mişcării termice a electronilor de
conducţie, în absenţa câmpului electric exterior, nu există o deplasare netă a sarcinilor în
conductor. În realitate, vitezele electronilor de conducţie se supun unei statistici cuantice,
dar, în analogia cu particulele unui gaz, se poate asocia electronilor o viteză termică medie,
v, care pentru metale este de ordinul a 105106 m/s. În cazul cuprului, de exemplu, la
temperatura camerei, viteza termică a electronilor de conducţie este v  1,6106 m/s.
În mişcarea lor prin conductor electronii de conducţie pot suferi ciocniri cu alţi
electroni de conducţie şi cu miezurile ionice din nodurile reţelei. Se poate arăta că ciocnirile
dintre electronii de conducţie sunt rare şi sunt nesemnificative pentru procesul conducţiei
electrice; aceste ciocniri au o influenţă neglijabilă asupra rezistivităţii (sau conductivităţii)
electrice a conductorului. Rezistivitatea electrică a conductorului este determinată de
ciocnirile neelastice dintre electronii de conducţie şi miezurile ionice. În acest proces de
ciocnire, datorită masei mult mai mari a miezurilor ionice în raport cu cea a electronilor, are
loc un transfer de energie către miezurile ionice presupuse fixe, ceea ce le sporeşte energia
de vibraţie şi produce global, macroscopic o încălzire a conductorului. Într-un cristal metalic
ideal la T = 0 K nu ar exista ciocniri electron-reţea, electronul având posibilitatea deplasării
pe distanţe oricât de lungi pe „culoarele” dintre straturile ionice formate din ioni ficşi,
„culoare” de potenţial constant. În cristalele reale ciocnirile dintre electroni şi reţea au ca şi
cauze: vibraţiile termice dezordonate ale ionilor la temperatura T0 K în jurul poziţiei de
echilibru, impurităţile, adică atomii străini aflaţi în reţea şi defectele de reţea cum ar fi atomii
deplasaţi sau şiruri de atomi lipsă.

205
 Analog mişcării termice a particulelor unui gaz se asociază mişcării electronilor de
conducţie drumul liber, ce reprezintă traiectoria acestora între două ciocniri succesive cu
miezurile ionice din nodurile reţelei. Valoarea medie a acestor drumuri libere este liberul
parcurs sau drumul liber mijlociu, . Evident, medierea trebuie făcută pentru întregul sistem
de electroni de conducţie şi pentru un timp macroscopic de observaţie. Timpul mediu dintre
două ciocniri succesive ale electronului cu reţeaua se calculează din relaţia:

= . (9.238)
v
În absenţa câmpului electric extern traiectoria electronului de conducţie între două
ciocniri succesive cu ionii reţelei este un segment de dreaptă.
Pentru a exista curent electric în interiorul unui conductor trebuie aplicată şi
menţinută la extremităţile acestuia o diferenţă de potenţial, adică în interiorul conductorului
trebuie să existe un câmp electric aplicat din exterior. Acest câmp electric defineşte o forţă
de antrenare:
F = −eE (9.239)
ce acţionează asupra sarcinilor mobile (electronilor). Se ştie că o forţă constantă, cum este
forţa de antrenare, ce acţionează asupra unui purtător de sarcină liber determină o acceleraţie
constantă. Dar densitatea de curent constantă este legată prin relaţia (9.209) de viteza
constantă şi nu de acceleraţia constantă. Dacă legea lui Ohm este valabilă, şi acesta este cazul
conductorilor metalici analizaţi, atunci înseamnă că viteza medie a purtătorilor mobili de
sarcină este proporţională cu forţa. Deci, purtătorii de sarcină nu se pot mişca liber; există
ceva care împiedică mişcarea produsă de câmpul electric şi anume interacţiunea cu miezurile
ionice prin ciocnirile care au loc. Se poate stabili o analogie între mişcarea electronului de
conducţie în conductor şi mişcarea unei pietre în apă; forţa de rezistenţă care apare la frecarea
dintre apă şi piatră impune existenţa unei viteze constante maximă cu care se deplasează
piatra. Efectul produs de câmpul electric asupra purtătorilor mobili de sarcină constă în
curbarea traiectoriilor, fig.9.44.b. Va exista, în aceste condiţii, o deplasare netă a sarcinilor
electrice (electronilor) în direcţia vectorului E , dar în sens opus acestuia. În ansamblu, se
poate defini o viteză medie de transport a sarcinilor electrice în direcţia forţei de antrenare
numită viteza de drift, vd. Expresia acestei viteze se poate obţine pornind de la legea vitezei
pentru un electron de conducţie între două ciocniri succesive:
v f = vi + a  t , (9.240)
unde vf este viteza electronului înainte de ciocnire, vi este viteza electronului imediat după
eE
ciocnirea anterioară, a = − este acceleraţia (în direcţia forţei), iar t este timpul dintre două
m
ciocniri succesive. Relaţia (9.240) este scrisă unidimensional pentru direcţia forţei de
antrenare. Se mediază relaţia (9.240) pentru un timp macroscopic de observare mai mare
decât timpul de corelaţie C şi se obţine:
eE
 v f = vi  −  , (9.241)
m
eE
unde  este timpul mediu între două ciocniri, iar a = − este acceleraţia electronului de
m
conducţie. Valoarea medie a vitezei iniţiale se consideră ca fiind nulă:
 vi = 0 , (9.242)

206
relaţie valabilă pentru o mediere pe un interval mai lung decât timpul de corelaţie. Într-
adevăr, indiferent de mecanismul ciocnirilor, există un interval de timp, numit timp de
corelaţie, C, caracteristic sistemului dat, după care, în mare măsură, se pierde orice corelaţie
între mărimea şi direcţia iniţială şi finală a vitezei purtătorului mobil. În modelul ciocnirii
sferelor elastice tari (dure) corelaţia dispare la prima ciocnire, orice direcţie şi orice valoare
a vitezei purtătorului mobil de sarcină după ciocnire fiind echiprobabilă.
Dacă vf reprezintă viteza finală medie a electronului de conducţie în direcţia forţei
de antrenare chiar înainte de o nouă ciocnire, atunci viteza de drift se defineşte prin relaţia:
 vi  +  v f  eE
vd = = , (9.243)
2 2m
valabilă şi în cazul vectorial:
e
vd = − E. (9.244)
2m
Densitatea de curent este:
j = −nev d ,
adică:
ne 2
j= E, (9.245)
2m
sau:
ne 2 
j= E, (9.246)
2m  v 
dacă se are în vedere şi relaţia (9.238). Din relaţiile (9.245) şi (9.246), ce reprezintă legea lui
Ohm în formă locală sau diferenţială, rezultă expresia conductivităţii electrice:
ne 2 ne 2 
= = . (9.247)
2m 2m  v 
Modelul analizat, deşi simplist, este în acord calitativ cu datele experimentale. Astfel,
cum pentru o temperatură dată T, mărimile m,v,n,e, sunt constante, rezultă din (9.247) că
=const. ceea ce confirmă valabilitatea legii lui Ohm. Dacă temperatura creşte, viteza
termică creşte, iar conductivitatea electrică scade, în acord cu datele experimentale.
Extinzând modelul pentru semiconductori, caz în care există două tipuri de purtători de
sarcină, electronii şi golurile, şi având în vedere, în primă aproximaţie, tot o expresie de forma
(9.247) pentru conductivitate, concentraţiile purtătorilor nn şi np (nn pentru electroni şi np
pentru goluri) cresc rapid cu creşterea temperaturii. Creşterea concentraţiilor nn şi np
depăşeşte cu mult creşterea vitezei termice şi, în consecinţă, creşte şi conductivitatea electrică
a semiconductorilor.
Dacă se defineşte mobilitatea purtătorilor de sarcină (a electronilor de conducţie) ca
viteza de drift pe unitate de intensitate a câmpului electric, o caracteristică a mediului în care
are loc conducţia electrică:
v e e
= d = = , (9.248)
E 2m 2m  v 
atunci conductivitatea electrică devine:
 = ne , (9.249)
iar legea lui Ohm se poate scrie sub forma:

207
 j = neE . (9.250)
Teoria dezvoltată pentru conducţia electrică a metalelor poate fi generalizată pentru
estimări calitative şi în cazul mediilor în care există mai multe tipuri de purtători mobili de
sarcină electrică. Problema care apare se referă la modul particular în care se introduc forţele
rezistive care acţionează asupra purtătorilor mobili, astfel încât pentru durate superioare
timpului de corelaţie să poată fi definite vitezele de drift (constante) corespunzătoare.

9.19. Tensiunea electromotoare. Surse de tensiune electromotoare

După cum s-a arătat anterior, sub acţiunea câmpului electrostatic sarcinile electrice
mobile din conductori se deplasează spre suprafaţa acestora şi se opresc în acele poziţii în
care câmpul electric creat de ele anulează câmpul electrostatic din conductor (echilibrul
electrostatic). În cazul curenţilor electrici se doreşte menţinerea unei deplasări ordonate a
purtătorilor de sarcină mobili pe durate de timp mult mai mari decât cele corespunzătoare
relaxării echilibrului electrostatic. Pentru aceasta sunt introduse în circuitele electrice
dispozitive numite surse de tensiune electromotoare (surse t.e.m.). O sursă de t.e.m. este
reprezentată schematic în fig.9.50, printr-un dreptunghi cu două borne a şi b, borna a având
un potenţial electric superior bornei b. La bornele sursei este legată o rezistenţă R.

a) b)
Fig.9.50. a) Sursa de t.e.m.; b) Simboluri ale surselor de t.e.m.

În exteriorul sursei, sarcinile electrice pozitive se deplasează de la borna a spre borna

b prin rezistorul R. Pentru ca intensitatea curentului electric I generată de această mişcare a
sarcinilor să fie constantă trebuie ca între bornele a şi b ale sursei să se menţină o diferenţă
de potenţial a - b constantă. Mişcarea sarcinilor electrice are loc (între bornele a şi b prin
rezistorul R) sub acţiunea unei forţe electrostatice conservative: Fe = qE e , unde E e este
intensitatea câmpului electric creat de diferenţa de potenţial a - b.
De aici rezultă că sursele de t.e.m. sunt dispozitive care menţin o diferenţă de potenţial
constantă între bornele care le leagă în circuit. Aceasta înseamnă că sarcinile bornelor a şi b
nu trebuie să se modifice în timp, deşi un anumit număr de sarcini electrice pozitive părăsesc
în unitate de timp borna a şi, în condiţii de staţionaritate a curentului, exact acelaşi număr de
sarcini ajung în unitate de timp în borna b. Pentru aceasta, în interiorul sursei trebuie să existe
un mecanism care să transporte instantaneu sarcinile pozitive care ajung la borna b spre borna
a, mişcarea efectuându-se împotriva forţelor electrostatice. În consecinţă, asupra purtătorilor
de sarcină care ajung în borna b trebuie să acţioneze o forţă de natură neelectrostatică, numită
forţă indusă sau imprimată care să deplaseze sarcinile prin sursă împotriva forţelor
electrostatice.
Originea forţelor induse depinde de natura sursei de t.e.m. Astfel, de exemplu, într-
un accelerator Van der Graaff forţa este exercitată de către curea asupra particulelor încărcate

208
aflate pe ea, într-un element galvanic forţa este datorată legăturii chimice, în rotorul unui
generator forţa este produsă de mişcarea particulelor încărcate într-un câmp magnetic
transversal, iar în înfăşurarea unui transformator forţa este efectul unui câmp magnetic
variabil în timp. Indiferent de originea forţei, în interiorul sursei se defineşte un câmp
neelectrostatic de intensitate E n care permite exprimarea forţelor induse prin relaţia:
Fi = qE n (9.251)
şi simultan corespunde unei diferenţe de potenţial a - b constante între bornele sursei.
Câmpul E n se numeşte câmp electric indus sau imprimat.
Întrucât sursa de t.e.m. este ea însăşi un conductor (electrolitic sau metalic) în
interiorul său vor exista două câmpuri electrice: unul de natură electrostatică, E e , şi unul de
natură neelectrostatică, E n , fig.9.50.
În cazul în care bornele sursei de t.e.m. nu sunt legate într-un circuit, sarcinile
electrice sunt în echilibru şi câmpul electric rezultant:
E = Ee + E n (9.252)
este nul în orice punct din interiorul sursei, E = 0 , de unde rezultă:
E n = − Ee . (9.253)
Deplasarea sarcinilor pozitive prin sursă între bornele b şi a implică efectuarea unui
lucru mecanic de către forţele induse (împotriva forţelor electrostatice). Această efectuare de
lucru mecanic poate avea loc numai dacă sursa este alimentată cu energie. În sursă sunt
transformate (reversibil) alte forme de energie în energie electrică şi, din acest motiv, sursele
de t.e.m. se mai numesc şi convertoare de energie. Astfel, de exemplu, acumulatoarele şi
pilele galvanice numite generic, baterii electrice, transformă în energie electrică energia
liberă din diferite reacţii chimice.
Lucrul mecanic efectuat de forţele induse pentru a deplasa o sarcină pozitivă q din
borna b în borna a prin sursă este:
a
Lb→a = q  E n dr . (9.254)
b

Mărimea:

Lb→a a
E= =  E n  dr (9.255)
q b

se numeşte tensiune electromotoare a sursei şi reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţele

induse pentru a deplasa unitatea de sarcină electrică între bornele b şi a prin sursă. De
asemenea, având în vedere relaţia (9.253), în cazul în care bornele sursei nu sunt legate într-
un circuit, se poate exprima t.e.m. şi prin relaţia:
b
E =  E e dr . (9.256)
a
În multe cazuri, câmpul neelectrostatic şi implicit t.e.m. a sursei este o constantă
independentă de intensitatea curentului electric din circuit, astfel că t.e.m. a unei surse
reprezintă o proprietate definită a acesteia.
Dacă sursa de t.e.m. este legată la borne de un rezistor R, fig.9.50, atunci câmpul
electric rezultant din interiorul sursei, dat de relaţia (9.252) este nenul, iar lucrul mecanic
total efectuat pentru deplasarea sarcinii q pozitive din borna b în borna a, prin sursă este:

209
 a
Lb→a = q  ( E e + E n )dr , (9.257)
b
adică:
Lb→a a a
=  E e dr +  E n dr , (9.258)
q b b

unde mărimea:
Lb→a
=U = I R (9.259)
q
reprezintă căderea de tensiune pe rezistorul R, integrala:
a
b
Ee dr = b −  a (9.260)
este diferenţa de potenţial dintre bornele a şi b, iar:
a
E =  E n dr (9.261)
b
este t.e.m. a sursei. Rezultă:
U =  b −  a + E. (9.262)
Din această relaţie se constată că între două puncte date ale unui circuit electric,
căderea de tensiune este egală cu diferenţa de potenţial dacă între cele două puncte, pe drumul
pe care se evaluează integralele, nu există surse de t.e.m.
Lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa o sarcină electrică pozitivă q prin întreg
circuitul din fig.9.50, adică din borna b în borna a prin sursă şi apoi, în continuare, din borna
a în borna b prin rezistor are expresia:
a b
L = q  ( E e + E n )dr + q  E e  dr ,
b a

adică:
a
L = q  E n dr + q  E e dr , (9.263)
b (C )

deoarece:
a b

 E dr +  E dr =  E dr ,
b
e
a
e
(C )
e

conturul de integrare fiind circuitul. Cum E e este câmpul electrostatic conservativ, circulaţia
vectorului E e pe conturul închis al circuitului este nulă şi atunci, din relaţia (9.263) rezultă:
a
L
q b
= E n dr = E. (9.264)

În cazul în care sursele de t.e.m. nu sunt localizate într-o anumită porţiune dintr-un
circuit (între două borne) atunci în orice punct din circuit câmpul electric rezultant este dat
de relaţia (9.252). Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea sarcinii pozitive q sub acţiunea
câmpului electric rezultant pe conturul închis al circuitului este:
L = q  ( E e + E n )dr , (9.265)
(C )

de unde rezultă:

210
 L
q (C )
= E n dr = E, (9.266)

având în vedere, din nou că E e este un câmp electrostatic conservativ.

Relaţia (9.266) exprimă faptul că în cazul în care sursele de t.e.m. nu sunt localizate
în anumite porţiuni de circuit, tensiunea electromotoare se defineşte ca circulaţia câmpului
electric neconservativ pe conturul circuitului, reprezentând lucrul mecanic efectuat de forţele
induse pentru deplasarea unităţii de sarcină pozitivă pe acest contur.
După cum s-a precizat anterior, în funcţie de tipul de energie convertită reversibil în
energie electrică, există mai multe tipuri de surse de t.e.m.: surse chimice sau galvanice, surse
mecanice, surse termoelectrice, surse termice ş.a. Cronologic, primele surse de t.e.m. sunt
sursele chimice.

9.20. Efectul termic al curentului electric. Legea Joule – Lenz

Un conductor de lungime l având aria secţiunii transversale S are rezistenţa:
l
R = e ,
S
unde e este rezistivitatea electrică a materialului din care este constituit conductorul, iar
legea lui Ohm pentru conductor are expresia:
U
I= ,
R
unde I şi U sunt intensitatea curentului electric prin conductor şi respectiv, tensiunea electrică
la capetele conductorului.
Experienţa arată că la trecerea curentului electric staţionar printr-un conductor de
rezistenţă R are loc o conversie ireversibilă a energiei electrice (energia curentului electric)
în energie internă (termică) a conductorului. Joule şi Lenz au sesizat că la trecerea curentului
staţionar de intensitate I printr-un conductor de rezistenţă electrică R are loc o disipare de
energie sub formă de căldură, dată cantitativ de legea:
Ee = Q = I 2 Rt , (9.267)
unde t este intervalul de timp în care se măsoară căldura disipată.
Expresia (9.267) obţinută experimental poartă numele de legea Joule-Lenz şi, în cazul
curenţilor variabili în timp, se scrie sub forma:
t
Ee = Q =  Ri 2 (t )dt . (9.268)
0

Macroscopic, explicarea legii Joule-Lenz are în vedere faptul că energia consumată

pentru a transporta sarcina q între capetele conductorului este:
E e = qU , (9.269)
U =  b −  a fiind tensiunea electrică (diferenţa de potenţial) între capetele conductorului,
iar:
q = I t (9.270)
sarcina electrică ce traversează secţiunea S a conductorului în timpul t. Din relaţiile (9.269)
şi (9.270) rezultă că energia disipată în conductor (rezistor) este:
E e = UIt , (9.271)
sau:

211
 E e = I 2 Rt , (9.272)
dacă se are în vedere şi legea lui Ohm.
Acest transport de sarcină electrică este efectuat de câmpul electric existent între
extremităţile conductorului împotriva forţelor de rezistenţă întâmpinate de sarcinile în
mişcare.
Microscopic, forţele de rezistenţă sunt rezultatul ciocnirilor dintre sarcinile mobile şi
ionii ficşi din reţea. În aceste ciocniri, sarcinile mobile îşi cedează energia cinetică ionilor a
căror energie termică de vibraţie creşte, ducând la încălzirea conductorului. Mecanismul
conducţiei electrice în conductoare defineşte o viteză medie, numită viteză de drift, vd, cu
care sarcinile mobile se deplasează uniform sub acţiunea câmpului electric. Lucrul mecanic
efectuat pentru a produce această mişcare un interval de timp dt asupra sarcinilor mobile de
concentraţie n este:
L = nFe  v d  dt (9.273)
sau considerând mişcarea în cazul unidimensional:
L = nqE  v d  dt . (9.274)
Introducând în relaţia (9.274) expresia (9.243) pentru viteza de drift în care se
notează, pentru generalitate e = q, se obţine:
nq 2 E 2
L =  dt (9.275)
2m
sau:
L = E 2  dt , (9.276)
dacă se are în vedere expresia conductivităţii electrice, relaţia (9.247).
Lucrul mecanic elementar dat de relaţia (9.276) reprezintă energia disipată în unitatea
de volum din conductor în intervalul infinitezimal de timp dt; mărimea:
E2
we = E 2 = , (9.277)
e
fiind densitatea volumică de putere electrică.
Energia disipată în conductorul de lungime l, având secţiunea transversală S şi
rezistivitatea electrică e într-un timp macroscopic t este:
E e = we  V  t , (9.278)
unde V = Sl este volumul conductorului, adică:
E2
Ee = S l t . (9.279)
e
Relaţia (9.279) conduce la legea experimentală Joule-Lenz, dacă se are în vedere că
în cazul curenţilor staţionari:
E
I = jS ; j = , (9.280)
e
iar rezistenţa electrică a conductorului este dată de relaţia (9.233). Rezultă:
j 2  e2 I 2 e
Ee = Slt = lt = I 2 Rt .
e S

212
 Trebuie remarcat că legea Joule-Lenz este un caz particular al legii de bilanţ energetic
dintr-un circuit electric, la rândul său, un caz particular al legii universale de transformare şi
conservare a energiei.

9.23. Teoremele lui Kirchhoff pentru curentul continuu

Circuitele electrice reprezintă un ansamblu de rezistori şi surse de t.e.m. legate între
ele într-un mod oarecare.
Dacă circuitul poate fi redus la cazul circuitului simplu, atunci legea lui Ohm, relaţia
(9.204), stabileşte intensitatea curentului prin circuit. Lucrurile se complică, însă, în cazul
circuitelor ramificate numite şi reţele electrice. Calculul circuitelor ramificate (calculul
intensităţilor curenţilor electrici prin fiecare ramură a circuitului) se poate face elegant, în
aceste condiţii, utilizând teoremele stabilite de Kirchhoff în anul 1847. Pentru o reţea
electrică există trei elemente constitutive: nodul de reţea, ramura de reţea şi ochiul de reţea.
Nodul de reţea reprezintă locul în care se întâlnesc cel puţin trei conductori. În
fig.9.57 este reprezentată o reţea electrică formată din rezistorii R1, R2, …, R6 şi sursele E1,
E2,…, E5 presupuse pentru simplitate ideale (fără rezistenţă internă). Nodurile de reţea sunt
punctele a, b, c şi d.

Fig.9.57. Reţea electrică de curent continuu.

Nodurile reţelei sunt punctele a, b, c şi d

Ramura de reţea este o porţiune din reţea cuprinsă între două noduri succesive şi prin
care circulă un curent de intensitate dată. Astfel, de exemplu, în fig.9.57 o ramură de reţea
leagă nodurile a şi c prin sursa E 1 şi rezistorul R1.
Ochiul de reţea se defineşte ca un contur poligonal închis alcătuit dintr-o succesiune
de ramuri de reţea. În fig.9.57 ramurile generate de nodurile a, b şi d definesc un ochi de
reţea.
Prima teoremă a lui Kirchhoff se numeşte teorema nodurilor şi stabileşte că „suma
curenţilor electrici care intră într-un nod de reţea este egală cu suma curenţilor care ies din
acel nod”. Admiţând, prin convenţie o valoare pozitivă pentru curenţii care intră în nod şi
negativă pentru cei care ies din nod, prima teoremă a lui Kirchhoff se reformulează: „suma
algebrică a curenţilor electrici dintr-un nod de reţea este nulă”, adică:
n

I
k
k = 0. (9.208)

Pentru exemplul din fig.9.57 teorema nodurilor are expresiile:

213
 nodul a: - I1 + I3 – I2 = 0
nodul b: I6 + I4 – I3 = 0
nodul c: I1 + I5 – I6 = 0
nodul d: I2 – I4 – I5 = 0
Se observă că având n noduri într-o reţea electrică se pot scrie n ecuaţii pentru curenţi
corespunzătoare primei teoreme a lui Kirchhoff, dar, evident, dintre acestea numai n – 1
ecuaţii sunt liniar independente.
O demonstraţie a primei teoreme a lui Kirchhoff poate fi făcută presupunând că suma
algebrică a curenţilor dintr-un nod ar fi diferită de zero. Aceasta ar însemna că în nod suma
sarcinilor electrice care intră în nod nu este egală cu suma celor care ies din el şi, deci,
potenţialul electric al nodului s-ar schimba, ceea ce ar conduce la modificarea curenţilor din
circuit. Rezultă, în consecinţă, că pentru a avea în circuit curenţi constanţi trebuie îndeplinită
condiţia (9.208).
Cea de-a doua teoremă a lui Kirchhoff se numeşte teorema ochiurilor şi pentru a fi
enunţată trebuie stabilite câteva convenţii de semn. Astfel, iniţial, pentru fiecare ochi de reţea
se alege arbitrar un sens de parcurs (v. fig.9.57, ochiul a, b, c) şi, de asemenea, pentru fiecare
ramură de reţea se alege un sens al curentului electric. Dacă sensul ales pentru parcurgerea
reţelei coincide cu sensul ales pentru curentul electric din ramură, produsele IR au semn
pozitiv, în caz contrar au semn negativ. Tensiunea electromotoare este pozitivă, dacă sensul
de parcurs ales pentru ochi parcurge sursa în sens direct (de la borna negativă la cea pozitivă),
în caz contrar sensul tensiunii electromotoare este negativ.
Având în vedere aceste convenţii, teorema ochiurilor se enunţă astfel: suma algebrică
a tensiunilor electromotoare dintr-un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a
produselor dintre intensitatea curentului şi rezistenţa totală pe fiecare ramură, adică cu
suma algebrică a căderilor de tensiune pe fiecare ramură:
m p

E = I
i
i
j =1
j Rj . (9.212)

Particularizând, în fig.9.57, pentru ochiul a-b-c rezultă:

E1 − E3 = I 1 R1 + I 6 R6 + I 3 R3 , (9.213)
iar pentru ochiul b-c-d:
E 4 − E5 = I 4 R4 − I 6 R6 − I 5 R5 . (9.214)
Grupările serie şi paralel ale surselor de t.e.m. pot fi analizate ca şi aplicaţii ale
teoremelor lui Kirchhoff.
Astfel, de exemplu, în cazul legării în serie a n surse de t.e.m. E1, E2, …,En având
rezistenţele interne r1, r2, …, respectiv, rn, fig.9.58, se poate considera existenţa unei singure
surse echivalente de tensiune electromotoare:
n
Es =  Ek , (9.215)
k =1
suma fiind algebrică corespunzător convenţiei, şi de rezistenţă internă echivalentă:
n
rs =  rk . (9.216)
k =1

214
 Fig.9.58. Gruparea serie a surselor de t.e.m.

Într-adevăr, aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff, rezultă:

E1 + E 2 − E3 + E 4 + ... + E n = I ( R + r1 + r2 + ... + rn ) (9.217)
adică:
E s = I ( R + rs ) . (9.218)
Dacă cele n surse de t.e.m. sunt identice şi parcurse de curent în sens direct, atunci:
E s = nE şi rs = nr , (9.219)
unde E şi r sunt t.e.m. şi rezistenţa internă a unei surse.
În acelaşi mod se tratează şi cazul când sursele de t.e.m. sunt legate în paralel. Practic,
pentru ca să nu-şi debiteze unele altora curent, sursele trebuie să fie identice, iar bornele de
acelaşi tip să fie legate la acelaşi punct, fig.9.59. Se obţine:
r
E p = E ; rp = . (9.220)
n

Fig.9.59. Gruparea paralel a surselor de t.e.m.

9.24. Efectul chimic al curentului electric. Electroliza

Multe lichide pure cum sunt apa, uleiurile ş.a. sunt rele conducătoare de electricitate,
în timp ce anumite soluţii ale acizilor, bazelor sau sărurilor, în apă sau în alte lichide, sunt
bune conducătoare de electricitate. În prezenţa curentului electric în aceste soluţii are loc
fenomenul de electroliză care constă în apariţia unui dublu curent ionic de convecţie însoţit
de depunerea sau degajarea de substanţe pe electrozi.

215
 Fenomenul de electroliză se obţine cu dispozitive experimentale numite voltametre.
Un astfel de dispozitiv este format dintr-o cuvă ce conţine o soluţie electrolitică. În soluţie
sunt scufundaţi parţial doi electrozi (anodul A şi catodul C) legaţi exterior cuvei prin
conductoare la bornele unei surse de t.e.m. continue, fig.9.60.

Fig.9.60. Voltametrul

Studiind fenomenul de electroliză, Faraday a stabilit în anul 1836 legătura dintre

cantitatea de substanţă depusă la catod, tipul ei şi cantitatea de sarcină electrică care a trecut
prin circuit; rezultatele obţinute au fost sintetizate în două legi. Prima lege exprimă faptul că
masa de substanţă depusă la catod este proporţională cu produsul dintre intensitatea
curentului presupus constant şi intervalul de timp în care acest curent circulă prin
voltametru, adică este proporţională cu sarcina electrică transportată:
m = kIt = kq . (9.221)
Constanta de proporţionalitate k din relaţia (119) se numeşte echivalent electrochimic
şi dependenţa sa de natura substanţei electrolitice care se depune la catod face obiectul celei
de-a doua legi a electrolizei: echivalentul electrochimic este direct proporţional cu masa
atomică (A) şi invers proporţional cu valenţa (n) a substanţei depuse la catod:
A
k ,
n
sau:
1 A
k= , (9.222)
F n
unde F=96485,309 C/echivalent-gram este constanta (numărul) lui Faraday şi reprezintă
cantitatea de sarcină electrică la a cărei trecere prin electrolit se depunde pe electrod un
echivalent-gram de substanţă.
Electroliza este consecinţa disociaţiei electrolitice a cărei teorie a fost elaborată de S.
Aarhenius. Conform acestei teorii moleculele electroliţilor, adică a substanţelor (dizolvate)
în soluţiile cărora are loc electroliza, se disociază în ioni electrolitici ce reprezintă fragmente
de molecule încărcate pozitiv şi numite cationi şi respectiv negativ, numite anioni. La
aplicarea unei tensiuni electromotoare între cei doi electrozi ai voltametrului apare în
electrolit un curent de convecţie (ionic) care corespunde unui dublu transport de sarcini
electrice de semne opuse, în sensuri opuse. Astfel, ionii pozitivi (cationii) se deplasează spre
catod (electrodul pozitiv), în timp ce ionii negativi (anionii) se deplasează spre anod
(electrodul pozitiv). În general, anionii ajunşi la anod cedează surplusul de electroni şi se
degajă sub formă de gaze (oxigen, halogeni) sau formează cu apa acidul respectiv (clorhidric,
sulfuric etc.). Electronii puşi în libertate pe anod se deplasează sub acţiunea câmpului electric
exterior prin conductor spre polul pozitiv al sursei de curent.

216
 Cationii, cu excepţia hidrogenului, sunt metale care ajung la catod, se neutralizează,
adică îşi completează numărul de electroni necesar cu cei veniţi prin conductor de la borna
negativă a sursei şi se depun pe electrod sub forma unui strat (Ag, Cu, Al etc.) (acesta este
principiul depunerii unor straturi subţiri metalice pe diverse obiecte). Se constată că prin
conductoarele ce realizează circuitul exterior dintre electrozi, circuit ce conţine surse, apare
un curent electronic. Masa de substanţă depusă la catod depinde de intensitatea acestui curent
conform primei legi a electrolizei.
Pentru curentul ionic din soluţia electrolitică se poate stabili o expresie echivalentă
legii lui Ohm prin evaluarea mişcărilor anionilor şi cationilor spre electrozii voltametrului.
Dacă n este concentraţia de molecule din substanţa dizolvată (numărul de molecule din
unitatea de volum), iar   0,1 este gradul de disociere, atunci concentraţia de ioni de
acelaşi semn este n.
În absenţa unui câmp electric aplicat între electrozi, ionii electrolitici au o mişcare de
agitaţie termică şi în virtutea caracterului haotic al acesteia curentul rezultant este nul.
Prezenţa unui câmp electric determină apariţia unei mişcări dirijate, de drift, după liniile
câmpului, mişcare uniformă de viteză vda pentru anioni şi respectiv, vdc pentru cationi. Dacă
qa şi qc sunt sarcinile celor două tipuri de ioni atunci având în vedere sensurile de mişcare ale
acestora, densitatea curentului ionic de convecţie este dată de relaţia:
j = j a + j c =  n( q a v a + q c v c )
sau introducând mobilităţile celor două tipuri de ioni a şi respectiv, c se obţine:
j =  n( q a  a + q c  c ) E =  E ,
unde  este conductivitatea electrică a soluţiei electrolitice. Dacă se presupune că în valoare
absolută qa = qc = q, expresia conductivităţii electrice a electrolitului se scrie:
 = F (  a +  c ) ,
unde F este numărul lui Faraday, iar  este concentraţia echivalentă ce reprezintă numărul
de echivalenţi-gram ai substanţei dizolvate, raportat la unitatea de volum a soluţiei:
n
= ,
N
unde N este numărul de molecule dintr-un echivalent-gram. Rezultatul este imediat, deoarece
F=qN.

217