7.

2 Dispersia luminii

7.2.1 Indicele de refracţie

Mediile perfect dielectrice, cu conductivitate electrică nulă,  = 0 , sunt perfect

transparente pentru undele electromagnetice şi, în particular, pentru lumină. În astfel de medii
nu există fenomene de absorbţie şi dispersie a luminii. Din punct de vedere practic, vidul
cosmic care conţine în medie un atom pe cm3 şi vidul obţinut în laboratoare pot fi considerate
medii perfect dielectrice. De asemenea, în anumite condiţii, şi aerul atmosferic poate fi
aproximat ca un mediu perfect transparent deşi, în acest caz, apare fenomenul de împrăştiere
a luminii pe atomii şi moleculele ce-l compun.
Mediile materiale au o conductivitate electrică nenulă,   0 , de valori mici în cazul
dielectricilor şi de valori mari în cazul conductoarelor. Pentru astfel de medii, ecuaţia de
propagare pentru componenta electrică a undei electromagnetice, componentă responsabilă,
conform experienţei lui Wiener pentru obţinerea undelor luminoase staţionare, § 9.4.a, de
efectele luminoase, are expresia
E 2E
E −  −  2 = 0 , (7.107)
t t
în ipoteza în care densitatea volumică de sarcină electrică este nulă,  = 0 , fapt valabil în
cazul dielectricilor şi conductoarelor în lipsa sarcinilor electrice necompensate.  şi  sunt
permitivitatea electrică şi respectiv, permeabilitatea magnetică a mediului.
Se presupune că în acest mediu se propagă într-o direcţie de versor u o undă
electromagnetică armonică plană având pentru componenta electrică funcţia de undă:
 u r 
i  t −n 
E (r , t ) = E0e  c 
, (7.108)
unde E 0 este amplitudinea oscilaţiei care poate conţine şi partea constantă a fazei (faza
iniţială),  este pulsaţia, n este indicele de refracţie al mediului, iar c = nv este viteza
luminii în vid, v fiind viteza de propagare a undei luminoase în mediu.
Din relaţia funcţiei de undă (7.108) rezultă:
E n
E = = −i u  E ,
r c
 E
2
n2
  E = 2 = − 2 2 E , (7.109)
r c
E
= i E ,
t
2E
= − 2 E . (7.110)
t 2

Înlocuind expresiile acestor derivate în ecuaţia de propagare (7.107), cum E (r , t )  0 ,

se obţine relaţia:
c2
n = c  − i
2 2
. (7.111)

Din relaţia (7.111) se constată că indicele de refracţie, n, pentru astfel de medii are o
reprezentare complexă, putând fi scris sub forma
n = nr − i , (7.112)
unde termenii nr şi  se numesc indici Drude, nr fiind indicele de refracţie propriu-zis, iar
 indicele de extincţie sau de absorbţie.
 Ridicând la pătrat relaţia (7.112),
n 2 = (nr2 −  2 ) − 2i nr  (7.113)
şi identificând apoi acest rezultat cu relaţia (7.111) se obţine sistemul de ecuaţii:
nr2 −  2 = c 2

 c2 (7.114)
 r
2 n  = 
 
care, prin metoda substituţiei, conduce la următoarele soluţii, expresii ale indicilor Drude:
1  2 
nr = c  1 + 2 2 + 1 , (7.115)
2    

1  2 
 =c  1 + 2 2 − 1 . (7.116)
2    

Cu excepţia cazului materialelor feromagnetice, în general   0 ; r  1 , astfel
încât expresiile indicilor Drude (7.115), (7.116) devin:
1  2 2 
nr = r + 2 2 + r  , (7.117)
2   0 

1  2 2 
= r + 2 2 − r  , (7.118)
2   0 

1
întrucât c 2 = şi  =  0 r .
 0 0
În cazul mediilor perfect dielectrice, cu conductivitate electrică nulă,  = 0 , indicele
de extincţie este nul,  = 0 , iar indicele de refracţie propriu-zis are expresia nr =  r . Acest
rezultat este în acord cu cel obţinut de Maxwell din expresia ecuaţiei de propagare a undelor
electromagnetice în mediile dielectrice.
Indicele de extincţie se mai numeşte şi indice de absorbţie fiind, după cum se va
observa în paragraful următor, mărimea fizică ce caracterizează acest fenomen din punct de
vedere al mediului în care se propagă unda electromagnetică (lumina). Mediile perfect
dielectrice sunt transparente, indicele de refracţie fiind, în acest caz, o mărime reală, n = nr ,
ce nu depinde de caracteristicile undei în propagare, în particular, de pulsaţia undei; mediul
este nedispersiv.
Expresia nr =  r este în aparentă discordanţă cu datele experimentale pentru
numeroase substanţe. Astfel, de exemplu, în cazul apei, din experienţe rezultă un indice de
refracţie n = 1,33 şi o permitivitate electrică relativă de valoare  r = 81 și, în consecință,
1,33  81 . Explicaţia are în vedere faptul că permitivitatea electrică relativă se măsoară prin
experimente în condiţii de regim static diferite de regimul dinamic generat de propagarea
undei electromagnetice în mediu.
În domeniul optic, al undelor electromagnetice infraroşii, vizibile şi ultraviolete,
frecvenţele sunt mari şi, în expresiile (7.115) şi (7.116), se poate face aproximaţia:
1/ 2
 2  2
1 + 2 2   1+ , (7.119)
    2 2 2
astfel încât indicii Drude devin:
 1  2 
nr = c   2 + 2 2  ,
 (7.120)
2  2  
c 
= . (7.121)
2 
Neglijând termenul în care apare la numitor pulsaţia undei, în expresia indicelui de
refracţie propriu-zis (7.120), rezultă
nr  c  =  r  r , (7.122)
iar din expresia indicelui de extincţie, relația (7.121), rezultă  → 0 când  are valori mari.
În cazul mediilor neferomagnetice   0 ; r  1 , iar indicii Drude (7.120) şi (7.121)
au pentru domeniul optic, expresiile
1  2 
nr =  r  2 + 2 2 2  ,
2  2  0  r 

= ;
2 0  r
pentru dielectrici perfecţi n = nr =  r şi  = 0 .
În concluzie, cu excepţia cazului teoretic al dielectricilor perfecţi, indicele de refracţie
este o mărime complexă caracterizând propagarea undelor electromagnetice în mediile reale,
dispersive şi absorbante.

7.2.2 Dispersia luminii

Fenomenul de dispersie a luminii se observă natural în cazul curcubeului şi implică

propagarea unui fascicul de lumină albă, policromatică într-un mediu real, nevid. În vid nu
există dispersie, iar în aer dispersia este foarte mică.
Newton a pus în evidenţă experimental în laborator acest fenomen şi, ulterior, l-a
studiat cu ajutorul prismelor optice. În esenţă, dispersia luminii reprezintă variaţia indicelui
de refracţie al unui mediu cu lungimea de undă sau frecvenţa unei unde care se propagă în
mediul respectiv,
n = n( ) ; n = n( ) . (7.131)
În cazul dispersiei normale indicele de refracţie al unui mediu scade cu creşterea
lungimii de undă a radiaţiei incidente. Astfel, dacă un fascicul de lumină alb, policromatic
este incident sub un unghi i pe suprafaţa plană de separaţie dintre aer (sau vid) şi un mediu
mai refractiv, atunci la intrarea în mediul mai refractiv are loc fenomenul de difracţie,
manifestat ca o refracţie selectivă după lungimea de undă, fig. 7.6, obţinându-se în domeniul
vizibil descompunerea spectrală a luminii albe, adică raze refractate diferit pornind de la raza
de culoare violet, propagată sub unghiul de refracţie cel mai mic până la raza de culoare roşie,
refractată sub unghiul cel mai mare.

Fig. 7.6. Dispersia luminii

 Notând cu r , rr , nr lungimea de undă, unghiul de refracţie şi respectiv, indicele de
refracţie corespunzătoare culorii roşii din spectrul vizibil şi cu v , rv , nv aceleaşi mărimi
pentru culoarea violet, din experimentul ilustrat în fig. 7.6 se observă că
rv  rr ,
adică
sin rv  sin rr . (7.132)
Din legea Snellius-Descartes pentru refracţia luminii
sin i = nr sin rr = nv sin rv (7.133)
rezultă
nr  nv , (7.134)
ceea ce arată că în cazul dispersiei normale a luminii indicele de refracţie creşte cu scăderea
lungimii de undă ( r  v ).
În cazul mediilor optice transparente (dielectrice), în practică, pentru dispersia
normală se poate utiliza formula semiempirică a lui Cauchy:
n 2 ( ) = A + 2 + 4
B C
(7.135)
 
sau, pentru mai multă exactitate, formula semiempirică a lui Conrady:
n 2 ( ) = A + 2 + 3,5 .
B C
(7.136)
 
O relaţie empirică excelentă pentru domeniul spectral 365  1000 mm , cu o precizie
de  10−5 în domeniul vizibil este cea propusă de Hezberger
n 2 ( ) = A + B2 + 2
C D
+
 − 2,8  10 ( − 2,8  10 6 )2
6 2
. (7.137)

Relaţia lui Cauchy (7.135) se obţine pe baza ipotezei existenţei eterului elastic şi a
influenţei moleculelor mediului asupra vitezei de propagare a luminii. În relaţiile (7.135),
(7.136) şi (7.137) coeficienţii A, B, C şi D sunt constante care depind de natura mediului şi se
pot determina experimental prin măsurarea lui n pentru valori diferite ale lungimii de undă,
.
Explicaţia dispersiei este de natură cuantică, dar, într-o primă aproximaţie, poate fi
dată cu ajutorul teoriei electronice a lui Lorentz printr-o interpretare a interacţiunii luminii cu
sistemele moleculare. Rezultatele care se obţin sunt în bună concordanţă cu datele
experimentale, confirmă formula lui Cauchy, arată existenţa dispersiei anomale şi legătura
care există între fenomenele de absorbţie şi dispersie a luminii.
Dispersia anomală (sau anormală) a luminii a fost observată pentru prima dată de
către Le Roux şi se manifestă prin creşterea indicelui de refracţie a unui mediu optic
transparent cu creşterea lungimii de undă a radiaţiei luminoase incidente pentru anumite
intervale spectrale înguste şi distincte faţă de cele pentru care are loc dispersia normală.