Unitate de Învăţare Nr. 1: Generalități Privitoare LA Obligații În Sistemul de Drept Civil

Generalități privitoare la obligații în sistemul de drept civil
Unitate de învăţare Nr. 1
GENERALITĂȚI PRIVITOARE LA OBLIGAȚII ÎN

SISTEMUL DE DREPT CIVIL
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 ............................................................................. 13

1.1 Definiția obligațiilor și structura raportului juridic de obligație............................... 13
1.2 Scurte considerații privind clasificarea obligațiilor.................................................. 17
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1............................................................... 23
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 23
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1............................................................................. 24
12
Drept Civil IV. Teoria Obligațiilor
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 capacitatea de a încheia contracte valabile și de a urmări aplicarea

acestora;
 capacitatea de a identifica modalitățile de reparare a prejudiciului
cauzat printr-o faptă juridică ilicită.
1.1 Definiția obligațiilor și structura raportului juridic de obligație
Din punct de vedere fonetic, notiunea de obligatie releva diferite

sensuri, in functie de contextul in care este utilizata. In limbaj curent,
aceasta desemneaza intr-o maniera generala, toate indatoririle la care
cetatenii sunt tinuti in virtutea unor reguli diverse. De aceea, putem
aminti despre: obligatii morale, obligatii religioase, obligatii fiscale,
obligatii profesionale, etc.
Din punct de vedere juridic, singurele indatoriri ale unui subiect de
drept, sunt acelea care rezulta din reguli de drept incidente unui raport
juridic, altfel spus, acelea care sunt urmate de o sanctiune juridica,
implicand la nevoie interventia statului sau forta coercitiva a acestuia
pentru a fi respectate.
Noul Cod civil, stabileşte sediul materiei în Cartea V, ”Despre
obligatii” (art. 1.164-1.649). Această carte, structurata în 11 titluri, este
cea mai vastă a codului, cuprinzând regulile fundamentale ale materiei
obligatiilor: izvoare, modalitati si tipuri de obligatii, executarea,
transmisiunea, transformarea, etc.
Inainte de a prezenta definitia obligatiilor civile si structura
raportului juridic de obligatie, consideram deosebit de util sa retinem
faptul ca, in materia dreptului privat, obligatia se afla in stransa legatura
cu subiectele de drept ale unui raport juridic determinat, subiecte
care pot fi numai persoane, fizice sau juridice, dar si cu normele de
drept incidente acelui raport juridic, care pot fi numai norme de drept
privat. Aceste persoane sunt denumite in mod generic, creditor (cel
care intotdeauna va pretinde ceva si care va fi intotdeauna subiectul
activ al raportului juridic de obligatie) si debitor (cel care va fi obligat
sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva si care va fi intotdeauna subiectul
pasiv al raportului juridic de obligatie). Mai mult decat atat, raportul
juridic de obligatie stabileste intre subiectele sale o legatura de natura
patrimoniala (vinculum corporis), deoarece creditorul, in toate cazurile,
va fi titularul unui drept de creanta (care se va inscrie in activul sau
patrimonial), iar debitorul titularul unei obligatii (care va fi inscrisa in
pasivul sau patrimonial).
In aceste conditii, putem defini obligatia ca fiind: acel raport
juridic civil, prin intermediul caruia o persoana, denumita creditor,
poate cere unei alte persoane, denumita debitor, sa dea, sa faca sau sa
nu faca ceva, chiar cu concursul fortei coercitive a statului, in caz de
refuz al celui din urma.
13
Din continutul definitiei, putem retine cu usurinta faptul ca

obligatia, reprezinta un raport juridic cazut sub incidenta unor norme de
drept privat. Cu toate acestea, raportul juridic de obligatie, nu contine
elemente aparte ci, pastreaza structura comuna a oricarui raport juridic
si anume: subiecte, continut, obiect si sanctiune.
Asadar, structura raportului juridic de obligatie este compusa
din:
A) Subiectele raportului juridic de obligatie, ceea ce inseamna ca
obligatia civila va presupune intotdeauna o legatura de drept intre
doua sau mai multe persoane. Subiectul activ al raportului juridic de
obligatie poarta denumirea de creditor, iar cel pasiv de debitor. Ca
regula generala, creditorul va fi titularul unui drept de creanta,
iar debitorul, titularul obligatiei, motiv pentru care, primul va
pretinde o anumita prestatie celui de-al doilea, iar cel de-al doilea va
fi obligat in virtutea acestei prestatii, sa dea, sa faca sau sa nu faca
ceva. Insa, datorita complexitatii unor raporturi juridice, cu titlu
exceptional putem intalni subiecte ale unui raport juridic de
obligatie, care pot avea o dubla calitate, atat de creditor, cat si de
debitor (de exemplu, in cazul incheierii unui contract de vanzare-
cumparare, vanzatorul, este nu numai creditor al pretului, ci si
debitor al obligatiei de predare a proprietatii asupra bunului ce
face obiectul vanzarii, iar cumparatorul, nu poate fi numai creditor
in ceea ce priveste dreptul de a primi transferul proprietatii
asupra bunului supus vanzarii, ci si debitor al pretului cuvenit
vanzatorului).
B) Continutul raportului juridic de obligatie, este format din drepturile
si obligatiile subiectelor raportului respectiv. Cu privire la
continutul raportului juridic de obligatie, prevederile art. 1.164
NCC, scot in evidenta faptul ca: ”Obligatia este o legatura de drept
in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie
creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata”. In
cazul nostru, creditorul va avea recunoscut un drept patrimonial,
raportat la dreptul de creanta insa, la acest drept am mai putea
adauga si dreptul de a solicita forta coercitiva a statului, in cazul
in care debitorul sau refuza sa indeplineasca prestatia (obligatia)
corelativa acelui drept (cu exceptia vanzarii unui bun mobil
ipotecat).
C) Obiectul raportului juridic de obligatie, este limitat la conduita
subiectelor. In acest sens, putem aminti despre actiunea debitorului
de a da (de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite
cumparatorului dreptul de proprietate asupra bunului vandut) sau a
face (de exemplu, obligatia locatorului de a pune la dispozitia
locatarului, bunul inchiriat), ori la inactiunea acestuia de a nu face
ceva (de exemplu, un proprietar al unui teren, se obliga in fata
vecinului sau sa nu edifice o constructie care i-ar afecta exercitarea
normala a proprietatii primului). De aceea, obiectul raportului
juridic de obligatie are un caracter patrimonial si ilustreaza o parte
pasiva, formata din prestatia sau obligatia debitorului si una activa,
reprezentata de catre dreptul de creanta recunoscut creditorului.
14
D) Sanctiunea raportului juridic de obligatie, poate interveni in

momentul in care debitorul, nu executa in mod spontan obligatia
care-i incumba. Cu alte cuvinte, santiunea poate fi incidenta din
momentul in care obligatia devine exigibila, iar debitorul, in
principiu, refuza indeplinirea ei. Am spus in principiu, deoarece
sunt cazuri in care creditorul poate refuza sau nu poate sa primeasca
ceea ce este dator debitorul. De aceea, in sistemul nostru de drept
putem identifica sanctiuni care pot agrava situatia debitorului (a)
sau sanctiuni care pot atenua situatia acestuia (b). In general, daca
debitorul nu va executa obligatia care-i revine in mod spontan de la
data exigibilitatii acesteia, indiferent de tipul sanctiunii, aceasta va
produce costuri suplimentare in patrimoniul debitorului, cu exceptia
cazurilor in care creditorul va refuza sau nu va putea primi ceea ce
este dator debitorul.
a) Sanctiuni care pot agrava situatia debitorului:
 punerea in intarziere a debitorului. Aceasta procedura,
reglementata de art. 1.521-1.523 NCC, reprezinta actiunea
creditorului prin care ii poate pretinde debitorului, intr-un
termen ferm sa execute ceea ce este dator. Punerea in intarziere
a debitorului poate fi facuta printr-o notificare prin intermediul
executorului judecatoresc sau prin cererea de chemare in
judecata.
 daunele-interese moratorii. Sunt despagubiri în bani ce
reprezinta echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin
intarzierea executarii obligatiei asumate contractual de debitor
(de exemplu, dobanda legala). Acestea pot fi cumulate cu
executarea în natură;
 daunele-interese compensatorii. Sunt despagubiri in bani a
caror plată incumbă debitorului pentru repararea prejudiciului
creditorului, ca urmare a neexecutarii(totale sau parţiale), ori a
executarii defectuoase a obligaţiei asumate de debitor (de
exemplu, despăgubirile acordate în cazul unui contract de
transport maritim sau aerian). Daunele-interese compensatorii
nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei, deoarece,
ele o înlocuiesc pe aceasta. În schimb, ele pot fi cumulate cu
daunele-interese moratorii, acestea din urma neîlocuind
executarea în natură, în caz de neexecutare parţială, debitorul va
datora daune-interese compensatorii numai pentru partea
neexecutată din datoria sa;
 penalitatile de intarziere. Reprezintă sume de bani pe care
debitorul este obligat prin încheierea definitivă a instanţei
competente, să le plătească creditorului până la executarea unei
obligaţii de a face sau de a nu face. În actualul sistem de drept
din România, aplicarea penalităţilor de întarziere este
reglementată prin dispoziţiile art. 905 din noul Cod de procedură
civilă, care stabilesc în favoarea creditorului o penalitate de la
100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la
executarea unei obligaţii prevazute în titlul executoriu, atunci
când obligaţia nu este evaluabilă în bani şi între 0,1% si 1% pe
15
zi de întarziere, procentaj calculat din valoarea obiectului

obligaţiei, când obligaţia are un obiect evaluabil în bani. De
asemenea, este util să reţinem faptul că în actualul sistem
procesual civil, potrivit art. 906 din NCPC, se intezice aplicarea
daunelor-cominatorii pentru executarea unor obligaţii de a face
sau de a nu face;
 acţiunea in justitie. Reprezintă mijlocul procesual prin
intermediul căruia creditorul sesizează instanţa competentă,
pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în
contradictoriu cu debitorul, acesta din urmă să fie obligat la
executarea datoriei sale, precum şi la eventuale daune pricinuite
prin neexecutarea obligaţiei la timp;
 executarea silită. Procedura executarii silite a obligatiilor civile,
intervine din momentul in care, creditorul are impotriva
debitorului sau un inscris, care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu si in continutul caruia este prevazuta obligatia care-i
incumba acelui debitor. Executarea silita a obligatiilor civile este
prevazuta de art. 1.516-1.557 NCC, iar procedura, de dispozitiile
art. 622-913 NCPC. Procedura de executare silita reglementata
de NCPC, poate fi directa, in natura (cand se realizeaza spre
exemplu, predarea unui bun mobil sau imobil de la debitor, la
creditor, prin intermediul executorului judecatoresc) sau
indirecta, prin echivalent banesc (cand se popresc anumite
sume ale debitorului in mainile unor terte persoane sau cand se
urmaresc, se evalueaza si se valorifica bunuri din patrimoniul
debitorului, iar din sumele obltinute se indestuleaza dreptul de
creanta al creditorului).
b) Sanctiuni care pot atenua situatia debitorului:
 punerea in intarziere a creditorului. Dreptul debitorului de a-
si pune in intarziere creditorul rezulta din dispozitiile art. 1.510-
1.511 NCC. In cazul in care creditorul refuza, in mod
nejustificat plata oferita in mod corespunzator de catre debitorul
sau, ori sa indeplineasca actele pregatitoare necesare ca
debitorul sa-si execute obligatia, acesta din urma il poate pune in
intarziere. Efectele unei asemenea situatii, scot in evidenta
faptul ca debitorul nu va fi tinut sa restutuie fructele culese dupa
punerea in intarziere, iar creditorul preia riscul imposibilitatii de
executare a obligatiei, dar va fi tinut si la repararea eventualelor
prejudicii cauzate prin interziere;
 oferta reala de plata urmata de consemnatiune. In functie de
natura obligatiei, debitorul are dreptul sa-i ofere creditorului sau
ceea ce este obligat, iar daca acesta refuza sa primeasca, va
putea sa consemneze datoria pe cheltuiala si riscul creditorului,
astfel liberandu-se de obligatia sa. Acest drept al debitorului este
prevazut de art. 1.512 NCC, iar art. 1.513 NCC, face trimitere la
respectarea procedurii ofertei de plata si a consemnatiunii
prevazuta de NCPC (art. 1.005-1.012). In practica, oferta reala
urmata de consemnatiune intervine in cazul datoriilor banesti si
daca creditorul nu a avut nicio reactie dupa punerea sa in
16
intarziere. Aceasta procedura este indeplinita prin intermediul

executorului judecatoresc competent teritorial;
 vanzarea publica a unui bun a carui consemnare este
imposibila, ori bunul este perisabil sau daca depozitarea lui
la o terta persoana necesita costuri de intretinere
considerabile. Dreptul debitorului de a vinde public un bun pe
care este obligat sa-l restituie creditorului, este reglementat de
art. 1.514 NCC. Aceasta situatie intervine in cazul in care
creditorul refuza primirea bunului si daca natura bunului face
imposibila consemnarea, bunul este perisabil sau daca
depozitarea lui necesita costuri de intretinere ori cheltuieli
considerabile pe care debitorul ar trebuie sa le efectueze dupa
data exigibilitatii obligatiei sale. Daca debitorul se afla intr-unul
din aceste cazuri, poate trece la vanzarea publica a bunului
respectiv, dupa ce in prealabil, si-a notificat creditorul, dar a
primit si incuviintarea instantei judecatoresti competente. In
cazul in care bunul este cotat la bursa sau pe o alta piata
reglementata, daca are un pret curent sau o valoare prea mica
fata de cheltuielile unei vanzari publice, instanta judecatoreasca
poate incuviinta vanzarea acelui bun fara notificarea prealabila a
creditorului [art. 1.514 alin.(2) NCC]. In toate cazurile, pretul
obtinut din aceasta vanzare, va fi consemnat de catre debitor pe
seama si la dispozitia creditorului sau, fiind incidenta procedura
ofertei de plata urmata de consemnatiune, reglementata de
NCPC.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

1. Definiti notiunea de obligatie.
2. Din ce este compusa structura raportului juridic de obligatie?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 23.
1.2 Scurte considerații privind clasificarea obligațiilor
Importanta clasificarii obligatiilor scoate in evidenta anumite

criterii care conduc la o mai buna intelegere a materiei noastre.
Astfel, putem clasifica obligaţiile după:
A) obiectul acestora. In acest caz am putea distinge intre: a) obligatiile
de a da, a face sau de a nu face; b) obligatiile in natura (altele decat
cele pecuniare) si obligatiile pecuniare; c) obligatiile de rezultat si
obligatiile de mijloace.
a) Obligatiile de a da, a face sau de a nu face:
 cuvantul a da, din punct de vedere juridic are un sens tehnic,
foarte precis, care se refera la transferul proprietatii unui bun
17
(reprezinta unul din sensurile verbului latin, dare). In principiu,

in cazul contractelor care au ca obiect transmiterea dreptului de
proprietate (de exemplu, vanzarea-cumpararea), acest transfer
are loc imediat, prin efectul actului incheiat, astfel incat,
obligatia de a da va fi executata imediat din momentul in care s-
a nascut. In consecinta, vanzatorul nu poate fi tinut de
indeplinirea obligatiei de a da, doar in cazul in care data
transmiterii dreptului de proprietate va fi intarziata (de exemplu,
includerea unei astfel de clauze in contractul de vanzare-
cumparare). De aceea, obligatia de a da, chiar daca este una
pozitiva, se poate distinge in mod evident de obligatia de a preda
un bun, care reprezinta doar un tip de obligatie de a face;
 obligatia de a face consta in indeplinirea unei prestatii pozitive
din partea debitorului. Aceasta prestatie va fi intotdeauna
determinata sau cel putin determinabila (de exemplu, constructia
unei case, pictarea unui tablou, etc). Acest tip de obligatie este
foarte des intalnit in practica;
 obligatia de a nu face consta in abtinerea debitorului de a
exercita anumite actiuni sau fapte, fata de creditor (de exemplu,
un comerciant se obliga sa nu-i faca concurenta altuia; un
proprietar se obliga sa nu edifice o constructie la o anumita
distanta de proprietatea vecina, etc). In acest caz, vom fi in
prezenta unei obligatii negative stabilite in sarcina debitorului.
b) obligatiile in natura si obligatiile pecuniare:
 obligatiile in natura inglobeaza toate obligatiile precedente (de
a da, a face sau a nu face), cu exceptia unei obligatii particulare,
dar foarte frecvente, obligatia privind plata unei sume de bani
(obligatia pecuniara);
 obligatiile pecuniare (privind plata unei sume de bani),
reprezinta o forma a obligatiei de a da insa, obiectul sau vizeaza
transferul unei sume detrminate de bani;
 aceste doua tipuri de obligatii pot fi deosebite din doua puncte
de vedere:
- obligatia de plata a unei sume de bani va fi supusa efectelor
deprecierii monetare, motiv pentru care, creditorul va fi
interesat sa o protejeze prin intermediul unei clauze de
indexare, lucru ce nu poate fi intalnit in cazul obligatiilor in
natura;
- in cazul neexecutarii, creditorul unei obligatii pecuniare,
poate urmari bunurile debitorului sau, iar prin intermediul
vanzarii silite a acestor bunuri poate obtine plata sumei
corespunzatoare obligatiei respective. In consecinta, prin
intermediul executarii silite obligatia nu isi schimba obiectul,
aspect care nu il putem regasi si in cazul executarii unei
obligatii in natura. Creditorul unei obligatii in natura (de a face
sau de a nu face), nu-si poate constrange intotdeauna in mod
direct debitorul sa-si indeplineasca obligatia ci, va avea
posibilitatea sa solicite instantei de judecata condamnarea
acestuia la plata unei sume de bani, iar in caz de executare
18
silita, executarea in natura se poate interverti intr-o obligatie

pecuniara.
c) obligatiile de rezultat si obligatiile de mijloace:
 obligatiile de rezultat, presupun ca debitorul sa se oblige la un
rezultat precis (de exemplu, sa plateasca o suma de bani, sa
transporte la o anume destinatie un numar de pasageri sau o
anume marfa, etc);
 obligatiile de mijloace, sunt acele obligatii in care debitorul nu
se angajeaza la realizarea unui anume rezultat ci, se obliga sa
utilizeze toate mijloacele de care dispune pentru a o indeplini
(de exemplu, un doctor nu poate promite vindecarea unui
bolnav, dar se angajeaza sa-l ingrijeasca astfel incat sa se simta
mai bine, conform normelor medicale in vigoare. In aceste
conditii, responsabilitatea sa in principiu nu poate fi angajata,
doar in cazul constatarii unei erori medicale).
B) modalitatile de care sunt afectate. In aces caz, putem evidentia o
serie de obligatii ce pot fi grupate la randul lor, luand in considerare
un singur criteriu specific. Astfel, daca modalitatile afecteaza
exigibilitatea lor, putem intalni doua tipuri de obligatii: cele sub
conditie sau conditionale si obligatiile cu termen. Dupa cum se
poate remarca, in primul rand nu am adus in discutie categoria de
obligatii pure si simple, deoarece alineatul (2) al art. 1.396 NCC,
reglementeaza faptul ca: ”Obligatiile pure si simple nu sunt
susceptibile de modalitati”. De asemenea, potrivit dispozitiilor art.
1.397 NCC, nici obligatiile simple nu pot fi afectate de modalitati
intrucat, alaturi de cele pure si simple nu pot fi afectate nici de
termen si nici de vreo conditie, motiv pentru care, aceste doua tipuri
de obligatii se bucura de principiul executarii imediate. Potrivit
acestui principiu, atat obligatiile pure si simple, cat si obligatiile
simple, îşi produc efectele într-un mod ireversibil, se execută, în
întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur
creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o singură prestaţie.
 obligatiile sub conditie sau conditionale, reprezinta acel tip de
obligatii a caror existenta depinde de un eveniment viitor si
nesigur (art. 1.399 NCC). Acest eveniment poarta denumirea de
conditie, iar realizarea lui va produce o serie de efecte asupra
obligatiei afectate, atat pentru trecut, cat si pentru viitor;
 obligatiile cu termen, sunt acele obligatii a caror executare sau
stingere depind de un eveniment viitor si sigur [art. 1.411
alin.(1) NCC]. In cazul nostru, termenul este un eveniment viitor
si sigur si poate stabilit de parti (conventional), de instanta
(judiciar), ori de lege (legal).
C) complexitatea lor. In aceasta situatie, putem diferentia o alta serie
de obligatii pe care le putem grupa in functie de doua criterii
specifice, prin pluralitate de subiecte, ori prin pluralitate de obiect.
In cazul in care complexitatea obligatiei priveste insasi subiectele
raportului juridic de obligatie (a), putem distinge intre: obligatiile
divizibile (conjuncte), obligatiile indivizibile si obligatiile solidare,
iar daca complexitatea obligatiei vizeaza obiectul raportului juridic
19
de obligatie (b), putem identifica: obligatii alternative si obligatii

facultative.
a) cazul in care complexitatea obligatiei priveste insasi subiectele
raportului juridic de obligatie:
 obligatiile divizibile (sau conjuncte) sunt reglementate in
terminis in dispozitiile art. 1.422 NCC. Acest text, face referire
la ambele subiecte ale raportului juridic obligational. In ceea ce
priveste subiectul pasiv al acestui raport, alin.(1) al textului
amintit statueaza faptul ca, obligatia este divizibila intre mai
multi debitori atunci cand acestia sunt obligati fata de creditor la
aceeasi prestatie insa, fiecare dintre ei nu poate fi constrans la
executarea acelei obligatii decat separat si in limita partii sale de
datorie. In continuare, in cazul subiectului activ al unui raport
juridic obligational, alineatul (2) prevede ca, obligatia este
divizibila intre mai multi creditori atunci cand fiecare dintre
acestia nu poate sa ceara de la debitorul comun decat executarea
partii sale din creanta;
 obligatiile indivizibile nu au alocata o reglementare expresa
insa, existenta lor se poate deduce cu destula usurinta din
continutul art. 1.424 NCC. Reglementarea legala amintita, face
referire la prezumtia de divizibilitate in sensul ca, exceptie de la
regula divizibilitatii unei obligatii, constituie cazul in care
indivizibilitatea a fost stipulata expres (conventionala) sau
obiectul obligatiei nu este susceptibil de divizare materiala sau
intelectuala (naturala). Pot fi indivizibile spre exemplu, prin
natura lor, obligatiile de a nu face. Indivizibila in mod
conventional, poate fi acea obligatie pe care doua sau mai multe
persoane si-o asuma impreuna fata de creditor pentru executarea
in intregime a unei prestatii, cu toate ca aceasta este prin natura
ei susceptibila de a fi impartita. In orice obligatie indivizibila,
fiecare debitor este obligat sa execute in intregime prestatia; in
acelasi mod sunt obligati mostenitorii debitorilor. Fiecare din
mostenitorii creditorului poate cere in totalitate executarea
obligatiei indivizibile;
 obligatiile solidare se aplica atat in cazul creditorilor, cat si in
cel al debitorilor. Obligatiile solidare intre creditori (art. 1.434-
1.442 NCC), creeaza ceea ce numim o solidaritate activa si
consta in acea obligatie complexa ce are particularitatea ca orice
creditor solidar, sa aibe dreptul sa ceara debitorului comun plata
intregii creante datorate, precum si dreptul de a-i elibera acestuia
chitanta liberatorie care face proba platii. Executarea in totalitate
a prestatiilor de catre debitor catre numai unul din creditori il
libereaza de datorie fata de toti creditorii solidari. Obligatiile
solidare intre debitori (1.443-1.460 NCC) da nastere unei
solidaritati pasive si reprezinta, acea obligatia complexa la care
mai multi debitori (codebitori) sunt obligati la aceeasi prestatie,
astfel incat creditorul poate sa solicite oricaruia in mod separat
indeplinirea prestatiei. Executarea acesteia de catre unul dintre
codebitori ii elibereaza pe ceilalti fata de creditorul raportului
20
juridic obligational respectiv. Asadar, acest tip de obligatie, da

dreptul creditorului sa pretinda plata intregii datorii de la oricare
dintre debitorii solidari iar, la nevoie, sa urmareasca pe oricare
din acestia, la alegerea sa. Fara indoiala ca el va pretinde plata in
intregime a datoriei, in primul rand, de la codebitorul solidar
care este mai solvabil. Riscul insolvabilitatii celuilalt sau
celorlalti debitori il va suporta codebitorul care a platit datoria si
nicidecum creditorul [art. 1457 alin. (1) NCC];
b) cazul in care complexitatea obligatiei vizeaza obiectul raportului
juridic de obligatie:
 obligatiile alternative au ca obiect inca de la nasterea lor, doua
prestatii din care, la alegerea unei parti, debitorul este tinut sa
execute doar una singura, eliberandu-se astfel de datorie
[art.1.461 alin.(1) NCC]. Asadar, in cazul obligatiilor alternative
exista o pluralitate de obiecte, iar executarea unei din prestatii
are ca efect stingerea in intregime a obligatie care incumba
debitorului. Acest tip de obligatii care in continutul lor au o
pluralitate de obiecte, sunt totusi indivizibile, deoarece debitorul
nu poate impune creditorului sa accepte unul sau partial din cele
doua obiecte (spre exemplu, printr-o hotarare judecatoreasca, un
debitor este obligat sa predea un autoturism sau contravaloarea
acestuia);
 obligatii facultative au ca obiect, la nasterea lor, o singura
prestatie, numai ca debitorul are dreptul de a se libera de datorie,
sa execute o alta prestatie determinata [art.1.468 alin.(1) NCC].
Dupa cum se poate observa, obligatiile facultative au in
continutul lor un singur obiect insa, debitorul are dreptul de a se
libera sa execute o alta prestatie determinata, echivalentul
prestatiei principale (de exemplu, debitorul se obliga sa predea
creditorului un autoturism, insa prin conventie el are dreptul sa
plateasca, in locul acelui bun, o suma de bani determinata, ce
poate reprezenta echivalentul valoric al prestatiei principale);
D) sursele sau izvoarele acestora. Acest criteriu de clasificare a
obligatiilor este unul complex, care grupeaza toate actele sau
faptele civile generatoare de obligatii. De asemenea, este foarte util
sa retinem ca sursele sau izvoarele obligatiilor sunt prevazute de
dispozitiile art. 1.165 NCC, care enumera urmatoarele:
 contractul civil. Reglementat de art. 1.166-1.323 NCC,
contractul reprezinta acel inscris in continutul caruia se constata
acordul valabil de vointa a doua sau mai multe persoane cu
intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (de
exemplu, vanzarea-cumpararea, locatiunea, mandatul, etc).
Obiectul oricarui contract civil trebuie sa fie determinat si licit;
 actul juridic unilateral. Acest act, reprezinta inscrisul care
contine acordul de vointa al unei singure persoane cu intentia de
a produce efecte juridice (art. 1.324 NCC). Manifestarea de
vointa unilaterala concretizata in acest act juridic, creeaza,
modifica sau stinge obligatii doar pentru persoana care a
constituit inscrisul respectiv si nu pentru alte subiecte de drept
21
(de exemplu, actul prin care se exercita un drept potestativ care

da nastere unui contract de vanzare-cumparare, testamentul,
angajamentul unilateral, promisiunea publica de recompensa,
etc);
 gestiunea de afaceri. Aceasta situatie se incadreaza in randul
faptelor juridice licite si este reglementata de art. 1.330-1.340
NCC. Am facut remarca potrivit careia gestiunea de afaceri este
o situatie, deoarece o persoana denumita gerant, indeplineste
acte sau fapte in interesul altei persoane denumita gerat, fara a fi
mandata in acest sens (exemplul clasic în această materie este
acela al proprietarului unui imobil care lipseşte pentru o anumita
perioadă, timp în care se iveşte o stricăciune la imobilul său,
reparată de un terţ; această terta persoana a gerat interesele
proprietarului). De aceea, gestiunea de afaceri poate produce o
serie de consecinte in plan obligational si din punctul nostru de
vedere poate reprezenta o sursa importanta de obligatii in
sistemul nostru de drept;
 plata nedatorata. In general, plata reprezinta o modalitate de
executare a obligatiilor (art. 1.469-1.515 NCC) si are ca obiect
in toate cazurile, o prestatie pozitiva, de a da sau de a face. In
ceea ce ne priveste, plata nedatorata reprezinta un fapt juridic
licit, indeplinit de catre o persoana care nu era datoare in fata
creditorului si care are dreptul la restituire [art. 1.341 alin.(1)
NCC]. Plata nedatorata poate fi efectuata de catre aceea
persoana care actioneaza ca un debitor, in necunostiinta de
cauza sau din eroare (de exemplu: mostenitorii platesc o datorie
care a fost achitata de defunct, lucru necunoscut de ei, iar plata
facandu-se a doua oara; debitorul plateste o datorie catre o alta
persoana decat adevaratul creditor, din eroare; achitarea unei
datorii survenite in urma unui act juridic care a incetat sa-si mai
produca efectele; etc);
 imbogatirea fara justa cauza. Alaturi de gestiunea de afaceri si
de plata nedatorata, imbogatirea fara justa cauza poate fi inclusa
in randul faptelor juridice licite. Chiar daca in vechiul Cod civil
nu avea o reglementare expresa, imbogatirea fara justa cauza se
bucura in acest moment de o recunoastere normativa, fiind
consacrata in dispozitiile art. 1.345-1.348 NCC. Prin intermediul
acestui fapt juridic licit se genereaza o marire a patrimoniului
unei persoane in detrimentul altei persoane, intr-un mod
neimputabil. Cel care si-a marit patrimoniul in mod neimputabil,
va avea calitatea de debitor, iar celalalt care a suferit pierderea
patrimoniala, creditor, deoarece primul va fi obligat la restituire,
dar numai in limita imbogatirii realizate (de exemplu:
îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş la imobilul închiriat si
care conduc la cresterea valorii acelui bun; reţinerea alocaţie de
stat de către un părinte copilul fiind încredinţat şi aflându-se în
întreţinerea celuilalt părinte; etc);
 fapta ilicita generatoare de prejudicii. Noul Cod civil
consacra faptei ilicite generatoare de prejudicii sau asa cum mai
22
este reglementat, raspunderea civila, o serie de norme de o

importanta fundamentala in materia obligatiilor (art. 1.349-
1.395). Inca de la inceputul reglementarii, legiuitorul a
considerat util sa faca distinctie intre raspunderea civila
delictuala (art. 1.349 NCC) si cea contractuala (art. 1.350
NCC). Insa, ambele tipuri de raspundere scot in evidenta un
element comun-repararea unui prejudiciu adus de o persoana,
altei persoane. Acest prejudiciu va avea intotdeauna valoarea
unei obligatii, care-i incumba persoanei care l-a produs si care in
mod natural va avea calitatea de debitor. De asemenea,
legiuitorul a considerat necesar sa reglementeze in mod
independent toate formele corespunzatoare raspunderii civile si
anume: raspunderea pentru fapta proprie (art. 1.357-1.371
NCC), raspunderea pentru fapta altuia (art. 1.372-1.374) si
respectiv, raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau
de lucruri (art. 1.375- 1.380 NCC).

1. Care este clasificarea obligaţiilor după obiectul acestora?

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare
Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
1. Prezentaţi sanctiunea raportului juridic de obligatie.

2. Care sunt sursele sau izvoarele obligatiilor?
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
1. Obligatia este definita ca fiind: acel raport juridic civil, prin
intermediul caruia o persoana, denumita creditor, poate cere unei
alte persoane, denumita debitor, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva,
chiar cu concursul fortei coercitive a statului, in caz de refuz al celui
din urma.
2. Structura raportului juridic de obligatie este compusa din:
23
- subiectele raportului juridic de obligatie;

- continutul raportului juridic de obligatie;
- obiectul raportului juridic de obligatie;
- sanctiunea raportului juridic de obligatie.
Răspuns 1.2
1. Clasificarea obligaţiilor după obiectul acestora este urmatoarea:
a) obligatiile de a da, a face sau de a nu face;
b) obligatiile in natura (altele decat cele pecuniare) si obligatiile
pecuniare;
c) obligatiile de rezultat si obligatiile de mijloace.
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
 I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, Ed. All Beck,

București, 2004;
 A. Banabent, Droit des obligations, 14-ed, LGDJ, Paris, 2014;
 C. Jugastru, Prejudiciul. Repere romanești in context european, Ed.
Hamangiu, București, 2013;
 I.F. Popa, Rezoluțiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil,
Ed. Universul Juridic, București, 2012;
 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaților,
ed. a IX-a, rev. și adaug., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligațiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
 A. Stoica, Drept civil. Obligațiile - Curs universitar. Grile, Ed.
ProUniversitaria, București, 2015.
24
Formarea și efectele contractului civil
FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI CIVIL
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2.............................................................................. 26

2.1 Definiția şi principiile incidente contractului............................................................. 26
2.2 Clasificarea contractelor............................................................................................ 27
2.3 Încheierea contractelor.............................................................................................. 30
2.4 Condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui contract................................. 30
2.5 Condițiile relative cerute la încheierea unui contract................................................ 33
2.6 Interpretarea contractelor........................................................................................... 37
2.7 Efectele contractelor.................................................................................................. 38
2.8 Excepțiile contractului............................................................................................... 44
25

acestora;
2.1 Definitia si principiiile incidente contractului
Asa cum am amintit, contractul fiind considerati unul din cele mai
importante acte juridice civile, are alocata si o definitie legala in
continutul art.1.166 NCC. Acest text de lege, defineste contractul ca
fiind: acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
De asemenea, pentru a produce efectele juridice scontate,
contractului civil îi sunt aplicabile si o serie de principii:
a. principiul libertatii contractuale (sau al libertatii de vointa),
exprima regula de drept potrivit careia persoanele sunt libere sa incheie
orice fel de contracte doresc, determinandu-le in mod liber atat fondul
cat si forma, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele
moravuri (art. 1.169 NCC).;
b. principiul bunei-credinte, reprezinta practic o obligatie in
sarcina partilor contractante. In acest sens, potrivit art. 1.170 NCC,
partile contractante sunt obligate sa actioneze cu buna-credinta atat la
negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii
sale, neputand inlatura ori limita aceasta obligatie;
c. principiul fortei obligatorii a contractului priveste insasi
efectele juridice ale actului bi sau multilateral. Acest principiu exprima
regula de drept potrivit careia contractul este obligatoriu pentru partile
contractante, iar nu facultativ (art. 1.270 NCC). De asemenea, acest
principiu este exprimat si prin adagiul latin ”Pacta sunt servanda”
(Conventiile trebuie sa fie respectate). Alineatul (2) al art. 1.270 din
NCC, stabileste cu titlu exceptional ca un contract, poate fi modificat
sau inceteaza numai prin acordul partilor ori in cazurile prevazute in
mod expres de lege.;
d. principiul relativitatii efectelor contractului vizeaza regula de
drept potrivit careia contractul genereaza drepturi si obligatii numai
pentru parti, neputand sa profite sau sa vatame anumite terte persoane
(art. 1.280 NCC). Acest principiu cunoaste in dreptul nostru o singura
exceptie: contractul in favoarea unei terte persoane sau stipulatia
pentru altul (art. 1.284-1.288 NCC). Desi un contract nu poate da
nastere la drepturi si obligatii in sarcina tertilor, totusi acestia sunt
obligati sa respecte raportul juridic creat prin acel act juridic.
26

1. Care sunt principiiile incidente contractului?
2.2 Clasificarea contractelor
Cea mai complexa distinctie a contractelor este efectuata in mod

expres (I) sau implicit (II) de catre dispozitiile NCC. Data fiind
varietatea acestor acte si pentru o mai buna intelegere am mai putea
releva si alte clasificari ale contractelor (III).
I. Clasificarea expresa a contractelor potrivit NCC.

A) Contracte sinalagmatice si contracte unilateral (art. 1.171 NCC).
1. Contractele sinalagmatice. Definitia acestor contracte reiese cu
destula usurinta din prima teza a articolului 1.171, NCC. In acest sens,
contractul este sinalagmatic atunci cand obligatiile nascute din acesta
sunt reciproce si interdependente. Putem retine si alte exemple de astfel
de contracte si anume: contractul de inchiriere, contractul de arendare,
contractul de concesiune, contractul de tranzactie, etc);
2. Contractele unilaterale. Pot fi definite ca fiind, acele contracte
in care doar o parte se obliga in fata celeilalte (sau dupa caz, in fata
celorlalte). Textul art. 1.171 din NCC, reglementeaza in texa finala,
existenta contractelor unilaterale, care din punctul de vedere al
contraprestatiilor sunt opuse contractelor sinalagmatice in sensul ca:”
(.....). In caz contrar, contractul este unilateral chiar daca executarea
lui presupune obligatii in sarcina ambelor parti”;
B) Contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit (art. 1.172
NCC).
1. Contractele cu titlu oneros. Prevazute in continutul alineatului
(1) al art. 1.172 NCC, contractele cu titlu oneros sunt acele acte
juridice prin care fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj ca
si contraprestatie.;
2. Contractele cu titlu gratuit. Denumite si contracte de
binefacere, acest tip de acte juridice sunt definite in dispozitiile
alineatului (2), al art.1.172 NCC. Astfel, contractul prin care una
dintre parti urmareste sa procure celeilalte parti un beneficiu, fara a
obtine in schimb o contraprestatie, este cu titlu gratuit;
C) Contracte comutative si contracte aleatorii (art. 1.173 NCC).
1. Contractele comutative. In cazul acestor contracte, fiecare parte
se obliga la executarea unei prestatii determinata sau determinabila.
Potrivit alineatului (1) al art. 1.173 NCC, va fi comutativ contractul in
care, la momentul incheierii sale, existenta drepturilor si obligatiilor
partilor este certa, iar intinderea acestora este determinata sau
determinabila;
2. Contractele aleatorii. In conformitate cu dispozitiile art. 1.173
27
alin. (2) NCC: ”Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin
vointa patilor, ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o
expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor si incert”;
D) Contracte consensuale, contracte solemne si contracte reale (art.
1.174 NCC).
1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt acele
contracte care se incheie prin simplul acord de vointa al partilor (solo
consensu). Alineatul (2) al art. 1.174 din NCC releva definitia legala a
acestor contracte. Astfel: ”Contractul este consensual atunci cand se
formeaza prin simplul acord de vointa al partilor”;
2. Contractele solemne. In cazul contractelor solemne, in afara
acordului de vointa al partilor, se impune si respectarea unor formalitati
prevazute de lege (ad validitatem). In acest sens, putem retine definitia
legala data contractelor solemne, de alin.(3) al art.1.174 din NCC.
Potrivit acestei reglementari: ”Contractul este solemn atunci cand
valabilitatea sa este supusa indeplinirii unor formalitati prevazute de
lege”;
3. Contractele reale. Caracteristica acestui contract, o reprezinta
faptul ca pentru validitatea sa, in afara acordului de vointa al partilor,
mai este necesara si remiterea materiala a bunului de catre partea
obligata la aceasta prestatie, catre celalat subiect al contractului (de
exemplu, contractul de depozit, contractul de comodat, contractul de
gaj, darul manual, etc);
E) Contracte numite si contracte nenumite.
1. Contractele numite. Aceste contracte au definita denumirea, dar
si regimul juridic in NCC sau in alte legi cu caracter civil. Cu alte
cuvinte, contractele numite sunt acele acte juridice a caror denumire
dar si reglementare, mai mult sau mai putin precisa se regaseste in
NCC sau in alte legi civile cu caracter civil.
2. Contractele nenumite. Un contract poate fi nenumit atunci
cand legea nu-i atribuie in mod expres o reglementare proprie. Asa
cum am mai amintit, partiile pot sa incheie orice tip de contract cu
respectarea conditiilor esentiale de validitate (art. 1.179 NCC);
II. Clasificarea implicita a unor contracte, potrivit NCC.
A) Contracte negociate si contracte de adeziune (art. 1.175, art.
1.183-1.184 NCC).
1. Contractele negociate. In privinta consimtamantului partilor la
formarea contractului, Noul Cod civil instituie, printre altele, dispozitii
privind principiul bunei-credinte in negocieri (art. 1.183), dar si
obligatia de confidentialitate in negocierile precontractuale (art.
1.184);
2. Contractele de adeziune. Acest tip de contract este impus sau
redactat in avans de una din parti pe un inscris pe care l-am putea
denumi contract-tip, iar cealalta parte se multumeste sa-l accepte in
toata plenitudinea sa, ori sa-l refuze (de regula, aceste contracte apartin
unor societati care detin un monopol sau o pozitie dominanta asupra
unui serviciu, cum ar fi: contractele de telefonie, contractul de transport
pe calea ferata, contractul de asigurare, contractul de furnizare a
28
energiei electrice, a gazelor, a apei, etc);

B) Contracte cu executare instantanee si contracte cu executare
succesiva (art. 1.495 si art. 1.555 NCC).
1. Contractele cu executare instantanee. Cand discutam despre
tipul de executare a contractelor, ne putem limita doar la modul in care
isi indeplinesc prestatiile, partile acestor inscrisuri. In cazul nostru,
contractul cu executare instantanee, creaza obligatii susceptibile de a fi
executate dintr-o singura prestatie (spre exemplu, vanzarea-cumparea
cand plata se realizeaza in numerar, schimbul, etc.);
2. Contractele cu executare succesiva. In privinta contractelor cu
executare succesiva, subiectii acestora isi pot executa obligatiile in
timp, pentru o perioada determinata sau nedeterminata (de exemplu,
contractul de leasing, contractul de munca, etc).
C) Contracte simple, contracte complexe si grupuri de contracte
(art. 1.176 NCC).
1. Contractele simple. Caracteristica acestor contracte o reprezinta
unicitatea operatiunii juridice care rezulta din obiectul lor (de exemplu,
contractul de schimb, contractul de vanzare, contractul de mandat, etc);
2. Contractele complexe. In opozitie cu contractele simple, cele
complexe prevad o multitudine de operatiuni juridice, care in egala
masura pot rezida din obiectul lor (spre exemplu, contractul de leasing,
contractul de hotelarie, etc);
3. Grupuri de contracte. In cazul grupului de contracte, persoane
diferite, incheie doua sau mai multe contracte, chiar cu un regim juridic
distinct, dar care au in vedere acelasi obiectiv, iar pana la final, isi pot
conserva propria lor individualitate (de exemplu, contractul de credit
bancar si contractul de ipoteca care garanteaza restituirea acelui
imprumut, vanzarea succesiva a unui bun incepand cu producatorul sau
si pana la vanzatorul en detail, etc).
D) Contractele incheiate cu consumatorii (art. 1.177NCC).
Noul Cod civil face referire in mod implicit la contractele
incheiate cu consumatorii, prin dispozitiile art. 1.177. Textul mentionat,
nu reglementeaza in terminis acest tip de contract ci, doar face trimitere
la faptul ca este supus legilor speciale (spre exemplu, OG 34/2014,
privind drepturile consumatorilor in cadrul contractelor incheiate cu
profesionisti) si completat cu dispozitiile NCC, referitoare la regulile
esentiale privitoare la validitate.
E) Contractele electronice (art. 1.245 NCC)
Ca si in cazul contractelor incheiate cu consumatorii, nici cele
electronice nu se bucura de o expresie formala in cuprinsul NCC.
Legiuitorul civil s-a multumit in continutul art. 1.245, sa recunoasca
existenta unor astfel de contracte, specificand faptul ca se vor incheia
”prin mijloace electronice supuse conditiilor de forma prevazute de
legea speciala”.
III. Alte clasificari ale contractelor civile.
A) Contracte principale si contracte accesorii.
1. Contractele principale. Din punct de vedere didactic, putem
retine faptul ca aceste contracte, au o existenta independenta (de
exemplu, contractul de vanzare-cumparare, contractul de schimb,
29
donatia, etc);
2. Contractele accesorii. Sfera lor de incidenta este mult mai
redusa decat ceea a contractelor principale si aceasta deoarece,
contractele accesorii depind şi însoţesc anumite contracte principale.
1. Care este clasificarea expresa a contractelor potrivit NCC?
2.3 Încheierea contractelor

Pentru incheierea valabila a unui contract, art. 1.179 NCC enumera
patru conditii esentiale si anume:
a) capacitatea partilor de a contracta;
b) consimtamantul partilor;
c) un obiect determinat si licit;
d) o cauza licita si morala.
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, si sub sanctiunea ei
ca un contract să fie intocmit cu respectarea unor condiţii de formă
(contractele solemne), se adaugă încă o condiţie esenţială: forma.
Alaturi de aceste conditii esentiale pentru validitatea unui contract,
vom identifica si o serie de dispozitii civile care privesc cateva
conditiile relative cerute pentru incheierea valabila a contractului, si
anume: momentul si locul incheierii contractului; oferta de a contracta;
acceptarea incheierii contractului; forma si continutul contractului.
Totodata, este foarte util sa retinem ca sediul materiei corespunzatoare
incheierii contractelor, se regaseste in dispozitiile art. 1.178-1.245
NCC.

1. Enumeraţi patru condiţii esenţiale pentru încheierea valabilă a
unui contract.
2.4 Condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui contract

A) Capacitatea cerută pentru închieierea contractelor.
Capacitatea ceruta pentru incheierea contractelor este similara cu
capacitatea ceruta de lege pentru incheierea actelor juridice. Capacitatea
civila a unei persoane (fie ea fizica ori juridica) poate fi privita din doua
puncte de vedere. In primul rand din punctul de vedere al capacitatii de
folosinta si de asemenea, din cel al capacitatii sale de exercitiu. Din
punctul nostru de vedere, capacitatea civila reprezinta aptitudinea unei
persoane de a dobandi drepturi si obligatii civile si a le exercita,
precum si aptitudinea de a incheia singura acte juridice civile.
Si in cazul nostru, pentru a fi realizat principiul consensualismului
30
contractual prevazut de art. 1.178 NCC, toate partile contractului

trebuie sa aiba capacitatea prevazuta de lege.
In aceste conditii, contractul care a fost incheiat fara respectarea
conditiilor privind capacitatea partilor va fi lovit de nulitate. Insa, cum
aceasta nulitate este destinata sa protejeze persoanele declarate de lege
incapabile, va fi una relativa, ceea ce presupune ca numai incapabilul
(ori mostenitorii sai daca a decedat) sau ocrotitorul sau legal sunt in
masura sa o invoce.
B) Voința cerută pentru încheierea contractelor.
Dupa cum putem observa, legiuitorul nu trateaza vointa ca o
conditie esentiala pentru validitatea contractului, ci consimtamantul.
Din punct de vedere psihologic, consimtamantul reprezinta o forma a
libertatii de vointa a persoanei. Alaturi de capacitate, consimtamantul
partilor reprezinta un element esential pentru validitatea contractului, cu
conditia ca acesta sa nu fie viciat.
În sens larg (lato sensu), prin consimţământ (“cum sentire”) se
înţelege însuşi acordul de voinţă al părţilor dintr-un contract, sau mai
putem spune că reprezintă exprimarea voinţelor ambelor părţi la
momentul încheierii contractului.
În sens restrans (stricto sensu), consimţământul reprezintă voinţa
unei părţi aşa cum se manifestă la încheierea contractului.
Chiar daca art. 1.204 din NCC releva anumite conditii necesare
pentru valabilitatea consimtamantului partilor, consideram util, ca din
punct de vedere didactic sa enumeram intr-un mod mai amanuntit, care
pot fi aceste conditii. De aceea, ar trebui sa retinem ca pentru a fi
valabil exprimat, consimtamantul partilor trebuie sa intruneasca, in mod
cumulativ, urmatoarele conditii:
 sa provina de la o persoana cu discernamant (art. 1.205 NCC);
 sa fie serios si sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte
juridice(art. 1.204 NCC);
 sa fie exteriorizat(art. 1.240 NCC);
 sa fie nealterat de vreun viciu de consimtamant (art. 1.206 si urm.
NCC).
C) Obiectul si cauza contractului.
Notiunea de ”obiect” este utilizata in normele corespunzatoare
sediului materiei in doua sensuri:”Obiectul contractului”, reglementat
de art. 1.225 NCC si ”Obiectul obligatiei”, prevazut de art. 1.226 NCC.
Obiectul contractului este constituit din operatiunea juridica
stabilita de catre parti la incheierea acestuia (vanzarea, locatiunea,
imprumutul, etc). El trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea
nulitatii absolute. Obiectul obligatiei reprezinta prestatia la care se
angajaza debitorul in continutul contractului si este privit ca un raport
juridic. Obiectul obligatiei privit prin prisma prestatiei la care se
angajeaza debitorul, trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil
si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute a acelui contract. Raportarea la
prestatie si nu la obiectul obligatiei, face ca aceasta sa fie privita ca un
raport juridic distinct de operatiunea juridica, chiar daca aceasta din
urma (obiectul contractului), cat si prima (obiectul obligatiei), fac parte
integranta din continutul unui contract.
31
De aceea, pentru ca prestatia (obligatia) la care se angajeaza

debitorul sa fie valabila, trebuie respectate cumulativ urmatoarele
conditii:
a) să existe - atunci când bunul (in sens larg) este prezent ca atare în
momentul încheierii actului, dar şi în situaţia bunurilor viitoare
(contractele pot stabili prestatii şi asupra bunurilor viitoare,
conform art. 1.228 NCC);
b) să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în circuitul civil
pot face obiectul unei prestaţii contractuale – art. 1.229 NCC);
c) să fie posibila (cu exceptia cazului unei imposibilităţi iniţiale, la
momentul încheierii actului, pentru una dintre părţile actului,
contractul rămâne valabil încheiat- art. 1.227 NCC);
d) să fie determinata sau determinabila. Sub acest aspect, NCC
conţine dispoziţii referitoare la determinarea calitatii obiectului
obligatiei sau prestatiei contractual (art. 1.231 NCC), precum si
dispozitii privind determinarea obiectului obligatiei de către un
terţ (art. 1.232 NCC), ori prin raportare la un factor de referinţă
(art.1.234 NCC).
Cauza, reprezinta o alta conditie esentiala pentru validitatea
contractului, reglementata cu titlu de noutate de catre NCC. Definitia
legala a cauzei, este data de dispozitiile art. 1.235 NCC, care releva ca
aceasta reprezinta, motivul care determina fiecare parte sa incheie
contractul.
Ca si in cazul obiectului obligatiei, pentru a fi valabila o cauza
contractuala, potrivit art. 1.236-1.237 din NCC, trebuie sa indeplineasca
cumulativ urmatoarele conditii:
a) să existe. Cauza nu există, adica lipseste, atunci când lipseşte
discernământul sau contractul este intemeiat pe o cauza falsa (de
exemplu, o persoana care se angajeaza sa garanteze obligatia altuia, in
virtutea unei relatii de afinitate sau de rudenie dintre ele care, in
realitate, nu exista ori, contand pe solvabilitatea acesteia care, in egala
masura, poate fi numai aparenta);
b) să fie licită. Cauza este licită, atunci când este conformă legii şi
ordinii publice. Cauza poate fi considerată ilicită şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative(art.1.237 NCC);
c) să fie morală. Cauza nu trebuie sa fie contrară bunelor moravuri,
respectiv regulilor de convieţuire socială.
Cauza contractului (causa remota), denumita si scopul mediat al
acestuia, constituie motivul determinant pentru care a fost incheiat
contractul, iar acest motiv trebuie sa fie cunoscut sau, dupa caz, sa
poata fi cunoscut de cealalta parte deoarece, lipsa ori nevalabilitatea
cauzei va atrage nulitatea absoluta sau, dupa caz, anulabilitatea
contractului (art. 1.238 NCC).
De asemenea, in privinta probei cauzei, conforma art. 1.239 din
NCC, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres
prevăzută. Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba
contrară.
32

1. Care sunt condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui
contract?
2.5 Condițiile relative cerute pentru încheierea valabila a unui contract

A) Momentul si locul incheierii contractului.
Momentul si locul incheierii contractului reprezinta doua conditii
relative de incheiere a contractului, reglementate de dispozitiile art.
1.186 NCC. Acest text, distinge incidenta acestor doua conditii astfel:
a) prin acceptarea expresă a ofertei de către destinatarul acesteia, caz
în care contractul se încheie la momentul la care acceptarea ajunge
la ofertant. În acest caz, contractul se formează chiar dacă
ofertantul, din motive care nu îi sunt imputabile, nu a luat
cunoştinţă că acceptarea a ajuns la el;
b) prin acceptarea tacită a ofertei de către destinatarul acesteia, caz în
care contractul se încheie la momentul la care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau fapt, potrivit practicilor stabilite între părţi, a
uzanţelor sau naturii afacerii, care nu lasă nicio îndoială asupra
manifestării sale de voinţă de a accepta oferta.
B) Oferta de a contracta.
In NCC, oferta de a contracta se gaseste intr-o corelatie naturala cu
consimtamantul partilor unui contract. Potrivit dispozitiilor art. 1.188
alin.(2) din NCC: “O propunere constituie ofertă de a contracta dacă
aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi
exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de
către destinatar”. Articolul indicat, mai prevede in continutul
alineatului urmator faptul că oferta poate proveni de la persoana care
are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau,
după caz, care propune ultimul element esenţial al contractului. Fata de
acesta aspect, am putea defini oferta de a contracta (sau policitatiunea)
ca fiind propunerea care contine suficiente elemente pentru formarea
unui contract si care exprima intentia ofertantului de a se obliga in
cazul acceptarii ei de catre destinatar.
Din analogia dispozitiilor legale in vigoare, putem afirma ca exista
doua tipuri de oferte:
a) oferta cu termen. Prevederile art. 1.191 alin.(1) NCC prevad că
oferta cu termen este irevocabilă. Acest caracter poate fi atribuit
ofertei şi atunci când el rezultă din „acordul părţilor, al practicilor
statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori
al uzanţelor”. Putem observa cu destula usurinta particularităţi
specifice dreptului comercial şi al afacerilor transpuse in normele
de drept civil, şi anume, oferirea de valoare juridică a „practicilor
statornicite” între părţile contractului;
b) oferta fara termen. Acest tip de oferta se poate subdivide in, oferta
33
fara termen adresata unei persoane absente (art. 1.193) si in oferta

fara termen adresata unei persoane prezente (art. 1.194 NCC):
 oferta fara termen adresata unei persoane absente,
reglementata de art. 1.193 NCC, trebuie mentinuta un termen
rezonabil, in functie de imprejurari, pentru a permite destinatarului
sa o primeasca, sa o analizeze si sa expedieze acceptarea;
 oferta fara termen adresata unei persoane prezente, potrivit art.
1.194 NCC, nu produce efecte daca nu este acceptata de indata.
Aceste reguli se aplica si ofertei transmise prin telefon, fax, e-mail
sau alte mijloace moderne de comunicare la distanta.
Oferta este considerata lovită de caducitate, atunci când ea nu
ajunge la ofertant în termenul stabilit, sau atunci când destinatarul o
refuză. Pentru situaţia în care ofertantul decedează sau devine incapabil,
caducitatea ofertei irevocabile, va interveni doar dacă acest lucru este
impus de natura afacerii sau de împrejurări [art. 1.195 alin.(2) NCC].
De asemenea, putem afirma ca oferta de a contracta poate fi retrasa
sau revocata.
Oferta este considerata retrasa, atunci cand potrivit art. 1.199 NCC,
ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, dupa caz,
cu acceptarea.
Oferta este considerata revocata, din momentul in care ajunge la
destinatar, chiar daca acesta nu ia cunostinta din motive care nu ii sunt
imputabile [art. 1.200 alin.(1) NCC].
Un alt caz in care oferta poate deveni irevocabila il reprezinta
institutia pactului de optiune. In sensul art. 1.278 NCC, pactul de
optiune reprezinta acea conventie prin care una din parti ramane
legata de propria declaratie de vointa, iar celalalta o poate accepta sau
refuza, caz in care acea declaratie se considera o oferta irevocabila si
produce efectele prevazute de art. 1.191 NCC.
In cazul pactului de optiune (de preferinta), una din parti se
angajează sa încheie în mod actual şi anticipat contractul, si îşi
manifestă consimţământul, astfel încât, la data la care şi beneficiarul va
opta pentru încheierea acestuia, odată cu manifestarea propriei voinţe
realizandu-se ipso jure acordul de voinţă, contractul fiind considerat
încheiat. De altfel, s-a definit de către legiuitor că manifestarea de
voinţă, astfel exprimată, potrivit art. 1.278 NCC reprezintă o ofertă
irevocabilă, ce produce efectele prevăzute la art. 1.191 NCC.
Chiar daca nu are alocata o definitie legala, promisiunea de a
contracta reprezinta tot o conventie prin care partile se angajeaza
reciproc ori numai unele din ele, sa incheie in viitor un contract. Sediul
materiei il putem identifica in continutul art. 1.279 NCC. In cazul in
care obligatia de a incheia (de a face) este asumata numai de una din
partile contractante, vom fi in prezenta unei promisiuni unilaterale de a
contracta iar, daca partile, se obliga deopotriva sa incheie acel contract,
vom fi in cazul unei promisiuni bilaterale (sinalagmatice) de a
contracta.
Raportandu-ne la textul art. 1.279 NCC, o promisiune, naşte în
sarcina promitentului obligaţia de a încheia în viitor un contract, astfel
incat, în cazul în care, beneficiarul promisiunii se va hotărî sa încheie
34
contractul, promitentul va fi ţinut să-şi manifeste consimţământul la

încheierea contractului subsecvent. Ca si in cazul pactului de optiune,
continutul unei promisiuni, trebuie sa cuprinda toate clauzele
contractului promis, iar in lipsa lor, partile nu ar putea executa
promisiunea.
In caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul va avea drept la
daune-interese in sensul art. 1.530 NCC. De asemenea, obligaţia
promitentului va fi susceptibilă de executare silită (indirectă), caz în
care, instanţa, la cererea partii care si-a indeplinit propriile obligatii,
poate suplinind consimţământul celeilalte parti si va pronunţa o hotărâre
care să ţină loc de contract. Din acest motiv, putem califica promisiunea
ca avand natura unui antecontract, care ar sta la baza incheierii viitoare
a oricarui tip de contract, chair si a unuia real, daca legea nu ar
interzice.
C) Acceptarea incheierii contractului
Acceptarea incheierii contractului se afla in stransa legatura cu
consimtamantul destinatarului deoarece, constă în manifestarea voinţei
acestuia de a încheia contractul propus de catre titularul ofertei.
Potrivit art. 1.196 NCC, acceptarea ofertei poate fi realizată prin orice
act sau fapt al destinatarului, din care rezultă în mod neîndoielnic,
acordul său cu privire la oferta propusă şi transmisă. Prevederile art.
1.186 NCC cu privire la momentul si locul incheierii contractului vor fi
aplicabile in mod corespunzator.
In primul rand trebuie sa precizăm faptul că, în principiu, tăcerea nu
are valoare de acceptare. Acest lucru se întâmplă doar în cazurile
determinate ope legis, sau când rezultă din acordul părţilor ori din
uzanţe sau practicile stabilite de părţi.
De asemenea, dispozitiile art. 1.197 alin.(1) NCC, stabilesc faptul ca
răspunsul destinatarului ofertei nu poate fi considerat acceptare atunci
când:
 cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei
primite;
 nu respectă forma cerută de ofertant;
 ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Alineatul (2) al textului amintit statueaza ca in cazul in care oferta
conţine modificări sau completări, va trebui apreciată ca fiind o
contraofertă din partea destinatarului.
Acceptarea tardivă sau parvenita cu intarziere, potrivit alineatului
(1) al art. 1.198 NCC, produce efecte numai dacă cel care a făcut oferta
îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
Dacă acceptarea a fost făcută în termen, însă a ajuns la ofertant după
expirarea termenului, din motive care nu ţin de culpa acceptantului, ea
va produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de
îndată, potrivit celor statuate de alineatul (2) al normei substantiale
amintite.
Comunicarea acceptarii trebuie făcute prin mijloace adecvate de
comunicare, asemănătoare cu cele prin care a fost transmisă oferta, dacă
din lege, acordul părţilor sau din practicile statornicite între părţi nu
rezultă contrariul [art. 1.200 alin.(2) NCC].
35
Acceptarea ca si oferta de a contracta pot fi retrase, dacă retragerea

ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta, sau după caz, cu
acceptarea. Atât oferta cât şi acceptarea şi revocarea acestora produc
efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta
nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea
a ajuns la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile.
D) Forma si continutul contractului
Forma contractului reprezinta o conditie relativa pentru incheierea
valabila a unui contract, insa, in anumite imprejurari aceasta conditie
poate fi una esentiala potrivit alin. (2) al art.1.179 NCC, care stabileste
faptul ca: ”In masura in care legea prevede o anumita forma a
contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de
dispozitiile legale aplicabile”.
In egala masura, cu privire la continutul contractului, vom observa
ca in spiritul dispozitiilor art. 1.272 NCC, contractul valabil incheiat,
obliga nu numai la ceea ce este in mod expres prevazut, dar si la toate
urmarile pe care practicile stabilite intre parti, uzantele, legea sau
echitatea le dau contractului, in functie de natura acestuia. Totodata,
clauzele obisnuite intr-un contract se vor subintelege, chiar daca nu sunt
stipulate in continutul acestuia in mod expres.
Intorcandu-ne la notiunea de forma a contractului, potrivit art.
1.240 NCC, vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris.
Chiar daca aceste forme au fost analizate si cu ocazia prezentarii
actului juridic, consideram ca este util sa amintim incidenta lor in cazul
contractelor. Astfel, vom discuta despre, forma ad validitatem (ad
solemnitatem), forma ad probationem si forma ceruta pentru
opozabilitate pentru terti.
a) Forma ceruta ad validitatem (ad solemnitatem).
Forma ceruta pentru validitatea actului juridic este acea conditie
esentiala care presupune indeplinirea unor formalitati prevazute de lege,
in absenta carora actul nu ar putea lua nastere in mod valabil..
b) Forma ad probationem.
Reprezinta acea conditie impusa de lege sau de parti, care consta
in intocmirea unui inscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil
incheiat.
c) Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti.
Prin forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti a actului
juridic, se intelege acea conditie necesara pentru ca actul respectiv sa
fie opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in
scopul ocrotirii drepturilor si intereselor lor. Aceasta este o cerinta
prevazuta pentru protejarea tertilor fata de efectele prejudiciabile ale
unor acte juridice.
Poate fi asigurata prin indeplinirea unor formalitati de publicitate,
in special prin inscrieri sau notari in cartea funciara pentru instrainarile
de drepturi imobiliare, sau inscrieri in Arhiva Electronica de Garantii
Reale Mobiliare, pentru gaj si alte garantii reale mobiliare.
In ceea ce priveste continutul contractului, asa cum am mai
36
amintit, dispozitiile art. 1.272 NCC, stabilesc cadrul legal al acestuia.

Determinarea continutului integral al contractului, adica, a drepturilor si
obligatiilor principale, secundare sau accesorii, se face in absenta unor
clauze exprese, in ordinea stabilita de lege si anume: practicile stabilite
intre parti, uzantele in sensul art.1 alin(6) NCC, normele legale
incidente prin analogie asa cum se prevede in alineatul (2) al art. 1
NCC, precum si daca va fi cazul echitatea.
De asemenea, potrivit alineatului (2) al normei substantiale
amintite, clauzele obisnuite ale unui contract se subinteleg, chiar daca
nu sunt stipulate in mod expres.

1. Care sunt condițiile relative cerute pentru încheierea valabila a unui
contract?
2.6 Interpretarea contractelor

Din momentul in care se incheie, un contract poate produce o serie
de efecte insa, pentru a intelege mai bine aceste efecte, trebuie mai
inainte de toate, sa stim sa interpretam acel contract.
Potrivit art.1.266 alin.(1) NCC, contractele se interpreteaza dupa
vointa concordanta a partilor, iar nu dupa sensul literal al termenilor.
Alineatul urmator al normei substantiale amintite, scoate in evidenta
faptul ca la stabilirea vointei concordante, se va tine seama, intre altele:
de scopul contractului, de negocierile purtate de parti, de practicile
statornicite intre acestea si de comportamentul lor ulterior incheierii
contractului. Cu titlu exemplificativ, in materia interpretarii vointei
concordante a partilor, am putea aminti doar despre, interpretarea
testamentului (art. 1.039 NCC) sau interpretarea clauzei unei vanzari
(art. 1.671 NCC).
Un alt aspect important legat de interpretarea unui contract, priveste
determinarea clauzelor mentionate de parti in continutul acelui act. In
privinta clauzelor obisnuite, alineatul (2) al art. 1.272 NCC, stabileste
destul de clar ca, desi nu sunt stipulate in mod expres ele, pot fi
subintelese, insa cum pot fi interpretate celelalte clauze?
In afara clauzelor obisnuite, NCC reglementeaza inca o serie de
clauze ce pot fi identificate in continutul unui contract si anume:
a) clauzele externe. Acest tip de clauze, sunt reglementate de art.
1.201 NCC si pot fi prezentate de exemplu, de conditiile generale
ale ofertantului. Clauzele externe sunt frecvent utilizate in
contractele cadrul-cadru, sau asa cum le-am denumit in clasificarea
contractelor, contractele-tip, care apartin unor societati care detin
un monopol sau o pozitie dominanta asupra unui serviciu, cum ar
fi: contractele de telefonie, contractul de transport pe calea ferata,
etc;
37
b) clauzele standard. Reglementarea clauzelor standard a fost

determinata de catre legiuitor in continutul art. 1.202 NCC. Acesta
a preluat din dreptul comparat, o buna parte din prevederile
articolului amintit anterior. Clauzele standard se aplica la incheierea
contractului si reprezintă: „stipulaţiile stabilite prealabil de una
dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care
sunt incluse în contract fară să fi fost negociate cu cealaltă parte”
[art. 1202 alin. (2) NCC].
c) clauzele neuzuale. Conform dispozitiilor art. 1.203 NCC, aceste
clauze reprezinta o forma a clauzelor standard. Ele pot stabili o
serie de dispozitii si anume:
 in folosul celui care le propune: limitarea raspunderii, dreptul de a
denunta unilateral contractul, dreptul de a suspenda executarea
obligatiilor;
 in detrimentul celeilalte parti: decaderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune exceptii,
restringerea libertatii de a contracta cu alte persoane, reinoirea
tacita a contractului, legea aplicabila, clauze compromisorii;
 derogari de la normele privitoare la competenta instantelor
judecatoresti.
In afara acestor clauze, in practica mai putem identifica si aceea
categorie de clauze abuzive, care au o reglementare interna legala si pot
exista in continutul unor contracte de prestari servicii, inclusiv unele
bancare. Aceste clauze au ca efect crearea unui dezechilibru contractual
in detrimentul unui consumator, un dezechilibru intre drepturile si
obligatiile partilor contractului, denumit si abuz de drept contractual.

1. Care sunt clauzele ce pot fi identificate in continutul unui contract
reglementate de NCC?
2.7 Efectele contractelor

Pentru ca un contract sa produca efecte juridice, el trebuie sa
respecte conditiile de validitate mai sus mentionate, in caz contrar, acel
act va fi lovit de una din formele de nulitate amintite.
De aceea, am considerat util sa efectuam o distinctie a efectelor
produse de contract intre, partile contractante si respectiv, fata de
persoanele care nu au calitatea de contractanti.
A) Efectele contractului în raporturile dintre părțile contractante.
Dupa cum am relevat la inceputul cursului, contractul produce
efecte deosebit de importante intre partile contractante. Aceste efecte,
sunt cunoscute prin prisma principiului fortei obligatorii a
contractului, care are si o reglementare legala in continutul art. 1.270
NCC. Acest principiu al fortei obligatorii a contractului, nu reprezinta
altceva decat o transpunere legala a principiului ”Pacta sunt servanda”
38
deoarece, alineatul (1) al dispozitiei amintite stabileste ca: ”Contractul

valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante”.
Din continutul principiului fortei obligatorii a contractului
prevazut de norma de drept amintita, dar si coroborat cu dispozitiile
altor norme incidente efectelor contractului in raporturile dintre partile
contractante (art. 1.270-1.279 NCC), rezulta doua consecinte
fundamentale si anume: contractul nu poate fi revocat sau modificat in
mod unilateral decat in cauze autorizate de lege (a) si, limitarea
principiului fortei obligatorii prin interventia instantei de judecata in
anumite cazuri reglementate de lege (b).
a) Contractul nu poate fi revocat sau modificat in mod unilateral
decat in cauze autorizate de lege.
Se stie ca orice contract valabil incheiat este obligatoriu si produce
efecte numai intre partile sale (inter partes), care sunt tinute sa respecte
drepturile si obligatiile contractuale asa cum le-au detreminat in
continutul actului juridic respectiv. Mai mult decat atat, cu privire la
obligativitatea (executorialitatea) contractului, cu exceptia cazurilor in
care legea limiteaza forta obligatorie a actului respective (spre exemplu,
cazul impreviziunii), orice persoana trebuie sa-si execute obligatiile pe
care le-a contractat, iar creditorul, potrivit art. 1.516 NCC, are dreptul la
indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei.
In situatia in care debitorul nu si-a executat intocmai prestatia,
atunci el poate fi pus in intarziere de creditor, potrivit art. 1.521 si urm.
NCC, care ii poate solicita debitorului chiar si plata unor daune-interese
(1.530 NCC).
Dar pot exista si cazuri in care creditorul refuza in mod nejustificat
plata oferita corespunzator sau, cand refuza sa indeplineasca actele
pregatitoare fara de care debitorul nu isi poate executa obligatia. In
aceste cazuri, potrivit art. 1.510 si urm. NCC, debitorul are dreptul sa-si
puna in intarziere creditorul, care, odata cu aceasta, va prelua riscul
imposibilitatii de executare a obligatiei, precum si obligatia la repararea
eventualelor prejudicii cauzate prin intarziere, dar si contravaloarea
cheltuielilor de conservare a bunului datorat. De asemenea, dupa
punerea in intarziere a creditorului, debitorul nu va fi tinut sa restituie
fructele culese.
Revenind la posibilitatea revocarii sau modificarii contractului,
asa cum am amintit, aceasta poate fi facuta prin acordul comun al
partilor sau prin autorizarea unor dispozitii legale.
 Revocarea sau modificarea contractului prin acordul comun al
partilor. Partile unui contract au facultatea de reveni asupra obligatiilor
asumate, producandu-se astfel o revocare sau modificare amiabila.
Daca vom fi in prezenta unui contract cu executare succesiva, partile
pot conveni asupra revocarii sau modificarii sale insa, aceste operatiuni
juridice nu pot produce efecte retroactive si aceasta datorita
ireversibilitatii prestatiilor deja executate. In aceste conditii, revocarea
sau modificarea amiabila va produce efecte doar pentru viitor, pentru
care partile vor stabili dupa caz, decalarea unui termen de executare
succesiva (de exemplu, cazul unui contract de inchiriere) in situatia
unei modificari a contractului sau o repunere in situatia anterioara, in
39
cazul revocarii unui contract.

In cazul unui contract cu executare instantanee, efectele viitoare
ale revocarii sau dupa caz, a modificarii prin acordul comun la partilor
vor fi oarecum diferite.
 Revocarea sau modificarea contractului prin autorizarea unor
dispozitii legale. Legea permite in anumite cazuri revocarea
unilaterala sau fortata a contractului, fara sa se tina seama, dupa caz,
de vointa celeilalte parti sau chiar de vointa comuna consacrata in
continutul acelui act juridic. In privinta revocarii (denuntarii)
unilaterale a unui contract, aceasta poate opera, de regula, in temeiul
unei clauze de dezicere (poate fi unilaterala sau bilaterala), iar
dispozitiile art. 1.276 si 1.277 NCC, stabilesc cateva reguli esentiale.
Cu privire la revocarea fortata a contractului, aceasta poate avea loc
in cazul contractelor cu executare succesiva, incheiate intuituu
personae, atunci cand a fost executat numai de catre persoana in
considerarea caruia a fost incheiat, moartea sau incapacitatea acesteia,
conducand la incetarea de plin drept a contractului. Contractul
individual de munca poate face parte din categoria acestor acte supuse
revocarii fortate.
b) Limitarea principiului fortei obligatorii prin interventia instantei
de judecata in anumite cazuri reglementate de lege.
Executorialitatea contractului fata de parti este neidoielnica insa,
pe parcursul derularii sale pot interveni anumite situatii in care, datorita
unor imprejurari care nu au fost anticipate la momentul incheierii,
executarea obligatiilor va deveni dificila pentru una din parti.
In primul rand, ne vom opri la prezentarea catorva generalitati
legate de situatia impreviziunii asa cum este reglementata de
dispozitiile art. 1.271 NCC si, in continuare, vom expune imprejurarea
constatarii judiciare a unor clauze contractuale abuzive.
 Impreviziunea. Chiar daca are o reglementare expresa in noile
dispozitii civile, totusi, institutia impreviziunii intervine in mod
exceptional si cu precadere, in cazul contractelor cu executare
succesiva. Alineatul (1) al art. 1.271 NCC, stabileste principiul potrivit
caruia, partile sunt obligate sa isi execute obligatiile, chiar daca
executarea lor a devenit mai oneroasa, fie datorita cresterii costurilor
executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii
contraprestatiei. Aceste dispozitii, nu fac altceva decat sa scoata in
evidenta faptul ca fiecare parte contractanta, trebuie sa isi execute
obligatia sa potrivit clauzelor contractului, chiar si atunci cand obligatia
proprie a devenit mai oneroasa decat parea sa fie la data incheierii
contractului, iar prin aceasta, afectand echilibrul prezumat initial, dintre
prestatiile reciproce. In continuare, alineatul (2) prevede in terminis,
exceptia impreviziunii in sensul ca, in cazul in care executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unei schimbari
exceptionale a imprejurarilor care ar face vadit injusta obligarea
debitorului la executarea obligatiei, instanta poate sa dispuna. Potrivit
dreptului de dispozitie recunoscut persoanelor in procesul civil, instanta
de judecata va fi sesizata de oricare parte a unui contract afectata de
impreviziune, care poate demonstra in mod cumulativ indeplinirea
40
urmatoarele conditii:
- elementul care provoacă un caracter exclusiv al sarcinii debitorului
să nu fi existat la data încheierii contractului respectiv, ci sa se
nasca dupa acesl moment;
- schimbarea imprejurarilor, precum si intinderea acestora sa nu fi
fost avute in vedere si nici sa nu fi fost posibil sa fie avute in vedere
de catre debitor, in mod rezonabil, in momentul incheierii
contractului;
- debitorul in dificultate sa nu-si fi asumat in mod expres sau prin
natura contractului, sa suporte riscul schimbarii imprejurarilor si
nici sa nu fi fost posibil sa fie avute in vedere de catre debitor, in
mod rezonabil, la momentul incheierii contractului;
- debitorul, sa fi incercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-
credinta, negocierea adaptarii rezonabile si echitabile a contractului.
Dupa cum rezulta din aceasta ultima conditie, sesizarea instantei
judecatoresti reprezinta a doua faza pe care debitorul ar putea-o
parcurge atunci cand obligatia sa ar fi afectata de impreviziune, aceasta
deoarece, in prealabil, el poate face dovada ca a incercat negocierea cu
cealalta parte, in scopul de a obtine adaptarea respectivului contract.
De asemenea, daca debitorul face dovada ca in mod cumulativ a
indeplinit aceste conditii, el poate sesiza instanta de judecata, care,
poate pronunta una din urmatoarele solutii:
- adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre parti
pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea imprejurarilor;
- incetarea contractului la momentul si in conditiile pe care le
stabileste.
Ceea ce este de retinut din toate aceste consideratii, este faptul ca
simplele modificari obisnuite ale pretului ori ale costurilor unui
contract, nu ne va face sa fim in prezenta impreviziunii, insa, daca
aceste circumstante noi vor crea un dezechilibru de o anumita gravitate,
ce poate fi apreciat de judecator;
 Clauzele abuzive. Prin constatarea unor clauze abuzive in
continutul unui contract, in mod indirect, se nuanteaza nasterea unui
abuz de drept contractual fata de cealalta parte a contractului. Asa cum
am mai amintit, dispozitiile Legii nr. 193/2000, reglementeaza incidenta
clauzelor abuzive, numai din contractele incheiate intre profesionisti si
consumatori. Acest act normativ releva in terminis reglementari despre
clauzele abuzive si are un vadit continut protectionist, instituit in
favoarea consumatorului.
Caracterul protectionist al legii, rezulta chiar din debutul acesteia,
mai precis din continutul art. 1 alin.(2), care stabileste ca: ”In caz de
dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate in favoarea consumatorului”. Pentru a intari aceasta
dispozitie, alineatul (3) al articolului amintit, stabileste in mod
imperativ faptul ca: ”Se interzice profesionistilor stipularea de clauze
abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”. De asemenea, pentru
mai multa acuratete, la finalul actului normativ legiuitorul a considerat
util sa aloce o anexa, care este parte integranta a legii, in care prezinta o
lista a clauzelor considerate abuzive.
41
B) Efectele contractului în raporturile cu persoane care nu au

calitatea de părți contractante.
Aceste consecinte juridice (efecte), pot fi privite prin prisma a doua
principii foarte importante si anume: principiul relativitatii efectelor
contractului (a) si respectiv, principiul opozabilitatii contractului (b).
a) Principiul relativitatii efectelor contractului (res inter alios acta).
Sursa legala a acestui principiu se gaseste in continutul art. 1.280
NCC, dispozitii care in teza de debut redau in terminis efectele care
se pot produce intre partile contractului, si anume: ”Contractul
produce efecte numai intre parti (...)”. Practic, aceasta parte de
debut a textului amintit nu reprezinta altceva decat o transpunere a
principiului fortei obligatorii a contractului intre parti, prevazuta in
continutul art. 1.270 alin.(1) NCC si in egala masura ilustreaza
incidenta principiului relativitatii efectelor unui contract in primul
rand fata de partile contractante. Or, efectele ar putea fi relative,
”(...) daca prin lege nu se prevede altfel”, asa cum se statueaza in
teza finala a prevederilor art. 1.280 NCC si fata de alte persoane.
Din aceasta formulare, am putea retine ca prin intermediul
principiului relativitatii, efectele unui contract devin incidente in
unele cazuri reglementate de lege, asupra unor persoane care nu
au fost parti contractante, dar au legatura cu contractul ori prin
alte circumstante determinate de lege pot deveni parti sau pot fi
asimilate acestora. In aceste conditii, relativitatea efectelor
contractului se poate purta asupra:
 partilor. Principiul relativitatii efectelor contractului devine incident
in primul rand in cazul partilor contractante. In situatia acestora,
efectele unui contract se vor produce conform clauzelor agreate de ele,
adica a fortei obligatorii care rezida din actul respectiv, iar daca o parte
nu le va respecta, i se atrage raspunderea contractuala. Insa, chiar daca
sunt in stransa legatura, nu trebuie sa confundam principiul relativitatii
cu cel al fortei obligatorii a contractului fata de partile contractante.
Forta obligatorie a contractului exprima calitatea contractului de a
constitui, modifica sau stinge anumite efecte juridice, iar relativitatea
cotureaza modul de actiune al primului deoarece, creaza premisa
acestor efecte intre partile contractului;
 tertelor persoane devenite parti ale contractului. Incidenta
principiului relativitatii pentru tertele persoane care devin parti ale unui
contract poate fi privita printr-o categorie de persoane, denumite
avanzii-cauza (succesorii in drepturi ai partilor).
▲ avanzii cauza (succesorii in drepturi ai partilor). Am putea asimila
persoanelor avânzi-cauză sau succesorilor in drepturi cei care, din
cauza legăturii lor juridice cu părţile unui contract, suportă sau profită
de efectele acestuia, deşi nu au participat in mod direct la încheierea lui.
Există trei categorii de având-cauză: succesorii universali şi cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Succesor universal poate fi acea persoană care dobândeşte un
patrimoniu (de exemplu, unicul moştenitor legal, legatarul universal sau
persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării,
prin fuziune sau absorbţie, ori prin cel al transformării). Succesorul cu
42
titlu universal poate fi persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un

patrimoniu (de exemplu, moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care
au dobândit o cotă-parte din moştenire, etc). Succesorul cu titlu
particular este acea persoana care dobândeşte un drept subiectiv, privit
individual (ut singuli), ca de exemplu, cumpărătorul unui bun,
donatarul, cesionarul, legatarul cu titlu particular etc. Calitatea de
având-cauză a succesorului cu titlu particular se stabileste doar în raport
cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau
bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste acte juridice, succesorul
cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terţ). Creditorul
chirografar este acea persoana care are doar o garantie comuna (drept
de gaj general) asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului sau
si ar putea suporta in mod indirect anumite efecte ale contractului, cu
precadere in situatia starii de insolventa a debitorului ori, cand au fost
declansate proceduri de executare silita impotriva unor bunuri aflate in
patrimoniul acestuia;
 tertilor absoluti (penitus extranei). In aceasta categorie putem
include toate persoanele care sunt total straine de un contract, dar si de
partile contractante. Daca contractul contine un drept real, regula este
indiscutabila deoarece stim foarte bine ca dreptul real este opozabil
oricarei persoane. In privinta drepturilor de creanta, tertele persoane
sunt obligate sa le respecte insa, daca o terta persoana in cunostinta de
cauza ajuta un debitor sa incalce clauzele contractuale, se poate angaja
raspunderea sa in conditiile legii (art.1.369 NCC). Spre exemplu, unui
tert i se poate atrage raspunderea delictuala atunci cand ar determina o
parte contractanta sa incalce o obligatie contractuala de neconcurenta.
De asemenea, un tert chiar daca nu este parte contractanta, ar putea
beneficia de efectele unui contract ca mijloc de proba intr-un proces,
pentru a lamuri judecata unei actiuni sau ar putea invoca chiar
executarea defectuoasa a contractului (de exemplu, in cazul in care un
accident este provocat din cauza unui viciu de fabricatie a unui
autoturism achizitionat foarte recent, victima are posibilitatea, fiind tert
in raport cu contractul de vanzare, sa invoce viciul si sa angajeze
raspunderea civila a fabricantului- daca cumparatorul ar fi fost victima,
atunci s-ar fi atras raspunderea contractuala a fabricantului).
b) Principiul opozabilitatii contractului. Opozabilitatea nu face
altceva decat sa opuna un drept, un act sau un fapt juridic celorlalte
persoane straine de acestea, cu alte cuvinte, prin opozabilitate, acel
drept sau acele operatiuni juridice nu sunt respectate doar de
subiectii lor ci, de toate celelalte persoane. Insa, cum se poate
realiza aceasta aducere la cunostiinta a unui drept, a unui act ori a
unui fapt juridic, pentru a le face opozabile.
Noile dispozitii civile instituie regula publicitatii drepturilor, a
actelor si a faptelor juridice in continutul art. 18 si urm. NCC. Aceasta
publicitate poate fi realizata prin Cartea funciara, Arhiva Electronica de
Garantii Reale Mobiliare, prin registrul comertului sau prin alte forme
de publicitate prevazute de lege, iar potrivit acestei reguli, orice drept,
act sau fapt juridic, pot fi aduse la cunostinta publicului, pentru a fi
asigurata opozabilitatea lor (art. 20 NCC).
43
Opozabilitatea efectelor unui contract, in sensul art. 1.281 NCC,

releva faptul ca un astfel de act juridic poate, cu exceptia cazurilor
prevazute de lege, sa opuna efecte juridice unor terte persoane care nu
au nicio legatura cu partile contractante. Practic, prin opozabilitatea
unui contract, se realizeaza o respectare a situatiei juridice de catre toate
persoanele (parti, terte persoane devenite parti ale contractului si tertii
absoluti).
De aceea, trebuie sa facem distinctie intre situatia unei
opozabilitati erga omnes a efectelor contractului conditionata de
efectuarea formalitatilor de publicitate (de exemplu: publicitatea
conventiei matrimoniale-art.334 NCC; notarea conventiei in cazul
bunurilor mobile prin anticipatie-art.540 NCC; opozabilitatea
contractului de locatiune fata de dobanditor- art. 1.811 NCC) si cazul in
care exista cunoasterea efectiva sau, dupa caz, prezumata a contractului
de catre terti [de exemplu: cazul tertului dobanditor a unui bun vandut
doar de unul din soti-art. 347 NCC; situatia dobanditorului unor actiuni
tranzactionate pe piata doar din partea unui sot-art. 349 alin.(1) teze a
II-a NCC; cazul dobanditorului de buna-credinta a unui bun mobil
transmis in mod succesiv- art. 1.275 alin.(1) si (2) NCC; etc.]
In cazul in care dupa incheierea contractului vor exista terti
vatamati, acestia vor putea sa invoce, fie inopozabilitatea actului, fie sa
ceara daune-interese in sensul art. 1.349 si urm. NCC. Insa, cazurile in
care tertii pot invoca inopozabilitatea sunt multiple si aceasta poate
interveni atunci cand le-au fost vatamate anumite drepturi sau interese
legitime [spre exemplu: opozitia exercitata de orice persoana interesata-
art. 243 NCC; cazul creditorilor prejudiciati prin schimbarea sau
lichidarea regimului matrimonial-art. 369 alin.(3) si (4) NCC; efectul
conventiei de suspendare a impartelii pentru creditori- art. 678 alin.(4);
etc.].

1. Care sunt efectele contractului în raporturile dintre părțile
contractante?
2.8 Excepțiile contractului

Dupa cum vom constata in randurile urmatoare, pot fi considerate
excepţii de la relativitatea efectelor contractului, acele situatii in care
acestea se produc fata de persoane care nu au participat nici direct şi
nici prin reprezentant la incheierea actului.
In categoria exceptiilor de la principiul relativitatii contractului,
considerate de catre doctrina exceptii aparente, am putea include:
reprezentarea si promisiunea faptei altuia. Totodata, un al doilea de tip
de exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului pot fi
44
considerate si exceptii reale. Aceste exceptii se caracterizeaza prin

faptul ca o persoana care nu a fost parte contractanta, poate deveni
creditor in virtutea unui acordului concordant de vointa ai altor subiecti
contractuali. In cadrul acestor exceptii, putem include: actiunile directe
si stipulatia pentru altul.
Insa, si in cazul principiului opozabilitatii intalnim o exceptie
specifica, care prezinta un interes practic deosebit si anume: simulatia.
Ca atare, am considerat ca din punct de vedere didactic este mult mai
usor de retinut ca exceptiile contractului sa fie partajate intre: exceptiile
de la principiului relativitatii (A) si in mod individual, exceptia de la
opozabilitatea fata de terti a contractului (B).
A) Excepțiile de la principiul relativității contractului

(reprezentarea, actiunile directe, promisiunea faptei altuia si
stipulatia pentru altul)
Exceptiile de la principiul relativitatii contractului sunt:
reprezentarea, actiunile directe, promisiunea faptei altuia si stipulatia
pentru altul.
a) Reprezentarea. Potrivit art. 1.295 NCC, reprezentarea semnifica
un instrument juridic ce poate rezulta din lege, dintr-un act juridic ori,
dupa caz, dintr-o hotarare judecatoreasca. In cadrul acestor situatii am
putea aminti in primul rand despre incidenta reprezentarii legale in
cazul, tutelei minorului (art. 140-149 NCC) sau a tutelei interzisului
(art. 171 NCC), etc. De asemenea, reprezentarea voluntara
(conventionala) ar putea exista cu ocazia constituirii unui mandat din
partea fondatorilor unei persoane juridice (art. 210 NCC) sau in cazul
mandatului conjugal (art. 314 NCC), ori in cazul declaratiei autentice
pentru desemnarea executorului testamentary (art.1.077 NCC), etc.
Reprezentarea judiciara (printr-o hotarare judecatoreasca) se poate
efectua, de exemplu, in cazul constituirii curatelei unei persoane
capabile (art. 183 NCC) sau a mandatului judiciar in cazul in care unul
dintre soti se afla in imposibilitate de a-si manifesta vointa (art. 314
NCC), etc. Aceste persoane aflate in circumstantele amintite pot deveni
parti ale unui contract inca de la incheierea lui, insa, vor suporta in mod
direct efectele fortei obligatorii a contractului abia dupa ce nu vor mai fi
reprezentate;
b) Promisiunea faptei altuia. Promisiunea faptei altuia reprezinta
contractul sau o clauza contractuala prin care o persoana, denumita
debitor (promitent), se obliga fata de o alta persoana, denumita creditor,
sa determine o terta persoana sa-si asume anumite obligatii fata de
creditorul dintr-un alt contract (art. 1.283 NCC). Intentia promitentului
nu va fi prezumata ci, va trebui sa reiasa neindoielnic dintr-un contract
sau din imprejurarile in care acesta a fost incheiat. Contractul ce are ca
obiect promisiunea faptei altuia, trebuie sa respecte conditiile de
validitate prevazute de art. 1.179 NCC.
Potrivit acestei operatiuni juridice, putem retine faptul ca, debitorul
(promitentul) se obliga personal, iar tertul devine obligat numai in
masura in care consimte, prin vointa proprie sa incheie acel contract cu
creditorul. Regula statuata de normele noastre de drept substantial cu
45
privire la incheierea actelor, scot in evidenta faptul ca nimeni nu poate

fi obligat prin vointa altuia, astfel incat in contract trebuie stipulat ca
debitorul dintr-un astfel de contract asigura executarea obligatiei
tertului, daca tertul nu consimte.
Un contract care are ca obiect promisiunea faptei altuia, va crea o
obligatie de a face, care este o obligatie de rezultat, in sarcina
promitentului (debitorul unui alt contract).
c) Actiunile directe, sunt considerate instrumente juridice puse la
dispozitia creditorului in anumite cazuri determinate de lege si prin
intermediul carora acesta isi poate valorifica dreptul sau de creanta in
fata organelor jurisdictionale sau dupa caz, a celor de executare silita, in
sensul de a pretinde executarea creantei sale direct de la debitorul
debitorului sau, desi creditorul nu este parte in contractul incheiat intre
aceste din urma persoane.
Legislatia actuala reglementeaza o varietate deosebita de astfel de
actiuni, pe care le putem grupa in:
- actiuni directe reglementate de NCC;
- actiuni directe reglementate prin norme speciale;
- actiunea directa de poprire a unor sume de bani sau bunuri
potrivit noului Cod de procedura civila;
d) Stipulatia pentru altul. Reprezinta operatiunea convenita printr-un
contract prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă
persoană, numita stipulant, să realizeze o anumită prestaţie faţă de o
altă persoană, denumită tert beneficiar. De aceea, dispozitiile art. 1.284
NCC prevad că oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul
unui terţ, iar, prin efectul stipulaţiei, tertul beneficiar dobândeşte
dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei. Si acest
contract trebuie sa respecte conditiile de validitate prevazute de art.
1.179 NCC.
Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca tertul beneficiar intr-
un contract ce are ca obiect stipulatia pentru altul, sunt urmatoarele:
- sa fie determinat sau, cel putin, determinabil la data incheierii
stipulatiei;
- sa existe in momentul in care promitentul trebuie sa isi execute
obligatia.
In cazul in care nu vor fi indeplinite in mod cumulativ aceste conditii,
stipulatia va fi considerata in folosul stipulantului sau a mostenitorilor
acestuia, insa, fara a se agrava situatia promitentului. De asemenea,
daca terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, promitentul va fi considerat
eliberat de obligaţia asumată (art.1.286 NCC). Acceptarea tertului
beneficiar se concretizeaza in toate situatiile printr-un act juridic
unilateral.
Stipulaţia poate fi revocată atata timp cat acceptarea beneficiarului
nu a ajuns la stipulant sau la promitent si totodata, stipulaţia poate fi
acceptată şi după decesul stipulantului sau a promitentului.
Potrivit art. 1.287 NCC, stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce
stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă.
46
B) Excepția de la opozabilitatea față de terți a contractului

(simulația)
Singura exceptie veritabila de la opozabilitatea fata de terti a
contractului este reprezentata de simulatia partilor. Noul Cod civil
consacra sase articole institutiei simulatiei (art. 1.289-1.294) si face
din aceasta, operatiunea juridica prin intermediul careia se poate
realiza o situatie juridica neadevarata.
Aceasta falsa aparenta, creata in mod conventional cu
permisiunea legii poate interveni spre exemplu, asupra apartenentei
unui bun la un anumit patrimoniu, atunci cand adevaratul proprietar
doreste sa-l ascunda de creditorii sai. De asemenea, situatia juridica
neadevarata creata prin simulatie, in unele cazuri poate avea si
scopul de a ascunde identitatea donatorului unei mari sume de bani,
care nu doreste sa i se cunoasca gestul sau generos de catre alte
persoane. Un alt exemplu destul de edificator ar fi acela in care
părțile vor încheia în mod aparent o vanzare-cumpărare, dar în
realitate întenționează să facă o donație și încheie un alt act secret
(contraînscris) de donație, cu privire la același bun sau plătesc în
realitate, conform actului secret, un preț mult mai mic decat cel
prevazut in actul aparent.
In consecinta, principala conditie pentru existenta simulatiei este
ca ambele acte juridice (cel aparent si cel secret) sa se incheie
concomitent sau actul secret sa se fi incheiat anterior celui aparent.
Fiind considerat un contract, valabilitatea simulatiei apare ca o
expresie a liberatii de vointa a partilor in sensul art. 1.178 NCC. In
aceste conditii, sanctiunea nulitatii ii este straina simulatiei, evident,
sub rezerva existentei unor cauze de nulitate separate de faptul
nasterii situatiei juridice neadevarate (cazul in care nu sunt
indeplinite conditiile de fond cerute de lege pentru incheierea sa
valabila).

1. Care sunt exceptiile contractului?
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

47
1. Prezentaţi clasificarea implicită a unor contracte potrivit NCC.

2. Prezentaţi efectele contractului în raporturile cu persoane care nu au
calitatea de părți contractante.
Răspuns 2.1
1. Principiiile incidente contractului sunt:
- principiul libertatii contractual (sau al libertatii de vointa);
- principiul bunei-credinte;
- principiul fortei obligatorii;
- principiul relativitatii efectelor contractului.
Răspuns 2.2
1. Clasificarea expresa a contractelor potrivit NCC este:
A) Contracte sinalagmatice si contracte unilateral (art. 1.171 NCC);
B) Contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit (art. 1.172
NCC);
C) Contracte comutative si contracte aleatorii (art. 1.173 NCC);
D) Contracte consensuale, contracte solemne si contracte reale (art.
1.174 NCC).
Răspuns 2.3
1. Pentru incheierea valabila a unui contract, art. 1.179 NCC enumera
patru conditii esentiale si anume:
a) capacitatea partilor de a contracta;
b) consimtamantul partilor;
c) un obiect determinat si licit;
d) o cauza licita si morala.
Răspuns 2.4
1. Condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui contract sunt:
A. Capacitatea cerută pentru închieierea contractelor;
B. Voința cerută pentru încheierea contractelor;
C. Obiectul si cauza contractului.
Răspuns 2.5
1. Condițiile relative cerute pentru încheierea valabila a unui contract
sunt:
A. Momentul si locul incheierii contractului;
B. Oferta de a contracta;
C. Acceptarea incheierii contractului;
D. Forma si continutul contractului.
Răspuns 2.6
1. In afara clauzelor obisnuite, NCC reglementeaza inca o serie de
clauze ce pot fi identificate in continutul unui contract si anume:
a) clauzele externe;
b) clauzele standard;
c) clauzele neuzuale.
48
Răspuns 2.7
1. Efectele contractului în raporturile dintre părțile contractante sunt:
a) Contractul nu poate fi revocat sau modificat in mod unilateral decat
in cauze autorizate de lege;
b) Limitarea principiului fortei obligatorii prin interventia instantei de
judecata in anumite cazuri reglementate de lege.
Răspuns 2.8
1. Exceptiile contractului trebuie sa fie partajate intre: exceptiile de la
principiului relativitatii si in mod individual, exceptia de la
opozabilitatea fata de terti a contractului.

București, 2004;
 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaților, ed.
a IX-a, rev. și adaug., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
 A. Stoica, Drept civil. Obligațiile-Curs universitar. Grile, Ed.
49
Răspunderea contractuală și remediile neexecutării contractului
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ ȘI REMEDIILE

NEEXECUTĂRII CONTRACTULUI
Cuprins Pagina

3.1 Răspunderea contractulă............................................................................................ 51
3.2 Remediile neexecutării contractului.......................................................................... 57
50

acestora,
3.1 Raspunderea contractuala
3.1.1 Aspecte introductive privind raspunderea contractuala in

Noul Cod civil
Ori de cate ori debitorul nu executa benevol obligatiile asumate,
creditorul este indrituit sa ceara si sa obtina o suma de bani
compensatorie reprezentand echivalentul prejudiciului astfel suferit.
Atunci cand obligatia incalcata a fost asumata printr-un contract, ne
aflam in fata raspunderii contractuale.
Doctrina defineste raspunderea contractuala ca fiind “obligatia
debitorului unei obligatii contractuale de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea lato sensu a acestei obligatii, adica a
executarii ei cu intarziere, ori in mod necorespunzator, sau prin
neexecutarea ei in inteles restrans, intrucat aceasta violare a contractului
ii este imputabila” sau “obligatia debitorului de a repara pecuniar
prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea, executarea
necorespunzatoare ori cu intarziere a obligatiilor izvorate dintr-un
contract valabil incheiat” ori “dreptul creditorului de a pretinde si
obtine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca
urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a
obligatiei asumate” , altfel spus, obligatia de reparare a unui prejudiciu
cauzat printr-o fapta ilicita”.
Fara a avea pretentia unei noi definitii vom spune ca raspunderea
contactuala consta in obligatia debitorului de a repara prejudiciul cauzat
prin nerespectarea obligatiilor sale contractuale. Avand drept reper
fundamental finalitatea reparatorie a intregii raspunderi civile, ne vom
tine departe de a califica drept ilicita si neaparat culpabila fapta
debitorului de a nu-si fi executat obligatiile izvorate din contract.
3.1.2 Conditiile specifice atragerii raspunderii contractuale

De aceea, este util să reţinem că în situaţia răspunderii civile
contractuale, întâlnim următoarele condiţii specifice care trebuie să fie
îndeplinite în mod cumulativ:
a. Fapta ilicită, care intervine în caz de neexecutare a obligaţiei
contractuale sau executarea necorespunzatoare(simpla neatingere a
rezulatului generează prezumţia de neexecutare, ce poate fi răsturnată
de debitor);
b. Prejudiciul, care poate fi acoperit sub două forme forme: pe de-o
parte prin aşa-numitele daune-interese compensatorii ori, prin
51
intemediul daunelor-interese moratorii. Aşa cum am arătat şi la

începutul lucrării, daunele-interese reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit (practic, prejudiciul trebuie privit prin prisma daunelor-interese).
Daunele-interese compensatorii intervin datorită neexecutării
obligaţiilor sau pentru executarea necorespunzătoare a acestora. Ele nu
se pot cumula cu executarea în natură. În schimb,
c. daunele-interese moratorii, reprezintă prejudiciul suferit de creditor
ca urmare a executării cu întarziere a obligaţiei şi se pot cumula cu
executarea în natură ori cu plata daunelor-interese compensatorii.
Cât priveşte prejudiciul, el trebuie să fie dovedit, cu excepţia
cazurilor în care impune existenţa unor prezumtii, caz în care, numai
instanţa de judecată îl poate determina [art.1.532 alin.(3) NCC]. De
asemenea, în sensul art 1.537 NCC, dovada neexecutării obligaţiei nu il
scuteste pe debitor de dovada prejudiciului, cu excepţia cazurilor
exceptate prin lege sau prin convenţia părţilor.
a. Vinovăţia debitorului. În mod natural, pentru a fi atrasă
răspunderea contractuală a debitorului, acesta trebuie să fie vinovat
însă, în temeiul art. 1.548 NCC, putem identifica o prezumţie de culpă
în sarcina acestuia, care am putea aprecia că poate fi una specifică
acestui tip de raspundere şi care ”se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării”. Deoarece vinovăţia poate îmbraca şi forma intenţiei, în
opinia noastră aceasta trebuie întotdeauna dovedită de către creditor,
fiind necesar la determinarea întinderii reparaţiei potrivit art. 1.385
NCC;
b. Punerea în întarziere a debitorului (dies interpellat homine) de
către creditor, reprezintă o cerinţă imperativă potrivit dispoziţiilor art
1.522 NCC. Însă, aşa cum am amintit în rândurile anterioare, sunt
situaţii în care debitorul este pus de drept în întarziere potrivit art.
1.523 alin.(2) NCC. Această punere de drept în întârziere a debitorului
operează în anumite cazuri, atât în materie delictuală, cât şi în cea
contractuală. Singurele cazuri care fac excepţie de la această regulă,
sunt cele care rezultă din contract ca efect al voinţei părţilor sau în mod
imperativ dintr-o dispozitie legală. De asemenea, cât timp debitorul şi-a
manifesta voinţa să execute, iar creditorul a refuzat să primească
prestaţia, nu se poate considera ca debitorul este în întârziere (art. 1.524
NCC). Aşa cum am mai amintit, efectele punerii în întarziere scot în
evidenţă faptul că, riscurile se vor stramuta la debitor şi debitorul va
datora daune moratorii;
c. Să nu existe o clauză de nerăspundere, deoarece, nu va opera sub
nicio formă răspunderea contractuală. Din punctul nostru de vedere,
poate fi mai realizabilă posibilitatea de a introduce clauze de
nerăspundere în materie contractuală decât în cea delictuală. Acest
aspect rezultă cu deosebită uşurintă din conţinutul chestiunii referitoare
la clauzele de nerăspundere, tratate mai sus şi reglementate de
art.1.355-1.356 NCC. Chiar dacă aceasta reprezintă ”dreptul comun” în
materia clauzelor de nerăspundere, trebuie să acceptăm că în materie
contractuală sfera clauzelor de nerăspundere este mai largă.
Dacă aceste condiţii specifice răspunderii contractuale vor fi
îndeplinite, se va naşte obligaţia debitorului de a repara prejudiciul
52
creat. Din această perspectivă, se pune problema evaluării prejudiciului,

iar în acest sens, noile dispoziţii de drept civil ilustrează 3 (trei)
modalităţi şi anume:
a) Evaluarea judiciară a prejudiciului va fi efectuată în toate
cazurile de către instanţa de judecată. Această evaluare se efectuează în
aproape toate cazurile în care instanţa este sesizată, indiferent că suntem
în prezenţa unui prejudiciu cert sau acesta nu poate fi stabilit cu
certitudine de către victimă. De aceea, judecătorul cu ocazia evaluării
prejudiciului ar trebui să tină seama de câteva reguli:
 în sensul alineatului (2) al art. 1.531 NCC, debitorul răspunde atât
pentru paguba efectiv suferită, cât şi pentru beneficiul nerealizat.
Potrivit art. 1.532 alin.(2) NCC, scoate în evidenţă problema
caracterului cert al prejudiciului(daunelor-interese), şi aceasta pentru că
este necesar să aibă caracter cert, tocmai pentru a fi reparabil. De
asemenea, norma citată se leagă de posibilitatea ca debitorul să
răspundă ca şi în cazul răspunderii civile delictuale şi pentru pierderea
unui şanse de a obtine un anumit avantaj. Prin exceptie, se acceptă ca
atunci când nu este sigur ca se va produce, dar probabil, atunci se va
repara prejudiciul proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului
respectiv, în funcţie de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.
Totodată, dacă nu se poate stabili prejudiciul cu certitudine, atunci
judecătorul îl poate aprecia şi determina;
 potrivit art. 1.533 NCC, instanţa trebuie să aibă în vedere daunele
previzibile şi nu pe cele imprevizibile. În situaţia daunelor
imprevizibile, creditorul trebuie să facă dovada intenţiei sau a culpei
grave în sarcina debitorului, motiv pentru care nu mai este suficientă
doar simpla prezumţie de culpă a acestui din urmă;
 conform tezei finale din art. 1.533 NCC, instanţa trebuie să observe
dacă prejudiciul este direct. Caracterul direct şi necesar trimite la ideea
de cauzalitate din cadrul răspunderii civile delictuale. Raportul de
cauzalitate nu pune probleme, dar cand creditorul pretinde un prejudiciu
mediat, probarea acestuia în materie contractuală va fi mai dificilă;
b) Evaluarea legală a prejudiciului poate fi apreciată de către
legiuitor. În cadrul acestei modalitaţi, putem include cazul daunelor
moratorii pentru neexecutarea unei sume de bani sau a obligaţiilor de a
face (art. 1.535 şi art. 1.536 NCC). Cu referire la daunele moratorii în
cazul obligaţiilor băneşti, acestea sunt stabilite de la scadenţa sumei şi
până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsa, de
cel prevazut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. Cu
privire la acest aspect, trebui să avem în vedere şi dispoziţiile art. 1.489
NCC, care reglementează dobânzile sumelor de bani, text care face
trimitere la noţiunea de ”dobânda stabilită de lege”.
Actul normativ care stabileşte dobânda legală remuneratorie şi
penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, este reprezentat de Ordonanţa
Guvernului nr. 13/2011. În practică, daunele moratorii sunt raportate la
nivelul dobânzii legale, iar alineatul (3) al art. 1.535 NCC, face referire
la situaţia în care: ”Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari
decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale,
la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
53
De aceea, aşa cum am mai amintit, daunele interese moratorii se vor

cumula întotdeauna cu executarea în natură o obligaţiei sau, după caz,
cu plata daunelor-interese compensatorii.
În schimb, când va fi vorba despre daunele moratorii în cazul
obligaţiilor de a face, art. 1.536 NCC, scoate în evidenţă faptul că mai
întai se evaluează în bani prestaţia, cu excepţia cazurilor în care s-a
stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei şi apoi se aplică
dobânda la sumă.
Revenind la cuantumul dobânzii legale reglementat prin dispoziţiile
O.G. nr. 13/2011, trebuie să reţinem faptul că acest act normativ face
diferenţa între dobanzi ca fructe civile (de pildă, contractul de credit, cu
dobândă) şi dobanzile penalizatoare (acestea intervin în momentul în
care nu se restituie o sumă de bani la termen şi pe lângă dobanda ca
fruct civil, adică dobânda legală, se pune problema dobanzii ca reparare
a prejudiciului suferit de victimă). Potrivit articolului 3 din actul
normativ amintit, rata dobânzii legale remuneratorii(în sens de fructe
civile) este cuantificată la nivelul ratei dobanzii de referinţă a BNR.
Aceasta se aplică în situaţia în care parţile nu au prevăzut în contract
rata unei dobanzii.
În schimb, dobanzile penalizatoare (de reparare a prejudiciului) se
stabilesc la nivelul ratei de referinţă plus patru puncte procentuale [art.
3 alin.(2)]. De asemenea, când în discuţie vor fi raporturi juridice care
nu decurg din explotarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, rata
dobanzii legale va fi diminuată cu 20%, chiar dacă suntem în prezenţa
unei dobânzi legale penalizatoare ori remuneratoare.
În raporturile juridice cu element de extraneitate şi în cazurile în
care legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat în monedă străină,
dobânda legală este de 6% pe an.
De asemenea, este util de reţinut faptul că dobânda poate fi stabilită
numai înscris, iar în cazul în care nu există această stipulaţie, se va
aplica numai dobânda legală;
c) Evaluarea convenţională a prejudiciului poate fi efectuată de
către părţi, anticipat sau după ce s-a produs. Această evaluare
convenţională a prejudiciului poartă denumirea de clauză penală şi se
înfăţişează ca o stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile pot
evalua anticipat prejudiciul. Jurisprudenţial, prin Decizia civilă nr.
661/12 octombrie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, se statuează faptul
că: ”(...) atât daunele moratorii cât şi cele compensatorii pot fi evaluate
anticipat şi stabilite într-o clauză penală”.
În sensul alin.(1) al art. 1.538 NCC, clauza penală reprezintă
stipulaţia părţilor în sensul că debitorul se obligă ”la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”. De aceea, părţile,
în mod preventiv, înainte ca una să nu execute obligaţia, pot să
stabilească un cuantum al prejudiciului.
Clauza penală poate să aibă ca obiect, atât o obligaţie contractuală,
cât şi una extracontractuală. În primul rând, clauza poate fi inclusă în
contract, dar şi în contract ori în afara acestuia. În materie
extracontractuală valabilitatea clauzei se apreciază în mod autonom, iar
54
în materie contractuală, în cazul în care contractul va fi declarat nul şi

clauza va fi nulă. Invers însă, potrivit tezei finale a alin.(1) art. 1.540
NCC, nulitatea clauzei penale nu o poate atrage şi pe aceea a obligaţiei
principale.
În toate cazurile clauza penală nu scuteşte de dovada condiţiilor
răspunderii cu existenţa prejudiciului, deci creditorul nu trebuie să
dovedeasca prejudiciul, ci doar neexecutarea obligaţiei [art. 1.538
alin.(4)].
Clauza penală se poate referi fie la daune-interese compensatorii,
fie la cele moratorii, ori în anumite cazuri la ambele. Totodată, dacă se
va referi la cele moratorii, se ştie că ele pot fi cumulate cu executarea în
natură, iar în cazul în care clauza se va referi la cele compensatorii,
trebuie să reţinem că ele nu pot fi cumulate cu executarea în natură. În
acest sens, chiar dispoziţiile art. 1.539 NCC reglementează cumulul
penalităţii cu executarea în natură. Acesta poate fi cerut de către
creditor, doar în cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru
neexecutarea obligaţiilor la timp sau la locul stabilit. În acest caz,
creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a
penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără
rezerve executarea între timp a obligaţiei.
De asemenea, clauza penală nu-l poate scuti pe debitor de
executarea obligaţiei sale, acesta rămâne dator să execute în natură şi
doar dacă va mai fi posibil acest lucru, va opera clauza penală.
Un aspect deosebit de important vizează modul de reducere
(mutabilitatea sau modificarea clauzei) a cuantumului penalităţii
stabilite în clauza penală conform art. 1.541 NCC. În acest sens,
instanţa de judecată poate interveni prin reducerea penalităţii atunci
când:
 obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a
profitat creditorului;
 penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi
prevăzut de părţi la încheierea contractului. În acest caz, penalitatea
poate fi redusă pentru cauză ilicită însă, poate să rămână superioară
obligaţiei principale.
Totodată, trebuie să reţinem şi cele două cazuri de incidenţă a
clauzei penale, pe de-o parte în situaţia obligaţiei principale indivizibile
(art. 1.542 NCC), iar pe de alta, în aceea care vizează obligaţia
principală divizibilă (art. 1.543 NCC).
În situaţia obligaţiei principale indivizibile, fără ca aceasta să fie
solidară, dacă neexecutarea ei rezultă din fapta unuia dintre codebitori,
creditorul poate solicita întreaga penalitate din partea debitorului care
nu şi-a executat obligaţia, ori după caz, celorlalţi codebitori pentru
partea lor. Aceştia din urmaă vor pastra un drept de regres împotriva
debitorului care a provocat neexecutarea obligaţiei respective.
În situaţia obligaţiei principale divizibile, atunci şi penalitatea va fi
divizibilă, caz în care va fi suportată numai de către codebitorul vinovat
de neexecutare şi numai pentru partea la care acesta a fost obligat.
Acest principiu nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată
pentru a împiedica o plată parţială în sensul art. 1.490 NCC, iar unul
55
dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest

caz, întreaga penalitate poate fi cerută codebitorului culpabil, iar din
partea celorlalţi codebitori doar proporţional cu partea fiecăruia din
datorie, fără a se limita drept de regres al acestora împotriva
codebitorului culpabil cu neexecutarea obligaţiei.
Tot în cadrul executării silite indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor
am putea aminti şi despre arvună.
Arvuna poate reprezenta o formă de garantare a executării unei
obligaţii contractuale şi în acest sens nu trebuie confundată cu clauza
penală. Noile dispoziţii civile reglementează arvuna sub două forme:
confirmatorie (art. 1.544 NCC) şi penalizatoare (art. 1.545 NCC).
Arvuna confirmatorie în sensul dispoziţiilor art. 1.544 NCC se
înfăţişează ca un cumul între răspunderea civilă contractuală şi
garantarea executării unei obligaţii. În cazul în care se încheie un
contract, o parte oferă celeilalte părţi o arvună (sumă de bani sau alte
bunuri fungibile), ca o garanţie că îşi va executa propria obligaţie. În
cazul încheierii (confirmării) acelui contract, arvuna poate va fi
considerată o parte din prestaţia datorată sau restituită celui care a
constituit-o la momentul executării prestaţiei sale.
Dacă acea parte nu îşi îndeplineşte obligaţia fără nicio justificare,
cealaltă parte poate cere rezoluţiunea contractului şi reţinerea arvunei.
În cazul în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna,
cel care a constituit-o poate declara rezoluţiunea contractului şi de
asemenea poate solicita dublul ei.
Însă, alin.(3) al art. 1.544 NCC recunoaşte un drept de opţiune
creditorului obligaţiei neexecutate, în sensul că acesta poate opta, fie
pentru rezoluţiunea contractului şi solicita dublul arvunei, fie pentru
repararea prejudiciului creat potrivit dreptului comun.
Arvuna penalizatoare se înfăţişează ca o sancţiune pentru
neîncheierea contractului. Aceasta are în vedere ipoteza unui drept de
dezicere (drept de denunţare unilaterală sau de încetare a contractului,
în sensul art. 1.276, 1.277 şi art. 1.321 NCC), stipulat în mod expres
într-un contract. Cel care va denunţa contractul poate pierde arvuna dată
sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.
Restituirea arvunei se va face în condiţiile art. 1.546 NCC, atunci
când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia
dintre părţile acelui act.

1. Care sunt cele 3 (trei) modalităţi de evaluarea prejudiciului,
potrivit noile dispoziţii de drept civil?
56
3.2 Remediile neexecutarii contractelor

3.2.1 Generalitati privind institutia remediilor neexecutarii
contractelor
In continutul noului Cod civil, putem identifica modul in care pot
deveni incidente anumite remedii in cazul neexecutarii contractelor.
Aceste remedii isi au sediul materiei în capitolul II, intitulat
„Executarea silită a obligaţiilor” dintr-un Titlu V, dedicat „executării
obligaţiilor”, din Cartea a V-a, „Despre obligaţii”. Acest capitol este
structurat mai departe în 6 secţiuni dedicate principiilor aplicabile şi
prevederilor punctuale în materie de remedii. In afara reglementarilor
stricte corespunzatoare acestei materii, identificam şi o serie de
prevederi variate sau nu, incidente aceloraşi remedii. Spre exemplu,
chestiunea restituirilor, adesea conexă remediilor, se regăseşte în Titlul
VIII (art. 1635-1649 noul Cod Civil) al aceleiaşi Cărţi. Pe de altă parte,
lămurirea unor aspecte ale remediilor se realizează numai prin apelul la
noţiuni conexe. De asemenea, problema neexecutării fortuite (art. 1557
noul Cod Civil) trebuie conectată cu cea a reglementării forţei majore
(art. 1351 noul Cod Civil), dar şi a efectelor din perspectiva stingerii
raportului obligaţional (art. 1634 noul Cod Civil). în sfârşit,
reglementări secvenţiale aplicate regăsim şi în materia dedicată
contractelor speciale (de exemplu, art. 1695 şi unn. noul Cod Civil
privind garanţia contra evicţiunii în cadrul vânzării; art. 1707 şi urm.
noul Cod Civil privind garanţia contra viciilor ascunse în cadrul
vânzării etc.). în orice caz, specializarea reglementărilor dedicate
materiei, indică trecerea de la o reglementare rudimentară, la un
adevărat drept al remediilor.
3.2.2 Principiile corespunzatoare invocarii remediilor de

neexecutare
Pentru o mai buna intelegere a materiei, vom releva principiile
generale reglementate expres sau indirect de catre Codul civil, in
ipoteza invocarii unor remedii de neexecutare a contractelor. Aceste
principii sau reguli esentiale identificate sunt:
A. Principiul dreptului la o executare conformă. Acest principiu, are
o sursa legala, statuata in continutul art. 1516 alin. (1) din noul Cod
civil si recunoaste dreptul creditorului la remedii - dreptul la o
executare confonnă. Potrivit acestui text „creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. Executarea
neconforma, deschide, în principiu, dreptul la remedii. Acest principiu
se regăseşte în Codul civil şi din perspectiva debitorului, la art. 1518
alin. (1) care instituie o răspundere personală a debitorului pentru
neîndeplinirea obligaţiilor.
B. Principiul neexecutării. Condiţia fundamentală a invocării
remediilor constă în existenţa unei neexecutări. Fără o neexecutare nu
poate fi vorba de remedii. Deşi condiţia pare simplă sunt necesare mai
multe precizări:
a) dreptul la remedii este activat de îndată ce există o neexecutare,
indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor. Cu toate acestea,
gravitatea neexecutării are o mare semnificaţie în raport cu tipul
57
remediului care poate fi invocat. De exemplu, rezoluţiunea nu va putea

fi invocată decât pentru o neexecutare „însemnată” [art. 1551 alin. (1)
noul Cod Civil]. Sau, excepţia de neexecutare (art. 1556 noul Cod
Civil) nu poate fi invocată decât „într-o măsură corespunzătoare”
neexecutării obligaţiei corelative. Dimpotrivă, pentru alte remedii, nu
este necesar caracterul însemnat, neexecutarea putând fi minoră. De
exemplu, în măsura în care este posibilă obiectiv, reducerea prestaţiilor,
acest remediu este aplicabil oricărei neexecutări (art. 1551 noul Cod
Civil). De asemenea, daunele-interese pot fi acordate indiferent de
gravitatea neexecutării (art. 1530 şi urm. noul Cod Civil);
b) în privinţa aceleiaşi neexecutări, trebuie să subliniem că, elementul
vinovăţie nu se regăseşte decât pe alocuri în fizionomia remediilor.
Pentru invocarea majorităţii remediilor nu este important dacă
neexecutarea este culpabilă sau nu (valabil pentru rezoluţiune, reziliere,
reducerea prestaţiilor, excepţie de neexecutare, executare silită în
natură). Mai mult, o parte din aceste remedii (mai puţin executarea în
natură) pot fi invocate chiar şi în cazul unei neexecutări fortuite [a se
vedea, de exemplu, art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil]. Prin excepţie,
pentru remediul daunelor-interese este necesară vinovăţia, astfel cum
rezultă din prevederile art. 1530 noul Cod Civil şi art. 1547-1548 noul
Cod Civil;
c) neexecutarea trebuie să nu fie justificată - în măsura în care debitorul
invocă o justificare admisă de lege pentru neexecutare, anumite remedii
îi sunt inaccesibile creditorului sau toate acestea, în funcţie de natura
justificării. Justificările neexecutării sunt cuprinse în secţiunea 6 a
capitolului dedicat remediilor şi pot să presupună: refuzul executării
datorat de ordinea legală sau contractuală a executării prestaţiilor (art.
1555 noul Cod Civil), excepţia de neexecutare (art. 1556 noul Cod
Civil) şi imposibilitatea de executare (art. 1557 noul Cod Civil).
Reamintim însă că, în ultimul caz, mai ales în ipoteza imposibilităţii
parţiale sau temporare de executare [art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil],
anumite remedii pot fi invocate (de exemplu, rezoluţiunea, excepţia de
neexecutare, termenul suplimentar de executare);
d) neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului. Situaţia este
de regulă cunoscută sub numele de mora creditoris şi împiedică
invocarea oricărui remediu. De reţinut însă că, textul art. 1517 noul Cod
Civil se referă la un domeniu mai vast decât mora creditoris. In
principiu, ultima include neexecutări imputabile creditorului şi implică
vinovăţia creditorului (mora), în timp ce textul legal se referă la orice
neexecutare cauzată de acţiunea sau omisiunea creditorului. Or, acestea
pot să nu presupună neapărat vinovăţia sa.
C. Principiul favor contractus. Tradiţia acestui principiu este
îndelungată în dreptul continental şi se regăseşte în dreptul canonic,
având puternice conotaţii morale. Expresia acestei tradiţii este
concretizată în principiul prioritar al executării în natură a obligaţiilor
debitorului. Astfel, oricât de oneroasă ar fi executarea silită în natură,
creditorul are dreptul să o solicite şi să o obţină, confonn art. 1516 alin.
(1) şi 1527 C. civ. Singura limită a acestui drept este dată de
imposibilitatea executării. în dreptul anglo-saxon, principiul este
58
contrar şi constă în acoperirea prejudiciului generat de neexecutare prin

daune-interese, executarea silită în natură putând fi obţinută numai cu
titlu de excepţie. Revenind la sistemul nostru de drept, trebuie să
reţinem că excepţia de la principiu este dată de o imposibilitate
obiectivă care poate consta în pieirea bunului (chiar dacă aceasta este
fortuită sau este datorată chiar debitorului) sau într-o imposibilitate
fortuită de executare (aplicabilă oricărei obligaţii, inclusiv uneia
monetare).
D. Principiul punerii în întârziere. Fundamentul actual al remediilor
izvorat din noul Cod civil, scoate in evidenta regalu potrivit careia
pentru aplicarea oricărui remediu este obligatorie punerea în întârziere a
debitorului, adică acordarea unui termen suplimentar de executare.
Acest principiu, se afla in stransa legatura cu principiul favor
contractus, întrucât are acelasi rol, de a face din executarea voluntară o
prioritate, înaintea invocării altor remedii. Acest principiu isi are
izvorul in continutul art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, potrivit căruia:
„Atunci când, fară justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se
află în întârziere (s.n.), creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin (...)”. Indirect, aceeaşi punere
în întârziere este evidenţiată de tehnica termenului suplimentar de
executare. Prin excepţie, principiul citat nu trebuie aplicat în cazul în
care există o punere de drept în întârziere - excepţia rezultă din
prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil şi ale art. 1523 noul Cod
Civil care prevede cazurile în care debitorul de află de drept în
întârziere. Tot prin excepţie (de această dată avem de a face cu o
excepţie implicită de la principiu), nu este necesară punerea în
întârziere nici în situaţia invocării remediului excepţiei de neexecutare a
contractului pentru care o asemenea condiţionare ar fi practic o dublare
a scopului acestui remediu a cărui finalitate este comună celui al
termenului suplimentar de executare.
E. Principiul cumulului remediilor. Din păcate, un asemenea
principiu nu este expres prevazut de textele Codului civil, în maniera în
care se regăseşte în alte coduri. El trebuie dedus punctual din
reglementarea altor remedii. Sensul acestui principiu este unul triplu:
a) în primul rând, remediile pot fi cumulate, cu condiţia ca acestea să
nu fie incompatibile. în acest sens se poate reţine că, de exemplu,
creditorul nu are dreptul să solicite în acelaşi timp executarea silită în
natură şi să invoce rezoluţiunea;
b) în al doilea rând, dreptul la daune-interese este de principiu
cumulabil cu orice alt remediu, neputând fi considerat incompatibil cu
niciunul dintre acestea. Prin excepţie, el nu poate fi cumulat cu
remediile aplicabile pentru neexecutarea fortuită;
c) în sfârşit, schimbarea opţiunii între remedii este, în principiu, liberă -
creditorul care a ales calea invocării unui anumit remediu, poate în
orice moment să renunţe la calea aleasă şi să invoce un alt remediu.
Deşi nu există aproape niciun text care să prevadă această latură a
principiului [cu excepţia cazului rezoluţiunii unilaterale - art. 1552 alin.
(4) noul Cod Civil care împiedică o revenire asupra alegerii iniţiale
prevăzând irevocabilitatea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală de la
59
data comunicării ei către debitor; în ce priveşte rezoluţiunea judiciară,

textele procedurale pot limita şi ele revenirea asupra opţiunii].
F. Cenzura clauzelor contractuale privind remediile. Invocarea
remediilor de neexecutare, trebuie sa aiba o sursa contractuala, mai
precis, acestea se pot naste din anumite clauze contractuale. Aceste
clauze pot produce efecte in ipoteza in care vom fi in prezenta unei
neexecutari contractuale. Pot intra in acesta sfera (chiar dacă nu sunt
concepute numai cu acest scop), pactele comisorii, clauza penală,
clauzele de nerăspundere, alte clauze prin care se restricţionează sau
dimpotrivă se conferă drepturi suplimentare în materie de remedii etc.
Secţiunea 1 a Capitolului II care ar trebui să cuprindă toate dispoziţiile
generale în materie de remedii, nu prevede nimic în legătură cu clauzele
referitoare la remedii şi credem că este regretabilă această omisiune.
Totuşi, în lipsa unui text legal specializat, credem că sunt utile
observaţii diferenţiate:
a) clauzele care limitează sau exclud anumite remedii trebuie analizate
din prisma clauzelor de înlăturare sau limitare a răspunderii
contractuale. în acest sens, art. 1355 noul Cod Civil expune o serie de
reguli stricte aplicabile clauzelor privind răspunderea, reguli aplicabile
mutatis mutandis, şi clauzelor privind remediile: clauzele privind
înlăturarea răspunderii pentru prejudiciul material cauzat
cocontractantului (deşi textul vorbeşte de prejudiciul cauzat „altuia”,
referindu-se la răspundere în general, nu la răspunderea contractuală)
printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau culpă gravă sunt lipsite de efect
[alin. (1)], fiind totuşi valabile clauzele eluzive sau limitative de
răspundere pentru fapte săvârşite din simplă imprudenţă sau neglijenţă
[alin. (2)]; în principiu, nu trebuie considerate valabile nici clauzele
eluzive sau limitative de răspundere pentru prejudiciile cauzate
integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii altei persoane - rămâne de
discutat care este portanţa acestei ultime reguli, în condiţiile noului Cod
civil.
b) deşi nu se prevede în mod expres, în anumite raporturi juridice,
clauzele contractuale care exclud sau limitează dreptul la remedii, ca şi
clauzele care extind acest drept, sunt uneori supuse unui control juridic
sever generat de calitatea beneficiarului acestor clauze. Exemplul tipic
îl constituie clauzele abuzive cu efecte directe asupra remediilor, pentru
care, o întreagă legislaţie specializată stă la dispoziţia consumatorului şi
în centrul căreia se regăseşte Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Asemenea clauze
abuzive, independent de regulile expuse mai sus şi instituite de art.
1355 noul Cod Civil, trebuie înlăturate în măsura în care reunesc
elementele clauzelor abuzive din această legislaţie specială. Pe de altă
parte, observăm şi existenţa unor prevederi punctuale în materie de
remedii care au ca efect tocmai înlăturarea unor clauze al căror conţinut
ar putea avea un caracter abuziv. De exemplu, art. 1541 alin. (1), lit. b)
noul Cod Civil care permite reducerea unei penalităţi excesive; şi mai
interesant se dovedeşte art. 1551 alin. (1), teza a IlI-a noul Cod Civil
care presupune că o clauză prin care s-ar permite invocarea rezoluţiunii
pentru o neexecutare de mică însemnătate (teza I) sau pentru o
60
neexecutare neînsemnată dintr-un contract cu executare succesivă (teza

a Il-a), trebuie considerată nescrisă.
3.2.3 Enumerarea remediilor de neexecutare potrivit noului Cod

civil
Materia remediilor este una deosebit de importanta, motiv pentru
care vom incerca sa efectuam o enumerare a acestora, tinand cont de
urmatoarele criterii:
A) Criteriul remediilor naturale(care duc la atingerea scopului
contractual aşteptat pe calea executării obligaţiilor contractuale, adică în
cele din urmă într-o manieră naturală). Intră în categoria acestui
criteriu: termenul suplimentar de executare; executarea silită în
natură, îndreptarea sau corectarea executării, repararea sau
înlocuirea, excepţia de neexecutare a contractului;
B) Criteriul remediilor substitutive (care duc la atingerea
rezultatului contractual aşteptat printr-o reconstituire sau „substituire” a
căii naturale de realizare a contractului). In randul acestui criteriu intra
urmatoarele remedii: rezoluţiunea şi rezilierea, reducerea prestaţiilor
şi daunele-interese.

1. Care sunt principiile corespunzatoare invocarii remediilor de
neexecutare?


1. Prezentaţi remediile de neexecutare potrivit noului Cod civil.
61
Răspuns 3.1
1. Noile dispoziţii de drept civil ilustrează 3 (trei) modalităţi de
evaluarea prejudiciului, şi anume:
a) Evaluarea judiciară a prejudiciului;
b) Evaluarea legală a prejudiciului;
c) Evaluarea convenţională.
Răspuns 3.2
1. Principiile corespunzatoare invocarii remediilor de neexecutare sunt:
A. Principiul dreptului la o executare conformă;
B. Principiul neexecutării;
C. Principiul favor contractus;
D. Principiul punerii în întârziere;
E. Principiul cumulului remediilor;
F. Cenzura clauzelor contractuale privind remediile.

București, 2004;
62
Actul juridic unilateral ca izvor de obligații
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAȚII
Cuprins Pagina

4.1 Generalități privind actul juridic unilateral............................................................... 64
4.2 Acte juridice unilaterale apreciate drept izvoare de obligații.................................... 66
63

acestora,
4.1 Generalități privind actul juridic unilateral

Exista mai multe categorii de acte juridice, a caror trasaturi
comune il constituie, pe de-o parte vointa partilor, iar pe de alta,
limitele impuse acestora de lege. Dintre toate actele civile existente in
sistemul nostru de drept, anterior, am prezentat cele mai relevante
aspecte legate de actele bilaterale si de cele multilaterale, identificate in
practica sub forma contractelor.
Insa, un alt izvor esential al obligatiilor in dreptul nostru civil il
constituie si actul juridic unilateral. Acest act juridic civil, are o
caracteristica simplista si asta deoarece, este presupusa numai
manifestarea de vointa a unei persoane fizice sau juridice. Intr-un alt
sens, mai formal, putem retine ca actul juridic unilateral, presupune o
singura manifestare de vointa care rezulta numai din partea autorului
sau (art. 1.324 NCC).
Sediul materiei corespunzatoare actului juridic unilateral, o
reprezinta dispozitiile Cartii a V-a ”Despre obligatii”, Titlul II
”Izvoarele obligatiilor”, Capitolul II, art. 1.324-1.329 NCC. Chiar daca
aceste dispozitii reglementeaza expresis verbis actul juridic unilateral,
in continutul Codului civil puteam identifica suficiente dispozitii care
scot in evidenta importanta acstui act judic civil [spre exemplu: art.
415-recunoasterea de filiatie; art. 466-consimtamantul la adoptie;
art.693 alin.(4) teza I-renuntarea la accesiune; art. 961-iertarea
nedemnului; etc].
In ceea ce priveste regimul lor juridic, dispozitiile art. 1.325
NCC releva faptul ca in cazul in care nu exista prevederi contrare,
normele legale incidente contractelor se vor aplica in mod
corespunzator si actelor unilaterale.
Fata de aceste aspecte, clasificarea lor poate delimitata actele
unilaterale in:
a) acte juridice unilaterale patrimoniale. Sfera acestor acte este
destul de larga, motiv pentru care ele pot fi identificate in continutul
unui numar suficient de mare de articole ale NCC, spre exemplu:
transferul intrapatrimonial de bunuri (art. 32, 33); renuntarea la
accesiune [art. 693 alin.(4) teza I]; renuntarea la usufruct [art. 746
alin.(1) lit. d]; renuntarea la fiducie [art. 790 alin.(2)]; renuntarea la
proprietate [art. 889 alin.(1)]; optiunea succesorala (art. 1.000);
confirmarea contractului (art. 1.262); acceptarea stipulatiei (art. 1.286);
ratificarea contractului (1.311); etc.
b) acte juridice unilaterale nepatrimoniale. Daca actele juridice
64
unilaterale patrimoniale sunt frecvent intalnite in foarte multe dispozitii

ale NCC, in schimb, actele unilaterale nepatrimoniale au o incidenta
mai redusa. Insa, chiar si asa, importanta acestora nu este de neglijat
motiv pentru care am putea aminti despre: acordul pentru prelevarea si
transplantul de organe, tesuturi si celule umane de la persoanele in viata
(art. 68); acordul pentru prelevarea si transplantul de organe, tesuturi si
celule umane de la persoanele decedate (art. 81); alegerea domiciliului
(art. 87); desemnarea tutorelui (art. 114); recunoasterea de filiatie (art.
415); consimtamantul la adoptie (art. 466); etc.
c) acte juridice unilaterale mixte. Acest tip de acte juridice
unilateral, au un caracter mixt deoarece, in functie de obiectul lor, pot
avea un caracter patrimonial sau nepatrimonial. Sfera acestor acte este
destul de restransa insa, am putea aminti despre: renuntarea la un drept
(art. 13); testamentul (art. 1.035); renuntarea la prescriptive (art. 2.507);
renuntarea la beneficiul decaderii (art.2.549); etc.
Un alt aspect deosebit de important il constituie identificarea
actelor juridice unilaterale supuse comunicarii (art. 1.326 NCC).
Astfel, vor face obiectul comunicarii catre destinatarii lor, acele acte
juridice unilaterale care constituie, modifica sau sting drepturi ale
acestora. De asemenea, vor fi comunicate si acele acte juridice
unilaterale care potrivit naturii lor, releva necesitatea informarii acestor
persoane.
Daca nu exista dispozitii legale contrare, comunicarea actelor
juridice unilaterale sa poate face in orice modalitate adecvata, dupa
imprejurari (prin posta, fax, e-mail, executorul judecatoresc, etc).
O dispozitie criticabila in materia efectelor unui act juridic
unilateral o putem identifica in continutul alin.(3) al art. 1.326 NCC.
Acest tex, releva faptul ca un act juridic unilateral produce efecte din
momentul in care ajunge la destinatar, chiar daca acesta nu a luat la
cunostinta de acesta din motive care nu ii sunt imputabile. In mod
firesc, din punctul nostru de vedere, actul unilateral ar fi trebuit sa-si
produca efecte din momentul in care destinatarul a luat la cunostinta de
continutul acestuia, si sa nu-l faca opozabil fara sa i se dea posibilitatea
persoanei respective sa verifice prevederile sale. De aceea, chiar daca
noile dispozitii civile sunt mult mai elaborate si edificatoare decat cele
anterioare, mai ales in domeniul celor mai importante izvoare ale
obligatiilor, este necesara o foarte buna cunoastere a celor mai
reprezentative institutii deoarece, ramanem la concluzia ca ”nemo
censetur ignorare legem” (nimanui nu-i este permis sa nu cunoasca
legea).

1. Care este clasificarea actelor unilaterale?
65
4.2 Acte juridice unilaterale apreciate drept izvoare de obligații

Chiar daca sfera actelor juridice unilaterale din continutul noilor
dispozitii civile este foarte ampla, in textele legale ce compun sediul
materiei acestora, se disting doua mari tipuri de acte unilaterale ca izvor
de obligatii si anume: promisiunea unilaterală (A) si promisiunea
publica de recompense (B).
A) Promisiunea unilaterală. Acest act juridic, facut cu intentia de
a se obliga independent de acceptare, il leaga numai pe autorul sau
(persoana fizica sau juridica), iar sediul materiei acestui act il constituie
dispozitiile art. 1.327 NCC.
Destinatarul actului in cauza poate sa refuze dreptul nascut prin acest
mod. Daca autorul actului respectiv nu a stipulat expres un termen de
acceptare, promisiunea se considera facuta pentru o anumita durata,
potrivit cu natura obligatiei si cu imprejurarile in care a fost asumata.
Spre exemplu, o oferta de a contracta venita din partea unei persoane
juridice prin care ii propune unei persoane fizice incheierea unui
contract pentru montarea unui aparat de aer conditionat, la un anumit
pret, aparatul respectiv avand o calitate superioara, il obliga numai pe
cel ce face o asemenea oferta (autorul ofertei-promitentul). In aceste
conditii, persoana careia ii este adresata aceasta promisiune unilaterala
poate refuza oferta respectiva. Daca autorul promisiunii unilateral (act
juridic unilateral) nu a prevazut un termen, oferta se considera efectuata
pe un termen limitat, in functie de natura obligatiei si de imprejurarile
in care a fost asumata [art. 1.327 alin.(3) NCC].
Un aspect deosebit de important pe care trebuie sa-l amintim este
acela ca promisiunea unilaterala (art. 1.327 NCC), nu trebuie
confundata cu promisiunea de a contracta (art. 1.279 NCC). Primul tip
de promisiune este consacrata intr-un act juridic de formatie unilateral
(1.324 NCC), in schimb cea de-a doua, poate rezulta din continutul unui
act juridic bilateral preparator al unui contract viitor (NCC ofera in
acest sens o serie de exemple, din care putem aminti: art. 266-
promisiunea de logodna; art. 1.014-promisiunea de donatie; art. 1.669-
promisiunea de vanzare sau de cumparare; etc). In egala masura,
promisiunea unilaterala nu trebuie confundata nici cu promisiunea
faptei altuia (art. 1.283 NCC). Asa cum am prezentat in randurile de
mai sus, promisiunea faptei aluia va avea in toate cazurile o consacrare
contractuala si va presupune un acord de vointa concordant din partea
mai multor subiecti de drept.
B) Promisiunea publică de recompensă. Acordarea și revocarea
recompensei. Cel care promite in mod public o recompensă în
schimbul executării unei prestații este obligat să facă plata, chiar dacă
prestația a fost executată fără a se cunoaște promisiunea [art.1.328
alin.(1) NCC].
In situatia in care prestatia a fost executata de mai multe persoane
impreuna, potrivit alineatului (2) al art. 1.328 NCC, recompensa se
imparte intre ele, potrivit contributiei fiecareia la obtinerea rezultatului,
iar daca aceasta nu se poate stabili, recompensa se imparte in mod egal.
Atunci cand prestatia a fost executata separat de mai multe persoane,
recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintai rezultatul. De
66
exemplu, daca o persoana promite in mod public acordarea unei sume

de bani in schimbul prestarii unor servicii de asfaltare a unei strazi,
promitentul se obliga sa plateasca suma promisa in mod public in cazul
in care prestatia a fost executata, chiar daca prestatorul si-a executat
obligatie fara sa stie ca este recompensat. In cazul in care serviciile de
asfaltare a strazii au fost prestate de mai multe persoane impreuna,
recompensa se imparte intre acestea in functie de contributia fiecaruia
la obtinerea rezultatului final iar, daca nu se poate stabili contribuia,
acesta se imparte in mod egal. Daca serviciile de asfaltare au fost
executate separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine acelei
persoane care a comunicat cea dintai rezultatul obtinut.
Un caz care poate fi asimilat prin analogie promisiunii publice, il
reprezinta si oferta publica de recompensa facuta de proprietarul unui
bun pierdut, in sensul alineatului (3) al art. 945 NCC. In aceasta
situatie, gasitorul va avea dreptul de a opta intre suma la care s-a obligat
proprietarul prin oferta si recompensa fixata de lege [art. 945 alin.(2)
NCC] ori cea stabilita de instanta judecatoreasca.
Revenind la promisiunea publica de recompensa, aceasta poate fi
revocata conform art. 1.329 NCC in aceeasi forma in care a fost facuta
publica sau intr-o forma echivalenta.
Revocarea nu produce efecte fata de cel care, mai inainte de
publicarea ei, a executat prestatie stabilita.
In cazul in care revocarea a fost facuta fara justa cauza, autorul
promisiunii datoreaza o despagubire echitabilă, care nu va putea depăși
recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au
efectuat cheltuieli în vederea executarii prestatiei. Cu toate acestea,
promitentul nu datoreaza despagubiri, in cazul in care dovedeste ca
rezultatul cerut nu putea fi obtinut. Dreptul la actiunea in despagubire
se prescrie in termen de un an de la data publicarii revocarii.

1. Care sunt cele doua mari tipuri de acte unilaterale ca izvor de
obligatii?


67
1. Prezentați promisiunea unilaterală și promisiunea publică de

recompensă.
Răspuns 4.1
1. Actele unilaterale se clasifica in:
a) acte juridice unilaterale patrimoniale;
b) acte juridice unilaterale nepatrimonial;
c) acte juridice unilaterale mixte.
Răspuns 4.2
1. Cele doua mari tipuri de acte unilaterale ca izvor de obligatii sunt:
promisiunea unilaterală si promisiunea publica de recompensă.

București, 2004;
68
Faptul juridic licit generator de obligații
FAPTUL JURIDIC LICIT GENERATOR DE OBLIGAȚII
Cuprins Pagina

5.1 Generalități privind faptul juridic licit....................................................................... 70
5.2 Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)....................................... 70
5.3 Plata nedatorată......................................................................................................... 75
5.4 Îmbogățirea fără justă cauză...................................................................................... 78
69

acestora,
5.1 Generalități privind faptul juridic licit

Daca contractul si actul juridic unilateral reprezinta actele juridice
cele mai relevante in materia obligatiilor, faptele juridice, constituie
sursa extracontractuala de nastere a obligatiilor. In cadrul acestor fapte
juridice putem distinge intre, faptul juridic licit generator de obligatii
si respectiv, fapta ilicita generatoare de prejudicii, cunoscuta sub
denumirea de raspundere civila delictuala.
Cu ocazia prezentarii acestei sectiuni, ne vom ocupa cu ilustrarea
celor mai edificatoare aspecte referitoare la faptul juridic licit
generator de obligatii, urmand ca, ulterior, in continutul unei sectiuni
diferite, sa-i acordam importanta cuvenita si faptei juridice ilicite
generatoare de prejudicii (raspunderea civila delictuala).
De aceea, este util sa retinem inca de la inceputul demersului
nostru faptul ca, unele obligatii care nu se nasc nici din contract si nici
dintr-un delict civil, se presupune ca se nasc ca si dintr-un contract
(quasi ex contractu) deoarece, sunt foarte asemenatoare cu obligatiile
contractuale.
Actualele reglementari civile din tara noastra consacra faptului
juridic licit generator de obligatii trei institutii: gestiunea de afaceri,
denumita si gestiunea intereselor altei personae (art. 1.330-1.340 NCC);
plata nedatorată (art. 1.341-1344 NCC); îmbogățirea fără justă cauză
(art. 1.345-1.348 NCC).

1. Ce constituie faptele juridice?
5.2 Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)

Putem fi in prezenta unei gestiuni de afaceri (negotiorum gestio),
atunci cand o persoana (gerant), fara sa fie obligata sau in virtutea unui
mandate (legal ori judiciar), indeplineste in mod voluntar si oportun
afacerile altei personae (gerat), care nu cunoaste existenta acestor fapte
sau, cunoscand, nu este in masura sa desemneze un mandatar ori sa sa
ingrijeasca in alt fel de afacerile sale [art. 1.330 alin.(1) NCC]. Spre
70
exemplu, o persoana o persoana efectueaza anumite reparatii urgente

imobilului unui vecin care nu este prezent sau, plata cheltuielilor de
inmormantare a defunctului de catre un prieten, fara a se cunoaste
mostenitorii.
Gestiunea de afaceri poate fi definita ca fiind, incheierea de catre o
persoana (gerant in mod voluntar a unor acte materiale sau juridice
necesare, de administrare sau chiar de dispozitie, cu conditia ca
acestea sa fie oportune, necesare si utile unei alte personae (gerat).
Din continutul acestei definitii, putem retine urmatoarele conditii
specifice gestiunii de afaceri:
A) Condițiile specifice părților gestiunii de afaceri. In cadrul
faptului juridic al gestiunii de afaceri, vom intalni intodeauna doua parti
si anume: gerantul afacerii (a) si geratul (b).
a) Gerantul afacerii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
 Trebuie sa se bucure de capacitatea civila reglementata prin
dispozitiile civile de drept material (si poate fi atat o persoana fizica, cat
si una juridica).;
 Interventia sa trebuie sa fie voluntara si spontana, adica, sa apara
fara sa fie tinuta de o obligatie preexistenta care sa rezulte dintr-un
contract (sau mandat) sau in virtutea unei dispozitii legale (exemplul
tutelei-art.112 NCC), ori printr-o hotarare judecatoreasca (spre
exemplu, hotararea judecatoreasca ce mandateaza judiciar unul dintre
soti pentru a-l reprezenta pe celalalt sot- art.315 NCC);
 Să aibă intenţia de a gestiona afacerile altei persoane;
 Din punctul nostru de vedere, gestiunea de afaceri ar presupune din
partea gerantului un act de altruism;
 In caz de deces, mostenitorii gerantului (legali sau testamentari) care
cunosc gestiunea, vor fi obligati sa continue afacerile incepute de
acesta, in aceleasi conditii ca si gerantul (art. 1.333 NCC).
b) Geratul. In cazul geratului nu intalnim nicio cerinta in privinta
capacitatii sale. De asemenea, el nu trebuie sa exprime niciun acord
deoarece, in caz contrar, vom fi in prezenta unui mandat veritabil. In
egala masura, el nu trebuie sa-si exprime opozitia in fata gerantului. In
cazul in care beneficiarul gestiunii se impotriveste unei gestiuni
incepute sau continuate de un gerant, iar acesta din urma ignora
impotrivirea manifestata de titular, faptele lui viitoare vor fi asimilate
unor delicte civile, astfel incat i se poate angaja o raspundere civila
pentru prejudiciile cauzate chiar si din cea mai usoara culpa [art. 1.338
alin.(3) NCC].
B) Condițiile specifice actelor de gestiune. Faptul juridic licit al
gestiunii de afaceri este unul complex care, in afara partilor
determinate, trebuie sa constate existenta unor acte (noi le vom privi in
sens de actiuni) specifice, care asa cum am mai amintit, in anumite
cazuri, ar duce la confuzie cu o alta fapta licita denumita, imbogatirea
fara justa cauza. Actele incheiate de gerant au o reglementare expresa in
continutul art. 1.336 NCC insa, textul face referire la actiunile acestuia
fata de terte persoane. De aceea, in randurile urmatoare, vom releva
conditiile cele mai importante pe care trebuie sa le respecte actele
incheiate de gerant, iar pentru o mai buna intelegere a notiunii trebuie
71
sa distingem intre: actele incheiate de gerant fata de great (a) si actele

incheiate de gerant fata de terte personae (b).
a) Actele incheiate de gerant față de gerat. Indiferent de tipul de
act efectuat de catre gerant, acesta trebuie facut cu respectarea cumulata
a caracterelor esentiale de a fi voluntar, oportun, necesar si util
geratului.
Actul este voluntar atunci cand nu este tinut de o obligatie si
apreciat oportun la momentul savarsirii lui si nu la cel al rezultatului
(de exemplu, un imobil vecin in pericol de demolare, suporta lucrari de
edificare din partea gerantului, insa, dupa o perioada se distruge din
cauza unui incendiu). De asemenea, actele incheiate de gerant pot fi
necesare sau utile, iar alineatul (1) al art.1.337 NCC, stabileste o
obligatie in sarcina geratului de a le restitui gerantului, chiar daca
rezultatul gestiunii nu a fost atins.
De aceea, tinand cont si de definitia data gestiunii de afaceri trebuie
sa retinem faptul ca actele efectuate de catre gerant pot fi urmatoarele:
materiale, juridice, de administrare sau chiar de dispozitie.
 Actele materiale incheiate de gerant, pot fi diverse si se
infatiseaza prin diferite actiuni, cum ar fi: repararea unei conducte;
repararea zidului unui imobil vecin aflat in pericol de demolare;
descarcarea unor marfuri; efectuarea unor lucrari; etc;
 Actele juridice incheiate de catre gerant pot fi mai rare insa, au o
importanta aparte. Printre aceste acte am putea aminti: incheierea unui
contract cu un antreprenor care se obliga sa repare un imobil al
geratului; plata unor datorii; chemarea unui medic veterinar si plata
acestui pentru ingrijirea unor animale care apartin geratului; etc;
 Actele de administrare incheiate de catre gerant, sunt acte
juridice utile prin care se urmareste punerea in valoare a unor bunuri ce
apartin geratului, la adevarata lor valoare si potrivit naturii sau
destinatiei lor obisnuite. Astfel de acte pot viza: incasarea fructelor;
inchirierea sau arendarea bunurilor; etc;
 Actele de dispozitie pe care le poate incheia gerantul sunt foarte
rare deoarece este inadmisibil ca acesta sa incheie acte juridice in contul
unei persoane fara ca aceasta sa fie reprezentata. In practica aceste acte
sunt destul de izolate, iar anumite opinii doctrinare, prin exceptie, le
asimileaza actelor de conservare si administrare. De aceea, singura
situatie in care gerantul ar putea efectua astfel de acte ar fi, vanzarea
unor produse alimentare perisabile.
b) Actele încheiate de gerant față de terțe persoane. În privința
actelor încheiate de către gerant, față de terțele persoane, art. 1.336
NCC scoate în evidență două situații: cazul în care gerantul acționează
în nume propriu și respectiv, situatia in care acesta actioneaza in
numele geratului. Din aceasta perspectiva, alineatul (1) al normei
amintite stabileste faptul ca gerantul care actioneaza in nume propriu
este obligat fata de tertii cu care a contractat si recunoaste dreptul
acestora din urma de a promova oricand o actiune in regres impotriva
geratului
De asemenea, in continuare, alin. (2) al articolului supus discutiei
releva cazul in care gerantul actioneaza in numele geratului. In aceasta
72
situatie, primul nu este obligat fata de tertele persoane cu care a incheiat

contractul, decat daca cel de-al doilea nu este obligat fata de acestia.
Efectele, sau consecintele juridice al gestiunii de afaceri prezinta la
randul lor un interes deosebit. Acestea pot fi privite in primul rand din
punctul de vedere al obligatiilor consacrate gerantului (A), apoi din cele
specifice geratului (B), dar si din perspectiva ratificarii gestiunii de
afaceri de catre great (C).
A) Obligatiile gerantului. In privinta obligatiilor gerantului, acestea
sunt nascute in continutul mai multor articole ale Codului civil, motiv
pentru care, putem retine:
a) obligatia de instiintare. Aceasta obligatie rezulta din
dispozitiile art. 1.331 NCC, in sensul ca gerantul va trebui sa-l
instiinteze pe gerat despre gestiunea inceputa de indata ce acest lucru
este posibil. Insa, cum gestiunea de afaceri reprezinta din punctul nostru
de vedere o situatie exceptionala, gerantul va trece la instiintarea
geratului intr-un termen rezonabil de la momentul in care a inceput
gestiunea afacerilor geratului respectiv;
b) obligatia de continuarea gestiunii. Potrivit dispozitiilor art.
1.332 NCC, gerantul este obligat sa continue gestiunea inceputa pana
cand o poate abandona fara riscul vreunei pieiri ori pana cand geratul,
personal sau prin reprezentant, ori, dupa caz, mostenitorii acestuia,
legali sau testamentari vor fi in masura sa o preia. De asemenea, in
cazul in care in timpul derularii gestiunii gerantul decedeaza,
mostenitorii legali sau testamentari ai acestuia care cunosc gestiunea
vor fi obligati se continue afacerile incepute de catre acesta, in aceleasi
conditii ca si gerantul(art. 1.333 NCC);
c) obligatia de diligenta. Si aceasta obligatie a gerantului are o
sursa legala in continutul art. 1.334 NCC. Primul alineat al acestui text,
scoate in evidenta faptul ca din momentul inceperii gestiunii, gerantul
va fi obligat sa se ingrijeasca de interesele geratului cu diligenta unui
proprietar pentru bunurile sale.;
d) obligatia de a da socoteala si sa-i remita geratului toate
bunurile obtinute cu ocazia gestiunii. Aceste obligatii prevazute de
art. 1.335 din NCC, ilustreaza apropieri evidente intre gestiunea de
afaceri si institutia mandatului. Potrivit art. 2.019 din NCC acestui text
legal, mandatarul este obligat sa dea socoteala mandantului despre
gestiunea mandatului si sa-i remita acestuia toate bunurile obtinute pe
perioada executarii mandatului;
e) obligatia de a opri gestiunea in caz de impotrivire a
geratului. Prevederile art. 1.338 NCC reglementeaza cazul in care
geratul, in calitate de beneficiar al gestiunii, cunoaste despre existenta
acestei gestiuni si se impotriveste la continuarea derularii acestei
activitati. In acest sens, alineatul (2) al art. 1.338 din NCC consacra
sanctiunea atragerii raspunderii civile delictuale, cu aplicarea art. 1.349
si urm. din NCC, in situatia in care gerantul va ignora impotrivirea
geratului de a continua o gestiune.
B) Obligatiile geratului. Obligatiile geratului sunt reglementate de
dispozitiile art. 1.337 din NCC si pot fi urmatoarele:
a) Obligatia de rambursare a cheltuielilor necesare si a celor
73
utile. In temeiul alineatului (1) al art. 1.337 din NCC, geratul are
obligatia sa ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, in
limitat sporului de valoare, cheltuielile utile cu dobanzile aferente din
ziua in care au fost angajate..
Cheltuielile utile reprezinta sumele de bani avansate de catre
gerant, pentru punerea in valoare a bunurilor care fac obiectul gestiunii
si pentru ameliorarea starii materiale a lor, cheltuieli care desi nu sunt
necesare, in anumite situatii pot conduce la sporirea valorii acelor
bunuri. De aceea, ele trebuie efectuate in limita sporului de valoare, iar
daca aceasta limita a fost depasita, geratul va fi obligat sa-i restituie
gerantului, nu numai aceasta diferenta de valoare, ci si dobanzile
aferente din ziua in care acele cheltuieli au fost efectuate;
b) Obligatia de plata a despagubirilor pentru prejudiciul
suferit de gerant. Teza finala a aliniatului (1) din art. 1.337 din NCC,
scoate in evidenta obligatia geratului de a-l despagubi pe gerant, pentru
prejudiciile suferite de acesta fara culpa sa, din cauza gestiunii derulate;
c) Obligatia de executare a obligatiilor nascute din actele
necesare si utile incheiate de gerant. Pentru a fi mai edificatori in
prezentarea acestei obligatii, trebuie sa retinem faptul ca, geratul va fi
tinut sa plateasca firma care va repara conducta de gaze din curtea sa,
ca o consecinta a obligatiei sale fata de terti, asa cum reiese si din
dispozitiile art.1.336 din NCC. In acest sens, legiuitorul a considerat
necesar sa prevada expresis verbis in continutul alineatului (2) din art.
1.337 NCC, obligatia geratului de a executa si obligatiile nascute din
actele necesare si utile, care au fost incheiate de gerant in numele ori in
beneficiul sau.
C) Ratificarea gestiunii de catre gerat. Un efect deosebit de
important al gestiunii de afaceri il constituie ratificarea gestiunii de
catre gerat. Posibilitatea ratificarii actelor juridice ale gestiunii de catre
acesta, in sensul art. 1.340 NCC, apropie instituia gestiunii de afaceri si
mai mult, de cea a mandatului. Or, prin ratificarea gestiunii, opiniem sa
credem ca legiuitorul a urmarit in primul rand constituirea unei
opozabilitati in beneficiul geratului asupra tuturor actelor ce pot privi
gestiunea respectiva si in subsidiar recunoasterea acestor efecte.
Argumentul esential ar fi ca prin intermediul ratificarii, i se aduc la
cunostiinta geratului toate actele incheiate in numele ori in beneficiul
sau, iar daca aceste acte sau cheltuielile nu i-au produs un avantaj,
gestiunea poate fi inoportuna, in sensul dispozitiilor art. 1.339 din
NCC.

1. Definiți gestiunea de afaceri.
74
5.3 Plata nedatorată

Aceasta fapta juridica licita, apare in situatia in care o persoana a
primit o plata nedatorata si nu o restituie de buna voie. Prin plata nu
trebuie sa ne raportam numai la o suma de bani, ci si la orice alt bun
care ar face obiectul unei prestatii. Principiul restituirii unei plati
nedatorate este enuntat in continutul art. 1.341 alin.(1) din NCC: ”Cel
care plateste fara a datora are dreptul la restituire”. In acest caz,
creditorul platii respective (solvens), poate recurge la o actiune in
justitie pentru restituirea platii nedatorate, denumita „in repetitiune”,
impotriva celui care a primit plata (accipiens). Singurele exceptii de la
restituirea unor astfel de plati, reprezinta acele plati efectuate cu titlu de
liberalitate si respectiv, cele din materia gestiunii de afaceri.
Insa, din punctul de vedere al alineatului (3) al art. 1.341 din NCC,
orice plata realizata creeaza o prezumtia unei intentii de stingere a unei
datorii, iar dovada contrara poate fi facuta prin invocarea exceptiei iuris
tantum.
Daca am defini plata nedatorata, am putea retine ca aceasta
reprezinta, faptul juridic licit al unei persoane, care consta in
executarea in principiu din eroare de catre aceasta, a unei obligaţii la
care nu era ţinută şi pe care a efectuat-o fără intenţia de a plăti datoria
altuia.
In egala masura, pentru o mai succinta prezentare a mecanismului
platii nedatorate, vom face cunoscute conditiile platii nedatorate (A),
apoi vom continua cu efectele platii nedatorate (B) si la final, ne vom
ocupa de expunerea celor mai importante aspecte ale actiunii in
restituirea platii nedatorate (C).
A) Conditiile platii nedatorate. In mod neindoielnic, intelegerea
conditiilor platii nedatorate este necesara in primul rand prin prisma lui
solvens. Pentru ca acesta sa dovedeasca ca plata a fost nedatorata, vor
fi necesare indeplinirea urmatoarelor conditii:
a) Existenta platii (solutio). In sens juridic, plata in cazul nostru,
reprezinta remiterea unei sume de bani sau a unui bun individual
determinat ori determinabil, dar ea sa fi fost executata in mod
exceptional pentru o alta prestatie;
b) Caracterul inexistent al datoriei. In aceasta privinta, atat doctrina
interna cat si cea straina distinge intre: inexistenta absoluta a datoriei si
considerarea platii nedatorate in mod obiectiv si inexistenta relativa a
datoriei si considerarea platii nedatorate in mod subiectiv.
 Inexistenta datoriei este absoluta si plata nedatorata este
obiectiva cand se constata absenta oricarui carui tip de datorie a lui
solvens (creditorul platii) fata de accipiens (cel care a primit plata);
 Inexistenta datoriei este relativa si plata nedatorata este
subiectiva in situatia in care datoria exista, dar nu intre solvens si
accipiens, fiind o eroare asupra persoanei creditorului sau debitorului;
c) Plata efectuata de solvens sa fie din eroare. In actuala legislatie,
eroarea cere in cazul inexistentei relative a unei datorii a lui solvens fata
de accipiens. De aceea, conditia platii efectuate de solvens din eroare,
trebuie sa vizeze urmatoarele aspecte:
 In toate cazurile cel care a primit plata sa nu fie creditor,
75
deoarece datoria nu a existat niciodata sau pentru ca solvensul a fost

debitor, dar in fata unei alte persoane decat accipiens. Pentru ca
actiunea in repetitiune sa fie admisibila, dreptul de restituire va decurge
in mod imperativ din caracterul inexistent al platii; fundamentul
obligatiei de restituire va rezida din absenta cauzei de plata si nu din cel
referitor la viciul de consimtamant (eroarea) lui solvens;
 In ipoteza in care accipiensul era creditor, cel care a platit
fara sa fie debitor (solvensul) trebuie sa probeze eroarea. Aceasta
conditie rezulta in mod neindoielnic din continutul alineatului (3) al art.
1.341 din NCC, cand solvensul, cu ocazia introducerii unei actiuni in
repetitiune, trebuie sa faca proba contrara platii efectuate.
B) Efectele platii nedatorate. Daca in cazul unei plati valabile, cel
care plateste are dreptul la o chitanta liberatorie in conditiile art. 1.500
din NCC, in situatia unei plati nedatorate, efectele juridice sunt diferite.
In aceasta situatie, raportul obligational este format din accepiens si
solvens, primul fiind obligat sa restituie ceea ce a primit fara sa i se
cuvina. De aceea, dispozitiile art.1.344 din NCC statueaza faptul ca
restituirea platii nedatorate se face potrivit regulilor stabilite la institutia
”Restituirii prestatiilor”, reglementata de art. 1.635-1.649 din NCC. In
acest sens, efectele platii nedatorate sunt deosebit de complexe, motiv
pentru care le putem grupa in: exceptii de la obligatia lui accepiens de a
restitui plata (a), cazurile de restituire a platii nedatorate (b) si
respectiv, situatia cheltuielilor nascute cu ocazia platii nedatorate (c).
a) Exceptii de la obligatia lui accepiens de a restitui plata. Aceste
exceptii, in numar de trei, le regasim in continutul alineatului (1), al art.
1.342 din NCC si respectiv in teza I-a, a art. 1.343 din NCC si vizeaza:
 cazul in care accepiens a primit plata cu buna-credinta, lasand
sa se implineasca termenul de prescriptie. Este adevarat ca acest text ar
putea echivala cu o sanctiune aplicata lui solvens pentru lipsa sa de
atentie insa, legiuitorul i-a pus la indemana o actiune in regres
impotriva adevaratului debitor in temeiul subrogatiei legale in
drepturile creditorului platit [art. 1.342 alin.(2) NCC];
 cazul in care accipiens, primind plata cu buna-credinta, s-a
lipsit, in orice mod, de titlul sau de creanta sau a renuntat la garantiile
personale sau reale ale creantei. Acest caz ar putea interveni atunci
cand accepiens a primit plata cu buna-credinta si face dovada ca a
procedat la distrugerea inscrisului constatator al creantei sale ori printr-
o declaratie unilaterala, a renuntat la garantiile personale sau reale ale
creantei sale. Si in acest caz, solvensul va avea la dispozitie actiunea in
regres mai sus amintita, impotriva adevaratului debitor;
 cazul in care accepiens a primit o plata inainte de implinirea
termenului suspensiv, dacat atunci cand aceasta s-a facut prin dol sau
violenta. Aceasta dispozitie statuata in continutul tezei I din art. 1.343
din NCC, se aplica in cazul in care accepiens a primit plata cu buna-
credinta si cu convingerea ca solvens a executat prestatia de bunavoie si
inaintea scadentei potrivit art. 1.414 si respectiv, art.1.496 alin.(1) din
NCC.
b) Cazurile de restituire a platii nedatorate. Aceste cazuri sunt
multiple si asa cum am mai amintit, isi au temeiul legal in continutul
76
dispozitiilor privitoare la ”Restituirea prestatiilor”, conform art. 1.635-

1.649 din NCC. Dupa cum vom observa, textele reglementeaza o serie
de criterii dupa cum accepiensul este de buna sau de rea-credinta, bunul
a produs fructe, situatia cheltuielilor, etc. De aceea, noi vom vom
distinge intre situatiile in care acesta a fost de buna-credinta si
respectiv, cele in care a fost de rea-credinta. In acest sens:
 Accepiensul va fi de buna-credinta atunci cand nu a stiut ca
plata ce i-a fost facuta este nedatorata. In aceasta situatie, el va fi tinut:
- sa restituie pretul, dar va pastra eventualele fructe, ca orice posesor
de buna-credinta;
- in cazul in care a instrainat lucrul primit, va restitui numai pretul
primit si nu valoarea acestuia;
- daca lucrul a pierit in mod fortuit el va fi eliberat de obligatia de
restituire.
 Accepiensul va fi de rea-credinta atunci cand, desi stia ca nu i
se datoreaza plata, el o primeste. In acest sens el va fi tinut:
- sa restituie atat pretul primit, cat si eventualele fructe percepute;
- daca a instrainat lucrul, sa restituie valoarea acestuia in momentul
introducerii actiunii in justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit;
- daca lucrul a pierit in mod fortuit, sa restituie valoarea acestuia din
momentul cererii de restituire, cu exceptia cazului in care va face
dovada ca lucrul ar fi pierit la solvens.
c) Situatia cheltuielilor nascute cu ocazia platii nedatorate. In
situatia restituirii unei plati nedatorate, trebuie sa avem in vedere si
efectele juridice referitoare la cheltuielile creeate cu aceasta situatie. De
aceea, in privinta acestor efecte putem fi indreptatiti sa distingem intre,
cheltuielile privitoare la bun si cheltuielile restituirii.
 Cheltuielile privitoare la bun. In cazul acestor cheltuieli, art.
1.644 din NCC, face trimitere la aplicarea regulilor de la accesiune
pentru posesorul de buna-credinta (adica accepiensul de buna-credinta)
sau posesorul de rea-credinta (accepiensul de rea-credinta). Dispozitiile
legale care vor deveni incidente in aceste situatii, sunt cele prevazute de
art. 583 si urm. din NCC;
 Cheltuielile restituirii. Aceste cheltuieli sunt mentionate in
continutul art. 1.646 din NCC. Alineatul (1) al acestui text, scoate in
evidenta situatia in care accepiensul va fi de buna-credinta, atunci
aceste cheltuieli vor fi suportate in mod proportional cu solvensul insa,
in continuare, alineatul (2) releva cazul in care accepiensul este de rea-
credinta, ipoteza in care cheltuielile vor fi suportate integral de catre
acesta.
C) Actiunea in restituirea platii nedatorate.
Regula generala ilustreaza faptul ca persoana care poate cere
restituirea, este solvensul (cel care a platit pretul). In aceste conditii,
solvensul va fi titularul (reclamantul) actiunii in repetitiune. Insa, pe
calea actiunii oblice, si creditorii chirografari ai solvensului pot exercita
actiunea in restituire a platii nedatorate din partea accepiensului ori in
regres, potrivit cazurilor prevazute de lege, impotriva adevaratului
debitor atunci cand solvensul a efectuat o astfel de plata.
In ipoteza in care o plata datorata a fost facuta altei persoane decat
77
adevaratului creditor, pentru debitor ea apare ca nedatorata, astfel ca va

putea cere restituirea ei. Adevaratul creditor va avea impotriva
accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza.
Actiunea in repetitiune este o actiune personala si patrimoniala, ea
putand fi intentata in termenul de prescriptie de drept comun (de 3 ani),
prevazut de art. 2.517 din NCC. Astfel ca, acest termen va incepe sa
curga potrivit art.2.523 din NCC, din momentul in care solvensul a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca imprejurarea ca plata a fost
nedatorata.
Referitor la termenul de prescriptie amintit, doctrina ilustreaza
faptul ca in situatia in care obiectul platii nedatorate il constituie un bun
individual determinat, actiunea in restituire va avea caracterul unei
actiuni in revendicare si potrivit regimului juridic al unei astfel de
actiuni, vom fi in prezenta unui termen imprescriptibil.

1. Definiți plata nedatorată.
5.4 Îmbogățirea fără justă cauză

Ultima fapta licita generatoare de obligatii reglementata de noile
dispozitii civile poarta denumirea de, imbogatire fara justa cauza (art.
1.345-1348).
Institutia imbogatirii fara justa cauza poate fi tratata din punct de
vedere teoretic sub mai multe aspecte. In primul rand, pentru o mai
buna intelegere a notiunii, trebuie sa stim ca putem fi in prezenta unei
imbogatiri fara justa cauza, in momentul in care exista o miscare de
valoare intre doua patrimonii.
De asemenea, daca am defini-o, am putea retine ca reprezinta acel
fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este marit in
detrimentul alteia, in absenta unui temei juridic. Persoana care, în mod
neimputabil, s-a îmbogaţit fara justa cauza este obligat la restituire, în
masura pierderii patrimoniale suferita de cealalta persoana, dar fara a fi
ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogaţiri (art. 1.345 NCC). In
privinta imbogatitului, acesta este de buna-credinta si nu are intentia de
a savarsi acesta fapta licite.
Insa, prevederile art. 1.346 din NCC, reglementeaza situatiile in
care imbogatirea unei personae (ca fapt juridic licit), poate fi
justificata atunci cand rezulta:
 din executarea unei obligaţii valabile;
 din neexercitarea de catre cel pagubit a unui drept contra celui
îmbogaţit;
 dintr-un act îndeplinit de cel pagubit: în interesul sau personal şi
exclusiv, pe riscul sau ori, cu intenţia de a gratifica.
In alte situatii decat cele stabilite de textul amintit, orice persoana
78
cara s-a imbogatit fara justa cauza in detrimentul alteia, va fi obligata la

restituire. De aceea, in privinta restituirii, NCC (intr-un mod
asemanator institutiei platii nedatorate) prevede ca aceasta va fi
intemeiata prin invocarea dispozitiilor art. 1.639 si urm. In toate
cazurile, reclamantul unei actiuni in restituire (actio de in rem versio)
va fi persoana insaracita, iar calitatea de parat o va avea cel imbogatit.
De asemenea, pentru o mai buna intelegere a institutiei imbogatirii
fara justa cauza, trebuie sa distingem intre: conditiile materiale ale
intentarii actiunii in restituire (A), conditiile juridice ale intentarii
actiunii in restituire (B) si efectele actiunii in restituire (C).
A) Condiţiile materiale ale intentarii actiunii in restituire vor
viza intotdeauna aspectele patrimoniale si anume:
- sa existe o imbogatire a unei personae (paratul actiunii), prin marirea
patrimoniului sau prin dobandirea unui bun, a unei sume de bani sau a
unei creante sau chiar prin diminuarea pasivului patrimonial (de
exemplu, stingerea unei datorii);
- sa existe o insaracire a reclamantului, prin micsorarea patrimoniului
sau, ca o consecinta a maririi altuia (se poate infatisa intotdeauna printr-
o valoare care poate fi apreciata in bani ca de exemplu, prestarea unor
activitati sau servicii neremunerate de beneficiarul lor, efectuarea unor
cheltuieli in favoarea imbogatitului, etc);
- existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea
celuilalt. Aceasta legatura poate fi una directa (de exemplu, un
concubin prin munca sa neremunerata, imbogateste patrimoniul
celuilalt concubin) sau indirecta, adica deplasarea valorii opereaza
printr-un intermediar in patrimoniul tertului imbogatit (de exemplu, doi
frati locuiesc impreuna; unul dintre acestia cumpara produse pentru
traiul comun si nu le plateste; comerciantul creditor poate actiona si
impotriva fratelui respectiv).
B) Condiţiile juridice ale intentarii actiunii in restituire vor
avea in vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi:
 absenta unei cauze legitime a maririi patrimoniului unei persoane in
detrimentul alteia. Aceasta cauza, corespunde intotdeauna asupra
existentei unui titlu juridic care sa justifice deplasarea valorii
respective(precum: o dispozitie a legii, un act juridic sau o hotarare
judecatoreasca);
 absenta oricarui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de catre cel
care si-a micsorat patrimoniul, a pierderii suferite (proprietarul unui bun
individual determinat poate cere restituirea lui pe calea actiunii in
revendicare, iar actiunea din contract exclude actiunea intemeiata pe
imbogatirea fara justa cauza). Subsidiaritatea actiunii actio in rem verso
semnifica faptul ca aceasta nu poate fi promovata pentru a suplini o alta
nascuta spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o alta fapta licita sau
din lege (art. 1.348 NCC), doar in cazul in care pe aceasta din urma, un
obstacol de drept o impiedica sa fie exercitata (de exemplu, a intevenit
prescriptia excinctiva);
C) Efectele actiunii in restituire. Diferenta dintre gestiunea de
afaceri si imbogatirea fara justa cauza, consta in actualitatea faptei la
momentul promovarii actiunii in restituire. In opozitie cu gestiunea de
79
afaceri, restituirea este datorata doar daca îmbogaţirea subzista la data

sesizarii instanţei, iar cel care s-a îmbogaţit este obligat la restituire,
potrivit regulilor stabilite in institutia ”Restituirii prestatiilor”,
reglementata de art. 1.635-1.649 din NCC. Actiunea intemeiata pe
imbogatirea fara justa cauza se prescrie in termenul de 3 ani prevazut de
art. 2.517 din NCC, care curge de la data la care insaracitul a cunoscut
sau trebuia sa cunoasca atat insaracirea sa lipsita de o cauza justa, cat si
persoana imbogatitului.
Prin imbogatirea unui patrimoniu in dauna altuia, ia fiinta un raport
obligational, debitorul (paratul actiunii) obligatiei de restituire fiind cel
al carui patrimoniu s-a marit, iar creditor (reclamantul actiunii) al
aceleiasi obligatii fiind cel al carui patrimoniu a fost diminuat.
Restituirea se va face in natura si doar prin echivalent daca acesta
nu va fi posibil (art. 1.639 si art. 1.640 din NCC). Obligatia de restituire
in materia imbogatirii fara justa cauza este afectata in toate cazurile de
doua limite care pot rezulta din urmatoarele:
- debitorul obligatiei va restitui numai in masura imbogatirii
patrimoniului sau;
- nu se poate solicita mai mult decat diminuarea patrimoniului.
De asemenea, mai este util de retinut faptul ca momentul la care
se determină valoarea îmbogăţirii respectiv a sărăcirii, este acela al
introducerii cererii de chemare în judecată.

1. Definiți îmbogățirea fără justă cauză.


1. Prezentați condițiile specifice părților gestiunii de afaceri.
80
Răspuns 5.1
1. Faptele juridice constituie sursa extracontractuala de nastere a
obligatiilor.
Răspuns 5.2
1. Gestiunea de afaceri poate fi definita ca fiind, incheierea de catre o
persoana (gerant in mod voluntar a unor acte materiale sau juridice
necesare, de administrare sau chiar de dispozitie, cu conditia ca
acestea sa fie oportune, necesare si utile unei alte personae (gerat).
Răspuns 5.3
1. Plata nedatorata reprezinta faptul juridic licit al unei persoane, care
consta in executarea in principiu din eroare de catre aceasta, a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a efectuat-o fără intenţia de a
plăti datoria altuia.
Răspuns 5.4
1. Îmbogățirea fără justă cauză reprezinta acel fapt juridic licit prin
care patrimoniul unei persoane este marit in detrimentul alteia, in
absenta unui temei juridic.

București, 2004;
81
Fapta ilicită generatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală)
FAPTA ILICITĂ GENERATOARE DE PREJUDICII

(RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Cuprins Pagina

6.1 Considerații introductive........................................................................................... 83
6.2 Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă
delictuală prevăzute de lege............................................................................................. 84
6.3 Atragerea răspunderii civile...................................................................................... 85
6.4 Cauzele exoneratoare de răspundere civile prevăzute de lege.................................. 92
6.5 Răspunderea pentru fapta proprie.............................................................................. 95
82

acestora,
6.1 Considerații introductive

Raspunderea civila delictuala, reprezinta o forma a raspunderii
juridice, alaturi de raspundere penala sau raspunderea administrativa.
Or, la randul ei si raspunderea juridica reprezinta o forma a raspunderii
sociale, alaturi de mai multe forme ale acesteia din urma, cum ar fi:
raspunderea morala, raspunderea politica, raspunderea religioasa,
raspunderea economica, etc.
Potrivit noilor dispozitii, indiferent de locul actiunii civile (in
procesul civil sau in cel penal), atragerea raspunderii civile a persoanei
care a savarsit fapta poate avea o sursa comuna si anume: vinovatia
(culpa).
Noul Cod civil, aloca in Cartea V (Despre obligatii), Titlul II
(Izvoarele obligatiilor), reglementari destul de generoase materiei, mai
precis in Capitolul IV (Raspunderea civila), art. 1.349-1.395.
De asemenea, alineatul (1) al art. 1.349 din noul Cod civil ofera o
definitie destul de larga in sensul ca: ”Orice persoana are indatorirea
sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le
impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Daca aceasta
persoana, cu discernamant savarseste aceste actiuni sau inactiuni si in
urma lor vor fi create prejudicii altei persoane, atunci, prima va fi
raspunzatoare sa le repare integral. Totodata, asa cum vom remarca, in
anumite cazuri prevazute de NCC, persoana va fi obligata sa repare
prejudiciile cauzate prin fapta altuia, de lucruri ori animale aflate sub
paza sa, precum si de ruina edificiului. Singura exceptie o constituie
raspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte
deoarece, aceasta poate fi atrasa potrivit dispozitiilor speciale ale Legii
nr. 240/2004, privind raspunderea producatorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte, republicata.
In aceste conditii, putem retine urmatoarele functii
corespunzatoare raspunderii civile:
a) Functia educativa-preventiva scoate in evidenta faptul ca fapta
ilicita cauzatoare de prejudicii nu ramane nesanctionata si atrage
dupa sine obligatia de dezdaunare. Prin aceasta, functia educativa
are un vadit caracter social de prevenire a producerii unor asemenea
fapte;
b) Functia reparatorie este corespunzatoare raspunderii civile
deoarece se concretizeaza intr-o obligatie de dezdaunare, care se
stabileste in sarcina autorului prejudiciului. De aceea puteam afirma
83
ca raspunderea civila indeplineste si functie reparatorie. Insa,

functia reparatorie este numai relativa deoarece ea se realizeaza
doar in raporturile dintre subiectele intre care se statorniceste
indatorirea de reparare a prejudiciului cauzat.
Noul Cod civil reglementeaza urmatoarele tipuri de răspundere
civila delictuala:
 Raspunderea pentru fapta proprie (art. 1.357-1.371);
 Raspunderea pentru fapta altuia (art. 1.372-1.374);
 Raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
(art. 1.375-1.380).
De asemenea, tot noile dispozitii civile reglementeaza cauzele
exoneratoare de raspundere civila (art. 1.352-1.356) si respectiv,
repararea prejudiciului in cazul acestui tip de raspundere (art. 1.381-
1.395).

1. Care sunt funcțiile corespunzătoare răspunderii civile?
6.2 Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă

delictuală prevăzute de lege
Raspunderea civila intervine in situatia in care a fost savarsita o
fapta ilicita (delict civil), care la randul sau a produs un prejudiciu.
Delictul civil este reprezentat in unele cazuri de fapte savarsite cu
intentie (art. 1.357 NCC), de fapte exercitate fara intentie sau printr-o
imprudenta ori neglijenta (art. 1.372, art.1.373, art.1.375, art. 1.376 din
NCC). In principiu, fapta ilicita a persoanei trebuie probata insa, din
punctul nostru de vedere in anumite situatii fapta poate fi prezumata (de
exemplu, in cazul raspunderii pentru fapta altuia sau in cel al
raspunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri).
Angajarea raspunderii civile (contractuale sau delictuale), reprezinta
o etapa deosebit de importanta atat din punct de vedere teoretic cat si
practic. Prin intermediul acesteia, putem stabili conditiile cumulative
care trebuie indeplinite pentru incidenta raspunderii civile, per a
contrario nu putem discuta despre existenta unui delict civil. Aceste
conditii sunt reprezentate de: prejudiciul cauzat, fapta ilicita savarsita,
raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia celui
care a cauzat prejudiciul, dar si de capacitatea delictuala a acestuia.
In egala masura, am considerat deosebit de util sa prezentam care
sunt cauzele exoneratoare ale raspunderii civile. In mod curios, chiar
legea (art. 1.351-1.356 si 1.380 din NCC) stabileste in termins cateva
situatii in care raspunderea civila nu poate fi angajata. Un aspect
deosebit de important in materia exonerarii de raspundere civila este
stabilit in continutul art. 1.355 din NCC, referitor la clauzele privind
raspunderea. Potrivit acestui text, nu se poate exclude sau limita, prin
84
conventii sau acte unilaterale, raspunderea pentru prejudiciul material

cauzat altuia printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava,
fiind valabile doar clauzele care exclud raspunderea pentru prejudiciile
cauzate, printr-o simpla imprudenta sau neglijenta, bunurilor victimei.

1. Care sunt conditiile cumulative care trebuie indeplinite pentru
incidenta raspunderii civile?
6.3 Atragerea răspunderii civile

Pentru a se putea angaja răspunderea civilă (contractuala sau
delictuala) este necesară întrunirea cumulativă în anumite cazuri a
următoarelor condiţii:
 prejudiciul;
 fapta ilicita;
 raportul de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu;
 vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul;
 capacitatea delictuala a persoanei care a săvârşit faptă ilicită
(această condiţie este susţinută numai de o parte dintre autori, arătându-
se că este un element implicat în condiţia vinovăţiei, dar opinia
majoritară este că aceasta constituie numai un element al condiţiei
culpei autorului faptei prejudiciabile).
A) Prejudiciul. Primul element al faptei delictuale civile este
reprezentat in termenii de prejudiciu, dauna sau cauză, aceşti termeni
fiind consideraţi în această materie ca fiind sinonimi. În literatura
noastra de specialitate s-a statuat ca prejudiciul constă în rezultatul, în
efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de o altă persoană sau ca urmare a ”faptei” unui animal sau
lucru, pentru care este ţinută să răspundă o anumită persoană.
Pot constitui prejudicii urmatoarele evenimente: vătămarea sănătăţii
unei persoane, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, decesul
susţinătorului legal al unei persoane. De aceea, am putea clasifica
prejudiciile in:
a) prejudicii patrimoniale şi nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale
sunt cele care au o valoare economica, evaluabile în bani, cum ar fi:
distrugerea sau sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea
sănătăţii unei persoane, pierderea totală sau parţială a unui drept.
Prejudiciile nepatrimoniale reprezinta consecinţele care nu pot fi
evaluate în bani, care rezida din nesocotiri al drepturilor personale,
neevaluabile in bani cum ar fi: atingerile aduse fizionomiei unei
persoane, atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane, etc;
b) prejudiciul corporal sau estetic. Poate constitui prejudiciu corporal
sau estetic, atingerea adusa integritatii fizice a unei persoane si poate
exista intr-o forma mixta:
85
- prejudiciul corporal cu caracter economic (patrimonial) poate fi

intalnit in urmatoarele situatii: cand se incalca dreptul la sanatate printr-
o ingrijire medicala deficitara, cand se incalca dreptul la munca datorita
unei incapacitati de munca(aceasta poate fi temporara, totala sau
partiala), etc;
- prejudiciul corporal cu caracter nepatrimonial apare in urmatoarele
cazuri: in cazul unei dureri fizice (pretium doloris), in cazul crearii unui
prejudiciu estetic sau al unui prejudiciu de agrement (privarea unei
placeri ale vietii, spre exemplu, privarea practicarii unui sport sau a
unei forme de arta, etc.).
Este util sa retinem ca ambele tipuri de prejudicii au componente
reparabile, cel patrimonial, prin mijloace banesti, iar cel nepatrimonial,
prin mijloace nepatrimoniale, dar si prin plata unor sume de bani;
c) prejudiciul moral. Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din
vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile
de evaluare bănească. Astfel de prejudicii pot fi: moartea unei rude
apropiate, atingerile aduse vietii private, ale integrităţii fizice, sănătăţii
sau altor atribute ale personalităţii, cum ar fi, spre pildă, onoarea şi
reputaţia. Asemenea prejudicii nu exclud, în mod necesar, cauzarea lor
prin contact corporal. De pildă, durerea suferită de pe urma unei răniri
sau loviri este un prejudiciu moral. Compensatiile banesti acordate de
catre instantele de judecata in cazul constatarii unui astfel de prejudiciu
poarta denumirea de daune morale.
Daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate
persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse
personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau
interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii
civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru
contractual.
Pentru ca prejudiciul sa fie supus reparatiunii, acesta trebuie sa
indeplineasca urmatoarele caractere specifice:
a) să rezulte dintr-o incalcare a unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim;
b) sa fie cert, adica sa aiba o existenta neindoielnica si sa poata fi
evaluat;
c) sa fie personal.
d) sa fie direct.
B) Fapta ilicita sau prejudiciabila, se poate infatisa prin orice
actiune ori inactiune a unei persoane fizice, sau juridice, prin care se
incalca o norma de conduita obligatorie. Fapta ilicita, reprezinta a doua
conditie cumulativa pentru atragerea raspunderii civile si care are o
reglementare expresa in continutul alineatului (1) al art. 1.357 din NCC,
in sensul ca: ”Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta
ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare”. De asemenea,
in continutul NCC mai putem identifica si alte reglementari in
continutul carora este utilizata notiunea de fapta ilicita, fapta
prejudibiabila sau doar de fapta (art. 253, art. 1.359, art. 1.362, art.
1.365, art. 1.369, art. 1.372-art. 1.373 , etc).
Este important de retinut faptul ca pentru a fi in prezenta unei fapte
86
ilicite, trebuie sa stabilim manifestarea exterioara sau motivarea vointei

autorului. De aceea, fapta ilicita nu trebuie confundata cu vinovatia
autorului. Opinia majoritara a doctrinei noastre actuale, distinge fapta
ilicita de vinovatie, acesta din urma fiind doar atitudinea psihica a
autorului fata de fapta savarsita. De aceea, am putea retine ca in toate
cazurile, fapta ilicita se poate prezenta sub urmatoarele forme:
a) fapta ilicita comisiva - care exista atunci cand autorul faptei
incalca o norma expresa care interzice actiunea savarsita, de exemplu,
insusirea bunului gasit, conducerea autoturismului fara permis,
distrugerea sau degradarea bunurilor apartinand altor persoane etc.;
b) fapta ilicita omisiva - este atunci cand persoana fizica sau
juridica nu indeplineste o actiune pe care o impune norma legala (de
exemplu, nedeclararea unor bunuri, nedenuntarea unor infractiuni, etc).
In raport cu natura specifica a relatiilor sociale, care sunt ocrotite prin
normele legale, si cu pericolul ei social, fapta ilicita poate fi delict civil,
abatere disciplinara, contraventie, abatere de la normele de convietuire
sociala sau infractiune. Ca atare, ea constituie o conditie necesara a
raspunderii juridice in diferitele ei forme.
Un alt aspect specific acestei fapte, il reprezinta ilicitatea. Prin
ilicitate, faptul material al autorului trebuie sa incalce o norma de drept
impusa de ordinea juridica. In aceste conditii, am putea retine
urmatoarele forme de ilicit:
a) Ilicitul civil. Asa cum am aratat deja, NCC nu definesc nici sfera
nici continutul notiunii de fapt ilict civil. Cu alte cuvinte, aceasta fapta
trebuie sa fie contrara legii deci, o actiune sau inactiune nepermisa,
oprita de lege. In acest sens, dispozitiile art. 14 alin.(1) din NCC, scot
in evidenta in mod imperativ faptul ca orice persoana fizica sau
juridica “trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile
civile” cu buna-credinta si in acord cu ordinea publica si bunele
moravuri.
b) Ilicitul penal. Raspunderea penala poate fi angajata numai prin
faptele ilicite declarate de lege infractiuni conform principiului
"nullum crimen sine legem", adica prin acea categorie de fapte care
prezinta o doza de pericol social cantitativ superioara oricaror alte
fapte din sfera ilicitului juridic (contraventional, delictual civil,
ilicitului administrativ).
c) Ilicitul administrativ s-a desprins in ce priveste contraventiile din
ilicitul penal si aceasta datorita importantei oarecum mai scazute a
valorilor sociale incalcate. Astel s-a incercat gasirea unor procedee
noi, mai adecvate, mai eficiente, de aplicare a unui regim juridic de
sanctionare a acestora si adaptat noilor conditii.
De asemenea, trebuie sa retinem si caracterul illicit al abuzului de
drept. Rostul fundamental al abuzului de drept, calificat drept delict
civil, nu poate fi diferit de cel al raspunderii civile delictuale si consta
in protectia victimei, nu in sanctionarea autorului.
O modificare substantiala adusa de NCC, cu impact asupra
solutiilor jurisprudentiale, consta in codificarea doctrinei si a
jurisprudentei cu privire la abuzul de drept. Abuzului de drept ii este,
astfel, consacrata o reglementare expresa: pe de o parte, art. 15 din
87
NCC (niciun drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama sau

pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-
credinte), iar pe de alta parte, art. 1.353 din NCC (cel care cauzeaza un
prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu este obligat sa-l
repare, cu exceptia cazului in care acesta este exercitat abuziv). In acest
sens, de pilda, punerea in executare silita a unei hotarari judecatoresti
executorii nu constituie un abuz de drept: neminem laedit qui suo jure
utitur (cel ce uzeaza de dreptul sau nu lezeaza).
In esenta, exercitarea unui drept va fi considerata abuziva atunci
cand dreptul nu este utilizat in vederea realizarii finalitatii sale, ci cu
intentia de a vatama o alta persoana sau contrar bunei-credinte.
Un ultim aspect deosebit de important pe care trebuie sa-l retinem
refeitor la fapta ilicita, este cel referitor la cauzele care pot inlatura
caracterul ilicit al acestei fapte. De aceea, trebuie sa retinem
urmatoarele cauze:
a) Legitima aparare reprezinta fapta necesara savarsita de o
persoana pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust
care pune in pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, daca apararea este proportionala cu gravitatea
atacului [art. 19 alin. (2) din Noul Cod penal]. Aceasta fapta, are o
reglementare si in continutul NCC (art. 1.360), care scoate in evidenta
faptul ca persoana care se afla in legitima aparare, nu genereaza
obligatia de a-l despagubi pe agresor, decat in caz de depasire a
limitelor legitimei aparari. In aceste conditii, in situatia in care aceasta
depasire a limitei legitimei aparari a fost savarsita in interesul unei terte
persoane, cel prejudiciat are la indemana actiunea in restituire in
temeiul imbogatirii fara justa cauza, impotriva autorului si a tertului
beneficiar, asa cum se prevede in continutul art. 1.362 din NCC;
b) Starea de necesitate reprezinta fapta savarsita pentru a salva de la
un pericol imediat si care nu putea fi inlaturat altfel viata, integritatea
corporala sau sanatatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
sau ori al altei persoane sau un interes general, daca urmarile faptei nu
sunt vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce in cazul in
care pericolul nu era inlaturat [art. 20 alin.(2) din Noul Cod penal]. De
asemenea, starea de necesitate are o consacrare legala in continutul art.
1.361 din NCC, care, in teza finala face trimitere la institutia
imbogatirii fara justa cauza, in cazul in care persoana care a actionat a
depasit limitele acestei cauze. De asemenea, daca aceasta fapta a fost
savarsita in interesul unei terte persoane si in egala masura se constata
ca au fost depasite limitele prevazute de lege, persoana prejudiciata se
va indrepta impotriva autorului faptei, dar si impotriva tertului
beneficiar cu o actiune in restituire in temeiul imbogatirii fara justa
cauza potrivit art. 1.362 din NCC. Totodata, divulgarea secretului
comercial pentru imprejurari grave care priveau sanatatea sau siguranta
publica, ar putea fi asimilata starii de necesitate. De aceea, art. 1.363
din NCC, releva ca o persoana poate fi exonerata pentru prejudiciul
cauzat in aceste cazuri;
c) Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau in
executarea ordinului superiorului. Fapta prejudiciabila savarsita in
88
indeplinirea unei activitati legale sau in executarea ordinului

superiorului nu il exonereaza de raspundere pe cel care putea sa isi dea
seama de caracterului ilicit al faptei (art. 1.364 NCC);
d) Consimtamantul victimei. Clauze de neraspundere. Fapta
prejudiciabila nu are caracter ilicit daca victima a consimtit, in
prealabil, printr-un act juridic, la savarsirea acelei fapte, stiind ca este
posibil sa i se cauzeze o paguba. O astfel de clauza este considerata
valabila numai daca fapta prejudiciabila a fost savarsita printr-o simpla
imprudenta sau neglijenta. In schimb, clauza este lovita de nulitate
absoluta daca fapta a fost savarsita cu intentie sau din culpa grava.
Dispozitiile NCC reglementeaza in mod judicios aceste aspecte in
continutul art. 1.355;
e) Exercitarea normala a unui drept subiectiv exclude caracterul
ilicit al faptei potrivit principiului nemunem laedit qui suo jure utitur.
Pentru a nu constitui o fapta ilicita, exercitiul dreptului subiectiv trebuie
sa fie normal, adica potrivit cu scopul lui economic si social. De altfel
si dispozitiile art. 1.353 din NCC scot in evidenta faptul ca persoana
care cauzeaza un prejudiciu prin chiar exercitiul drepturilor sale nu este
obligat sa-l repare, cu exceptia cazului in care acest drept a fost
exercitat in mod abuziv.
C) Raportul de cauzalitate. In general, raportul de cauzalitate
ilustreaza legatura directa dintre fapta ilicita si prejudiciu. Exista insa si
situatii in care raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport
direct intre fapta si prejudiciu, ci, in foarte multe cazuri acesta este un
raport mediat, cand fapta omeneasca a produs o situatie care a permis
unor factori umani sau naturali sa actioneze si sa determine direct un
prejudiciu.
Doctrina stabileste ca raportul de cauzalitate este o conditie
materiala si obiectiva a raspunderii civile, prin intermediul caruia se
stabileste legatura dintre fapta ilicita si prejudiciul cauzat.
De asemenea, doctrina franceza a scos in evidenta doua teorii
preluate din dreptul german si care sunt incidente raportului de
cauzalitate, iar ambele teorii se regasesc in momentul de fata si in
literatura noastra de specialitate. In acest sens, am putea aminti despre:
teoria echivalentei conditiilor (a) si respectiv, teoria cauzei adecvate
(b).
(a) Teoria echivalenţei condiţiilor. Aceasta teorie aseaza sub acealasi
plan toate imprejurarile care au concurat la producerea prejudiciului.
Fiecare dintre aceste imprejurari reprezinta o conditie si fara ele
prejudiciul nu putea sa apara;
(b) Teoria cauzei adecvate. Cauza adecvata reprezinta evenimentul
care urmareste derularea naturala a lucrurilor care au condus la
producerea prejudiciului, in opozitie cu alte antecedente care nu
antreneaza acest prejudiciu ci doar urmaresc imprejurarile extraordinare
(ideea de previzibilitate). In exemplul precedent, neglijenta
proprietarului automobilului nu reprezinta o cauza adecvata a
accidentului provocat de persoana care a furat vehiculul.
Aceasta teorie tinde sa inlature diferiti factori ai prejudiciului,
pastrand numai acele cauze adecvate care au determinat sau au putut
89
determina prejudiciul.
Fata de aceste aspecte teoretice, putem retine si cateva aspecte
referitoare la determinarea raportului de cauzalitate.
Pentru a determina raportul de cauzalitate trebuie avut in vedere
corelatia dintre fapta ilicita si prejudiciu. Acest raport de cauzalitate, in
dreptul comun trebuie probat de catre partea vatamata (victima).
In mai toate cazurile, raportul de cauzalitate se deduce in functie de
circumstante si trebuie sa avem in vedere urmatoarele conditii:
 raportul dintre actiunile sau inactiunile oamenilor, avand caracter
ilicit si creand un prejudiciu, desi nu pot fi ignorate imprejurarile care
pot explica, sub raportul cauzalitatii naturale, producerea unui anumit
efect pagubitor;
 desi exista o unitate intre fapta omeneasca si atitudinea faptuitorului
ei (atitudinea de constiinta, de afectivitate si de vointa) pentru raportul
de cauzalitate se ia in considerare numai fapta omeneasca respectiva, ca
facand parte din realitatea sociala, in acest fel raportul de cauzalitate
avand caracter obiectiv (desigur, faptul psihic adica vinovatia isi are
importanta sa pentru delictul civil, dar este distincta de raportul de
cauzalitate, desi ambele sunt legate unul de altul);
 fapta ilicita este compusa nu numai din actiuni, cat si din inactiuni,
daca distinctia are importanta pentru stabilirea producerii prejudiciului;
 fapta omeneasca se desfasoara in societate si, deci, se afla in
legatura cu faptele altor oameni si cu factori exteriori, ca de exemplu de
mediu, evenimente naturale astfel ca este normal sa se faca o selectare a
factorilor;
 raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport direct intre
fapta si prejudiciu, putand fi si un raport mediat, cand fapta omeneasca
produce o situatie care a permis unor factori sa determine un prejudiciu;
 atunci cand se procedeaza la izolarea artificiala a corelatiilor, izolare
absolut necesara pentru determinarea raportului de cauzalitate, desigur
ca un criteriu pentru selectionarea factorilor contributivi la producerea
prejudiciului trebuie sa-l constituie si cel oferit de lege, cerinta pe care
legea o impune conduitei umane. Fapta ilicita care poate constitui intr-o
actiune sau inactiune a unei persoane;
D) Vinovatia. Am putea retine ca vinovatia reprezinta atitudinea
psihica a autorului unei fapte ilicite in momentul savarsitii acesteia,
prin comportamentul sau si prin consecintele produse. Intotdeauna,
vinovatia se produce printr-o atitudine constienta pe care autorul a avut-
o la momentul savarsirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul
imediat anterior savarsirii acesteia, prin comportamentul sau si
consecintele produse.
In procesul de formare al vinovatiei, putem intalni doi factori
determinanti. Primul factor, cel al atitudinii psihice a autorului,
poarta denumirea de factorul intelectiv de conştiinţă si este
constituit de reprezentarea semnificaţiei sociale a faptei şi de
prevederea ori posibilitatea de prevedere a consecintelor acesteia. De
asemenea, al doilea este reprezentat de factorul volitiv de
voinţă. Acest din urma factor, este concret izat de cat re autor
în doua et ape: actul psihic de deliberare şi decizia cu
90
privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat.

Fara a proba ca autorul a adoptat in cunostiinta de cauza una dintre cele
doua conduite antisociale, nu i s-ar putea atrage raspunderea civila deoarece, in
primul rand, acesti doi factori se afla in stransa corelatie unul cu celalalt.
Art. 16 din NCC reglementeaza vinovatia, iar in primul sau alineat
scoate in evidenta cele doua forme ale sale deja consacrate: intentia si
culpa.
Intentia este reglementata in alineatul (2) al normei amintite.
Suntem in prezenta intentiei, in cazul in care autorul prevede rezultatul
faptei sale si urmareste producerea lui prin intermediul faptei sau, desi
nu il urmareste, accepta posibilitatea producerii acestui rezultat.
La rândul său, intenţia este de două feluri:
 intenţia diectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
 intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Suntem in prezenta culpei, in sensul alineatului (3) al art. 16 din
NCC atunci cand autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu il
accepta, socotind fara temei ca nu se va produce, fie nu prevede acest
rezultat, desi trebuia sa-l prevada.
De asemenea, culpa est e de două felur i:
 cu imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, c ă e l nu s e va produce;
 cu neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă.
In privinta culpei, ar trebui sa mai retinem si clasificarea efectuata in
dreptul roman, tinand cont de criteriul intensitatii sale. In functie de acest
criteriu, am putea retine:
 culpa grava (culpa lata), era considerata o culpa “grosolana” sau de
“neiertat”, pe care nu ar fi comis-o nici cel mai neidemanatic administrator.;
 culpa usoara (culpa levis), intervenea in cazul in care se constata
neglijenta oricarui om cu cu diligenta normala;
 culpa foarte usoara (culpa levissima), putea fi evitata de numai de un om
cu o excelenta diligenta si un simt de anticipatie deosebit.
Si noile noastre dispozitii civile, reglementeaza in terminis incidenta culpei
grave si respectiv a celei usoare. Astfel, in privinta culpei grave am putea retine
reglementarea notiunii in continutul tezei finale a alin.(3) din art. 16, NCC.
Potrivit acestui text, culpa este grava “atunci cand autorul a actionat cu o
neglijenta sau imprudenta pe care nici persoana cea mai lipsita de dibacie nu
ar fi manifestat-o fata de propriile interese”.
Cu privire la culpa usoara, alineatul (2) al art. 1.357 din NCC, stabileste ca:
“Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa”.
De aceea, trebuie sa retinem faptul ca, răspunderea civila
operează, în mod imperat iv pent ru cea mai uşoară culpă, iar
indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat
este integrală.
De asemenea, potrivit art. 1.371 din NCC, in cazul vinovăţiei
comune a autorului şi victimei prejudiciului, gradul de vinovăţie al
celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor datorate
91
de autor, motiv pentru care, cel din urma va fi tinut sa raspunda numai pentru
partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Acest criteriu se aplica si in situatia in
care la savarsirea prejudiciului au contribuit atat fapta savarsita de autor (cu
intentie sau din culpa), cat si forta majora, cazul fortuit ori fapta tertului pentru
care autorul nu este obligat sa raspunda.
E) Capacitatea delictuala a persoanei care a săvârşit faptă
ilicită. Un aspect deosebit pe care ar trebui sa-l retinem la finalul
acestei succinte prezentari este acela ca, pentru a putea fi considerată
răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă
discernământul faptelor sale, să aibă, cum se mai spune, capacitate delictuală.
In privinta capacitatii delictuale a autorului minor si a celui pus sub
interdictie judecatoreasca, dispozitiile art. 1.366 din NCC, reglementeaza
cateva imprejurari in care ar putea fi atrasa raspunderea acestora. Astfel,
alineatul (1) al normei amintite, face referire la faptul ca, minorul care nu a
implinit varsta de 14 ani sau persoana pusa sub interdictie judecatoreasca nu
raspunde de prejudiciul cauzat, daca se nu se probeaza discernamantul sau la
data savarsirii faptei. In continuare, alineatul (2) releva faptul ca minorul care a
implinit varsta de 14 ani raspunde pentru prejudiciul savarsit, cu exceptia
cazului in care dovedeste ca a fost lipsit de discernamant la data comiterii
faptei.

1. Ce evenimente pot constitui prejudicii?
6.4 Cauzele exoneratoare de răspundere civile prevăzute de lege

Cauzele exoneratoare de raspundere civila reglementate in Cartea a
V-a, Titlul II, Capitolul IV, Sectiunea a 2-a, art. 1.351-1.356 din NCC.
Acestea, sunt considerate cauze comune oricarei forme de raspundere
civila, cu exceptia raspunderii contractuale, dar si a celei
extracontractuale. Alte cauze pot avea un caracter special, spre
exemplu, in materia raspunderii contractuale, cazul imposibilitatii
fortuite de executare (art. 1.557 NCC) sau in materia raspunderii
extracontractuale, cazurile de legitima aparare (art. 1.360 NCC), starea
de necessitate (art. 1.361 NCC), indeplinirea unei activitati impuse ori
permise de lege sau in executarea ordinului superiorului (art. 1.364
NCC), etc.
De asemenea, este important de retinut faptul ca in afara cauzelor
exoneratoare de raspundere civila reglementate in sectiunea amintita,
noile dispozitii civile mai stabilesc si o alta cauza de inlaturare a
raspunderii civile cum ar fi, divulgarea secretului commercial (art.
1.367 NCC). In opinia noastra aceasta cauza devine incidenta mai
degraba in materia raspunderii contractuale, si credem ca a fost o eroare
a legiuitorului cand aceasta norma a fost introdusa in cadrul textelor
care reglementeaza raspunderea pentru fapta proprie deoarece, este
92
totusi o cauza care poate fi intalnita mai degraba in raporturile dintre

profesionisti.
In aceste conditii, ne vom limita doar la prezentarea cauzelor
reglementate de art. 1.351-1.356 din NCC si putem discuta despre: forta
majora si cazul fortuit (A), fapta victimei sau a unei terte persoane (B).
A) Forta majora si cazul fortuit. Ca reglementare, atât forţa

majoră cât şi cazul fortuit intră în cazul situatiilor de inlaturare a unui
prejudiciu, daca legea nu prevede altfel sau partile nu au convenit
contrariul [alin.(1) art. 1.351 NCC].
a) Forta majora. In continutul dispozitiilor alineatului (2) al art. 1.351
din NCC, putem identifica definitia legala a fortei majore. Potrivit
acestei norme, forta majora este reprezentata de orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil.
 Exterioritatea. Forţa majoră constă într-o împrejurare externă,
fără vreo legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însuşirile
acestuia. Evenimentele de forţă majoră sunt de cele mai multe ori
fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului,
cum sunt cutremurele, inundaţiile, trăsnetele. Alteori, ele pot fi
evenimente sociale extraordinare, precum războaiele şi revoluţiile;
 Imprevizibilitatea. Noţiunea poate avea o conotatie dubla, pe
de-o parte, producerea împrejurării respective şi pe de alta, efectele
sale. In cazul in care împrejurarea putea fi prevăzută, persoana chemata
să răspundă este în culpă, aceasta pentru simplul fapt ca nu a prevăzut-o
şi in egala masura nu a luat măsurile necesare pentru a evita
consecintele păgubitoare. Imprevizibilul se deosebeşte de previzibil, la
baza distincţiei stând caracterul extraordinar al evenimentului.
Imprevizibilitatea trebuie deci, să fie obiectivă şi absolută;
 Absoluta inevitabilitate sau irezistibilitate. Evenimentul şi
efectele sale pentru a fi caz de forţă majoră trebuie să fie imposibil de
preîntâmpinat şi de evitat. Inevitabilitatea ca si irezistibilitatea trebuie
să fie absolute, adică să privească orice persoană. Aprecierea se face in
abstracto (avându-se ca etalon posibilităţile unei persoane care depune
diligenţa şi prudenţa maximă).
In privinta efectelor fortei majore, am putea retine ca
principalul efect este reprezentat de excluderea răspunderii civile. In ce
priveşte întinderea efectului forţei majore, putem distinge între mai
multe situaţii:
 Când forţa majoră este singurul fenomen care a provocat prejudiciul,
se constată lipsa raportului de cauzalitate între fapta celui care ar fi
obligat la reparare şi pagubă. De asemenea este exclusă culpa;
 În situaţia în care forţa majoră nu este cauza exclusivă a
prejudiciului, iar celelalte cauze sunt simple cazuri fortuite, răspunderea
există sau nu după cum legea prevede sau nu ca şi cauză de exonerare
de răspundere cazul fortuit;
 În situaţia în care forţa majoră cauzează prejudiciul în concurs cu
alte împrejurări decât cazul fortuit (de exemplu, prejudiciul cauzat de
un animal sau de un lucru într-o împrejurare de forţă majoră), trebuie să
distingem după cum animalul, lucru, etc, a fost un simplu instrument al
93
forţei majore (caz în care răspunderea este înlăturată) sau au contribuit

alături de forţa majoră la producerea prejudiciului (caz în care
răspunderea se va înlătura doar în proporţie cu contribuţia forţei
majore).
b) Cazul fortuit. Prin caz fortuit, in sensul alineatului (3) al art. 1.351
din NCC se înţelege un eveniment care nu poate fi prevazut si nici
impiedicat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca
evenimentul nu s-ar fi produs. In opozitie cu forta majora care
reprezinta o imprejurare externa, cazul fortuit reprezinta atat un
eveniment intern, cat si unul extern care îşi poate avea originea în
câmpul de activitate al celui chemat să răspundă. In concluzie, cazurile
fortuite pot fi de doua tipuri:
 împrejurări interne, intrinseci lucrurilor sau animalelor celui
chemat să răspundă (defectele de fabricaţie, sperietura unui animal,
etc.);
 împrejurări externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă,
fără caracter extraordinar (alunecările de teren, ploile torenţiale etc.).
Cazul fortuit exclude în principiu existenţa răspunderii civile. Prin
excepţie, nu o exclude în următoarele situaţii: răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1.376-1.377 NCC), răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare (Legea nr. 703/2001,
privind raspunderea civila pentru daunele nucleare), etc. In toate aceste
cazuri, persoana poate inlatura raspunderea civila sau chiar raspunderea
contractuala numai daca prejudiciul a fost cauzat de forta majora sau
potrivit art. 1.352 din NCC, sa prezinte caracteristicile fortei majore in
cazul faptei victimei sau a tertului.
c) Fapta victimei sau a unei terte persoane. Reglementate cu titlu de
noutate in dispozitiile art. 1.352 din NCC, fapta victimei sau a tertei
persoane reprezinta acea cauza ce isi poate produce efecte in tot sau in
parte in materia exonerarii de raspundere civila. Acestea reprezinta
situatii exceptionale si pentru a produce aceste efecte, trebuie sa
indeplineasca caracteristicile cazului fortuit, iar in unele situatii,
conditiile fortei majore. In stituatia in care fapta victimei sau a tertei
persoane indeplineste caracteristicile fortei majore, adica sa fie
imprevizibile si absolut invincibile si inevitabile, pot exonera autorul de
la atragerea raspunderii sale civile. Insa, chiar daca nu indeplinesc
caracteristicile fortei majore, in conformitate cu dispozitiile art. 1.352
din NCC, fapta victimei si fapta tertului inlatura raspunderea in cazurile
in care cazul fortuit este exonerator de raspundere, iar acest lucru reise
din lege sau din conventia partilor. Pentru aceasta, numai instanta de
judecata poate aprecia daca fapta victimei sau a tertului indeplineste
aceste caracteristici. Efectele faptei victimei sunt similare cu acelea ale
terţului, iar in unele cazuri putem discuta despre o raspundere solidară
în sensul art.1.382 NCC. In egala masura, dacă fapta victimei sau a
tertului a contribuit la producerea prejudiciului, răspunderea autorului
faptei ilicite se va reduce proporţional sau dupa caz, nu va fi atrasa.
94

1. Definiți forță majoră și cazul fortuit.
6.5 Răspunderea pentru fapta proprie

În art 1.349 alin. (2) din NCC se vorbeşte despre încălcarea
îndatoririi de a nu comite nimic din ceea ce ar putea prejudicia
drepturile sau interesele legitime ale altor persoane. Această încalcare
reprezintă tocmai fapta ilicită, care, asa cum am prezentat, este
reprezentata de actiunea sau inactiunea omeneasca prin care
incalcandu-se normele dreptului obiectiv, se creeaza un prejudiciu unei
alte persoane.
Astfel înţeleasă, fapta ilicită poate, uneori, ca urmare a unor
împrejurări speciale să-şi piardă caracterul illicit, aşa cum reise foarte
clar din prezentarea cazurilor exoneratoare de raspundere.
In ceea ce priveste angajarea raspunderii pentru prejudiciile produse
prin fapta proprie, aceasta poate fi efectuata prin indeplinirea conditiilor
atragerii raspunderii civile, mai sus prezentate: prejudiciul, fapta ilicita,
raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia celui
care a cauzat prejudiciul. Proba acestor condiţii o va face în toate
cazurile victima, care va fi subiectul procesual activ (reclamantul) al
unei actiuni de atragere a raspunderii civile a unei persoane care a
comis o fapta ilicita (actori incubit probatio - reclamantului ii revine
sarcina probei). Deoarece, aceste conditii au fost relevate in randurile
anterioare, ne permitem sa analizam raspunderea pentru fapta proprie
cu scurte referiri la acestea.
De asemenea, este util sa retinem faptul ca sediul materiei acestui tip
de raspundere il constituie dispozitiile art. 1.357-1.371 din NCC, iar
conditiile pentru atragerea raspunderii pentru fapta proprie sunt:
A) Existenta unui prejudiciu patrimonial.
B) Existenta unei fapte ilicite prin care se incalca o anumita obligatie
aducandu-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv.
C) Existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.
D) Existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul.
De asemenea, in privinta vinovatiei, este util sa retinem si
dispozitiile art. 1.371 din NCC cu referire la vinovatia comuna. Aceasta
forma de vinovatie se caracterizeaza prin faptul ca persoana care va fi
chemata sa raspunda pentru savarsirea unei fapte ilicite, va fi tinuta sa
raspunda numai pentru partea sa de prejudiciu in situatia in care se
constata ca victima a contribuit cu intentie sau din culpa la cauzarea sau
la marirea prejudiciului ori nu le-a evitat. Practic in aceste conditii,
prejudiciul va fi suportat proportional de autor si de victima.
95

1. Care sunt conditiile pentru atragerea raspunderii pentru fapta
proprie?


1. Prezentați vinovăţia.
Răspuns 6.1
1. Functiie corespunzatoare raspunderii civile sunt:
a) functia educativa-preventiva;
b) functia reparatorie.
Răspuns 6.2
1. Conditiile cumulative care trebuie indeplinite pentru incidenta
raspunderii civile sunt reprezentate de: prejudiciul cauzat, fapta ilicita
savarsita, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu,
vinovatia celui care a cauzat prejudiciul, dar si de capacitatea delictuala
a acestuia.
Răspuns 6.3
1. Pot constitui prejudicii urmatoarele evenimente: vătămarea sănătăţii
unei persoane, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, decesul
susţinătorului legal al unei persoane.
Răspuns 6.4
1. Forta majora este reprezentata de orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil.
Prin caz fortuit se înţelege un eveniment care nu poate fi prevazut si
nici impiedicat de catre cel care ar fi fost chemat sa raspunda daca
evenimentul nu s-ar fi produs.
Răspuns 6.5
1. Conditiile pentru atragerea raspunderii pentru fapta proprie sunt:
96
A) Existenta unui prejudiciu patrimonial.

B) Existenta unei fapte ilicite prin care se incalca o anumita obligatie
aducandu-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv.
C) Existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.
D) Existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul.

București, 2004;
97
Răspunderea pentru fapta altei persoane, de lucruri, de animale și de ruina edificiului
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE, DE

LUCRURI, DE ANIMALE ȘI DE RUINA EDIFICIULUI
Cuprins Pagina

7.1 Răspunderea pentru fapta altei persoane................................................................... 99
7.2 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau pentru ruina
edificiului......................................................................................................................... 102
7.3 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.................................. 106
98

acestora,
7.1 Răspunderea pentru fapta altei persoane

Noile reglementări civile statuează doua variante de raspundere
pentru fapta altei persoane. In acest sens, putem discuta despre:
 Răspunderea civilă pentru fapta minorului sau a celui pus sub
intedicţie (art. 1.372 NCC);
 Răspunderea civilă a comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor (art. 1.373 NCC).
A) Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub

interdicție
Dispozitiile art. 1.372 din NCC, reprezinta reglementarea
raspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie
judecatoreasca.
Sfera de delimitare a acestui tip de raspundere este destul de
succinta si se rezuma doar la doua elemente esentiale:
- Persoanele a caror raspundere poate fi atrasa (supraveghetorul). In
cadrul acestui element, NCC largeste oarecum sfera persoanelor
responsabile pentru fapta altuia. In aceste conditii, putem retine ca
raspund toti cei care potrivit legii sau in baza unei obligatii
contractuale ori in temeiul unei hotarari judecatoresti, au obligatia de
supraveghere e unui minor sau interzis judecatoresc. Spre exemplu,
putem aminti despre obligatia tutorelui de a se ingriji de minor (art.134
NCC), obligatiile care decurg din exercitarea autoritatii judecatoresti
prin hotarare judecatoreasca de catre alte persoane (art. 399 NCC),
obligatia parintelui firesc sau adoptator nascuta din supravegherea
copilului (art. 493 NCC), etc;
- Identificarea persoanelor pentru care se atrage raspunderea
(supravegheatul). Noile dispozitii civile, stabilesc faptul ca pe langa
minori, apar si interzisii judecatoresti, indiferent daca sunt minori sau
majori. Cat priveste starea de minoritate, trebuie sa tinem seama de
doua situatii reglementate in noul Cod si anume : una care exista si in
dispozitiile Decretului nr. 31/1954, referitoare la dobandirea cu
anticipatie a capacitatii de exercitiu, cand instanta de tutela pentru
motive temeinice poate recunoaste minorului care a implinit varsta de
16 ani, deplina capacitate de exercitiu (art. 40 NCC) si respectiv, cea
dobandita prin casatorie (art. 39 NCC). Potrivit alineatului (3) al art.
1.372 din NCC, cel obligat la supraveghere este exonerat de raspundere
numai daca dovedeste ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila.
Parintii sau, dupa caz, tutorii, sunt exonerati de raspundere numai daca
99
probeaza ca fapta copilului nu este consecinta modului in care si-au

indeplinit indatoririle decurgand din exercitiul autoritatii parintesti.
Fata de aceste aspecte, si pentru o mai buna intelegere am putea
distinge intre conditiile generale (a) si cele speciale (b)
corespunzatoare acestui tip de raspundere:
(a) Conditiile generale. Aceste conditii sunt aproximativ identice
cu cele mai sus prezentate, necesare pentru atragerea raspunderii civile,
insa, analizate din perspectiva persoanei chemate sa raspunda pentru
fapta minorului sau a interzisului, cu exceptia vinovatiei;
(b) Conditiile speciale. Aceste conditii speciale sau spefice
prezentului tip de raspundere, scot in evidenta faptul ca autorul faptei
ilicite trebuie sa fie minor sau interzis judecatoresc, iar fapta sa fie
savarsita in perioada in care acestia se aflau sau trebuia sa se afle sub
supravegherea persoanei responsabile.
De asemenea, pentru victima care trebuie sa probeze acest tip de
raspundere, in ipoteza in care au fost dovedite atat conditiile generale,
cat si cele speciale, atunci trebuie sa aiba in vedere declansarea dublei
prezumtii in sarcina celui care are obligatia de supraveghere:
a) Prezumtia de faptă ilicită în sarcina persoanei responsabile (spre
exemplu, fapta ilicita consta in neindeplinirea obligatiilor si
indatoririlor parintesti);
b) Prezumtia referitoare la raportul de cauzalitate dintre aceasta fapta
ilicita a persoanei responsabila si a celui aflat sub supraveghere.
Insa, este important sa retinem faptul ca potrivit dispozitiilor tezei
finale a alineatului (2) al art. 1.372 din NCC, aceste doua prezumtii pot
fi rasturnate. In acest sens, cel chemat in judecata ar putea demonstra ca
sunt imprejurari care inlatura fie caracterul ilicit al faptei, fie
imprejurari care inlatura raportul de cauzalitate cum ar fi, forta majora,
cazul fortuit sau fapta unui tert.
B) Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor

In cazul acestui tip de raspundere, domeniul sau de aplicatie este
limitat la raportul de prepusenie. Criteriul esential al acestui raport, este
reprezentat de criteriul subordonarii prepusului fata de comitent, fie in
temeiul legaturii, fie in temeiul unui contract.
Potrivit alineatului (2) al art. 1.373 din NCC, este comitent cel care,
in virtutea unui contract sau in temeiul legii, exercita directia,
supravegherea si controlul asupra celui (prepus) care indeplineste
anumite functii sau insarcinari in interesul sau ori al altuia.
Asadar, prepusul este persoana care lucreaza in interesul
comitentului si in exercitarea atributiilor impuse de comitent. De
regula, raportul de prepusenie se naste dintr-un contract de munca, dar
este posibil ca si in continutul altor contracte sa intalnim o raspundere
de prepusenie, spre exemplu: in contractul de mandat cu titlu oneros, in
masura in care mandantul supravegheaza pe mandatar.
Acest tip de raspundere este fundamentat pe faptul ca persoana
comitentului, intrucat desfasoara o activitate prin intermediul
prepusilor, activitate care presupune anumite riscuri pentru terti, trebuie
sa-i garanteze pe acesti terti pentru eventualele prejudiciile cauzate de
100
prepusi. In mod neindoielnic, aceasta idee rezida din continutul alin.(3)

al art. 1.373 din NCC.
Raportandu-ne la aceste aspecte, ca si in cazul raspunderii pentru
fapta minorului sau a celui pus sub interdictie, am putea distinge intre
conditiile generale (a) si cele speciale (b) corespunzatoare raspunderii
comitentilor pentru faptele prepusilor:
a) Conditiile generale. Si in situatia acestei raspunderi devin incidente
parte din conditiile comune pentru atragerea raspunderii, cu o singura
exceptie: vinovatia;
b) Conditiile speciale. Aceste conditii, releva cu precadere existenta in
primul rand existenta raportului de prepusenie, intre comitent si prepus
si de asemenea, faptul ca prepusul a savarsit fapta ilicita in legatura cu
atributiile sau functiile care i-au fost incredintate de catre comitent, in
conditiile art. 1.373 alin.(1) NCC.
De asemenea, am putea retine ca si acest tip de raspundere creeaza
doua prezumtii fundamentale de care victima, dar si instanta de
judecata ar trebui sa tina cont si anume:
a) Raportul de prepusenie. Acest raport este unul juridic, creat in
virtutea consimtamantului comitentului, respectiv a prepusului;
b) Fapta ilicita. Pentru a fi atrasa raspunderea comitentului, fapta
prepusului trebuie sa aiba legatura cu atributiile sau cu scopul
functiilor incredintate [alin.(1) art. 1.373 NCC].
In cazul atragerii unei asemenea tip de raspundere, rezulta faptul ca
se va naste obligatia de reparare a prejudiciului in sarcina
comintentului. De aceea, in raport cu victima prejudiciului trebuie sa
avem in vedere care ar fi efectul raspunderii:
- victima poate sa obtina de la comitent repararea prejudiciului, iar
daca alege sa-l cheme in judecata si pe prepus pentru fapta proprie va
trebui sa faca dovada vinovatiei acestuia, caz in care raspunderea se
angajeaza in mod solidar (art. 1.382 NCC) ;
- in ipoteza in care fapta a fost savarsita de mai multi prepusi
apartinand unor comitenti diferiti, se pune problema daca victima
poate sa ceara de la fiecare comitent valoarea integrala a prejudiciului
sau numai partea de prejudiciu cauzata de prepusul comitentului
respectiv.
In privinta raportului dintre comitent si prepus, se pune problema
dreptului de regres pe care il are comitentul, impotriva prepusului dupa
ce acesta a platit contravaloarea prejudiciului. Dupa cum am amintit si
in cazul raspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdictie judecatoreasca, comitentul se poate indepta cu o astfel de
actiune, tinand cont de aplicabilitatea dispozitiilor art. 1.384 din NCC.

1. Care sunt cele doua variante de raspundere pentru fapta altei
persoane conform noilor reglementări civile?
101
7.2 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau pentru ruina
edificiului
Dispozitiile NCC, consacra un principiu general de raspundere
pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri care se gasesc in paza
juridica a unei persoane. Sediul materiei acestui tip de raspundere il
constituie dispozitiile art. 1.375-1.380 din NCC.
Însă, aceste situaţii de răspundere au un temei comun, identificat în
conţinutul alin.(1) al art. 1.376 NCC, prin care se impune obligatia de
reparare in sarcina persoanei care are paza lucrului respectiv,
independent de orice culpa. Chiar daca textul nu discuta si despre
animale, consideram ca aceasta paza devine incidentă şi în această
situatie.
Respectiva faptă presupune un impact material care presupune o
eficienţă cauzală pentru generarea prejudiciului. Victima trebuie sa
dovedeasca aceasta implicare a lucrului sau a animalului în cauzarea
evenimentului păgubitor, împrejurare de la care operează prezumtia ca
lucrul ori animalul a avut un rol activ in cauzarea prejudiciului, in
aceste conditii putand fi atrasa raspunderea „paznicului‟. În privinţa
notiunii de paza, reglementata de art. 1.377 din NCC, trebuie sa
distingem intre paza juridica si cea materiala. In aceste conditii, sub
aspectul raspunderii juridice trebuie sa avem in vedere paza juridica,
adica puterea de a executa in mod legitim si independent controlul si
supravegherea asupra unui animal sau asupra unui lucru de care se
serveste in mod direct ori indirect in interes propriu, dar si paza
materiala care consta in simpla supraveghere a animalului sau lucrului
realizate sub autoritatea si in interesul paznicului juridic.
In randul paznicilor juridici ai animalelor sau dupa caz, ai
lucrurilor, putem include proprietarii sau titularii unor alte drepturi reale
asupra acestora, chiriasii, comodatarii, etc. Fata de aceste aspecte,
pentru angajarea acestui tip de raspundere victima trebuie sa
demonstreze ca paznicul juridic a pastrat animalul sau lucrul in
interesul sau, chiar daca nu s-a gasit in contact material cu acestea cand
a fost săvârşită fapta (fapta poate fi savarsita de paznicul material).
Exonerarea de raspundere se poate face doar in conditiile prevazute de
art. 1.380 din NCC, daca paznicul demonstreaza ca prejudiciul a fost
„(…...) cauzat exclusiv de fapta victimei insesi ori a unui tert sau este
urmarea unui caz de forta majora‟.
In aceste conditii, pentru o mai buna intelegere a materie noastre
vom distinge intre, raspunderea pentru prejuduciile cauzate de lucruri
(A), raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (B) si
raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau de ruina
edificiului (C).
A) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

În sensul alineatului (1) al art. 1.376 din NCC, acest tip de
raspundere intervine independent de orice culpa in momentul in care un
lucru, aflat la un anumit moment in paza unei persoane, cauzeaza un
prejudiciu. Aşa cum am prezentata in randurile anterioare, lucrul care
cauzeaza prejudiciul trebuie sa se afle in paza juridica a unei persoane.
102
Notiunea de paza a lucrului trebuie perceputa in sensul art. 1.377

din NCC, adica, puterea de directie, control si supraveghere pe care o
persoana o poate exercita in mod independent asupra unui lucru sau
animal. Cu alte cuvinte, aceasta persoana trebuie sa aiba calitatea de
paznic juridic al bunului.
Sfera persoanelor care au calitatea de paznici juridici este destul de
ampla si in acest sens, am putea aminti despre:
 Proprietarul lucrului;
 Unitatea administrativ-teritoriala;
 Titularul altor drepturi reale;
 Posesorul.
Titularul pazei juridice a lucrului poate transmite paza printr-un
contract cum ar fi: locatiunea, comodatul, arenda, concesiunea, etc. In
aceasta situatie paza juridica se considera scindata intre proprietar sau
posesor si detentor (caruia ii revine paza utilizarii lucrului). Dupa cum
prejudiciul este cauzat de viciile structurii juridice sau de folosirea sau
pastrarea lui necorespunzatoare, raspunderea revine proprietarului/
posesorului sau detentorului.
Persoanele fizice lipsite de capacitate delictuala nu pot exercita
calitatea de paznici juridici ai lucrurilor ce le apartin deoarece, neavand
discernamant, se considera ca nu pot exercita in mod independent paza
juridica, adica, directia, controlul si supravegherea lucrului. Insa,
aceasta calitate o pot avea numai reprezentantii lor legali.
Persoanele indeptatite sa invoce raspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri pot fi: victima prejudiciului cauzat de acel lucru sau
succesorii sai in drepturi.
Cu privire la conditiile necesare pentru atragerea raspunderii civile
pentru prejudiciile cauzate de lucruri putem retine ca acestea cad in
sarcina victimei spre a le proba in fata instantei de judecata. In acest
sens, conditiile care trebuie indeplinite in mod cumulativ in cazul
acestui tip de raspundere sunt:
 existenta prejudiciului;
 raportul de cauzalitate dintre lucru si prejudiciu;
 lucrul sa se afle in paza juridica a unei persoane.
In privinta efectelor raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, acestea se nasc in primul rand in favoarea victimei. In cazul in
care sunt intrunite conditiile mai sus aratate, victima are dreptul de a
solicita repararea prejudiciului de la paznicul judiciar al lucrului. In
ipoteza in care lucrul produce o paguba in momentul in care paza
materiala se exercita de catre o alta persoana decat paznicul juridic al
acestuia, victima poate solicita reparatia de la paznicul material in
conditiile raspunderii pentru fapta proprie reglementata de dispozitiile
art. 1.357-1.371 din NCC.
De asemenea si in ipoteza in care despagubirile au fost platite de
catre paznicul judiciar si s-ar fi putut atrage raspunderea paznicului
material, atunci primul va avea dreptul la o actiune in regres impotriva
celui de-al doilea in conditiile corespunzatoare atragerii raspunderii
pentru fapta proprie.
Cu privire la cauzele de exonerare de raspundere pentru prejudiciile
103
cauzate de lucruri, dispozitiile art. 1.380 din NCC, statueaza ca nu va

exista obligatie de reparare a prejudiciului, atunci cand acesta a fost
cauzat exclusiv de:
 fapta victimei insesi;
 fapta unui tert;
 urmarea unui caz de forta majora.
B) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Acest tip de raspundere este unul aparte deoarece, domeniul de
aplicare poate fi delimitat prin notiunea de animal, de paza si paznic
juridic, dar si de notiunea de persoana care poate invoca raspunderea,
precum si persoana in sarcina careia se poate invoca raspunderea.
Notiunile amintite sunt mentionate in continutul dispozitiilor art. 1.375
din NCC, in sensul ca: „Proprietarul unui animal sau cel care se
serveste de el raspunde, independent de orice culpa, de prejudiciul
cauzat de animal, chiar daca acesta a scapat de sub paza sa‟.
Privitor la notiunile amintite, am putea retine ca:
 animal, poate fi orice insufletit patruped sau zburator si in egala
masura in aceasta categorie am putea adauga si insectele. Poate fi vorba
despre animalele domestice sau semidomestice, iar in privinta
animalelor salbatice, se poate face diferenta intre cele dintr-o rezervatie
(in acest caz se va atrage raspunderea administratorului rezervatiei) si
celelalte, aflate pe diferite fonduri (in aces caz, se poate atrage
raspunderea pentru fapta proprie a celor care admininistreaza acele
fonduri);
 paza si paznicul juridic, este activitatea, respectiv calitatea ce poate
fi exercitata de aceeasi persoana sau de persoane diferite. De aceea,
trebuie sa retinem ca paza, asa cum am expus in randurile anterioare,
poate fi juridica sau materiala. Or, raspunderea o poate avea numai
paznicul juridic al animalului, chiar daca nu avea un contact direct cu
animalul cand s-a savarsit fapta;
 persoana ce poate invoca raspunderea, va fi in toate cazurile
victima faptei licite produse de animal, persoana care trebuie sa
demonstreze raportul de cauzalitate nascut cu aceea ocazie;
 persoana in sarcina careia se poate invoca raspunderea, va fi in
toate cazurile paznicul juridic al animalului. In aceste conditii,
raspunderea civila a acestuia va fi atrasa potrivit art. 1.375 coroborat cu
art. 1.377 din NCC.
Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, va fi una
obiectiva, in care nu putem include vinovatia pazitorului juridic ca si
conditie pentru angajarea raspunderii acestuia. De aceea, victima
trebuie sa tina cont de urmatoarele conditii:
 sa faca dovada prejudiciului;
 sa faca dovada ca prejudiciul a fost cauzat de un anumit animal
(raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului si prejudiciul
creat);
 sa faca dovada existentei pazei juridice sau a existentei unui paznic
juridic al animalului.
Persoana raspunzatoare pentru prejudiciile cauzate de animale poate
104
fi exonerata in conditiile prevazute de dispozitiile art. 1.380 din NCC.
C) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

Si acest tip de raspundere are o consacrare legala in dispozitiile art.
1.378 din NCC, iar potrivit acestui text domeniul sau de aplicatie este
limitat la „comportamentul‟ unui edificiu sau al unei constructii.
Aceasta obligatie se naste in momentul in care se constata ca
prejudiciul s-a produs ca urmare a lipsei de intretinere sau a unui viciu
de constructie.
Prin notiunea de edificiu, putem intelege orice imobil realizat de om
prin incorporarea unor materiale intr-un teren (spre exemplu, o casa
de locuit, baraj, viaduct, etc), iar prin cea de ruina, degradarea
edificiului, dar important este ca ea sa fie determinata fie de un viciu de
constructie, fie de lipsa de intretinere.
Conditiile necesare pe care victima trebuie sa le aibe in vedere la
atragerea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
sunt:
 existenta prejudiciului;
 raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului sau desprinderea unor
parti din acesta si prejudiciul creat;
 dovada ca ruina a fost determinata de un viciu de constructie sau de
lipsa intretinerii.
In toate situatiile in care prin ruina sau desprinderea unor parti dintr-
un edificiu sau al unei constructii de orice fel se produce un prejudiciu,
raspunderea ii apartine proprietarului.
Acesta răspunde apare chiar şi atunci când edificiul sau constructia se
afla, la momentul producerii prejudiciului, în stăpânirea altei persoane
in temeiul unui alt drept real sau personal cum ar fi: uzufruct, abitaţie,
fiducie, locaţiune, comodat, etc.
Daca vor fi indeplinite conditiile mai sus indicate, victima
prejudiciata se poate indrepta impotriva proprietarului sau a titularului
unui drept real sau personal. pentru a-i atrage raspunderea civila a
acestuia. In cazul in care acest prejudiciu a fost produs din cauze
imputabile altei persoane, atunci proprietarul, in temeiul art. 1.384 din
NCC, va avea un drept de regres impotriva acesteia. Totodata,
proprietarul mai poate avea un drept de regres si in cazul in care
prejudiciul a fost creat de catre: uzufructuar sau titularul unui alt drept
real, comodatar, locatar, prepus, antreprenor, proiectant, vanzator, etc.
Un caz particular este prevazut in dispozitiile art.1.379 din NCC, ce
scot in evidenta situatia in care, persoana care ocupa un imobil, chiar
fara niciun titlu, va raspunde pentru prejudiciul cauzat prin „caderea
sau aruncarea din imobil a unui lucru‟. Din punctul nostru de vedere,
aceasta situatie nu poate fi asimilata raspunderii pentru ruina edificiului
ci, pentru faptele savarsite in interiorul unui imobil, cu precadere de
catre persoane care, spre exemplu, ar ocupa in mod abuziv un imobil.
Ca si in cazul celorlalte tipuri de raspundere, persoana raspunzatoare
pentru prejudiciile cauzate pentru ruina edificiului poate fi exonerata
doar in conditiile prevazute de dispozitiile art. 1.380 din NCC.
105

1. Care este sfera persoanelor care au calitatea de paznici juridici?
7.3 Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale

Obligaţia de reparaţie se naşte în ipoteza în care sunt îndeplinite
toate condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale reparatorii,
aşa cum ele rezultă din dispozitiile art. 1.381-1.395 din NCC, care
reprezinta sediul acestei materii. In acest sens consideram oportuna si
precizarea stabilita in conţinutul dispozitiilor art. 103 din Legea nr.
71/20011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil: ”Obligatiile nascute din faptele juridice extracontractuale sunt
supuse dispozitiilor legii in vigoare la data producerii ori, dupa caz, a
savarsirii lor”. De aceea, trebuie sa retinem ca noile dispozitii civile
vor reglementa numai acele situatii in care s-au savarsit fapte ilicite ori
o persoana poate fi raspunzatoare, de la momentul intrarii lor in
vigoare.
În noul Cod civil, alineatul (1) al art. 1.381 din NCC, instituie
cu titlu de principiu dispozitia potrivit careia: ’Orice prejudiciu da
dreptul la reparatie‟. Acest drept la reparatie se naste in favoarea
victimei din ziua savarsirii prejudiciului, chiar daca nu poate fi
valorificat imediat.
Principiul instituit in continutul alin.(1) al art. 1.381 din NCC, se
aplica atunci cand existenta prejudiciului este sigura, adica, celui
actual(adica acela care s-au produs pana la momentul cand se pretinde
despagubirea), insa in cazul prejudiciului viitor (cel care, desi nu s-a
produs inca, este sigur ca se va produce, existand suficiente elemente
pentru a fi evaluat), momentul nasterii dreptului la reparatie, respectiv
al obligatiei corelative va coincide cu acela in care prejudiciul poate fi
determinat macar cu titlu provizoriu [art. 1.387 alin.(3) NCC].
De asemenea, stabilirea momentului nasterii prejudiciului este
deosebit de important si din punctul de vedere al alin.(3) al art. 1.381
din NCC, care statueaza ca odata cu acesta vor deveni incidente toate
dispozitiile legale referitoare la executarea, transmisiunea,
transformarea si stingerea obligatiilor.
Menţionăm in egala masura că, potrivit art. 1.422 din NCC,
prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea
prejudiciului patrimonial.
Cu ocazia repararii prejudiciului, legiuitorul a urmarit repunerea
celui pagubit in situatia patrimoniala anterioara pagubirii si reintregirea
patrimoniului acestuia, astfel incat elementele sale active sa atinga
valoarea pe care ar fi avut-o daca nu s-ar fi produs fapta ilicita. In acest
sens, doctrina a scos in evidenta doua principii pe care dorim sa le
amintim cu aceasta ocazie si anume:
A) Principiul repararii integrale a prejudiciului. Potrivit acestui
106
principiu, autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul

efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat de victimă
(lucrum cessans), conform prevederilor art. 1.349 coroborate cu cele
stabilite în art. 1.385, art. 1.516, din NCC şi art. 1.531 din NCC.
Autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii răspunde, atât pentru
prejudiciile previzibile, cât şi pentru cele pe care nu le-a prevăzut, dar
care totuşi s-au produs.
B) Principiul reparării în natură a prejudiciului. Alineatul (1) al
art. 1.386 din NCC, prevede cu prioritate ca repararea prejudiciului sa
se faca “(…..) in natura, prin restabilirea situatiei anterioare, iar daca
acesta nu este cu putinta ori daca victima nu este interesata de
reparatia in natura, prin plata unei despagubiri, stabilite prin acordul
partilor sau, in lipsa, prin hotarare judecatoreasca”. In spiritul
aceleiasi idei, NCC reglementează executarea în natură în continutul
art. 1.527, care statueaza urmatoarele: „(1) Creditorul poate cere
întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură,
cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2)
Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la
repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a
remedia o executare defectuoasă‟.
La o scurta analiza a ultimului alineat din norma amintita, putem
ajunge la concluzia ca in situatia in care repararea prejudiciului nu
poate avea loc, in mod exceptional se va recurge la repararea prin
echivalent sub forma inlocurii bunului sau prin orice alt mijloc pentru a
remedia o executare defectuasa. In acest sens, noul Cod civil distinge
intre repararea prejudiciului prin echivalent bănesc (a) şi repararea
prejudiciilor corporale (b).
a) Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. Conform art.
1.386 din NCC: “cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc se va
stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea
prejudiciului la data producerii acestuia”.
Executarea prin echivalent a obligaţiei, este dreptul creditorului de
a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit
ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei asumate. În acest sens, art. 1.530 din
NCC, dispune: “Creditorul are dreptul la daune-interese pentru
repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după
caz, culpabile a obligaţiei”. În cazul executării prin echivalent, creanţa
iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, de despăgubire, având ca obiect
suma de bani ce reprezentă prejudiciul creat creditorului. Despăgubirile
sunt datorate în virtutea obligaţiei iniţiale, constituind obiectul
subsidiar, cu titlu de sancţiune, a executării obligaţiei respective.
În toate cazurile, întinderea reparaţiei trebuie să fie potrivit art.
1.385 din NCC, în concordanţă cu întinderea prejudiciului, să fie în
raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.
b) Repararea prejudiciilor corporale. Victima care a suferit un
prejudiciu corporal are dreptul, de asemenea, sa i se acorde şi o
despăgubire care să acopere cheltuielile de înngrijire medicală.
107
Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea

încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc
personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate,
dreptul la integritate corporană şi dreptul la viaţă. Sub aspectul
structurii lor, prejudiciile sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire
duală: o latură economică şi una morală. Ambele sunt reparabile.
Componenta economică se repară întotdeauna prin despăgubiri băneşti
iar componenta morală se repară prin mijloace juridice nepatrimoniale
şi prin plata unor sume de bani.
Reparatia se efectueaza in toate cazurile sub forma unei
indemnizatii pecuniare. In caz de vătămare a integrităţii corporale sau
a sănătăţii unei persoane, indemnizatia trebuie să cuprindă, în condiţiile
art. 1.388 şi 1.389 din NCC, după caz, echivalentul câştigului din
muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l
dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de
muncă. În afară de aceasta, indemnizatia trebuie să acopere cheltuielile
de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de
sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte
prejudicii materiale.
Astfel, in cazul în care pentru repararea unui prejudiciu răspund în
acelaşi timp două sau mai multe persoane, indiferent că sunt chemate să
răspundă pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia, răspunderea lor
este solidară faţă de victima (art. 1.382 din NCC).
In sensul dispozitiilor art. 1.383 din NCC, se instituie o prezumtie
relativa deoarece, participantii trebuie sa suporte prejudiciul in mod
egal. Din punctul nostru de vedere, aceasta prezumtie se poate rasturna
in functie de dovedirea participatiei fiecaruia si de forma de vinovatie.
Un alt aspect deosebit de important pe care dorim sa-l amintim in
cadrul modului de repararea a prejudiciului in cazul raspunderii civile
delictuale, il reprezinta dreptul de regres.
In temeiul dispozitiilor art. 1. 384 din NCC, dreptul de regres ii este
recunoscut persoanei care a platit prejudiciul cauzat prin fapta altuia si
doar in situatia in care acesta din urma nu este raspunzator pentru
prejudiciul cauzat. Daca prejudiciul a fost cauzat de mai multe
persoane, iar cel care fiind raspunzator pentru fapta a reparat prejudiciul
integral si in aceasta situatie se poate întoarce împotriva tuturor in mod
conjunct, nu solidar daca se constata că acestia sunt raspunzatori pentru
prejudiciul cauzat.
In privinta formelor reparatiei, dispozitiile art. 1.386 din NCC,
stabilesc cerinte pe care le-am identificat si in continutul principiului
repararii in natura a prejudiciului. Potrivit acestora, regula consta in
repararea prejudiciului in natura prin restabilirea situatiei anterioare, iar
exceptia este reprezentata de repararea prejudiciului prin echivalent,
atunci cand repararea in natura nu este posibila sau victima nu doreste
repararea in aceasta forma. De asemenea, daca prejudiciul are forma de
continuitate, despagubirea se acorda prin prestatii periodice, iar in cazul
prejudiciului viitor, despagubirea poate fi modificata in functie de
marirea sau micsorarea prejudiciului.
O situatie speciala o putem identifica in continutul art.1.390 din
108
NCC, cu referire la persoana indreptatita la despagubire in caz de

deces al victimei. Primul alineat al acestui text, instituie principiul
potrivit caruia, numai cei indreptatiti, potrivit legii, la intretinere in
timpul vietii decedatului (mostenitorii legali sau testamentari). Asadar
si titularii actiunii de reparare a prejudiciului vor fi numai aceste
persoane. De asemenea, in continuare, articolul amintit prevede in
alineatul urmator ca instanta, tinand cont de imprejurari poate acorda
despagubiri si celui ce era intretinut in fapt in timpul vietii victimei. Cu
siguranta ca legiuitorul in reglementarea acestei situatii a avut in vedere
persoanele prevazute in art. 516-523 NCC. De aceea, in toate aceste
cazuri, la stabilirea despagubirii se tine cont de nevoile celui care se afla
in ingrijirea decedatului si de venturile ce ar fi fost realizate de decedat
(nu de veniturile celui raspunzator pentru prejudiciu).
In randul sumelor cu titlu de prejudiciu, am putea include si
cheltuielile de ingrijire a sanatatii sau cele de inmormantare. Potrivit
art. 1.392 din NCC, aceste cheltuieli se restituie in toate cazurile de
catre cel raspunzator, catre persoana care le-a efectuat. Aceasta din
urma persoana, ar fi putut suferi un prejudiciu direct ori prin alonja
(indirect).
La final, am dori sa prezentam cateva din efectele cele mai
importante ale prescriptiei in cazul repararii prejudiciului in cazul
raspunderii civile delictuale.
In primul rand, trebuie sa retinem ca in principiu dreptul la actiunea
in raspundere civila delictuala se prescrie in termenul general de
prescriptie extinctiva de 3 ani, prevazut de art. 2.517 din NCC. Insa, in
continutul art. 2.518 din NCC identificam si un termen special de
prescriptie de 10 ani, incident urmatoarelor situatii:
 pentru repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei
persoane prin tortura ori acte de barbarie sau, dupa caz, a celui cauzat
prin violenta ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra
unei persoane aflate in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima
vointa;
 pentru repararea prejudiciului adus mediului inconjurator.
Dupa cum am mai amintit si cu alte ocazii, momentul din care
incepe sa curga prescriptia extinctiva a dreptului la repararea
prejudiciului in materia raspunderii civile delictuale este ziua in care
victima a cunoscut sau trebuia sa cunoasca generarea prejudiciului, dar
si autorul sau persoana responsabila.
De aceea, cu referire la termenul de prescriptie extictiva in materia
repararii prejudiciului in cazul raspunderii civile, actualele dispozitii
prevad in terminis o situatie de prorogare (art. 1.394) si una de
suspendare (art. 1.395).
Prorogarea termenului prescriptiei extinctive intervine atunci cand
fapta ilicita este prevazuta de legea penala, iar termenul de prescriptie
in materie penala pentru fapta respectiva este mai lung decat cel din
dreptul civil, in acest caz se va aplica termenul din dreptul penal si in
materie civila.
Suspendarea prescriptiei dreptului la actiune cu privire la repararea
prejudiciului cauzat prin vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii
109
ori prin decesul unei persoane are loc pana la stabilirea pensiei sau a
ajutoarelor ce s-ar cuveni, in cadrul asigurarilor sociale, celui indreptatit
la reparatie.

1. Care sunt cele două principii scoase în evidență de doctrină pentru
repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale?


1. Prezentați răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Răspuns 7.1
1. Noile reglementări civile statuează doua variante de raspundere
pentru fapta altei persoane:
 Răspunderea civilă pentru fapta minorului sau a celui pus sub
intedicţie (art. 1.372 NCC);
 Răspunderea civilă a comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor (art. 1.373 NCC).
Răspuns 7.2
1. Sfera persoanelor care au calitatea de paznici juridici este destul de
ampla si in acest sens, am putea aminti despre:
 Proprietarul lucrului;
 Unitatea administrativ-teritoriala;
 Titularul altor drepturi reale;
 Posesorul.
Răspuns 7.3
1. Cele două principii scoase în evidență de doctrină pentru repararea
prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale sunt:
A) Principiul repararii integrale a prejudiciului;
110
B) Principiul reparării în natură a prejudiciului.

București, 2004;
111
Obligațiile afectate de modalități şi obligațiile complexe sau plurale
OBLIGAȚIILE AFECTATE DE MODALITĂȚI ŞI

OBLIGAȚIILE COMPLEXE SAU PLURALE
Cuprins Pagina

8.1 Noțiuni introductive.................................................................................................. 113
8.2 Obligațiile afectate de modalități............................................................................... 114
8.3 Obligațiile complexe sau plurale............................................................................... 117
112

acestora,
8.1 Noțiuni introductive

NCC face distincţie intre obligaţiile afectate de modalităţi şi
obligaţiile complexe sau plurale. Potrivit art. 1.396 alin.(1) din NCC.,
”Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de
modalități”. Potrivit acestui text, se face distincția între obligațiile pure
și simple, de obligațiile simple sau afectate de modalități.
De asemenea, diferența dintre primele două tipuri de obligații,
rezultă din alineatul (2) al articolului amintit, în sensul că “Obligațiile
pure și simple nu sunt susceptibile de modalități”.
În aceste condiţii, trebuie să reţinem faptul că ori de câte ori, va fi
vorba de o obligaţie născută dintr-un act juridic afectat de modalităţi, în
mod direct şi ea va fi afectată de modalităţi. Singurele modalităţi care
pot afecta actul şi implicit obligaţia va fi termenul sau după caz,
condiţia.
Referitor la obligaţiile complexe, aici putem distinge între,
obligaţiile cu pluralitate de obiecte sau cele cu mai multe subiecte.
Aceste obligaţii, suscită o serie de precizări specifice. În primul rând
trebuie să reţinem faptul că obligaţia civilă, de cele mai multe ori se
prezintă într-o formă simplă, adică, are un singur subiect activ, un
singur subiect pasiv, un singur obiect şi o singură cauză.
De asemenea, sunt situaţii în care chiar dacă sunt mai mulţi
creditori sau mai mulţi debitori, obiectul obligaţiei se divide de drept
între aceştia. În atare condiţii, regula este că obligaţiile civile, sunt
divizibile. Efectul acestei reguli este acela că dacă sunt mai mulţi
creditori, fiecare va putea să ceară numai partea de creanţă pe care o
are, iar dacă sunt mai mulţi debitori şi un singur creditor, acesta din
urmă nu va putea să ceară decât partea sa de datorie. Un alt aspect
deosebit de important care trebuie să fie reţinut, este faptul că nici
creditorul şi nici debitorul nu au puterea de a se reprezenta unii pe alţii.
Aşa cum vom remarca, sunt însă situaţii în care fie prin voinţa
părţilor, fie prin natura obligaţiei, aceasta poate fi indivizibilă, solidară
sau după caz, conjunctă. Așadar, în acest caz vorbim despre o primă
categorie de obligaţii complexe, cu pluralitate subiecte.
O a doua categorie de obligații complexe, pot fi și obligațiile cu
pluralitate de obiecte, în care putem include, obligațiile alternative și
obligațiile facultative (acestea chiar dacă au o situație specială deoarece
au un singur obiect, presupun o pluralitate de prestații pentru executarea
obligațiilor).
113

1. Cum pot fi obligațiile potrivit art. 1.396 alin.(1) din NCC?
8.2 Obligațiile afectate de modalități

În sensul art. 1.398 din NCC, obligațiile pot fi afectate de termen
sau condiție. De aceea, încă de la început este util să reținem faptul că
obligaţiile afectate de modalităţi, sunt acele obligaţii care pot avea
afectată însăşi existenţa sau exigibilitatea lor.
Pot fi obligaţii sub condiţie sau condiţionale, așa cum sunt
prevăzute și în conținutul art. 1.399 NCC (adică acele obligaţii a căror
fiinţă sau existenţă depinde de un eveniment viitor a cărui realizare este
nesigură) şi obligaţii cu termen, prevăzute de art. 1.411 NCC (sunt
obligații a căror executare este amănată sau încetează pentru viitor la
împlinirea unui anumit termen).
Chiar dacă condiția (a) și termenul (b) au fost tratate și cu ocazia
prezentării actului juridic, considerăm deosebit de util să amintim în
câteva cuvinte despre aceste modalități și în cadrul obligațiilor.
a) Condiția
Dacă am defini condiția, ar trebui să reținem că aceasta reprezintă
un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența
(nașterea ori desființarea) raportului juridic obligațional. Astfel,
condiția este un eveniment viitor și nesigur, iar clasificarea acesteia
este dată într-un mod judicios de noile dispoziții civile.
În acest sens, putem aminti despre:
 Condiția suspensivă (art. 1.400 NCC), este acea condiție de a
cărei îndeplinire depinde eficacitatea obligației. Spre exemplu, îți vând,
dacă mă mut cu domiciliul și serviciul până la începutul anului viitor,
în Ploiești;
 Condiția rezolutorie (art. 1.401 NCC) este caracterizată prin
faptul că de îndeplinirea sa depinde desființarea raportului juridic
obligațional. Cu titlu exemplificativ putem arată următoarea situație:
“Acest contract de desface dacă vânzătorului i se va naște un copil în
doi ani de la încheierea contractului”. Până la proba contrară, condiția
se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența tuturor obligațiilor
principale precede momentul la care condiția s-ar îndeplini;
 Condiția imposibilă, ilicită sau imorală (art. 1.402 NCC), este
aceea condiție contrară legii sau bunelor moravuri. Dacă această
condiție va reprezenta cauza unui contract, ea va fi considerată nescrisă
și va atrage nulitatea absolută a acelui act juridic;
 Condiția pur potestativă (art. 1.403 NCC), este condiția a căreia
realizare depinde exclusiv de voința unei părți (a debitorului potrivit
textului indicat). În aceste condiții, obligația contractată sub o condiție
suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului, nu va produce
niciun efecte juridic, ea va fi nulă (de exemplu, își vând dacă vreau).
114
Constatarea îndeplinirii condiției (art. 1.404 NCC), se apreciază

după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea se prezumă că le-ar
fi avut în vedere după împrejurări.
Când obligația este contractată sub o condiție rezolutorie într-un
anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a
împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui termen,
condiția se consideră neîmplinită numai atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce.
Per a contrario, când obligația este contractată sub condiția
rezolutorie că nu se va produce într-un termen, condiția se consideră
îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În aceast
caz, dacă nu vom fi în prezența unui termen, condiția nu se consideră
îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va
produce.
În toate cazurile, potrivit alin.(4) al art. 1.404 NCC, partea
interesată poate cere oricând instanței de judecată să constate
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției.
Efectele îndeplinirii condiției, generează două principii:
 condiția afectează însăși existența contractului, adică nașterea
ori desființarea lui (în privința fructelor culese ori încasate înaintea
îndeplinirii unei condiții rezolutorii, dacă nu există o stipulație contrară,
acestea se cuvin proprietarului);
 condiția este prezumată că își produce efecte în mod retroactiv
(ex tunc).
Transmiterea obligației condiționale se poate realiza cu respectarea
dispozițiilor art. 1.408 NCC. Dobânditorul se va bucura de aceleași
drepturi de care s-a bucurat titularul anterior al obligației, fapt pentru
care alineatul (2) al art. 1.408 NCC, face trimite la respectarea
dispozițiilor art. 1.599-1.608 NCC, din materia preluării datoriei, care
se vor aplica în mod corespunzător în situația preluării unei obligații
afectate de condiție.
b) Termenul.
Definiţia termenului, scoate în evidență faptul că acesta reprezintă
un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afetează executarea
sau stingerea unui raport juridic obligațional. Deci în opoziție cu condiția,
termenul, este un eveniment viitor și sigur, iar sediul materiei acestuia, îl putem
regăsi în conținutul art. 1.411-1.420 NCC.
Potrivit noului Cod civil termenul poate fi clasificat în funcție de
următoarele criterii:
A) după efectul său:
a) termenul suspensiv [art. 1.412 alin.(1) NCC]. Acest termen
suspendă executarea obligaţiei până la îndeplinirea unui eveniment
viitor şi sigur;
b) termenul extinctiv [art. 1.412 alin.(2) NCC], determină data la
care obligaţia se stinge;
B) în funcţie de titularul beneficiului termenului:
a) termenul în favoarea debitorului [art. 1.413 alin.(1) NCC]
reprezintă regula generală. Debitorul poate fi decăzut din beneficiul
115
acestui termen potrivit art. 1.417 NCC, dacă se află în stare de

insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează
prin fapta sa garanțiile persoanel sau reale constituite în favoarea
creditorului sau după caz, nu consituie aceste garanții;
b) termenul în favoarea creditorului [art. 1.413 alin.(1) NCC], este
considerat o excepție. Acest termen poate fi stabilit în favoarea
creditorului, printr-o dispoziție legală, din voința părților sau din alte
împrejurări( spre exemplu, în cazul depozitului, în care termenul este în
favoarea deponentului);
c) termen în favoarea debitorului, cât şi a creditorului. Teza finală
a alin.(1) art. 1.413 NCC, scoate în evidență faptul că pot existe situații
în care termenul poate fi stabilit în favoarea ambelor părți ale unui
raport juridic obligațional;
C) în funcţie de izvorul său, potrivit alineatului (2) al art. 1.411 NCC, pot
exista trei tipuri de termene:
a) termenul convențional(sau voluntar), atuci când este stabilit prin voința
părților. Dispozițiile noului Cod civil face referire la o serie de cazuri în care
acesta poate fi stabilit de către părți: spre exemplu, art. 627 cu referire la clauza
de inalienabilitate pe o durată de cel mult 49 de ani; art. 672 în convețiile de
suspendare a partajului; art. 715 cu privire la reînoirea închirierii de imobile sau
de arendări, făcute de către uzufructuar; art. 779 cu referire la durata fiducie; etc;
b) termenul judiciar, care va fi stabilit în toate cazurile de către instanța de
judecată. La stabilirea acestor termene, instanța va avea în vedere și o serie de
norme din NCC, de exemplu: art. 315 alin.(1) cu privire la mandatul judiciar
conjugal; art. 533 cu referire la plata în rate a pensiei de întreținere; art. 1.415
privind amânarea stabilirii termenului de către părți; etc;
c) termenul legal, este întotdeauna cel stabilit în conținutul normelor de
drept. NCC, relevă o multitudine de termen legale, spre exemplu: art. 389 cu
privire la obligația de întreținere acordată soțului divorțat; art. 392 referitoare la
arestarea compensatorie periodică; art. 1.522 alin.(1) teza a II-a și alin.(5), în
ceea ce privește termenul rezonabil de plată a datoriei, dacă creditorul nu l-a
acordat prin modificarea de punere în întârziere; etc.
D) după criteriul cunoaşterii sau nu a datei împliniri sale la momentul
încheierii contractului:
a) termenul cert, fiind acel termen a cărui împlinire este cunoscută
chiar din momentul naşterii raportului juridic obligaţional;
b) termen incert, este termenul a cărui împlinire nu este cunoscută
în momentul naşterii obligaţiei, deşi împlinirea lui este sigură;
E) după modul în care a fost precizat în raportul juridic obligaţional:
a) termenul expres, atunci când este prevăzut în mod direct de
părţi;
b) termenul tacit, care poate fi dedus din natura raportului juridic
obligaţional sau din alte împrejurări legate de acesta.
De asemenea, în privința efectelor juridice pe care le pot produce
termenele, trebuie să distingem între:
A) efectele termenului suspensiv. Acest efecte nu afectează existenţa
obligaţiei, ci numai exigibilitatea sa în sensul că:
a) plata efectuată pedente termine este valabilă, iar faptul
116
executării înainte de termen este privit ca o renunţare la beneficiul

termenului. Cerința este ca executarea să aibă loc de bunăvoie și în
cunoștință de cauza potrivit art. 1.414 NCC;
b) pedente termine (până la împlinirea termenului)creditorul poate
lua măsurii conservatorii cu privire la patrimoniul debitorului;
c) până la împlinirea termenului suspensiv nu curge termenul de
prescripţie. Deci până la împlinirea termenului, obligația poate fi
considerată imprescriptibilă. Prescripția extinctiva va începe să curgă
de la momentul împlinirii termenului suspensiv sau, după caz, de la
data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului, așa cum este stipulat și în conținutul alin.(2) al art. 2.524
NCC.
B) efectele termenului de graţie. Acest efect are în vedere termenul de
graţie, care se acordă de creditor sau de către instanţă în favoarea
debitorului. Este util de reținut faptul că, el nu poate fi acordat când
părţile au prevăzut acest lucru în contract, în conținutul pactului
comisoriu. Prezentul termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice
obligaţie, indiferent de izvorul sau obiectul ei. Termenul de graţie
amână, până la împlinirea termenului (sau până la decăderea
debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a
obligaţiei, însă, potrivit art. 1.619 NCC, nu împiedică realizarea
compensaţiei.
Cu titlu de excepție, termenul de graţie nu poate fi acordat în
următoarele cazuri:
 când vom fi în prezența unui depozit, atunci când părţile au
stabilit acest lucru printr-un pact comisoriu;
 dacă bunurile debitorului vor face obiectul urmăririi silite de
către alţi creditori;
 dacă debitorul este în stare de insolvabilitate sau, după caz, de
insolvență declarată în condițiile legi;
 dacă prin fapta sa debitorul a diminuat garanţiile personale sau
reale constituite prin contract, în favoarea creditorului, sau dacă nu
constituie garanţiile personale sau reale promise acestuia.

1. Definiți condiția.
8.3 Obligațiile complexe sau plurale

În materia obligaţiilor complexe sau plurale, se instituie preluarea
regulii solidarităţii legale din obligaţiile comerciale (care a fost
consacrată, în art. 42 din vechiul Cod Comercial), precum și
introducerea solidarităţii pasive legale între debitorii unor obligaţii
contractate pentru exploatarea unei întreprinderi. De asemenea, sunt
117
prevăzute şi unele soluţii menite să clarifice anumite probleme

controversate, cum ar fi precizarea consecinţelor imposibilităţii
executării în natură a obligaţiilor asupra solidarităţii pasive sau a faptei
unuia dintre debitori (1.454 NCC), ori enunţarea criteriilor de stabilire a
contribuţiei codebitorilor solidari la plata obligaţiei [art. 1.456 alin.(2)
NCC]. În egală măsură, prin noile dispoziții civile, se oferă soluții
optime de stabilire a regimului prescripției (art. 1.449 NCC) acestor
obligații.
În egală aceste obligaţii ar putea fi incluse în rândul obligaţiilor
afectate de modalităţi. Această afirmaţie îşi are justificarea prin faptul
că obligaţiile complexe sau plurale, pot privi subiectele raportului
juridic obligaţional şi atunci putem fi în prezenţa obligaţiilor conjuncte,
a obligaţiilor solidare sau a obligaţiilor indivizibile, ori însăşi obiectul
obligaţiilor şi atunci putem discuta despre obligaţiile alternative (sunt
acelea care au ca obiect încă de la naşterea lor, două sau mai multe
prestaţii, din care debitorul este ţinut să execute numai una, la libera sa
alegere) şi facultative (sunt acelea care au ca obiect, la naştere, o
singură prestaţie, numai că debitorul are dreptul de a se libera de datorie
executând o altă prestaţie determinată).
A) Obligațiile complexe sau plurale privitoare la subiectele
raportului juridic obligațional
a) Obligaţiile conjuncte. O obligație este conjunctă sau divizibilă,
atunci când mai mulți debitori sau mai mulți creditori o divid între ei, în
mod activ (între creditori) sau în mod pasiv (între debitori). În acest
sens, art. 1.424 NCC, instituie regula generală de divizibilitate a
oricărei obligații, cu excepția cazului în care ”indivizibilitatea a fost
stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa,
susceptibil de divizare materială sau intelectuală”. De aceea, obligația
conjunctă sau divizibilă poate produce următoarele efecte juridice:
 în cazul în care suntem în prezența mai multor creditori, fiecare nu
poate reclama decât partea sa din creanță [art. 1.422 alin.(2) NCC];
 în mod corelativ, dacă vom fi în prezența mai multor debitori,
fiecare este obligat pentru partea sa de datorie [art. 1.422 alin.(1) NCC].
În principiu, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel,
potrivit art. 1.423 NCC aceștia sunt ținuți față de creditor în părți egale;
 punerea în întârziere adresată de un creditor, unui debitor, nu
produce consecințe juridice decât între aceștia;
 întreruperea prescripției nu profită decât creditorului diligent, nu și
celorlalți creditori pasivi;
 în cazurile în care obligația solidară face obiectul unei transmisiuni
succesorale, vor fi incidente dispozițiile art. 1.460 NCC, cu privire la
divizibilitatea obligației solidare între moștenitori;
 în toate cazurile, obligația de a executa prin echivalent o obligație
indivizibilă, va fi considerată divizibilă, în sensul art. 1.430 NCC;
 caracterul conjunct sau divizibil al obligației este evident în cazul în
care un debitor este chemat în judecată pentru totalitatea obligației și se
constată că prestația nu poate fi realizată decât de cel chemat în
judecată, caz în care vom fi în prezența unei obligații in solidum, iar
debitorul respectiv va avea drept de regres împotriva celorlalți debitori
118
[art. 1.432 alin.(3) NCC];

b) Obligaţiile solidare. Obligația este solidară, atunci când vom fi în
prezența mai multor debitori sau creditori și oricare creditor solidar
poate solicita executarea în totalitate a obligației sau oricare debitor
solidar este ținut să realizeze întreaga prestație la care are dreptul
creditorul. Acest tip de obligație poate avea drept izvor, voința părților
(se crează o solidaritate convențională) sau anumite dispoziții legale
(vom fi în prezența unei solidarități legale). După cum vom remarca,
diferența față de obligația indivizibilă este faptul că obligația solidară se
poate diviza. De aceea, având în vedere latura activă sau pasivă a
obligației, trebuie să distingem cazurile de solidaritate activă, de cele
care au în vedere solidaritatea pasivă.
 Solidaritatea activă, este caracterizată prin prezența mai multor
creditori. Potrivit art. 1.434 alin.(1) NCC, obligația solidară conferă
fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a
da chitanță liberatorie pentru toată prestația executată. Debitorul care
a executat prestația în beneficiul unuia dintre creditorii solidari, este
liberat în privința celorlalți creditori.
Punerea în întârziere, suspendarea sau întreruperea prescripției (art.
1.441 NCC), precum și hotărârea judecătorească obținută de unul dintre
creditori împotriva debitorului comun [art. 1.436 alin.(3) NCC], profită
și celorlalți creditori.
De asemenea, creditorul care a încasat întreaga plata, trebuie să o
remită proporțional în raport cu cotele ce li se cuvin și celorlați
creditori. Dacă aceste cote nu sunt determinate, plata se va efectua către
fiecare creditor în mod egal.
Totodată, dacă obligația dispare în privința unui creditor, de
exemplu, prin efectul unei remiteri de datorie potrivit art. 1.629 NCC,
debitorul nu va fi liberat decât partea acelui creditor (art. 1.440 NCC);
 Solidaritatea pasivă, presupune existența mai multor debitori. Sediul
materiei acestui tip de solidaritate este prevăzut de art. 1.443-1.460
NCC și o ilustrează ca pe o operațiune foarte curentă, destinată să evite
anumite inconveniente creditorului. Această solidaritate permite
creditorului să solicite întreaga plată oricărui debitor solidar, fiind în
același timp și o garanție contra riscului de insolvabilitate a debitorilor
(creditorul are o garanție comună asupra tuturor patrimoniilor
debitorilor solidari). Solidaritatea pasivă poate avea drept izvor, potrivit
art. 1.445 NCC, voința părților (convențională) sau anumite dispoziții
legale (legală). Solidaritatea pasivă convențională poate rezulta dintr-un
act juridic unilateral (de exemplu, dintr-un testament) sau potrivit art.
1.446 NCC, dintr-un contract în exercițiul activității unei intreprinderi.
În ce privește solidaritatea pasivă legală, NCC instituie o serie de cazuri
cum ar fi: solidaritatea celor care răspund pentru o faptă prejudiciabilă
potrivit art. 1.382; răspunderea solidară a mandatarilor în fața
mandantului în sensul art. 2.022 alin.(3); etc.
c) Obligațiile indivizibile. Obligația este indivizibilă atunci când ea nu
poate fi executată decât în întregul său. De asemenea, trebuie să reținem
faptul că obligația indivizibilă, poate presupune și prezența mai multor
creditori sau a mai multor debitori; fiecare creditor poate solicita
119
executarea întregii prestații, iar fiecare debitor este ținut la executarea

întregii obligații. Teza finală a art. 1.424 NCC, scoate în evidență cu
titlu excepțional cazul în care ”indivizibilitatea a fost stipulată în mod
expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectuală”. În acest sens, indivizibilitatea
poate fi convențională, în situația în care părțile convin să considere o
obligație indivizibilă, cu toate că aceasta prin natura sa este divizibilă.
Vom fi în prezența indivizibilității naturale, atunci când acest lucru
rezultă din natura prestație (spre exemplu, obiectul prestației constituie
predarea unui animal în viață). Obligațiile indivizibile prin natura lor,
sunt în toate cazurile obligațiile de a face și de a nu face. Este foarte
important să reținem faptul că obligațiile de a da, sunt divizibile prin
natura lor. De asemenea, pentru cazul în care raportul juridic
obligațional va avea mai mulți creditori și un singur debitor sau un
singur creditor și mai mulți debitori, trebuie să distingem între
indivizibilitatea activă și cea pasivă.
 Indivizibilitatea activă, există în situația în care raportul juridic
obligațional are mai mulți creditori și un singur debitor. Efectul
principal al acestui tip de indivizibilitate, este acela că fiecare creditor,
poate să ceară executarea integrală de la debitor. Potrivit art. 1.431
NCC, creditorii nu au puterea de a se reprezenta reciproc, decât dacă o
asemenea înțelegere ar exista între ei, deoarece indivizibilitatea nu
prezumă reprezentarea reciprocă. Totuși, dacă un creditor efectuează un
act de întrerupere a prescripției extinctive, acesta va profita și celorlalți
creditori. În schimb, novația, remiterea de datorie, compensația ori
confuziunea, consimțită sau care opereaza fata de un creditor, va stinge
obligația numai pentru partea de creanță a creditorului respectiv. În
aceste situații, debitorul va ramâne obligat față de ceilalti creditori;
 Indivizibilitatea pasivă, presupune că există un singur creditor și
mai mulți debitori. Efectul principal este acela că fiecare debitor va
putea fi obligat sa plateasca intreaga datorie către credit. Și în acest caz,
dacă operează novația, remiterea de datorie, compensația ori
confuziunea cosimțită sau care opperează în privința unui singur
debitor, stinge obligația indivizibilă și îi eliberează pe ceilalți debitori,
aceștia rămânând însă ținuți să plătească debitorului plătitor,
echivalentul plății lor. În această situație, debitorul respectiv se poate
transforma în creditorul celorlați debitori (va avea un drept de regres).
De asemenea, dacă un debitor va fi chemat în judecată pentru a
executa obligația în totalitate, aceasta poate să ceară introducerea în
cauză a celorlalți debitori, astfel încat, toți pot fi ținuți la executarea
acelei obligații indivizibile. Dacă prestația nu poate fi executată decât
de cel chemat în judecată, în acest caz, el poate fi obligat să execute
singur acea obligație, însă, va avea un drept de regres împotriva
celorlalți debitori [art. 1.432 alin.(3) NCC].
B) Obligațiile complexe sau plurale privitoare la obiectul
obligației
a) Obligațiile alternative. Poate fi alternativă, obligația care permite
debitorului să execute la scandență una sau alta, din cele două prestații
principale ale obligației respective. În consecință, structura obligației
120
prevede două prestații principale, dar la scadență, debitorul va fi liberat

dacă execută una din acestea.
Sediul materiei acestor obligații, este stabilit în conținutul art.
1.461-1.467 NCC. Principiul general al acestui tip de obligații, relevă
faptul că, va fi executată prestația aleasă de către debitor. Dacă cel care
are dreptul să facă alegerea nu o face, potrivit art. 1.462 NCC, aceasta
posibilitate va fi exercitată de către cealaltă parte (de creditor).
Potrivit dispozițiilor art. 1.464 NCC, atunci când una dintre
prestații a devenit imposibil de executat și se constată culpa debitorului,
acesta poate fi obligat să execute cealaltă prestație. În aceste condiții,
răspunderea civilă operează numai în raport cu prestația care devine
imposibil de executat, din culpa debitorului.
De asemenea, art. 1.465 NCC, prevede o serie de cazuri în care
alegerea prestației revine creditorului și anume:
 dacă una dintre prestații a devenit imposibil de executat, fără culpa
vreuneia dintre părți, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
 dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a
uneia dintre prestații, el poate fie să pretindă executarea celeilalte
prestații, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl
libereze pe acesta de executarea obligației;
 dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa une
dintre prestații, creditorul poate cere despăgubiri pentru prestația
imposibil de executat, fie cealaltă prestație;
 dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa
ambele prestații, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre
acestea.
b) Obligatiile facultative. Acest tip de obligații, este unul destul de
puțin utilizat în practică. Potrivit art. 1.468 alin.(1) NCC, obligația este
facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de
care debitorul se poate însă libera, executând o altă prestație
determinată.
Practic, vom fi în prezența unui raport juridic obligațional, care
inițial are un singur obiect, însă, în momentul plății, i se oferă
debitorului posibilitatea de a executa o altă prestație determinată.
Această operațiune, se aseamănă în mare parte cu darea în plată.
Și în acest caz, se pune problema dacă prestația principală devine
imposibil de executat, care va fi situația debitorului?
Debitorul va fi liberat, doar în cazul în care această situație a fost
creeată fără culpa acestuia, per a contrario, debitorul va fi ținut să
plătească valoarea prestației respective.

1. Care sunt efectele juridice pe care le poate produce obligația
conjunctă sau divizibilă?
121


1. Prezentați termenul.
Răspuns 8.1
1. Potrivit art. 1.396 alin.(1) din NCC., ”Obligațiile pot fi pure și
simple, obligații simple sau afectate de modalități”. Potrivit acestui
text, se face distincția între obligațiile pure și simple, de obligațiile
simple sau afectate de modalități.
Răspuns 8.2
1. Condiția reprezintă un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de
care depinde existența (nașterea ori desființarea) raportului juridic
obligațional. Astfel, condiția este un eveniment viitor și nesigur, iar
clasificarea acesteia este dată într-un mod judicios de noile dispoziții
civile.
Răspuns 8.3
1. Obligația conjunctă sau divizibilă poate produce următoarele efecte
juridice:
 în cazul în care suntem în prezența mai multor creditori, fiecare nu
poate reclama decât partea sa din creanță [art. 1.422 alin.(2) NCC];
 în mod corelativ, dacă vom fi în prezența mai multor debitori,
fiecare este obligat pentru partea sa de datorie [art. 1.422 alin.(1) NCC].
În principiu, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel,
potrivit art. 1.423 NCC aceștia sunt ținuți față de creditor în părți egale;
 punerea în întârziere adresată de un creditor, unui debitor, nu
produce consecințe juridice decât între aceștia;
 întreruperea prescripției nu profită decât creditorului diligent, nu și
celorlalți creditori pasivi;
 în cazurile în care obligația solidară face obiectul unei transmisiuni
succesorale, vor fi incidente dispozițiile art. 1.460 NCC, cu privire la
divizibilitatea obligației solidare între moștenitori;
 în toate cazurile, obligația de a executa prin echivalent o obligație
indivizibilă, va fi considerată divizibilă, în sensul art. 1.430 NCC;
122
 caracterul conjunct sau divizibil al obligației este evident în cazul în

care un debitor este chemat în judecată pentru totalitatea obligației și se
constată că prestația nu poate fi realizată decât de cel chemat în
judecată, caz în care vom fi în prezența unei obligații in solidum, iar
debitorul respectiv va avea drept de regres împotriva celorlalți debitori
[art. 1.432 alin.(3) NCC].

București, 2004;
123
Transmiterea şi transformarea obligațiilor
TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR
Cuprins Pagina

9.1 Considerații introductive........................................................................................... 125
9.2 Modalități de transmitere a obligațiilor..................................................................... 125
9.3 Modalități de transformare a obligațiilor................................................................... 132
124

acestora,
9.1 Considerații introductive

Înainte de executarea obligaţiei, putem întâlni cazuri în care fie
latura activă, fie cea pasivă, fie ambele laturi ale obligaţiei să fie
transmise către alte persoane. Însă, dispoziţiile de drept material civil
stabilesc şi situaţii în care obligaţie poate fi transformată.
Astfel noile dispoziţii civile reglementează ”Transmisiunea şi
transformarea obligaţiilor” într-un mod deosebit de judicios în
conţinutul dispoziţiilor art. 1.566-1.614.
În rândul mijloacelor de transmitere a obligaţiilor, mai putem
întâlni şi subrogaţia în drepturile creditorului, dar şi o instituţie de
noutate: preluarea (cesiunea) datoriei. Aceasta din urmă se poate
realiza în temeiul unui contract încheiat între debitorul iniţial şi noul
debitor (cu condiţia acordului creditorului) sau a unui contract încheiat
între creditor şi noul debitor, fără a se ajunge la transformarea obligaţiei
prin novaţie (adică prin schimbarea de debitor).
De aceea, în rândul mijloacelor de transformare a obligaţiilor putem
include doar novaţia, adică, contractarea de către debitor a unei noi
obligaţii faţă de creditor sau un alt sens, înlocuirea debitorului iniţial cu
unul nou. După cum vom observa, novaţia trebuie să rezulte
întotdeauna dintr-un contract, ea nu se va prezuma.

1. Unde este reglementată ”Transmisiunea şi transformarea
obligaţiilor”?
9.2 Modalități de transmitere a obligațiilor

Prin modalitatea de transmitere a unei obligaţii, putem înţelege
operaţiunea juridică în al cărei temei, prin voinţa părţilor sau în temeiul
legii, latura activă sau pasivă a raportului juridic obligaţional trece de la
una din părţi la o altă persoană. De aceea, în rândurile următoare, vom
efectua o succintă prezentare a celor mai importante modalităţi de
transmitere a obligaţiilor: cesiunea de creanţă (A); subrogaţia în
drepturile creditorului (B); preluarea datoriei (C).
125
A) Cesiunea de creanţă. Potrivit alin.(1) al art. 1.566 NCC,

cesiunea de creanţă este un contract, prin care creditorul dintr-un raport
obligational, denumit cedent, transferă creanţa către cesionar astfel
încât debitorul cedat (terţul) va trebui să execute datoria către cesionar.
Cesiunea de creanţă poate fi un contract cu titlu oneros sau gratuit.
În noile dispoziţii civile, cesiunea este reglementată în aproape
orice materie, motiv pentru care, cesiunea de creanţă nu ar trebui
confundată, spre exemplu, cu cesiunea drepturilor reale [art. 693
alin.(4)- cesiunea superficiei sau, art. 714- cesiunea uzufructului].
Un alt aspect important de reţinut vizează faptul că cesiunea de
creanţă, nu este un contract autonom, ci, îmbracă diferite forme şi
practic împrumută natura unor contracte diferite, în funcţie de modul în
care se realizeaza. De pildă, dacă vom discuta despre o vânzare a
creanţei, atunci vom fi în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare
sau dacă creanţa va fi tranferată cu titlu gratuit, atunci îmbracă forma
donaţiei sau dacă dacă este cedată pentru un bun, poate constitui un
contract de schimb.
De asemenea, considerăm foarte importante precizările prevăzute în
conţinutul art. 1.567 alin.(2) şi(3) NCC. De aceea, este util să reţinem
faptul că dacă va fi vorba de o cesiune cu titlu gratuit, reglementarea
cesiunii se completează cu normele aplicabile donaţiei, dacă vom fi în
prezenţa unei cesiuni de creanţă cu titlu oneros, reglementarea se va
completa cu norme juridice ce reglementează contractul cu titlu oneros
specific (vânzare-cumpărarea, schimbul, întreţinerea, etc). În aceste
condiţii, aşa cum am mai amintit şi în rândurile anterioare, în cazul
cesiunii de creanţă se presupune împrumutarea unor reguli de la
contractul a cărui formă o îmbracă.
În afara creanţelor menţionate în conţinutul alin.(2) al art. 1.566
NCC, care nu pot fi cedate, prevederile art. 1.569 şi art. 1.570 NCC
instituie la rândul lor o serie de limite unor alte tipuri de creanţe. În
acest sens, este util să reţinem că pot exista creanţe care sunt declarate
netransmisibile (incesibile) de lege şi în rândul acestor creanţe am putea
aminti: prevederile art. 514 alin.(3) NCC, referitoare la dreptul la
întreţinere legală; art. 2.253 NCC, referitor la insesizabilitatea rentei
viagere cu titlu gratuit; art. 2.258 NCC, care statuează incesibilitatea şi
insesizabilitatea întreţinerii, etc.
De asemenea, această limitare poate fi efectuată şi în mod
convenţional, de către părţi, conform art. 1.570 NCC. Clauza de
inalienabilitate sau de incesibilitate consacră în mod convenţional de
către părţi, le oferă acestora posibilitatea să arate că o creanţă este
netransmisibilă. În acest caz, cesiunea va fi posibilă numai dacă
debitorul îşi va da acordul în mod expres sau dacă, interdicţia nu este
expres menţionată în titlul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a
putut să cunoască acest aspect, ori cesiunea priveşte o creanţă ce are ca
obiect o sumă de bani.
Dacă această interdicţie va fi încălcată, atunci cel responsabil în
toate cazurile va fi cedentul, care va răspunde. În această situaţie,
cesionarul va păstra creanţa, deci, cesiunea va rămâne valabilă, iar
cedentul va fi răspunzător pentru încalcarea interdicţiei şi dacă se
126
constată reaua sa credinţă, atunci va putea fi obligat chiar şi la plata

unor despăgubiri către debitor.
Cesiunea parţială poate fi efectuată potrivit art 1.571 NCC. Acest
text, prevede în mod expres posibilitatea unei cesiuni parţiale atunci
când va fi vorba despre o creanţă care are ca obiect o sumă de bani.
Dacă cesiunea va avea ca obiect o altă prestaţie, se va face distincţie
între obligaţiile divizibile şi cele indivizibile. Dacă obligaţia este
indivizibilă, atunci obligaţia nu se poate transmite parţial, iar dacă
obligaţia este divizibilă, se va putea transmite parţial numai dacă pe
această cale, situaţia debitorului nu devine în mod substanţial mai
oneroasă.
De asemenea, potrivit art. 1.572 NCC, se poate încheia o cesiune şi
în cazul în care va fi vorba despre creanţe viitoare. În această situaţie,
actul prin care se consacră o astfel de operaţiune juridică, trebuie să
cuprindă toate elementele pentru identificarea creanţei viitoare. Chiar
dacă creanţa nu este exigibilă, ea se consideră transferată din momentul
încheierii contractului de cesiune.
Pentru a produce efectele juridice corespunzătoare conveţiaprin
care se consacră cesiunea unei creanţe trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii de valabilitate:
 ca orice contract, acesta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate stabilite de art. 1.179 NCC;
 întrucât poate îmbraca forme contractuale diferite, cesiunea de
creanţă va trebui să îndeplinească şi cerinţele specifice fiecărui tip de
contract( spre exemplu, dacă va fi vorba de o donaţie, aceasta trebuie
făcută în formă autentică sau de asemenea, dacă vom fi în prezenţa
unui contract de vânzare-cumpărare cu un obiect imobil, etc);
 fiind un contract în care se exprimă consimţământul cedentului şi al
cesionarului, nu va mai fi nevoie şi de cel al debitorului cedat.
Efectele juridice pe care cesiunea decreanţă le poate produce, se vor
limita la părţi (a), dar şi în raporturile cu debitorul cedat şi alţi terţi
interesaţi (b).
a) Efectele cesiunii între părţi pot fi privite din punctul de vedere al
dispoziţiilor art. 1.568 NCC. Astfel, prin cesiunea de creanţă se
transferă cesionarului: “toate drepturile” (avem în vedere aspectul
substanţial, dar şi pe cel procesual-acţiunile), ”drepturile de garanţie”
(personală sau reală), “accesoriile creanţei cedate” (dobânzi, penalităţi,
etc). Toate aceste drepturi se transmit de la cedent la cesionar din
momentul încheierii cesiunii, dacă în contract nu s-a prevăzut un alt
termen;
b) Efectele cesiunii în raporturile cu debitorul cedat şi alţi terţi
interesaţi. Deoarece debitorul este terţ faţă de cesiunea încheiată, va fi
nevoie ca faţă de el contractul care are un asemenea obiect să fie
opozabil.
De aceea, putem reţine că există două modalităţi prin care cesiunea
de creanţă poate fi făcută opozabilă debitorului:
 acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă întocmit în sensul art.
278 NCPC;
 primeşte o comunicare scrisă a cesiunii(notificare), care poate fi
127
făcută pe suport de hârtie sau în format electronic. În conţinutul

comunicării, cedentul trebuie să precizeze identitatea cesionarului,
creanţa cedată şi solicitarea debitorului de a plăti cesionarului. Dacă
cesiunea va fi parţială, comunicarea trebuie să indice partea de creanţă
supusă cedării.
Până în momentul în care cesiunea de creanţă devine opozabilă,
debitorul nu poate fi obligat în faţa cesionarului. În situaţia în care
cedentul primeste prestatia de la debitor, atunci el va avea obligaţia să o
predea cesionarului (art. 1.575 NCC). De asemenea, până la momentul
opozabilităţii cesiunii, dobânzile, chiar dacă sunt încasate de cedent
după scadenţă, trebiue sa fie cedate cesionarului. În măsura în care, în
momentul cesiunii existau dobânzi neîncasate de cedent, chiar daca
erau scadente, dobanzile neîncasate revin cesionarului (art. 1. 576
NCC).
Totodată, cât priveste opozbilitatea cesionarului faţă de debitorul
cedat, dacă aceasta a fost realizată în condiţiile impuse de lege, din
momentul opozabilitatii, debitorul trebuie să execute prestaţia către
cesionar, în aceleaşi condiţii în care ar fi executat-o către creditorul
cedent.
De aceea, potrivit art. 1.578 alin.(1) NCC debitorul este ţinut să
plătească din momentul în care:
 acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
 primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport de hârtie sau
în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se
identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să
plătească cresionarului (în cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi
întinderea cesiunii);
Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se
poate libera decât plătind cedentului.
Însă, în materia cesiunii de creanţă, terţii interesaţi sunt în primul
rând debitorul cedat, apoi, fideiusorul, precum şi cesionarii ulteriori şi
succesivi ai aceleiaşi creanţe (această ultimă calitate este prevăzută de
art. 1.583 NCC şi se referă la cazul în care cedentul încheie cesiunea cu
mai multi cesionari).
Dacă vom fi în prezenţa unei cesiuni succesive, potrivit art. 1.583
alin.(1) NCC, debitorul va fi considerat liberat, plătind în temeiul
cesiunii pe care a acceptat-o mai întai sau care i-a fost comunicată
prima oară. În ceea ce priveşte raporturile dintre cesionari, dacă va
exista vreun asemenea raport, va avea câstig de cauză cesionarul care
şi-a înscris mai întai cesiunea la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare (prin aceasta se realizează o altă modalitate de opozabilitate a
cesiunii). Această înscriere este considerată cea mai eficientă, dintre
toate formele de realizare a opozabilităţii.
În toate cazurile, chiar dacă ar exista o acceptare sau o comunicare
a cesiunii înainte de înscrierea în arhivă de către un cesionar, acesta din
urmă va fi preferat datorită forţei juridice a înscrierii în Arhiva a
cesiunii respective.
De asemenea, când va fi vorba despre cesiunea unei universalitati
de creanţe, opozabilitatea se face în egală măsură prin înscrierea în
128
Arhivă, potrivit art. 1.579 NCC. Însă, în acest caz, pe lângă înscriere, va
fi necesară şi comunicarea cesiunii faţă de debitori.
O modalitate specială de opozabilitate a cesiunii, este prevăzută în
conţinutul art.1.580 NCC, care arată faptul că cesiunea se poate
comunica odată cu cererea de chemare în judecată a debitorului. În
această situaţie, cesionarul îl cheamă în judecată pe debitor, ocazie cu
care îi comunică cesiunea. Cu această ocazie, debitorul nu va putea plăti
cheltuieli de judecată, decât dacă anterior sesizării instanţei, fusese pus
în întarziere.
De asemenea, în raporturile dintre cesionari şi debitorul cedat, după
opozabilitatea cesiunii, pe lângă faptul că debitorul va executa către
cesionar, mai exista dreptul debitorului de a opune cesionarului toate
mijloacele de apărare care ar fi putut fi invocate şi împotriva cedentului.
Astfel, creanţa se transmite cu toate accesoriile sale, deci şi debitorul la
rândul său va putea folosi toate mijloacele de apărare împotriva
cedentului [art. 1.582 alin.(2) NCC].
Dacă înainte de a se realiza opozabilitatea între cedent şi debitor a
operat compensaţia, cesiunea poate fi revocată, desfiintata, iar dacă
debitorul acceptă cesiunea de creanta, nu va mai putea opune
cesionarului compensaţia, pe care ar fi putut-o invoca în raportul iniţial
cu cedentul.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.585 NCC, se mai pune problema
obligaţiei de garanţie pe care o are cedentul faţă de cesionar. În aceas
sens, când va fi vorba despre o cesiune de creanţă cu titlu oneros,
cedentul are obligaţia sa garanteze faţă de cesionar, existenţa valabilă a
contractului încheiat, dar nu şi solvabilitatea debitorului cedat. Pentru a
se garanta şi solvabilitatea viitoare, va fi nevoie ca cedentul să se oblige
în mod expres la aceasta. De aceea, răspunderea cedentului pentru
solvabilitatea debitorului are în vedere numai preţul cesiunii ca valoare
maximă, la care se adaugă şi cheltuielile suportate de cesionar în
legătură cu cesiunea. În egală măsură, cedentul va mai răspunde pentru
insolvabilitatea debitorului cedat, atunci când cunoştea acestă stare în
momentul cesiunii, caz în care, se aplică dispoziţiile din materia
vânzării privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile
lucrului vândut. Dacă cesiunea va fi cu titlu gratuit, cedentul nu are
obligaţia să garanteze cesiunea sau chiar dacă o face cu titlu gratuit,
atunci va răspunde în limitele stabilite pe cale conventională.
În egală măsură, răspunderea cedentului pentru evictiune poate
interveni potrivit art. 1.586 NCC. Această răspundere intervine atunci
când este vorba, de regulă, tot de o cesiune cu titlu oneros. În cazul
cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, această răspundere intervine doar
dacă cedentul şi-o asumă în mod expres.
B) Subrogaţia în drepturile creditorului. O altă modalitate de

transmitere a obligaţiilor, o reprezintă şi subrogaţia. Aceasta,
presupune înlocuirea unei persoane cu o alta, în cadrul unui raport
obligaţional, prin intermediul căreia se trasnsmite latura activă de la o
persoană la alta. Aceasta are loc în momentul plăţii făcute de către terţi.
Este util să reţinem că, în situaţia în care ar fi vorba de o transmitere
129
anterioara acestui moment, ar fi considerată o cesiune de creanţă. De

aceea, subrogaţia în drepturile creditorului intervine în cazul în care o
alta persoană decât debitorul, plăteşte în locul lui, şi potrivit art. 1.593
alin.(2) NCC, poate fi, legală (a) sau convenţională, adică consimţită
de creditor sau de debitor (b).
a) Subrogaţia legală este reglementată prin dispoziţiile art. 1.596
NCC. Potrivit acestui text, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
subrogaţia se produce de drept:
 în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor
care are un drept de preferinţă, potrivit legii;
 în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul
creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv;
 în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii,
are interes să stingă datoria;
 în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile
succesiunii.
b) Subrogaţia convenţională la rândul său poate fi de două tipuri:
subrogaţia convenţională consimţită de creditor (art. 1.594 NCC) şi
subrogaţia convenţională consimţită de debitor (art. 1.595 NCC).
 Subrogaţia convenţională consimţită de creditor, scoate în evidenţă
faptul că transmiterea operează în momentul în care creditorul primind
plata, îi transmite terţului toate drepturile pe care le avea împotriva
debitorului. Astfel, nu va fi necesar acordul debitorului în cadrul acestei
operatiuni. Pentru a dovedi plata, va fi nevoie ca în chitanţă, creditorul
să precizeze ca a transmis terţului toate drepturile. De aceea, trebuie
reţinut că această operaţiune nu va fi prezumată niciodată.
 Subrogaţia convenţională consimţită de debitor, are loc atunci
când debitorul doreşte din diferite motive, să achite mai repede datoria
faţă de creditor. Acesta se poate împrumuta cu o sumă de bani de la un
terţ, cu care plăteşte datoria către creditor. In acest caz, persoana care a
acordat împrumutul, poate deveni creditor (subrogaţie). Însă, pentru
această operaţiune sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii:
- atât împrumutul, cât şi chitanţa de plată primită de la debitor trebuie să
fie înscrisuri cu dată certă;
- în contractul de împrumut, trebiue să se precizeze că împrumutul se
face pentru a plăti datoria respectivă către creditor;
- în chitanţa de plată emisă de creditor, trebuie să se precizeze că plata
s-a facut cu bani din imprumut.
Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, subrogaţia operează fără
consimţământul creditorului iniţial, cu excepţia cazurilor în care va
exista o stipulaţie contrară.
Noile dispoziţii civile reglementează şi un tip special de subrogaţie:
subrogaţia parţială, reglemntată de art. 1.598 NCC. În cazul acestui tip
de subrogaţie, terţul nu plăteşte datoria în mod integral, ci, numai o
parte din ea. De aceea, în acest caz vor rămâne doi creditori ai
debitorului, cel iniţial, pentru o parte din datorie şi celălalt pentru partea
plătită. În cazul în care cei doi creditori se vor îndrepta împotriva
debitorului, aceştia trebuie să urmeze o ordine de preferinţă, iar potrivit
art. 1.598 alin. (1) NCC, va fi preferat creditorul iniţial, dacă este titular
130
al unei garanţii (personale sau reale). Cu toate acestea, ordinea poate fi

inversată dacă creditorul iniţial, s-a obligat faţă de noul creditor să-i
garanteze plata făcută de cel din urmă.
C) Preluarea de datorie. Această modalitate de transmitere a

obligaţiilor, presupune un contract prin care datoria debitorului iniţial
din raportul obligaţional, se transmite către un terţ care devine cu
această ocazie noul debitor. Spre deosebire de cesiunea de creanţă care
are de regulă o structură în care se regăsesc două subiecte de drept,
preluarea de datorie are o structură juridică mai variată. În cazul
cesiunii, contractul se încheie între cedent şi cesionar, iar în cazul
preluării, ne putem da seama că putem fi în prezenţa a două structuri
juridice corespunzătoare acestei modalităţi de transmitere a obligaţiilor
şi anume:
- operaţiunea formată din trei subiecte de drept, atunci când contractul
se încheie între debitorul iniţial şi noul debitor. Cu toate acestea,
potrivit art. 1.599 li.a) cu referire la art. 1.605 NCC, va fi necesar si
acordul creditorului, ca parte a operaţiei juridice respective. Aşadar,
acel contract va fi incheiat cu acordul celor trei părţi. Pentru aceasta,
înţelegerea iniţială dintre vechiul debitor şi noul debitor trebuie
comunicată creditorului, potrivit art. 1.606 NCC, iar în absenţa unei
astfel de comunicări, acestuia din urmă nu i se poate cere să-şi dea
acordul. Până la acel moment, noul şi vechiul debitor pot modifica şi
denunţa contractul, însă, după ce va fi comunicat către creditor, nu va
mai fi posibilă denunţarea contractului respectiv.
Creditorul, după ce a primit comunicarea, trebuie să dea răspunsul
său în termenul rezonabil stabilit de către cel care face comunicarea
[art. 1.607 alin.(1) NCC]. Dacă comunicarea s-a facut de către ambii
debitori, răspunsul trebuie să fie dat de creditor în termenul care se
împlineşte cel din urmă. Dacă nu se va răspunde în termenul respectiv,
atunci se consideră că respectivul, creditor, a refuzat operaţia juridică.
Aici este bine de subliniat faptul că indiferent, dacă creditorul refuză,
asta nu înseamnă ca acordul dintre cei doi debitori nu poate produce
efecte juridice, acela reprezintă totuşi un contract.
Efectele unei astfel de operaţiuni sunt oarecum previzibile, în
sensul că noul debitor, va fi obligat faţă de vechiul debitor să execute
datoria faţă de creditor (această plată este una care poate fi făcută şi de
către un terţ), iar acesta din urmă nu poate refuza dacă plata corespunde
cerinţelor rspective. Însă, până la momentul la care creditorul îşi dă
acordul, nu se va naşte dreptul acestuia împotriva noului debitor şi în
consecinţă va fi ţinut să-ţi îndeplinească cu precădere obligaţiile
prevăzute de art. 1.608 NCC;
- operaţiunea formată din două subiecte de drept, atunci când se încheie
între creditor si noul debitor. În acest caz, nu va mai fi nevoie de
acordul vechiului debitor. De asemenea, indiferent de forma acelui
contract, efectele sunt aceleaşi, adică, vechiul debitor va fi înlocuit cu
noul debitor. În cazul în care se constată că noul debitor este insolvabil,
debitorul initial nu va fi liberat de datorie.
Totodată, în ceea ce priveşte accesoriile datoriei respective, de ele
131
va beneficia creditorul numai în măsura în care exista o fideiusiune,

motiv pentru care depinde de acordul expres al fideiusorului. Însă, dacă
va fi vorba de garanţii reale, acelea vor functiona şi faţă de noul debitor.
În egala măsură este deosebit de util să amintim faptul că, exact ca
în cazul cesiunii de creanţă sau al subrogaţiei, noul debitor poate opune
creditorului toate mijloacele de apărare pe care le avea şi debitorul
iniţial.

1. Care sunt cele mai importante modalităţi de transmitere a
obligaţiilor?
9.3 Modalități de transformare a obligațiilor

Prin transformarea obligaţiei (novaţia), am putea înţelege
operaţiunea juridică care schimbă, cu acordul părţilor, unul dintre
elementele raportului juridic obligaţional: subiectul, obiectul sau cauza.
Aşadar şi în cazul transformării obligaţiilor, trebuie să fim în prezanţa
unei noi convenţii încheiate între părţile unui raport obligaţional
prestabilit.
În noile dispoziţii civile, transformarea obligaţiilor poate fi
efectuată prin intermediul novaţiei, care îşi are sediul materiei în
conţinutul art. 1.609-1.614 NCC. De asemenea, este util să amintim că
în vechiul Cod, această transformare se putea face prin novaţie sau
delegatie (art. 1.128-1.137). Delegaţia, care nu se mai bucură de o
reglementare în acutualel dispoziţii civile, reprezenta de fapt o novaţie
prin schimbare de obiect.
Novaţia reprezintă un contract prin care un raport obligaţional
existent, se transformă, prin schimbarea creditorului ori a debitorului, a
cauzei ori a obiectului obligaţiei. Această operaţiune are consacrată o
definiţie legală în conţinutul art. 1.609 NCC. Potrivit acestui text,
novaţia reprezintă operaţiunea juridică consacrată contractual prin
care părţile înţeleg să stingă o obligaţie veche şi să o înlocuiască cu
una nouă.
Revenind la actualele dispoziţii, art. 1.609 NCC, în afara definiţiei
legale, reglementează şi felurile novaţiei. De aceea, trebuie să distingem
între novaţia obiectivă şi novaţia subiectivă.
Novaţia obiectivă, presupune schimbarea unui element obiectiv,
reprezentat de cauză sau de obiect.
Novaţia subiectivă, este consacrată prin schimbarea unui subiect,
creditorul sau debitorul raportului juridic obligaţional prestabilit.
În acest sens, este important să reţinem că în cazul în care novaţia
este obiectivă, acordul de novaţie de încheie între părţile iniţiale, adică
între creditor şi debitor. În schimb, în cazul novaţiei subiective, trebuie
să distingem după cum se pune în discuţie, schimbarea debitorului sau
132
schimbarea creditorului.
De asemenea, în cazul novaţiei obiective, contractul va privi două
subiecte de drept, în sensul că acel contract va fi încheiat între creditor
si noul debitor. Teza finală a alin.(2) art. 1.609 NCC, precizează că în
acest caz, novaţia poate opera cu uşurinţă fără consimţământul
vechiului debitor. În continuare, alineatul următor al aceluiaşi articol,
care se referă la novaţia prin schimbare de creditor, chiar dacă nu este
prevăzut, rezultă că novaţia are o structură juridică compusă din trei
părţi: cele două subiecte iniţiale şi noul creditor.
În ceea ce priveşte condiţiile novaţiei, trebuie sa avem în vedere
mai întâi existenţa unei obligaţii valabile, pentru ca ea să poată fi
transformată prin intermediul novaţiei. Dacă obligaţia veche va fi nulă
în mod absolut, atunci novaţia nu poate produce efecte juridice. Însă, în
cazul în care vechea obligaţie este afectată de un motiv de nulitate
relativă, acordul de novaţie poate avea semnificaţia confirmării cauzelor
de nulitate relativă care afectează obligaţia.
O altă condiţie deosebit de importantă a novaţiei, relevă faptul că va
fi nevoie ca obligaţia noua să fie valabilă. În acest caz, dacă obligaţia
nouă va fi nula în mod absolut, rămâne în vigoare obligaţia veche. Dacă
obligaţia nouă va fi afectată de un motiv de nulitate relativă, părţile pot
confirma ulterior actul, sau dacă va trece termenul de prescripţie,
obligaţia nouă se consolidează, fapt pentru care obligaţia rămâne în
vigoare.
Următoarea condiţie scoate în evidenţă faptul că, pentru a fi în
prezenţa novaţiei, trebuie să existe intenţia părţilor de a nova. Cu alte
cuvinte, trebuie să existe animus novandi şi să rezulte din contract fără
dubiu aceasta.
O ultimă condiţie a novaţiei, ilustrează faptul că pentru a fi în
prezenţa novaţiei, trebuie să existe un element nou, care practic
schimbă un altul din vechiul raport obligaţional. În funcţie de felul
novaţiei acest element nou poate fi reprezentat de pildă, de un subiect al
raportului obligaţional, sau de un element obiectiv.
Pentru a fi valabilă o novaţie, în afara acestor condiţii specifice şi
ţinând cont de faptul că îmbracă forma unui contract, ea trebuie să
îndeplinească şi toate condiţiile de valabilitate stabilite de art. 1.179
NCC.
Un alt aspect deosebit de important pe care trebuie să-l amintim,
scoate în evidenţă faptul că novaţia poate să opereze cu privire la orice
raport obligaţional, indiferent de izvorul lui. Chiar dacă este consacrată
într-un contract, în care chiar obligaţia veche se poate înnoi, novaţia
poate să izvorască nu numai din acel înscris, ci şi din alt izvor de
obligaţie cum ar fi un delict civil(şi obligaţia născută dintr-un delict
civil poate fi novată).
Referitor la garanţiile obligaţiilor novate, dispoziţiile art. 1.611
NCC, consacră o serie de reguli. Astfel, dacă este vorba despre o
ipotecă care garantează obligaţia initială, aceasta se poate stinge ca
efect al novaţiei, cu excepţia cazului în care în novaţie se prevede în
mod expres supravietuirea ipotecii respective.
De asemenea, următoarele alineate ale textului amintit, introduc
133
câteva nuanţări importante. Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de

subrogaţia reală, cazuri în care puteau fi opuse toate mijloacele de
aparare pe care le avea vechiul debitor, în situaţia novaţiei, acestea
numai sunt posibile, aşa cum se prevede în conţinutul art. 1.612 NCC.
Atunci când există în raportul iniţial solidaritate pasivă, novaţia
încheiată de creditori cu unul dintre debitorii solidari, îi liberează pe
ceilalţi debitori solidari. De asemenea, în cazul în care există o
fideiusiune şi dacă se încheie novaţia între creditor şi debitor, odată cu
obligaţia veche se va stinge şi raportul respectiv de garanţie.
De la aceste reguli, identificăm o singură excepţie în conţinutul art.
1.613 alin. (2) NCC. În acest caz, dacă codebitorii solidari îşi dau
acordul, se va produce efectul novaţiei. Dacă aceştia nu îşi vor da
acordul, atunci va subzita creanţa iniţială. În ceea ce priveşte creditorii
solidari, potrivit art. 1.614 NCC, dacă numai unul dintre aceştia îşi va
da acceptul, novatia nu va fi opozabilă celorlalţi creditori solidari.

1. Ce reprezintă novaţia?


1. Prezentați preluarea de datorie.
Răspuns 9.1
1. Noile dispoziţii civile reglementează ”Transmisiunea şi
transformarea obligaţiilor” într-un mod deosebit de judicios în
conţinutul dispoziţiilor art. 1.566-1.614.
Răspuns 9.2
1. Cele mai importante modalităţi de transmitere a obligaţiilor sunt:
cesiunea de creanţă; subrogaţia în drepturile creditorului; preluarea
datoriei.
134
Răspuns 9.3
1. Potrivit art. 1.609 NCC, novaţia reprezintă operaţiunea juridică
consacrată contractual prin care părţile înţeleg să stingă o obligaţie
veche şi să o înlocuiască cu una nouă.

București, 2004;
135
Stingerea obligațiilor
STINGEREA OBLIGAȚIILOR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10............................................................................ 137

10.1 Generalități despre stingerea obligațiilor................................................................. 137
10.2 Stingerea obligațiilor prin satisfacerea creanței creditorului................................... 137
10.3 Stingerea obligațiilor prin nerealizarea creanței creditorului.................................. 142
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10............................................................. 143
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10........................................................................... 144
136

acestora,
10.1 Generalități despre stingerea obligațiilor

Noile dispoziţii civile reglementează o serie de cauze de stingere a
raportului obligaţional, chiar dacă nu sunt reglementate în dispoziţiile
corespunzătoare stingerii obligaţiilor.
În acest sens, putem aminti faptul că sediul materiei stingerii
obligaţiilor se regăseşte în dispoziţiile Cărţii a V-a, “Despre obligaţii”,
Titlul VII “Stingerea obligaţiilor”, art. 1.615-1.634 NCC. Or, încă de la
debutul acestor dispoziţii, art. 1.615 NCC, ilustrează faptul că
obligaţiile, se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de
datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi “prin alte
moduri prevăzute de lege”. Prin acestă ultimă dispoziţie, putem înţelege
de pildă, executarea silită în natură (art. 1.527-1.529 NCC) sau de
executarea silită prin echivalent (art. 1.530-1.548 NCC), ori de
rezoluţiunea sau rezilierea contractului (art. 1.549-1.554NCC). De
asemenea, în cadrul acestori moduri de stingere a obligaţiilor am mai
putea adăuga, novaţia (art. 1.609-1.614 NCC), nulitatea (art. 1.246-
1.265 NCC), împlinirea condiţiei rezolutorii (art. 1.407 NCC),
prescripţia dreptului la acţiune (art. 2.500-2.544 NCC) sau decăderea
din drepturi (art. 2.545-2.550NCC).
Dacă modalitatea firească de stingere a unei obligaţii este
reprezentată de plată, în cele ce urmează vom remarca faptul că
legiuitorul a considerat să efectueze o distincţie între: stingerea
obligaţiilor prin satisfacerea creanţei creditorului (compensaţia,
confuziunea şi darea în plată) şi stingerea obligaţiilor prin nerealizarea
creanţei creditorului (remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de
executare).

1. Unde este reglementat sediul materiei stingerii obligaţiilor?
10.2 Stingerea obligațiilor prin satisfacerea creanței creditorului

În situaţia stingerii obligaţiilor prin satisfacerea creanţei
creditorului, putem reţine că odată cu aceasta se atinge şi scopul
principal al creanţei care incumbă creditorului. De aceea, odată cu
137
stingerea obligaţiei se realizează şi stingerea raportului juridic

obligaţional existent între creditor şi debitor.
Chiar dacă nu reprezintă mijloace juridice care să conducă la
executarea în natură a prestaţiei debitorului, anumite instituţii de drept
material conduc la stingerea obligaţiilor prin satisfacerea creanţei
creditorului, printr-o manieră indirectă, spunem noi.
În rândul acestor mijloace juridice am putea include: compensaţia
(art. 1.616-1.623 NCC); confuziunea (art. 1.624-1.628 NCC); remiterea
de datorie (art. 1.629-1.633 NCC). Chiar dacă aceste mijloace juridice
nu vor fi prezentate într-o manieră prea elaborată, noi vom încerca pe
cât posibil să ilustrăm elementele lor esenţiale, astfel încât din punct de
vedere didactic, orice persoană interesată să înţeleagă utilitatea lor în
stingerea obligaţiilor civile.
A) Compensaţia din punctul de vedere al noilor dispoziţii civile,
presupune, stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei
mai mici dintre ele (art. 1.616 NCC). Practic, pentru a fi incidentă
compensaţia, în primul rând trebuie să avem datorii reciproce între
aceleaşi persoane. Însă, după cum vom observa compensaţia poate fi:
legală, judiciară sau convenţională.
b) Compensaţia legală (de drept), reprezintă mijlocul juridic de
stingere a două datorii reciproce, cel mai uzitat în practică. Pentru a fi
în prezenţa compensaţiei legale, trebuie să constatăm îndeplinirea
următoarele condiţii:
 reciprocitatea obligaţiilor între aceleaşi persoane;
 creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi natură [teza
finală a alin.(1), art. 1.617 NCC], în sensul că fungibilitatea lor nu este
abstractă şi generală. Trebuie ca obiectul obligaţiei unei părţi să fie
schimbat cu obiectul celeilalte creanţe, fiind vorba mai ales de creanţele
care au ca obiect sume de bani, iar în cazul bunurilor de gen, acestea se
vor individualiza;
 creanţele celor două părţi trebuie să fie certe, lichide şi exigibile.
Compensaţia poate opera indiferent de izvorul obligaţiilor reciproce
şi dacă aceste cerinţe vor fi îndeplinite, compensaţiunea va interveni în
sensul că de drept, fără nicio manifestare de voinţă, obligaţiile reciproce
se sting până la cea mai mică. Însă, putem identifica anumite situaţii în
care chiar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, compensaţia legală nu
operează (art 1.618 NCC), atunci când vom fi în prezenţa unui act lovit
de dol (încheiat cu intenţia de a păgubi) sau când datoria are ca obiect
restituirea bunului dat în depozit ori cu titlu de comodat, precum şi în
cazul în care datoria are ca obiect un bun insesizabil.
Potrivit art. 1.619 NCC, dacă există un termen de graţie pentru una
din obligatiile reciproce, nu va exista niciun impediment şi compensaţia
poate opera.
Când între părţi există mai mult de două obligaţii reciproce,
compensaţia operează şi în raport cu regulile de la imputaţia plăţii (art.
1.620 NCC).
În egală măsură, trebuie să avem în vedere faptul că pot exista
situaţii în care obligaţiile reciproce sunt însoţite şi de garanţii personale,
aşa cum relevă dispoziţiile art. 1.621 NCC. În aceste condiţii,
138
fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul

principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. În
schimb, debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de
creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă
datorează fideiusorului.
O altă situaţie interesantă în ceea ce priveşte efectele compensaţiei
faţă de terţi este ilustrată de prevederile art 1.622 NCC. Acest text, are
în vedere două cauze în care compensaţia nu poate fi incidentă şi
anume: una care împiedica însăşi operarea compensaţiei şi una care
împiedică renunţarea la compensaţie. Pentru prima situaţie, de pildă
terţii dobândesc drepturi cu privire la creanţa dintre creditori sau
debitori şi în aceste condiţii, compensaţia nu poate opera decât dacă se
va face dovada că aceste drepturi sunt realizate printr-un prejudiciu. În
cea de-a doua situaţie, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o
creanţă asupra creditorului popritor, nu poate opune compensaţia
împotriva acestuia din urmă.
De asemenea, debitorul care putea să opună compensaţia şi care a
plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de
privilegiile sau de ipoteciile creanţei sale. În această situaţie, dacă ar
opera compensaţia, acea garanţie s-ar stinge.
Un alt aspect deosebit de important în privinţa compensaţiei legale
îl poate constitui şi cazul cesiunii sau ipotecării unei creanţe,
reglementate de art. 1.623 NCC. În acest sens, acceptarea cesiunii de
creanţă sau ipoteca asupra creanţe de către debitor, va determina şi
stingerea dreptului acestuia de a opune acelui terţ compensaţia pe care
ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de aceea
acceptare;
c) Compensaţia judiciară reprezintă o formă a compensaţiei. Acest
tip de compensaţie, se deosebeşte în mod evident de cea legală
deoarece, este dispusă de către instanţa de judecată şi operează în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Pentru ca instanţa de judecată să dispună compensaţia judiciară nu
vor fi necesare existenţa condiţiilor specifice compensaţiei legale. De
aceea, instanţa de judecată poate decide compensarea datoriilor
reciproce dintre părţile procesului respectiv, în toate situaţiile în care la
acţiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere
reconvenţională, prin care se opun anumite drepturi proprii. Dacă
pretenţiile reciproce au fost dovedite, instanţa procedează la
compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la
valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având
cea mai mare datorie la plata numai a diferenţei rămase neacoperită prin
compensare, dacă va fi cazul;
d) Compensaţia convenţională, reprezintă o formă a compensaţiei
ce se diferenţiază prin aceea că operează în virtutea acordului de voinţă
al părţilor, adică a subiectelor de drept între care există datorii
reciproce. La această formă de compensaţie, se recurge în situaţia în
care părţile au interesul să stingă anumite obligaţii reciproce existente
între ele, fără a fi îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.
În practică, acest tip de compensaţie se confundă cu darea în plată
139
reciprocă însă, ea presupune realizarea între părţi a unei înţelegeri în

sensul stingerii obligaţiilor reciproce. Această înţelege poate fi realizată
în faza pre-judiciară, dar şi în cea post-judiciară, chiar în cadrul unei
proceduri de executare silită, prin care se stabilesc condiţiile şi limitele
în care operează o astfel de stingere a obligaţiilor reciproce.
B) Confuziunea, reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor

reglementat de către dispoziţiile art. 1.624-1.628 NCC.
În sensul alineatului (1) al art. 1.624 NCC, acest mod presupune
stingerea unei obligaţii atunci când aceeaşi persoană, are aceeaşi
calitate de creditor şi debitor, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional. Am
putea fi într-o astfel de situaţie în cazul unei moşteniri sau al unei
reorganizări a unei persoane juridice. În aceste condiţii, obligaţia se
stinge deoarece din punct de vedere juridic, nu poţi fi creditor şi debitor
în acelaşi timp.
În continuare, alin. (2) al articolului amintit se referă la cazul în
care confuziunea nu poate opera. Astfel, dacă creanţa şi datoria se
găsesc în acelaşi patrimoniu însă, acesta este divizat în mai multe mase
patrimoniale, confuziunea nu operează pentru că vom avea în vedere
subiecte de drept diferite.
Un alt caz interesant în care poate opera confuziunea este cel
prevăzut de art.1.625 NCC. Acest text, are în vedere stingerea ipotecii
prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi respectiv, cea de
debitor. Este vorba de stingerea obligaţiilor ca urmare a faptului că
persoana ce are calitatea de creditor ipotecar, dobândeşte în patrimoniul
său un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun ipotecat, sau cel care
are în partimoniu un bun ipotecat, îl moşteneşte pe creditorul ipotecar.
De asemenea, în cazul fideiusiunii, potrivit art. 1.626 NCC, dacă
operează confuziunea prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor,
obligaţia va fi stinsă şi această situaţie va profita fideiusorilor. Însă, în
cazul în care confuziunea operează prin reunirea calităţilor de fideiusor
şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal, aceaste cazuri nu vor
duce la stingerea obligaţiei principale.
Cât priveşte efectele confuziunii faţă de terţi, potrivit art. 1.627
NCC, drepturile acestora dobândite anterior în legătură cu creanţa
stinsă, nu pot fi vătămate prin incidenţa confuziunii.
De asemenea, am mai putea aminti şi despre situaţia specială când
poate dispărea cauza de confuziune. Soluţia acestei situaţii este
prevazută în conţinutul art 1.628 NCC, care scoate în evidenţă faptul că
dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia
cu efect retroactiv (de pildă, prin declararea morţii printr-o hotărâre
judecătorească, dacă se constată nulitatea unui legat).
C) Remiterea de datorie (sau iertarea de datorie), reprezintă ultimul

mod de stingere a obligaţiilor prin satisfacerea creanţei creditorului,
reglementat de noile dispoziţii civile (art. 1.629-1.633 NCC).
Din punctul nostru de vedere, remiterea de datorie poate avea loc în
toate cazurile numai prin încheierea unui înscris (contract) de către
creditorul unei obligaţii. După cum vom observa, acest înscris poate fi
140
cu titlu gratuit sau oneros. În acest sens, alin.(1) al art. 1.629 NCC,
scoate în evidenţă faptul că remiterea de datorie operează atunci cand
creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa. Alineatul următor
stabileşte foarte clar faptul că remiterea de datorie va fi totală cu
excepţia cazurilor în care creditorul va statua contrariul. De asemenea,
în sensul art. 1.630 NCC, remiterea de datorie poate fi expresă sau
tacită.
După cum am menţionat, remiterea de datorie (iertarea de datorie)
potrivit noilor dispoziţii civile nu poate fi îintotdeauna consacrată
printr-un act cu titlu gratuit. Dacă remiterea de datorie se face printr-un
act unilateral, de pildă printr-un testament, actul va fi întotdeauna cu
titul gratuit.
Însă, în cazul în care remiterea de datorie se face cu acordul
creditorului, acesta îl poate ierta de datorie pe debitor, fără a pretinde
nimic în schimb (şi atunci vom fi în prezenţa unui contract cu titlu
gratuit, spre exemplu o donatie indirectă, care trebuie să îndeplinească
toate condiţiile specifice cu excepţia celor de formă), iar dacă s-a
prevazut ca în schimbul remiterii, debitorul să plătească ceva
creditorului, atunci vom fi în prezenţa unei remiteri de datorie cu titlu
oneros.
În privinţa dovezii remiterii de datorie, dispoziţiile art. 1.631 NCC,
fac trimitere la regula stabilită de art. 1.499 NCC, în sensul că dovada
poate fi făcută cu orice mijloc de probă. De aceea şi renunţarea expresă
la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor în sensul art. 1.632
NCC, nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.
Un ultim aspect pe care dorim să-l ilustrăm, relevă cazul
fideiusiunii. În acest sens, dispoziţiile art. 1.633 NCC, stabilesc
următoarele reguli:
 remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe
fideiusor de datorie;
 remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului, nu îl va
elibera de datorie pe debitorul principal;
 dacă remiterea de datorie a fost convenită cu unul din fideiusori,
ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru toată datoria, cu includerea
părţii garantate de acesta, numai dacă şi-au dat consimţământul în mod
expres la exonerarea acestuia (în acest caz, creditorul va avea nevoie şi
de consimţământul celorlalţi fideiusori).
Tot în cazul fideiusiunii, dacă creditorul a primit o prestaţie din
partea unui fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de garanţie, aceasta
se impută asupra întregii datorii, profitând, în mod proporţional cu acea
prestaţie, atât debitorul principal, cât şi ceilalţi fideiusori.

1. In cadrul mijloacelor juridice (stingerea obligaţiilor prin
satisfacerea creanţei creditorului) ce se poate include?
141
10.3 Stingerea obligațiilor prin nerealizarea creanței creditorului

In cadrul acestor mijloace juridice putem include: darea în plată
(art. 1.492 NCC) şi imposibilitatea fortuită de executare (art. 1.634
NCC).
A) Darea în plată, reprezintă modul de stingere a obligaţiilor prin
nerealizarea creanţei creditorului reglementat de art. 1.492 NCC şi este
concretizată în toate situaţiile printr-o convenţie încheiată cu ocazia
plăţii prin care debitorul oferă creditorului o altă prestaţie decât cea
convenită.
Este foarte important să reţinem faptul că pentru a fi în prezenţa
unei dări în plată, trebuie să existe acordul expres al creditorului şi acea
convenţie trebuie să fie încheiată în momentul efectuării plaţii cu
prestaţia convenită. În cazul în care se va face înainte de plată, atunci
putem spune că ne aflăm în situaţia unei novaţii cu schimbare de obiect.
Revenind la cazul dării în plată, potrivit alineatului (2) al art. 1.492
NCC, dacă debitorul oferă un bun în schimbul prestaţiei iniţiale, este
foarte important să reţinem faptul că de bunul respectiv, trebuie să
dispună creditorul şi de asemenea, într-o astfel de ipoteză, debitorul va
fi ţinut răspunzător pentru evicţiune. De aceea, putem admite că în acest
caz se aplică regulile din materia vânzării, tocmai pentru a proteja
interesul creditorului de bună-credinţă. Excepţie de la această regulă o
face situaţia în care creditorul preferă ca şi garanţie din partea
debitorului, prestaţia iniţială a obligaţiei şi repararea prejudiciului
produs. În aceste cazuri, potrivit tezei finale a alin.(2) al art. 1.492
NCC, garanţiile oferite de terti nu renasc (per a contrario, garanţiile
reale constituite de debitor renasc şi vor produce pe deplin efecte).
B) Imposibilitatea fortuită de executare, are în noile dispoziţii civile

mai multe semnificaţii. Spre exemplu, în materia răspunderii cvile, aşa
cum am mai prezentat, în funcţie de natura ei, imposibilitatea fortuită
de executare înlatură, fie raportul de cauzalitate, sau poate constitui o
cauză care înlatură vinovaţia, în stituaţia în care îmbracă forma cazului
fortuit.
De asemenea, imposibilitatea fortuită poate fi întâlnită şi în cazul
riscului contractual (în cazul contractelor sinalagmatice). În acest sens,
dacă neexecutarea obligaţiei este fortuită şi debitorul nu o mai poate
executa, nici cealaltă parte nu trebuie să îşi execute obligaţia. În această
situaţia, riscul contractual va fi suportat de către debitorul obligaţiei
imposibil de executat şi vom fi în prezenţa imposibilităţii (fortuite) de
executare, reglementate aşa cum am mai amintit de prevederile art.
1.557 NCC.
În egală măsură, potrivit art. 1.634 NCC, imposibilitatea fortuită de
executare poate fi inclusă în rândul mijloacelor de stingere a obligaţiilor
prin nerealizarea creanţei creditorului. Aceasta devine incidentă atunci
când vom fi în prezenţa obligaţiilor născute din contractele unilaterale.
Practic, numai când va fi vorba de o asemenea obligaţie, imposibilitatea
fortuită de executare va duce la stingerea pur şi simplu a acelei
obligaţii.
În ceea ce priveşte sarcina probei, aceasta îi va reveni în toate
142
cazurile debitorului, care are obligaţia să-l notifice pe creditor [art.

1.634 alin.(5) NCC]. Altfel debitorul va răspunde pentru prejudiciul
cauzat.
Singurul caz excepţional în care nu poate fi invocată imposibilitatea
fortuită de executare, este atunci când obligaţia va avea ca obiect bunuri
de gen (fungibile).

1. In cadrul mijloacelor juridice (stingerea obligațiilor prin
nerealizarea creanței creditorului) ce se poate include?


1. Prezentați remiterea de datorie.
Răspuns 10.1
1. Sediul materiei stingerii obligaţiilor se regăseşte în dispoziţiile Cărţii
a V-a, “Despre obligaţii”, Titlul VII “Stingerea obligaţiilor”, art. 1.615-
1.634 NCC.
Răspuns 10.2
1. În rândul mijloacelor juridice (stingerea obligaţiilor prin satisfacerea
creanţei creditorului) se pot include: compensaţia (art. 1.616-1.623
NCC); confuziunea (art. 1.624-1.628 NCC); remiterea de datorie (art.
1.629-1.633 NCC).
Răspuns 10.3
1. În cadrul mijloacelor juridice (stingerea obligațiilor prin nerealizarea
creanței creditorului) putem include: darea în plată (art. 1.492 NCC) şi
imposibilitatea fortuită de executare (art. 1.634 NCC).
143

București, 2004;
144
Executarea obligațiilor
EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR ȘI MIJLOACE DE

PROTECȚIE A DREPTURILOR CREDITORILOR ASUPRA
PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Cuprins Pagina

11.1 Delimitări terminologice privind executarea obligațiilor........................................ 146
11.2 Plata......................................................................................................................... 147
11.3 Executarea silită a obligațiilor................................................................................. 154
11.4 Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor contractuale, sancțiuni civile în
caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale................................................. 159
11.5 Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale................................... 162
11.6 Mijloace de protecție a drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului.... 164
11.7 Acțiunea revocatorie................................................................................................ 168
145

acestora,
11.1 Delimitări terminologice privind executarea obligațiilor

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este
ţinut de această presţatie (pozitivă sau negativă), sub sancţiunea
constrângerii sale de către organele de executare ale statului.
Materia executarii obligatiilor se bucura de o consacrare normativa
unitara, in continutul Cartii a V-a, ”Obligatiile”, Titlu V ”Executarea
obligatiilor”, art. 1.469-1.565 din NCC.
Aceste reglementari grupează toate dispoziţiile legale referitoare la
executarea voluntară (plata) sau după caz, silită a obligaţiilor indiferent
de natura lor (contractuală, extracontractuală sau delictuală). Noi am
considerat util să prezentăm în conţinutul acestui capitol şi câteva
aspecte specifice răspunderii contractuale cum ar fi: rezoluţiunea,
rezilierea şi reducerea prestaţiilor contractuale (art. 1.549-1.554
NCC); cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale (art.
1.555-1.557 NCC). În egală masură, la final am efectuat o expunere
sumară a ceea ce înseamna, mijloacele de protecţie ale drepturilor
creditorului asupra debitorului (măsurile conservatorii şi asiguratorii-
art. 1.558-1.559 NCC; acţiunea oblică-art. 1.560-1.561 NCC; acţiunea
revocatorie- art. 1.562-1.565 NCC).
Din punctul nostru de vedere, cele mai semnificative dispozitii
sunt cele care au o corelatie evidenta cu executarea obligatiilor. Faţă de
aceste aspecte, din punct de vedere didactic, am găsit de cuviinţă să
delimităm executarea voluntară a obligaţiilor (plata), de executarea
silita a obligatiilor, cu toate institutiile materiale corespunzatoare.
Astfel, in privinta executarii voluntare a obligatiilor prin plata,
efectele sunt previzibile deoarece, in anumite situatii, obligatia
respectiva va fi indeplinita in mod spontan. Insa, vom intalni
reglementat cu titlu novator (art. 1.510-1.515 NCC) si cazul in care
creditorul va fi pus in intarziere de catre debitor, atunci cand primul
refuza in mod nejustificat plata oferita in mod corespunzator sau cand
refuza sa indeplineasca actele pregatitoare fara de care debitorul nu isi
poate executa obligatia.
In privinta executarii silite a obligatiilor, putem observa cu destula
usurinta in debutul reglementariilor, enunţarea principiului potrivit
căruia ”orice obligaţie trebuie îndeplinită în mod exact, integral şi la
timp”. Pentru respectarea acestui principiu, legiuitorul a reglementat in
mod sistematizat, toate mijloacele legale de care dispune creditorul
pentru a remedia consecintele neexecutarii obligatiei respective:
146
executarea silită în natură a obligaţiei, executarea silită indirectă (prin

echivalent) a obligaţiei sau rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea
prestaţiilor (contractuale). Or, pentru a garanta drepturile creditorilor,
vom identifica si mijloacele de protectie ale acestor drepturi asupra
debitorului.

1. Unde este reglementată materia executării obligațiilor?
11.2 Plata
Modul de executare voluntară a obligaţiei prin plată, reprezintă
mijlocul juridic”benevol” de liberare al debitorului. Chiar din continutul
alineatului (1) al art. 1.469 din NCC, putem reţine că obligaţia se stinge
prin plata, în cazul în care prestaţia datorată este executată de bunavoie.
Mai mult decât atât, alineatul (2), oferă chiar o definiţie legală în
sensul că: ”Plata constă in remiterea unei sume de bani sau, după caz,
în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei”. În aceste condiţii, trebuie sa retinem ca plata, ca mijloc
juridic, nu poate consta numai în remiterea unei unei sume de bani, ci şi
în executarea unui bun determinat sau determinabil care poate
reprezenta însuşi obiectul unei obligaţii. Acest mijloc juridic se
”desfăşoară” sub sfera bunei-credinţe a debitorului plătitor, dar şi a
creditorului care urmează să primească plata. Dacă acesta din urmă
refuză, legiuitorul a prevăzut si reglementat ”punerea în întârziere” a
creditorului.
De aceea, dată fiind impotanţa instituţiei ne-am propus să distingem
între: elementele structurale ale platii (A) şi punerea în întârziere a
creditorului (B).
A) Elementele structurale ale plăţii. Potrivit noilor dispoziţii
civile structura legală plăţii este una foarte complexă, care necesită o
abordare teoretică deosebită. Faţă de aceste aspecte şi pentru o mai
buna înţelegere a materiei, am putea reţine în mod corespunzător câteva
gereralităţi privitoare la: subiectele plăţii; condiţiile plăţii; dovada
plăţii; imputaţia plăţii.
a) Subiectele plăţii. În acest caz putem discuta despre creditor (cel
care primeşte plata- accipiens) şi debitor (cel care va plăti-solvens). De
aceea, plata trebuie facută în primul rând chiar de către debitor
(solvens). Această precizare am facut-o deoarece, el poate să facă plata
direct sau prin reprezentant. Este posibil ca plata să fie făcută şi de o
altă persoană care este ţinută alături de debitor în raportul obligaţional
(spre exemplu: codebitorul solidar poate să facă plata şi pentru ceilalţi
codebitori. Mai mult, el chiar poate fi chiar silit de creditor să facă
plata). De asemenea, fideiusorul poate să facă plata pentru persoana
pentru care garantează. Totodată, plata poate fi făcută de un creditor
147
chirografar către un altul şi în egală măsură, poate fi facută de o terţă

persoană neinteresată (când doreşte să facă o liberalitate, o donaţie
indirectă în favoarea debitorului sau când doreşte să-l împrumute pe
debitor). In ipoteza in care plata este făcută de către un terţ, art. 1.474
din NCC, adaugă câteva precizari importante:
- dacă debitorul se opune ca un terţ să facă plata şi comunică acest lucru
creditorului, cel din urmă este dator să refuze plata cu excepţia cazului
în care refuzul l-ar prejudicia pe creditor;
- creditorul ar putea să refuze plata şi când este vorba despre o obligaţie
intuitu personae deoarece, aceasta priveşte calităţile personale ale
debitorului şi sunt considerate obligaţii ce au ca obiect prestaţii a căror
îndeplinire depinde de aptitudinile, determinarea, experienţa sau alte
însuşiri ale debitorului (de pildă, prestările de servicii, executările de
lucrări, repararea unui ceas defect, refacerea unei instalaţii electrice,
etc);
- chiar daca nu este o obligatie intuitu personae prin natura ei, refuzul
creditorului poate reieşi din convenţia părţilor;
- creditorul aparent nu avea cunoştinţă că este adevăratul creditor (era
de buna-credinţă). În acest caz, el are la alegere: păstrarea plăţii dacă i
se confirmă adevărata calitate sau restituirea adevăratului creditor,
ţinând seama de regulile de la restituirea prestaţiilor- art. 1.635-1.649
NCC);
- când este vorba despre un creditor de rea-credinţă, plata respectivă,
deşi rămâne valabilă, va da dreptul adevăratului creditor să se îndrepte
cu o acţiune împotriva debitorului care a plătit sau împotriva
creditorului care s-a îmbogăţit.
b) Condiţiile plăţii. În sensul noilor dispoziţii civile, condiţiile
plăţii grupează o serie de etape specifice, fiecare având o importanţă
aparte. Sediul materiei condiţiilor plăţii este constituit de prevederile
art. 1.480-1.493 NCC. În primul rând, trebuie să reţinem care poate fi
obiectul plăţii (suma de bani sau bun). Prin plata, am reţinut că se
executa prestaţia la care s-a obligat debitorul initial, dar există o serie
de nuanţe în funcţie de natura obligaţională. Însă, indiferent de natura
ei, exista o regula comună instituită în dispoziţiile art. 1.480 din NCC
potrivit căreia: ”debitorul trebuie să manifeste în executarea obligaţiei
sale, diligenţa unui bun proprietar”, cu excepţia cazurilor in care prin
lege sau prin contract se prevede altfel. Ţinând cont de aceste precizări,
vom releva cele mai importante aspecte referitoare la condiţiile plăţii,
raportându-ne la natura obligaţiilor care pot face obiectul executării
prin plată.
Dacă este vorba despre o obligaţie care ţine de o activitate
profesională, exigenţa va fi sporită deoarece, debitorul trebuie să
respecte toate regulile profesiei în momentul în care execută prestaţia
[1.480 alin.(2)NCC].
În cazul obligaţiilor de mijloace şi a celor de rezultat, dispoziţiile
art.1.481 din NCC, statuează următoarele situaţii:
 în situaţia obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis;
 în situaţia obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
148
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

Totodată, pentru a distinge dacă o obligaţie este de mijloace sau de
rezultat trebuie să ţinem seama de următorele împrejurări:
 modul în care obligaţia este stipulată în contract;
 existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale
contractului;
 gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
 influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
De asemenea, în ipoteza în care este vorba despre obligaţia de a
preda (da) bunuri individual-determinate (art. 1.482 NCC), putem
reţine că debitorul va fi liberat dacă predă bunul în starea în care el se
află în momentul naşterii obligaţiei. Dacă în momentul executării
debitorul nu este titularul dreptului care face obiectul obligaţiei, nu se
poate stinge obligaţia [1.482 alin. (2) NCC]. Aşadar, dar debitorul are
datoria să procure dreptul respectiv sau să stingă sarcinile care-l
grevează, astfel încât să facă posibilă executarea (art. 1.230 NCC). De
aceea, persoanele care se obligă să vândă bunul altuia se obligă să-şi
procure acel bun, astfel încât să facă posibilă prestaţia, iar în aceste
condiţii obligatia va fi valabila;
În ipoteza în care este vorba despre o obligaţie de a transmite
proprietatea (art. 1.483 NCC), putem discuta despre existenţa
cumulativă a două tipuri de obligaţii. Discuţia poate greva în jurul unei
obligaţii subsecvente, determinată de obligaţia de a conserva bunul
până la predare [art. 1.483 alin.(1) şi art. 1.485 NCC]. Atât în actualul
sistem de drept civil cât şi în cel vechi, obligaţia de a da cuprinde pe
aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, deoarece, în
lipsa predării bunului, dobânditorul, chiar dacă are o calitate nominală,
recunoscută, el nu este şi proprietar real, deplin, neavând un control
absolut asupra bunului (plena in re potestas). În consecinţă, numai prin
simpla încheiere a contractului, debitorul obligaţiei de a da nu este
liberat de îndatorirea de a strămuta proprietatea, care nu se consideră
executată decât la data predării bunului sau, după caz, la data când noul
proprietar dobândeşte, în alt mod controlul exclusiv asupra lui, putând
face acte de dispoziţie materială şi juridică, după caz. Totodată, clauza
de inalienabilitate este subînţeleasă în contractele care presupun
naşterea unei obligaţii de a da către o persoană determinată sau
determinabilă. Dispoziţiile art. 1.483 din NCC, trimit din punctul nostru
de vedere în mod implicit şi la clauza de inalienabilitate. În egala
măsură, în cazul în care este vorba de drepturi care se vor înscrie în
cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea presupune şi
obligaţia subsecventă de a transmite înscrisurile necesare pentru
efectuarea înregistrării.
În egala măsură, putem întâlni şi situaţii de cedare a drepturilor
sau acţiunilor asupra unor bunuri care au pierit, s-au pierdut sau au
fost scoase din circuitul civil (art. 1.484 NCC). Practic, în aceste situaţii
obiectul prestaţiei de a da sau de a preda un bun dispare, fapt pentru
care, debitorul trebuie să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile
cuvenite pentru bunul respective (vom fi practic în prezenţa unei
subrogaţii reale cu titlu particular).
149
În ipoteza unei obligaţii de a da bunuri de gen (art. 1.486 NCC),

executarea acesteia presupune mai întai o individualizare prin măsurare,
cântarire sau numărare. Debitorul are dreptul să aleagă din bunurile
care vor fi predate prin măsurare, cântarire sau numărare însă, conform
legii alegerea nu va fi discreţionară, deoarece, pentru a fi liberat,
debitorul trebuie să predea ”bunuri de calitate cel putin medie”.
Când vom fi în prezenţa unei obligaţii de a constitui o garanţie,
fără să fie precizată natura garanţiei, modalitatea şi forma, potrivit art.
1.487 din NCC debitorul poate oferi la alegerea sa o garanţie reală,
personală sau o altă garanţie suficientă. Această obligaţie poate fi stinsă
prin plată în momentul în care va fi constituită garanţia reală sau
personală, textul lasând acest lucru la alegerea debitorului.
În situaţia obligaţiilor care au ca obiect transmiterea unui sume de
bani (obligaţie de a da), debitorul va fi liberat prin remiterea către
creditor a sumei nominale datorate (art. 1.488 NCC). În toate cazurile,
aceste obligaţii se vor putea executa în natură. Singura excepţie de la
acest principiu este prevazut în conţinutul alin.(3) al art. 1.488 din
NCC, şi doar cu acceptul creditorului, plata se poate face printr-un cec
sau alt instrument de plată cu conditia ca acesta să aibă acoperire (să fie
onorat).
Dacă în ceea ce priveşte obiectul plăţii, am putut reţine că
abordarea executării poate fi diferită în funcţie de natura prestaţiei, în
continuare, trebuie să reţinem principiul potrivit căruia, plata trebuie să
se facă integral. Acest principiu ilustrează condiţia indivizibilităţii
plăţii, în sensul art. 1.490 din NCC, potrivit căruia, creditorul nu poate
fi obligat să primească o plată parţială. Totuşi, am putea fi în prezenţa
unor plăţi parţiale atunci când:
- există acordul creditorului;
- judecătorul acordă un termen de graţie şi eşalonează plata;
- în urma moştenirii creanţa este divizată şi se împarte între moştenitori
şi fiecare va plăti numai partea care-i revine;
- este vorba despre un fideiusor şi se invocă beneficiul de diviziune, în
sensul art. 2.298 din NCC.
Condiţia locului plăţii este în egala măsură, una esenţială. De
aceea, vom distinge între plata cherabilă de cea portabilă. Plata va fi
cherabilă, în cazul în care se va face la sediul/domiciliul debitorului şi
portabilă, atunci când se efectuează la sediul/domiciliul creditorului sau
al altei persoane. Privitor la condiţia locului plăţii, dispoziţiile art. 1.494
din NCC oferă mai multe soluţii:
- când suntem în prezenţa unei obligaţii băneşti, acestea se vor executa
la domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii (portabilă);
- când vom fi în prezenţa predării unui lucru individual-determinat,
executarea se va face în locul în care se află bunul la încheierea
contractului;
- pentru celelalte tipuri de obligaţii, plata va fi cherabilă (adică se va
face la sediul/domiciliul debitorului) şi nu portabilă (la sediul/
domiciliul creditorului sau al altei persoane).
O altă condiţie de care ar trebui să ţinem cont ar fi cea referitoare la
data plăţii. În acest sens, potrivit art. 1.495 alin.(1) NCC, obligaţia de
150
plată trebuie executată de îndată, cu excepţia cazurilor în care există un

termen de scadenţă stipulat de parţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor. De
asemenea, instanţa poate stabili un termen în cazul în care natura
prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.
Dacă termenul a fost stabilit în interesul debitorului, el ar putea
plăti anticipat, caz în care creditorul nu va putea refuza plata. Însa, în
cazul în care termenul a fost stabilit în interesul creditorului, debitorul
nu va putea face o plata anticipată fără acordul creditorului. Regula are
aplicaţie mai ales în acordurile bancare, deoarece, băncile nu agreeaza
restituirea anticipată pentru că pierd dobânzi. În situaţia în care
termenul a fost stabilit în beneficiul ambelor părţi, atunci plata trebuie
făcută la termen, cu exceptia cazurilor în care părţile vor conveni să
deroge.
Când vom fi în prezenţa unei plăţi prin virament bancar, aceasta se
face la data la care contul creditorului a fost alimentat cu suma care
face obiectul plăţii (art. 1.497 NCC).
c) Dovada plăţii. Un alt element pe care îl putem identifica în
structura acestei operaţiuni juridice, este reprezentat de dovada plăţii
(art. 1.499-1505 NCC). În sensul art. 1.499 din NCC, şi dacă prin lege
nu se prevede altfel, ”dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă”.
Deoarece prin intermediul plăţii încetează un raport obligaţional,
aceasta poate fi privită pe de-o parte ca un fapt juridic şi pe de alta, ca
un act juridic. Plata ca act juridic se poate manifesta prin remiterea unei
”chitanţe liberatorii” sau a ”înscrisului original al creanţei” din partea
creditorului, conform art.1.500 NCC. Or, sarcina probei incumbă în
principiu debitorului, iar aceste acte vor dovedi în toate situaţiile
executarea raportului obligaţional dintre debitor şi creditor. Dacă,
creditorul refuză emiterea unei astfel de chitanţe, potrivit alin.(3) art.
1.500 NCC, debitorul va fi îndreptaţit ”să suspende plata”. Dacă nu
există vreo stipulaţie contrară a părţilor, cheltuielile privind întocmirea
unei astfel de chitanţe vor fi în sarcina debitorului [alin.(2) art. 1.500
NCC].
În ceea ce priveşte sarcina dovezii plăţii, art. 1.501-1.505 NCC,
instituie următoarele prezumţii:
 chitanţa pentru confirmarea primirii prestaţiei (plăţii) principale,
creează prezumţia relativă privind executarea prestaţiilor accesorii (art.
1.501);
 chitanţa pentru confirmarea uneia dintre prestaţiile periodice,
creează prezumţia relativă potrivit căreia toate celelalte prestaţii
periodice anterioare celeia la care se referă chitanţa au fost executate
(art. 1.502);
 remiterea de către creditor, debitorului a înscrisului original
constatator al creanţei, creează prezumţia relativă conform căreia
debitorul a fost liberat de plată [alin.(1) art. 1.503 NCC]. Dacă înscrisul
original constatator al creanţei este unul autentic, potrivit alin.(2) al art.
1.503 NCC, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a facut
pentru un al motiv decât executarea obligaţiei. De aceea, în toate
cazurile în care înscrisul original al creanţei se găseşte la o altă
151
persoană (debitor, codebitor, fideiusor) decât creditorul, se creează o

prezumţie relativă precum că s-a făcut o remitere voluntară;
 ordinul de plată prin care se efectuează un virament bancar sau
interbancar, semnat de debitor şi vizat de instituţie de credit plătitoare,
creează prezumţia relativă pentru efectuarea unei plăţi valabile
creditorului, iar debitorul poate solicita oricând instituţiei de credit a
creditorului o confirmare în scris, privind efectuarea plăţii prin virament
[alin.(1) şi (2), art. 1.504 NCC]. Această confirmare va reprezenta
dovada plăţii;
 odată cu remiterea chitanţei de liberare sau a înscrisului original
constatator al creanţei, se ceează prezumţia potrivit căreia şi celelalte
persoane obligate în mod solidar sau care au constituit garanţii
personale sau reale au dreptul la restituirea bunurilor deţinute în
garanţie (art. 1.505 NCC).
d) Imputaţia plăţii. Ultimul element pe care îl putem adăuga în
structura plăţii, priveşte imputaţia plăţii (1.506-1.509). Aceasta poate
interveni în cazul în care acelaşi debitor are mai multe datorii către
acelaşi creditor, iar prestatiile sunt fungibile (art. 1.506 alin.(1) NCC.
Prin ”imputaţia” plăţii vom înţelege indicarea de către debitorul care
are mai multe datorii a aceleia pe care voieşte a o plăti, în cazul în care
plata făcută nu acoperă toate datoriile scadente. Din normele care
reglementează imputaţia plăţii, putem deduce că acesta poate fi de trei
feluri: imputaţia cu acordul părţilor, imputaţia unilaterală şi imputaţia
legală.
 Imputaţia cu acordul părţilor este reglementată de art. 1.506 NCC.
În acest caz, părţile pot conveni sub orice mod, cu condiţia să nu
afecteze interesele altor creditori. De aceea, părţile pot coveni asupra
creanţei principale, asupra accesoriilor sau a altor cheltuieli legate de
plată, etc;
 Imputaţia unilaterală poate fi realizată de către debitor (art. 1.507
NCC) sau de către creditor (art. 1.508 NCC). Debitorul poate face
imputaţie doar cu respectarea dispoziţiilor art. 1.507 NCC în sensul că:
atunci când creanţa generează dobânzi ori alte cheltuieli, debitorul nu
poate impune creditorului ca acesta să le accepte inaintea capitalului,
care reprezintă practic debitul principal [alin.(1) art. 1.507 NCC]; de
asemenea, debitorul fară consimţământul creditorului nu poate să
impute plata asupra unei datorii care nu este scadentă, cu precădere în
faţa uneia scadente [alin.(2) art. 1.507 NCC. Totuşi plata poate fi
anticipată cu respectarea art. 1.496 NCC]; în situaţia plăţii prin
virament bancar, debitorul va trebui să facă menţiunea imputaţiei în
conţinutul ordinului de plată [alin.(3) art. 1.507 NCC]. La rândul său,
creditorul poate face imputaţia plăţii doar cu respectarea dispoziţiilor
art. 1.508 NCC. În acest sens, el poate într-un termen rezonabil după
primirea plăţii, să indice debitorului datoria pe care o va imputa însă, el
nu ar putea să impute plata unei datorii care nu este scadentă sau care
face obiectul unui litigiu [alin.(1) art.1.508]. În cazurile în care
debitorul efectuază plata, creditorul, la remiterea debitorului a chitanţei
liberatorii, va avea obligaţia să menţioneze în conţinutul acesteia,
asupra cărei datorii a facut imputaţia [alin.(2) art. 1.508 NCC].
152
 Imputaţia legală, intevine atunci când niciuna din părţi nu au făcut

imputaţia plăţii. În această situaţie, imputaţia se va face potrivit
regulilor stabilite de dispoziţiile art. 1.509 NCC. Textul amintit
stabileşte urmatoarea ordine de imputaţie: se consideră plătită, datoria
scadentă; se vor stinge cu prioritate, datoriile negarantate
(chirografare) sau cele pentru care creditorul are mai putine garanţii
(personale sau reale); dacă toate datoriile sunt scadente şi în egală
masură garantate şi oneroase, imputaţia se va face asupra celor mai
vechi; dacă toate datoriile sunt scadente şi sunt la fel de vechi, imputaţia
se va face în mod proportional.
În toate cazurile de imputaţie legală, plata se impută cu respectarea
ordinii statuate în alin.(2) al art. 1.509 NCC, astfel: cheltuielile de
judecată şi de executare, ratele, dobânzile şi penalităţile, în ordinea
cronologică a scadenţei şi, în final, asupra capitalului (debitului
principal), dacă părţile nu stabilesc contrariul.
B) Punerea în întârziere a creditorului (1.510-1.515)

Sediul acestei materii este consacrat pentru prima oară în
dispoziţiile NCC (art. 1.510-1.515).
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă un mijloc juridic pus
de către legiuitor la dispoziţia debitorului. Din momentul decalnşării
sale, potrivit art. 1.511 NCC, acest mijloc juridic poate produce
următoarele consecinţe juridice:
 riscul imposibilităţii de executare se strămută de la debitor, la
creditor;
 din acel moment, debitorul nu mai poate fi ţinut să restituie fructele
bunului;
 din acel moment, creditorul va fi obligat să repare prejudiciile
cauzate debitorului prin întârziere, inclusiv, cele necesare
conservării.
Orice debitor interesat de acest mijloc juridic, îl poate exercita
urmând procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii prevăzută de
Codul de procedură civilă (art. 1.006-1.013). Această procedură va fi de
competenţa unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel
în carese află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al
acestui.
Prin intermediul punerii în întârziere a creditorul, legiuitorul i-a pus
la dispoziţia debitorului două posibilităţi, ţinând cont de obiectul
prestaţiei.
Astfel, el în primul rând poate să consemneze creanţa sau bunul
care formează obiectul obligaţiei pe cheltuiala şi riscurile creditorului.
A doua posibilitate constă în scoaterea bunului care formeaza obiectul
la vânzare publică, în masură în care nu se poate face consemnarea, ori
acesta este un bun persabil sau pentru că depozitatea lui presupunea
costuri mari de întreţinere. În aceste condiţii, el va vinde bunul si va
consemna preţul, după ce în prealabil a notificat prin intemediul unui
executor judecătoresc operaţia creditorului şi de asemenea după ce a
obţinut acordul instanţei de judecată [art. 1.514 alin.(1) NCC].
În situaţia în care obiectul prestaţiei este raportat la titlurile de
153
valoare, conform alineatul (2) al art. 1.514 NCC, vânzarea se poate face
chiar fără notificarea prealabilă însă, cu încuviinţarea instanţei de
judecată.
În toată perioada după ce debitorul a consemnat bunul şi dacă
creditorul nu a declarat că-l acceptă, primul are dreptul să-l retragă,
situaţie în care creanţa renaşte cu toate garanţiile (personale şi reale) şi
toate accesoriile sale (art. 1.515 NCC).

1. Definiți plata.
11.3 Executarea silită a obligațiilor

Noile dispoziţii civile reglementează destul într-un mod destul de
amplu instituţia executării silite a obligaţiilor, motiv pentru care am
considerat deosebit de util să prezentăm în mod distinct punerea în
înârziere a debitorului, ca măsură premergătoare executării silite şi de
asemenea, cele două modalităţi consacrate de executare silită a
obligaţiilor: executarea silită directă (în natură) şi respectiv, executarea
silită indirectă (prin echivalent).
11.3.1 Măsuri premergătoare executării silite a obligațiilor.

Punerea în întârziere a debitorului
Noţiunea de ”punere a debitorului în întârziere” este întâlnită în
general, în situaţiile în care, o parte dintr-un contract (debitorul) nu îşi
execută obligaţiile asumate în temeiul acestuia şi la termenele stabilite.
Într-un astfel de caz, cealaltă parte a contractului (creditorul) îi solicită
prin intermediul ”punerii în întârziere” debitorului, să-şi execute
obligaţiile ce-i incumbă. Cu alte cuvinte, punerea în întârziere constă
într-o manifestare de voinţă a creditorului, prin care acesta pretinde
debitorului executarea obligaţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.521 NCC, punerea în întârziere a
debitorului este de două feluri: de drept (ex vi legis), adică prin voinţa
şi efectul legii (A) sau la cererea creditorului (B).
A) Punerea în întârziere de drept a debitorului. În temeiul
dispoziţiilor art. 1.523 din NCC, debitorul se află de drept pus în
întârziere atunci când s-a stipulat în conţinutul unui contract faptul că
simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce acest
efect. De asemenea, debitorul mai poate fi considerat de drept în
întârziere, în afara situaţiei amintite sau a altor cazuri reglementate de
lege şi atunci când:
 obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit
timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o
imediat, deşi exista urgenţă;
 prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
154
obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;

 debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor
intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu
executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în
mod repetat;
 nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
 obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
În toate cazurile mai sus indicate, alineatul (3) al art. 1.523 NCC,
stabileşte faptul că în situaţia în care obligaţia devine scadentă după
decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu pot fi consideraţi puşi în
întârziere decât după trecerea unui termen de 15 zile de la data la care
creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului
desemnat în condiţiile prevăzute de art. 1. 136 NCC.
De asemenea, toate cazurile în care debitorul se află de drept în
întârziere trebuie dovedite de către creditor, iar orice declaraţie sau
stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
B) Punerea în întârziere a debitorului la cererea creditorului.
Punerea în întârziere a debitorului la cererea creditorului, se realizează,
pe de-o parte, printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită
executarea obligaţiei, sau pe de altă parte, prin cererea de chemare în
judecată introdusă la instanţa competentă de către creditor [art. 1.522
alin.(1) NCC]. Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel,
notificarea se comunică debitorului prin intemediul executorului
judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
În conţinutul acelei notificări creditorul trebuie să acorde debitorului un
termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de
împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen,
debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat
din ziua comunicării notificării.
Aceste efecte se pot produce şi în cazul obligaţiilor solidare aşa
cum se statuează în conţinutul art. 1.526 NCC. Notificarea sau cererea
de chemare în judecată prin care creditorul va pune în întârziere pe unul
dintre codebitorii solidari, produce efecte şi în privinţa celorlalţi. De
asemenea, notificarea sau cererea de judecată făcută de unul din
creditorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.
În privinţa termenului de executare acordat debitorului de către
creditor, acesta poate fi considerat un veritabil termen de graţie, instanţa
de judecată nu mai poate interveni, în a-l acorda, nesocoti, modifica ori
supliment. Termenul de executare trebuie acordat în toate situaţiile
chiar dacă obligaţia a devenit exigibilă potrivit art. 1.412 NCC, ori
condiţia a fost îndeplinită în sensul art. 1.400 NCC. Însă, dacă
creditorul va omite să-l acorde în conţinutul notificării de punere în
întârziere transmisă debitorului, obligaţia va putea fi îndeplinită într-un
termen rezonabil calculat de la data comunicării acelei notificări.
Alte efecte deosebit de importante pe care le pot produce termenul
de executare constau în faptul că:
 până la expirarea sa, creditorul poate suspenda executarea propriei
obligaţii, deci, nu poate trece la executarea silită a acesteia;
155
 creditorul poate cere daune-interese, în sensul art. 1.530 NCC;

 creditorul nu poate, în principiu, solicita rezoluţiunea sau rezilierea
unilaterală a contractului.
Termenul de executare poate fi întrerupt doar în cazul în care
debitorul a procedat la informarea creditorului că nu va executa
obligaţia în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia
nu a fost executată.
Un aspect deosebit de important pe care trebuie să-l reţinem este cel
referitor la cazul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată
de creditor fără ca anterior, debitorul să fie pus în întârziere. În această
situaţie, debitorul va avea dreptul să execute obligaţia într-un termen
rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă
obligaţia va fi executată înlăuntrul acestui termen, cererea de judecată
va rămâne fără obiect, iar cheltuielile de judecată vor rămâne în sarcina
creditorului.
Efectele întârzierii debitorului sunt prevăzute în conţinutul art.
1.525 NCC, care scoate în relevanţă faptul că aceastea generează o
răspundere a debitorului pentru riscul pieirii fortuite a bunului. Practic
din momentul în care va expira termenul de executare, debitorul va
suporta acest risc. Mai pe scurt, riscurile se vor stramuta la debitor şi
debitorul va datora daune moratorii.
În opinia noastră, întârzierea debitorului ar mai putea naşte şi alte
efecte deosebit de importante cum ar fi: realizarea drepturilor
recunoscute acestuia în conţinutul art. 1.516 NCC sau executarea pe
cheltuiala debitorului a obligaţiei de a face potrivit art. 1.528 NCC.
11.3.2 Executarea silită directă (în natură) a obligațiilor

Executarea directă (în natură) a obligaţiilor contractuale reprezintă
un principiu a cărui consacrare o putem identifica în conţinutul art.
1.527 NCC. Executarea directă sau în natură a obligaţiilor contractuale
de regulă se efectuează în mod voluntar, prin plată şi aceasta deoarece,
reprezintă o continuare a principiului forţei obligatorii a contractului
prevăzut de art. 1.270 NCC. Practic, executarea directă a obligaţiilor
contractuale reprezintă mijlocul juridic de realizare spontană şi
voluntară al obligaţiilor. În cazul în care creditorul nu obţine din partea
debitorului său această executare directă a obligaţiei, poate, în sensul
art. 1.516 alin.(2) pct. 2 NCC, ”să ceară sau, după caz să treacă la
executarea silită a obligaţiei”. Mijloacele care pot duce la realizarea
executării silite în mod direct a obligaţiilor sunt reglementate de art.
1.527-1.529 NCC şi pot fi reprezentate de: dreptul la executarea
obligaţiei de a da, executarea obligaţiei de a face sau executarea
obligaţiei de a nu face.
Condiţiile executării silite în natură rezidă din conţinutul art.
1.527 NCC, mai precis în alin.(1) al acestui text, potrivit căruia
”Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea
executare este posibilă”. Per a contrario, când aceasta nu va fi posibilă,
creditorul în virtutea dreptului recunoscut în conţinutul art. 1.516 NCC,
poate să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.
156
De asemenea, o condiţie importantă inainte de realizarea dreptului

recunoscut în textul amintit, creditorul trebuia să-şi fi pus în întârziere
debitorul.
În egala măsură, trebuie să distingem în functie de prestaţia care
formeaza obiectul obligaţiei. De regulă, obligaţiile care au ca obiect o
prestaţie de a da pot fi executate silit în natură. De exemplu, în cazul în
care un debitor refuză executarea voluntară de a da o sumă de bani,
creditorul în virtutea unui titlu executoriu şi în temeiul dreptului de gaj
general statuat în conţinutul art. 2. 324 NCC, poate solicita poprirea
sumelor prezente şi viitoare ale debitorului şi de asemenea urmărirea şi
vânzarea bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul debitorului
său. Nu acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul obligaţiei de a da un
bun individual determinat. De pildă, dacă un vânzător al unui bun
corporal(mobil sau imobil) şi-a executat obligaţia de a da în sensul că a
procedat la semnarea contractului de vânzare, cu această ocazie el a
transferat proprietatea către cumpărător însă, dacă nu a predat bunul în
materialitatea sa, cumpărătorul va fi îndreptăţit în temeiul titlului
executoriu să-şi constrângă debitorul prin intermediul dispozitiilor care
reglementează executarea silită directă (art. 888- 902 NCPC) şi să-l
primească în natură.
Executarea obligaţiei de a face are reglementarea în conţinutul
dispoziţiilor art. 1.528 NCC. În cazul acestor obligaţii, am putea
delimita obligaţiile de a face care implica acţiunea personală a
debitorului (intuituu personae), de obligaţiile de a face care nu implică
acţiunea personală a debitorului. Dacă suntem în situaţia executării
unei obligaţii de a face care implică acţiunea personală a debitorului,
trebuie reţinut faptul că aceasta poate fi executată numai de către
titularul său, iar noul Cod de procedură civilă pune la dispoziţia
creditorului doar mijloace de constrângere indirecte prin intermediul
aplicării de penalităţi (art. 906). Spre exemplu, dacă o instituţie
debitoare refuză să emită un act în materie civilă în interesul
creditorului, aceasta poate fi constrânsă prin aplicarea unor penalităţi pe
zi de întârziere până la emiterea actului respectiv, deoarece, nicio altă
instituţie nu o poate face.
În situaţia obligaţiilor de a face care nu implică acţiunea personală
a debitorului, potrivit art. 904 NCPC, după trecerea unui termen de 10
zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, creditorul
poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere executorie,
dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte
persoane, pe cheltuiala debitorului. Spre exemplu, în situaţia în care o
persoană care a fost obligată să închidă o cale de acces aflată pe terenul
proprietatea vecină, instanţa de executare, la cererea proprietarului
vecin îl poate autorize pe acesta din urmaă să o facă pe cheltuiala
primului.
Executarea obligaţiei de a nu face are o consacrare legală în
conţinutul dispoziţiilor art. 1.529 NCC. Şi în acest caz, am putea
delimita obligaţiile de a nu face care implica acţiunea personală a
debitorului, de obligaţiile de a nu face care nu implică acţiunea
personală a debitorului.
157
Potrivit textului amintit, în cazul neexecutării unei obligaţii de a nu

face, creditorul poate solicita instanţei de executare încuviinţarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei de
a se abţine, pe cheltuiala acestuia şi în limita stabilită de instanţa de
judecată. Această dispoziţie materială are o consacrare procedurală în
conţinutul alin.(2) al art. 905 din NCPC, în temeiul căreia creditorul va
fi autorizat de către instanţa de executare, prin încheiere executorie,
dată cu citarea părţilor să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe
cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de
a nu face.
După cum se poate observa, există anumite similitudini cu
executarea obligaţiei de a face, deoarece, în situaţia în care această
obligaţie de a nu face nu poate fi îndeplinită decât prin acţiunea
personală a debitorului, acesta din urmă, la cererea creditorului, va fi
obligat să-i plătească penalităţile stabilite de art. 906 NCPC.
Penalităţile aplicate de către instanţa de executare debitorului, sunt
sume de bani în favoarea creditorului. Potrivit dispoziţiilor art. 907
NCPC, sunt interzise acordarea de daune cominatorii pentru
neexecutarea obligaţiilor de a face sau a celor de a nu face.
Aplicarea de penalităţi se face cu respectarea dispoziţiilor art. 906
NCPC, la cererea creditorului (reclamantul acţiunii).
11.3.3 Executarea silită indirectă (prin echivalent) a obligațiilor

Acest tip de executare este unul comun pentru toate obligatiile,
indiferent de izvorul lor şi îşi are sursa legală în conţinutul art. 1.530-
1.548 NCC. Cel puţin când vom discuta despre un fapt ilicit, obligatiile
vor fi guvernate tot de regulile incidente atragerii răspunderii delictuale,
asupra cărora nu are rost să mai revenim. De aceea, executarea silită
indirectă ar putea fi corespunzatoare în materia obligaţiilor
contractuale, motiv pentru care, acest tip de executare mai este asimilat
şi cu răspunderea contractuală (art. 1.350 NCC).
Insa, executarea silita indirecta are o consacrare de natura
substantiala, dar si procedurala si poate fi definită ca fiind acea
modalitate de executare prin care creditorul, ce are de realizat o
creanţă bănească, urmăreşte să realizeze această creanţă prin
valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani
pe care acesta le deţine la terţe persoane.
Executarea silită indirectă, îmbracă cinci forme, şi anume:
– urmărirea silită a bunurilor mobile (art. 727-780 din N.C.P.C.);
– poprirea (art. 452-461 din Vechiul C. proc. civ. și respectiv art.
781-794 din N.C.P.C.);
– urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini
(art. 795-799 din N.C.P.C.);
– urmărirea veniturilor generale ale imobilelor (art. 800-812 din
N.C.P.C.);
– urmărirea silită a bunurilor imobile (art. 813-863 din N.C.P.C.);
În doctrina juridică s-a pus problema de a şti dacă executarea silită
directă poate fi intervertită într-o executare silită indirectă. S-a
concluzionat că acest lucru este posibil în cazul în care există o hotărâre
158
de condamnare alternativă, dar şi în situaţia în care hotărârea este cu o

singură condamnare, iar executarea silită nu mai este posibilă. Potrivit
art. 892 din noul Cod de pr.civ., dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit
ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul
imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea
creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea
părţilor.

1. Care sunt cele două feluri de punere în întârziere a debitorului?
2. Care sunt condiţiile executării silite directe (în natură)?
3. Cum este definită executarea silită indirectă (prin echivalent) a

obligațiilor?
11.4 Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor contractuale, sancțiuni civile în

caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale
În noile dispoziţii civile, rezoluţiunea şi rezilierea contractelor (de
regulă cele sinalagmatice) pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
unui debitor pus în întârziere se bucură de o reglementare deosebit de
importantă în conţinutul art. 1.549-1.554. Şi aceste noi prevederi
tratează rezoluţiunea sau rezilierea ca sancţiuni civile pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către debitor şi pot
interveni în următoarele situaţii:
 la cererea părţii interesate;
 prin declaraţia unilaterală a uneia dintre părţi;
 prin hotărâre judecătorească la dispoziţia instanţei de judecată;
 de drept, în temeiul unei dispoziţii legale;
 printr-un pact comisoriu stipulat în mod expres în conţinutul
contractului.
Chiar dacă sunt reglementate în mod unitar şi reprezintă mijloace
de desfiinţare a unui contract, după cum vom observa, rezoluţiunea şi
rezilierea prezintă şi anumite caracteristici proprii. În aceste condiţii,
putem releva în mod distinct problema rezoluţiunii (A), în conţinutul
căreia vom face referire şi la situaţia reducerii prestaţiilor contractuale
şi respectiv, rezilierea contractelor (B).
A) Rezoluţiunea contractelor. Când o parte a contractului
sinalagmatic nu îşi execută obligaţiile, prima opţiune a celeilalte părţi
este să invoce neexecutarea culpabilă a prestaţiei debitorului său. De
aceea, dacă neexecutarea este imputabilă debitorului, creditorul are
159
recunoscut un drept de opţiune, între executarea silită în natură a

obligaţiilor contractuale (dacă acest lucru mai este posibil), rezoluţiunea
sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese dacă i
se cuvin. Aşadar, urmarea întârzierii şi dacă obligaţia nu mai este
posibil să fie executată silit (în natură) sau dacă creditorul nu doreşte
acest lucru, se poate solicita desfiinţarea contractului. Când este vorba
despre un contract cu executare uno ictu (cu executare instantanee,
dintr-o dată), această desfiinţare îmbracă forma rezoluţiunii. Ea însă
nu trebuie confundată cu condiţia rezolutorie (art. 1.401 NCC), care
este un eveniment viitor şi nesigur care afectează existenţa drepturilor şi
obligaţiilor.
De aceea, am putea reţine cele două forme ale rezoluţiunii puse la
dispoziţia creditorului potrivit (alin.1) al art. 1.550 NCC, sunt:
rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală. De asemenea,
alineatul următor al textului amintit evidenţiază existenţa unei
rezoluţiuni legale sau ”de drept”, dar în egală măsură şi existenţa unei
rezoluţiuni convenţionale, care şi aceasta poate opera ”de drept”, în
condiţiile art. 1.533 NCC, cu ocazia invocării de către creditor
a”pactului comisoriu”.
Condiţiile esenţiale pentru invocarea rezoluţiunii de către creditor
sunt în mare parte similare cu cele corespunzătoare răspunderii civile şi
anume:
 vinovăţia debitorului;
 existenţa prejudiciului;
 raportul de cauzalitate;
 fapta ilicită prin neexecutarea obligaţiei contractuale;
 punerea în întârziere a debitorului în sensul art. 1.522 NCC,
reprezintă condiţia suplimentară.
Totodata, aşa cum am prezentat mai sus, ideea că există o
rezoluţiune de drept înseamnă că acel contract se desfiinţează fără să
mai fie nevoie de o hotărâre judecătorească sau de o declaraţie
unilaterală. Această rezoluţiune (desfiinţare) de drept intervine prin
simplul fapt al neexecutării obligaţiei unei părţi. Însă, pentru a fi în
prezenţa unei asemenea rezoluţiuni de drept, trebuie să avem în vedere,
fie o prevedere a legii, fie o clauză a părţilor în acest sens (pactul
comisoriu). De aceea, trebuie reţinut faptul că în cazul rezoluţiunii de
drept, contează numai neexecutarea, privită în sens obiectiv, iar atunci
când este vorba de rezoluţiune judiciară sau unilaterală poate interveni
şi o reducere a prestaţiilor.
Rezoluţiunea unilaterală reglementată de dispoziţiile art. 1.550 şi
art 1.552 NCC, poate avea loc atunci când părţile unui contract au
convenit acest lucru şi se aduce la cunoştinţa debitorului printr-o
notificare scrisă. Mai sus am amintit că rezoluţiunea unilaterală poate
constitui o formă de ”justiţie privată” deoarece, creditorul are dreptul să
ceară fără intervenţia instanţei de judecată, desfiinţarea contractului
respetiv. În toate cazurile, rezoluţiunea unilaterală se efectuează prin
declaraţia de rezoluţiune/reziliere a creditorului, în termenul de
prescripţie prevăzut de art. 2.500 şi urm. NCC, corespunzător acţiunii
respective (ţinând cont de obiectul contractului). De la data comunicării
160
către debitor sau, după caz de la expirarea termenului stabilit în

notificare, declaraţia de rezoluţiune/reziliere devine irevocabilă.
Efectul juridic cel mai important al declaraţiei unilaterale, este
acela că fie legea, fie părtile permit creditorului ca în caz de
neexecutare să emită el un asemenea act, care practic va înlocui
hotărârea instanţei de judecată.
Pactul comisoriu în sensul art. 1.553 NCC, reprezintă o clauză pe
care părţile o introduc în contract şi care prevede că în caz de
neexecutare, contractul va fi desfiinţat de drept, fără intervenţia
instanţei şi fără declaraţie unilaterală. Alineatul (2) al normei amintite,
stabileşte foarte judicios faptul că şi în acest caz, va fi necesară punerea
în întarziere a debitorului, doar cu excepţia cazului în care părţile
prevăd în contract ca pactul comisoriu poate opera pentru neexecutare
şi fără punere în întarziere. În această situaţie, va opera o desfiinţare de
drept a contractului, fără punere în întarziere. În opinia noastră, o
adevarată desfiinţare de drept are loc numai în această ipoteză, iar dacă
va fi necesară punerea în intarziere a debitorului, în mod indirect va fi
necesară şi voinţa creditorului, motiv pentru care admitem să credem
că ne apropiem de operaţiunea declaraţiei unilaterale.
De aceea, pentru ca pactul comisoriu să producă efectele scontate,
trebuie să se specifice în mod clar care sunt obligaţiile la care se refera,
fapt pentru care, acesta va opera numai în cazul neexecutării obligaţiilor
respective.
Aşadar, principalul efect al rezoluţiunii este constituit de
desfiinţarea cu efect retroactiv (ex tunc) a unui contract, precum şi în
stituaţiile în care se impune, acordarea de daune-interese părţii
prejudiciate.
B) Rezilierea contractelor. Ca şi rezoluţiunea, rezilierea reprezintă

un mijloc de desfiinţare a contractului în caz de întârziere în executarea
obligaţiei unei părţi a actului respectiv. De regulă, rezilierea intervine în
cazul contractelor cu executare succesivă, iar această desfiinţare
produce efecte pentru viitor (ex nunc). Aşa cum am amintit,
rezoluţiunea şi rezilierea reprezintă sancţiuni civile pentru neexecutarea
culpabilă a unui contract şi în general prezintă condiţii asemănătoare.
Această apropiere relativă rezultă şi din conţinutul alin.(3) al art. 1.549
NCC: ”Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune
se aplică şi în cazul rezilierii”.
De aceea, ele se deosebesc în primul rând în ceea ce priveşte
efectele produse, dacă rezoluţiunea produce efecte pentru trecut (ex
tunc), rezilierea va opera pentru viitor (ex nunc). De asemenea,
rezoluţiunea are incidenţă în cazul contractelor cu executare uno ictu,
iar rezilierea asupra celor cu executare succesivă.
În privinţa formei, rezilierea poate îndeplini condiţiile unei
rezoluţiuni unilaterale, sau după caz, ale rezoluţiunii judiciare.
161

1. Care sunt situaţiile în care pot interveni rezoluţiunea sau rezilierea
ca sancţiuni civile pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
contractuale de către debitor?
11.5 Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale

În cadrul raporturilor contractuale, pot interveni situaţii în care o
parte nu îşi îndeplineşte prestaţia aşa cum s-a obligat în actul respectiv.
Practic, trebuie să fim în prezenţa unui contract sinalagmatic, în care să
existe obligaţii reciproce ale părţilor, iar una din părţi să nu îşi execute
propria obligaţie. De aceea, cauzele pot fi multiple însă, cu această
ocazie dorim să le evocăm pe cele incidente contractelor sinalagmatice
şi care îşi au sediul materiei în conţinutul art. 1.555-1.557 NCC. În
primul rând, putem aminti despre excepţia de neexecutare a obligaţiilor
contractuale, care, pentru a produce efecte juridice, în temeiul art. 1.555
şi art. 1.556 NCC, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
esenţiale:
 Cu privire la natura obligaţiilor neexecutate. Obligaţiile reciproce
ale părţilor trebuie să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic.
Nu va fi suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi
debitor, una faţă de cealalta, această situaţie trebuie să rezide din
aceeaşi relaţie juridică, să existe o legătură juridică;
 Condiţiile neexecutării. Pentru ca acestea să fie îndeplinite, trebuie
să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de
importantă din partea celuilalt subiect contractual. Cauza neexecutării
nu va fi interesantă pentru creditor, de aceea, ea poate consta din culpa
debitorului sau chiar din forţa majoră care pentru moment îl poate
împiedica să-şi execute obligaţia, iar dacă neexecutarea va fi datorată
unei forţe majore totale şi definitive, putem fi in prezenţa încetării
contractului pentru imposibilitate fortuită de executare, în sensul art.
1.557 NCC;
 Obligaţiile reciproce trebuie să fie exigibile. Potrivit dispoziţiilor
alin.(1) al art. 1.556 NCC, excepţia de neexecutare poate fi invocată
numai dacă obligaţiile reciproce sunt ajunse la scadenţă sau trebuie
executate imediat (cazul obligaţiilor fără termen, potrivit art. 1.495
NCC). În egală măsură putem reţine că există şi o excepţie anticipată de
neexecutare. Aceasta poate fi invocată în cazul în care, în virtutea
menţionării unui termen suspensiv de executare, una din obligaţii
trebuie executată înaintea celeilalte, iar cel care este gata să execute
obligaţia, are toate motivele să creadă că cealaltă parte, la momentul
exigibilităţii, nu îşi va executa obligaţia respectivă.
De asemenea, excepţia de neexecutare poate fi invocată în cazul în
care, în virtutea stipulării unui termen suspensiv de executare, una din
obligaţii trebuie executată înaintea celeilalte, iar cel care este gata să
162
execute obligaţia, va avea toate motivele să creadă că cealaltă parte, la

scadenţă nu îşi va executa obligaţiile.
De aceea, am putea reţine următoarele argumente pentru
admisibilitatea excepţiei de neexecutare de către instanţa de judecată,
atunci când creditorul o poate invoca în mod anticipat: a) în cazul
termenului suplimentar de executare prevăzut de art. 1.522 alin.(3)
NCC, dacă debitorul declară, înaintea expirării termenului că nu va
executa obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să invoce anticipat orice
remedii consacrate în dispoziţiile art. 1.516 NCC; b) în cazul în care
debitorul s-ar afla într-unul din cazurile de decădere reglementate de
art. 1.417 NCC;
 Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de
neexecutare. Această condiţie are o sursă legală în conţinutul art. 1.517
NCC. Cunoscută şi sub expresia ”mora creditoris”, această condiţie
scoate în evidenţă faptul că neexecutarea imputabilă creditorului, nu
poate produce efecte în aplicarea oricărui remediu pentru neexecutarea
pe care chiar acesta a împiedicat-o;
 Natura raportului contractual trebuie să presupună regula
executării simultane a obligaţiilor subiectelor contractuale. Această
condiţie se regăseşte cu forma principiului simultaneităţii executării
obligaţiilor, în conţinutul alin.(1) al art. 1.555 NCC. De la acest
principiu, tot textul legal amintit stabileşte câteva excepţii şi anume:
părţile, în conţinutul contractului au stabilit o anumită ordine de
executare a prestaţiilor; din împrejurări rezultă că obligaţiile nu trebuie
executate simultan; în cazul în care executarea obligaţiei uneia dintre
părţi necesită o perioadă de timp, partea respectivă va fi ţinută să
execute prima, prestaţia sa contractuală.
După cum se poate remarca, excepţia de neexecutare este un
remediu recunoscut părţii care şi-a îndeplinit sau este pregătită să-şi
îndeplinească prestaţia, iar celaltă parte nu a procedat în consecinţă. În
cazul în care sunt îndeplinite condiţiile mai sus arătate, excepţia de
neexecutare poate fi invocată de către subiectul contractant îndreptăţit.
Cu ocazia invocării excepţiei de neexecutare, nu va fi necesară
îndeplinirea condiţiei punerii în întârziere a debitorului. De asemenea,
ea poate fi invocată în instanţă ca mijloc de apărare a pârâtului, prin
intermediul cererii reconvenţionale, iar în acest caz, instanţa de
judecată, pe de-o parte, poate respinge cererea reclamantului, iar printr-
o altă soluţie pe care o poate pronunţa, instaţa poate dispune obligarea
însuşi a reclamantului acţiunii la executarea obligaţiei proprii, într-un
termen rezonabil pe care aceasta îl poate stabili în cursul judecăţii.
Dintre efectele excepţiei de neexecutare, am putea aminti despre:
suspendarea executării prestaţiei celui care o invocă; contractul există
însă se suspendă forţa sa obligatorie; dacă vor fi îndeplinite condiţiile
esenţiale amintite, instanţa de judecată îl poate obliga pe cel care a
invocat-o, la plata de daune-interese; poate fi făcută opozabilă tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se pot intemeia pe acel contract
(creditorii celeilalte părţi care solicită obligarea la executare sau terţului
beneficiar în cazul stipulaţiei pentru altul).
De asemenea, în afara excepţiei de neexecutare, am putea discuta şi
163
despre riscul contractual (art. 1.274, art. 1.557, art. 1.642, art. 1.643
NCC). În acest sens, dacă neexecutarea este fortuită şi debitorul nu o
mai poate executa, nici cealaltă parte nu trebuie să îşi execute obligaţia.
În această situaţia, riscul contractual va fi suportat de către debitorul
obligaţiei imposibil de executat şi vom fi în prezenţa imposibilităţii
(fortuite) de executare, reglementate de art. 1.557 NCC.
Imposibilitatea fortuită de executare a executării unei obligaţii
contractuale importante, atrage desfiinţarea de drept a contractului, dacă
această imposibilitate de executare este totală şi definitivă. Această
situaţie, alături de altele, se regăsesc şi în conţinutul art. 1.321 NCC,
care are denumirea marginală ”Cauzele de încetare” ale unui contract.
În sens contrar, conform art. 1.557 alin.(2) NCC, dacă imposibilitatea
de executare este parţială sau temporară, fie, atât parţială cât şi
temporară, contractul nu se desfiinţează de drept, situaţie care îi permite
creditorului să supende executarea propriilor obligaţii ori, poate obţine
desfiinţarea contractului.
Astfel, trebuie reţinut faptul că prevederile art. 1.557 NCC
constituie dreptul comun în materia riscului contractului datorat
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor contractuale,
indiferent de natura lor, adică, indiferent dacă aceasta derivă din
contracte translative sau netranslative de proprietate, din contracte
sinalagmatice sau unilaterale, ori, după caz, din contracte cu executare
uno ictu sau cu executare succesivă. În situaţia contractelor
sinalagmatice, aşa cum am mai amintit, consecinţele imposibilităţii
fortuite de executare sunt reglementate în dispoziţiile art. 1. 274 NCC,
iar cu privire la riscul pieirii fortuite a bunului, efectele acestuia sunt
menţionate în conţinutul art. 558 NCC. De asemenea, vom remerca
faptul că imposibilitatea fortuită de executare poate constitui şi un mod
de stingere a obligaţiilor, în sensul art. 1.634 NCC.

1. Care sunt efectele excepţiei de neexecutare a obligațiilor
contractuale?
11.6 Mijloace de protecție a drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului
11.6.1 Scurte considerații privind mijloacele de protecție a

creditorilor asupra patrimoniului debitorului
Creditorul unei obligaţii nu poate avea putere de coerciţie asupra
debitorului, motiv pentru care va avea puse la dispoziţie întotdeauna o
serie de mijloace de protecţie a dreptului său, asupra patrimoniului
debitorului respectiv. Potrivit principiului instituit în conţinutul
dispoziţiilor art. 1.527 NCC, creditorul are dreptul la executarea
obligaţiei sale în natură, ”cu excepţia cazului în care o asemenea
164
executare este posibilă”.

De aceea, în vederea garantării realizării drepturilor lor, creditorii
(în special cei chirografari) dispun de mijloace specifice de protecţie
asupra patrimoniului debitorilor lor. De asemenea, trebuie amintit faptul
că dispoziţiile art. 2.324 NCC, instituie aşa numita garanţie comună a
creditorilor sau dreptul de gaj general al acestora asupra patrimoniului
unui debitor. Practic, prin această funcţie a patrimoniului se poate
constitui gajul sau garanţia in general a creditorilor chirografari.
Pe acest temei, creditorii chirografari, dar si ceilalţi creditori, pot să
beneficieze de măsuri de protecţie a drepturilor lor împotriva
patrimoniului unui debitor. Problema se pune mai ales în legatură cu
creditorii chirografari, întrucât ei, neavând o garanţie specială cu
caracter real sau personal, vor fi supuşi riscului insolvabilităţii
debitorului.
După cum se poate observa, am considerat util să prezentăm pe
subsecţiuni distincte, măsurile conservatorii şi cele asiguratorii,
acţiunea oblică şi la final, acţiunea revocatorie sau pauliană.
11.6.2 Măsurile conservatorii si asiguratorii

În sensul dispoziţiilor art. 1.558 NCC, creditorul poate să ia toate
măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale. Dintre
toate aceste măsuri, ne vom opri doar la prezentarea asigurării dovezilor
şi a măsurilor asiguratorii, cu toate că am mai putea include şi acţiunea
în constatarea simulaţiei (sarcina probei acestei acţiuni în sensul art.
1.292 NCC, revine terţilor sau creditorilor).
a) Asigurarea dovezilor, se face la cerere de oricine are interes,
atunci când există riscul că un mijloc de probă să dispară până la
începerea ori în cursul procesului, înainte de etapa procesuală ce ar
privi propunerea şi administrarea acelor probe. Această măsură îşi are
sediul materiei în conţinutul art. 359-365 NCPC, iar interesul
creditorului va fi o condiţie esenţială pentru ca instanţa să admită
cererea de asigurarea a dovezilor. De asemenea, prin cererea
creditorului se va urmări constatarea şi conservarea de urgenţă a
oricărui tip de probă prevăzută de lege.
Asigurarea dovezilor se face potrivit art. 360 alin.(3) NCPC cu
citarea părţilor, adică, doar în contradictoriu cu persoana căruia vrea să
îi opună dovada respectivă. De asemenea, cererea se poate soluţiona de
către instanţă şi fără citarea părţilor, atunci când aceasta apreciază după
împrejurări.
Cererea privind asigurarea dovezilor se introduce la judecătoria în
circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar dacă
această cerere este făcută în timpul judecăţii, la instanţa care judecă
procesul în primă instanţă.
O procedură interesantă în asigurarea dovezilor este cea
reglementată de art. 364 NCPC privind constatarea de urgenţă a unei
stări de fapt. Astfel, la cererea oricărei persoane care are interesul să
constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori
să se schimbe până la administrarea probelor şi fără o altă procedură
prealabilă, executorul judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să
165
se facă constatarea va putea constata la faţa locului această stare de

fapt. Pentru efectuarea acestei constatări, in functie de imprejurari,
executorul judecătoresc este obligat să obţină şi concursul părţii adverse
sau al unei alte persoane îndreptăţite, în caz contrar instanţa, la cererea
persoanei interesate, va încuviinţa efectuarea acelei constatări.
b) Măsurile asiguratorii constituie o formă represivă de apărare a
drepturilor creditorilor asupra unor bunuri sau venituri ce aparţin unui
debitor. Din punct de vedere material, măsurile asiguratorii sunt
reglementate prin dispoziţiile art. 1.559 NCC. Acest text, face trimitere
la cele două forme consacrate de măsuri asiguratorii: sechestrul şi
poprirea asiguratorie. Aceste măsuri, potrivit textului amintit, se iau cu
respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 952-971).
Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile/
imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui
terţ, în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume
de bani va obţine un titlu executoriu (hotărâre judecătorească sau alt
înscris care legea îl recunoaşte drept titlu executoriu).
Poprirea asiguratorie se înfiinţează asupra sumelor de bani,
titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile
datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va
datora în temeiul unor raporturi juridice existente.
Din punctul nostru de vedere, considerăm util să adăugam în cadrul
acestor măsuri şi sechestrul judiciar prevăzut de art. 2.143 NCC, care
poate fi dispus de instanţa de judecată când există un litigiu asupra unui
bun. Şi acest text, face trimitere la procedura sechestrului judiciar
reglementat de Codul de procedură civilă (art.972-977).
Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor care
formează obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin
încredinţarea pazei acestora unei persoane denumite administrator-
sechestru.
11.6.3 Acțiunea oblică

Un mijloc de protecţie al drepturilor creditorilor asupra
patrimoniului debitorului îl constituie şi acţiunea oblică. Aşa cum am
amintit, acţiunea oblică poate fi inclusă în rândul măsurilor
conservatorii. Această acţiune îşi are sediul materiei în conţinutul art.
1.560-1.561 NCC şi poate fi utilizată de creditor, ori de câte ori din
cauza pasivităţii debitorului, un drept din patrimoniul acestuia din urmă
riscă să se stingă sau o acţiune urmează să nu aibă rezultatul scontat.
De aceea, trebuie să reţinem că acţiunea oblică reprezintă acea
acţiune civilă, prin care creditorul exercită în numele şi pe socoteala
debitorului său, un drept din patrimoniul acestuia din urmă, care, din
cauza pasivităţii debitorului riscă să se stingă [art. 1.560 alin.(1) NCC].
Faţă de aceste aspecte, ne putem întreba dacă creditorul are
posibilitatea de a exercita direct anumite drepturi în numele debitorului,
fără a declanşa o acţiune în justiţie? În mod normal, acţiunea oblică nu
este altceva decât utilizarea de către creditor, în numele şi pe seama
debitorului, a unor acţiuni specifice pentru apărarea unui anumit drept
din patrimoniul acestuia din urmă. Aşadar, creditorul poate exercita
166
drepturile şi acţiunile debitorului său numai dacă are deschisă propria

acţiune civilă (acţiune executorie) contrac acestuia din urmă. Conform
dispoziţiilor Codului de procedură civilă executarea silită nu se poate
face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă [art.663 alin.(1)
NCPC].
Cu privire la sfera de aplicaţie a acţiunii oblice, puteam afirma că
aceasta poate face obiect asupra tuturor drepturilor patrimoniale ale
debitorului, cu precizarea ca debitorul să fie titular al unui astfel de
drept.
De asemenea, pot fi exercitate doar drepturile patrimoniale,
deoarece cele nepatrimoniale presupun o apreciere subiectivă a
titularului lor. Chiar daca este vorba de drepturile patrimoniale, dacă
acestea presupun o apreciere subiectiva a titularului (intuituu personae),
creditorul nu va putea utiliza acţiunea oblică pentru exercitarea acelui
drept. Totodată, dacă va fi vorba de drepturi neurmaribile ale
debitorului, creditorul nu le va exercita deoarece, nu are interes.
Pentru a fi exercitată o astfel de acţiune trebuie să avem în vedere
 pasivitatea debitorului asupra unui drept sau acţiune (în cazul în
care acesta este activ şi îşi protejează dreptul, acţiunea oblică nu va fi
utilă);
 interesul legitim al creditorului pentru a exercita pe seama şi în
numele debitorului drepturile patrimoniale. Ca atare, trebuie să existe o
acţiune civilă (executorie) a creditorului, iar dacă debitorul va rămâne
în pasivitate, va exista riscul insolvabilităţii acestuia. De asemenea,
dacă debitorul nu exercită un drept, dar se constată că are suficitente
drepturi în patrimoniul său, creditorul nu va avea interes legitim pentru
a porni acţiunea oblică;
 creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, în
sensul art. 663 NCPC. Creanţa este certă când existenţa ei
neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu [alin.(2) art. 663
NCPC]. În această privinţă, trebuie să fie o dispută justificată, adica
dubii asupra existenţei creanţei pentru ca să dispară caracterului ei cert
(dacă aceasta este contstată printr-un înscris, dar se pretinde că ea nu
există, nu putem spune că a încetat caracterul ei cert). Creanţa este
lichidă când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conţine elementele care permit stabilirea lui [alin.(3) art. 663 NCPC].
Creanţa este exigibilă atunci când a ajuns la termen sau debitorul a fost
decăzut din beneficiul termenului de plată [alin.(4) art. 663 NCPC].
Astfel, dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite şi acţiunea oblică a
fost admisă, efectul principal al acestui mijloc de protecţie a drepturilor
creditorilor îl constituie readucerea/conservarea dreptului în patrimoniul
debitorului respectiv. În sensul art. 1.561 NCC, hotărârea
judecătorească de admitere a acţiunii oblice va profita tuturor
creditorilor, indiferent de rangul acestora.
De asemenea, mai este util să reţinem că acţiunea oblică mai este
numită şi acţiune indirectă sau subrogatorie deoarece, creditorul nu
profită în mod direct de dreptul pe care îl exercită. Acest lucru reflectă
din oportunitatea oferită celorlalţi creditori chirografari de a intra în
167
concurs cu el. În situaţia în care vom discuta despre concursul cu un

creditor care are o garanţie reală, la prima vedere nu ar fi necesară
acţiunea oblică. Însă, în ipoteza în care garanţia se poartă chiar asupra
bunului imobil în care acţiunea oblică este exercitată şi dacă garanţia
lor nu este suficientă pentru a acoperi creanţa, atunci s-ar crea situaţia
unui drept real imobiliar şi prin pasivitatea debitorului, ar îngădui
posesorului să câştige dreptul de proprietate prin uzucapiune, situaţie în
care s-ar stinge şi garanţia creditorului, titular al acelei garanţii reale.

1. Definiți sechestrul asigurator.
2. Definiți poprirea asiguratorie.
11.7 Acțiunea revocatorie (pauliană)

Sunt anumite situaţii în care debitorul încearcă să-şi micşoreze
activul patrimonial cu consecinţa creării sau după caz, a măririi unei
stări de insolvabilitate. Într-o asemenea ipoteză, creditorii prejudiciaţi
vor avea la îndemână acţiunea pauliană. Graţie acestei acţiuni, un
creditor poate declara inopozabil în interesul său un act pe care
debitorul la încheiat în frauda sa. Cu toate că are deosebite conotaţii
procedurale, această acţiune este reglementată în dreptul civil prin
prisma dreptului material al creditorului, ca o garanţie pusă la dispoziţia
aceastui de către legiuitor pe care o poate exercita împotriva anumitor
acte care au legătură cu patrimoniului debitorului său, iar sediul
materiei poate fi identificat în conţinutul art. 1.562- 1.565 NCC.
De aceea, am putea reţine faptul că reprezintă o acţiune prin care
creditorul solicită declararea unor acte juridice ale debitorului ca
inopozabile în măsura în care ele au fost făcute în mod fraudulos pentru
a-l prejudicia pe creditor, prin creearea/mărirea unei stări de
insolvabilitate a debitorului [art. 1.562 alin.(1) NCC].
După cum se poate observa, între acţiunea oblică şi cea revocatorie
(pauliană) există asemănări, cel putin în privinţa sferei actelor în care
acestea devin incidente. Diferenţa o face acţiunea revocatorie
(pauliana), deoarece aceasta nu poate fi utilizată în cazul unor acţiuni
frauduloase ale debitorului.
Pentru o mai bună înţelegere a acţiunii revocatorii (pauliene),
considerăm util să prezentăm care sunt condiţiile necesare pentru ca
această acţiune să poată fi exercitată. De aceea, le-am putea grupa în:
condiţiile relative referitoare la creanţa creditorului (a); condiţiile
relative asupra actelui- prejudiciul creditorului (b); condiţiile relative
referitoare la părţile actului atacat- frauda (c).
168
a) Condiţiile relative referitoare la creanţa creditorului. Cu privire

la creanţa creditorului, prevederile art. 1.563 NCC, stabilesc faptul că
aceasta ”trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii”. Această
certitudine a creanţei, rezultă din titlul executoriu care îi poate releva
existenţa ei neîndoielnică, în sensul art. 653 alin.(3) NCPC;
b) Condiţiile relative asupra actului- prejudiciul creditorului.
Debitorul trebuie să încheie un act de creare sau mărire a starii sale de
insolvabilitate (însărăcire) în sensul art. 1.562 NCC. Actul de creare a
stării sale de insolvabilitate (de pildă, o donaţie, o vânzare la un preţ
derizoriu, etc.), trebuie să vizeze acte care nu se referă la drepturi care
presupun o apreciere subiectiva a titularului sau asupra unor bunuri
neurmăribile. De aceea, pentru a fi cauzat un prejudiciu creditorului,
actul atacat trebuie cu precădere, să-i creeze un prejudiciu debitorului
său. Această însărăcire poate antrena starea de insolvabilitate a
debitorului, lezând creditorul la posibilitatea realizării creanţei sale. În
aceste cazuri, creditorul are la îndemână actiunea oblică;
c) Condiţiile relative referitoare la părţile actului atacat- frauda.
Pentru a deveni incidentă această acţiune, creditorul trebuie să
dovedească existenţa unei fraude din partea debitorului (cu înţeles de
atitudine subiectivă). Frauda debitorului este necesară, el trebuie să fii
încheiat actul în cunoştinţă de cauză, prin crearea unui prejudiciu
creditorului său, iar prin aceasta şi-a creat sau mărit starea sa de
insolvabilitate. De asemenea, în privinţa terţilor împotriva cărora
creditorul va acţiona, dacă actul atacat este unul cu titlu gratuit, nu va
avea importanţă dacă aceştia au avut sau nu un aport de complicitate
însă, dacă actul este unul cu titlu oneros, creditorul poate dovedi
oricând complicitatea terţilor. Acestă fraudă, nu trebuie să îmbrace
întodeauna forma intenţiei directe, ea poate fi şi indirectă.
Dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite, atunci cu destulă uşurinţă
instanţa poate admite actiunea revocatorie (pauliană). Pentru a ajunge
într-o astfel de etapă, creditorul mai trebuie să ţină seama şi de
dispoziţiile art. 1.564 NCC, referitor la termenul de prescripţie al
acestei acţiuni. În acest sens, termenul de prescripţie este de un an şi
începe să curgă din momentul în care creditorul a cunoscut sau trebuia
să cunoască prejudiciul creat prin actul fraudulos.
Efectele acţiunii revocatorii (pauliene) sunt reglementate prin
dispoziţiile art. 1.565 NCC. Cel mai important efect este cel asupra
actului fraudulos. În realitate o actiune revocatorie (pauliana) nu
desfiinţează actul respectiv, ci, îl face inopozabil faţă de creditor.
Consecinţa face ca acel creditor, să poată urmări dreptul înstrăinat de
către debitor ca şi cum s-ar afla în continuare în patrimoniul debitorului.
Din preţul obţinut în urma urmăririi, creditorul care a introdus acţiunea
şi eventual ceilalţi creditori intervenienţi, vor avea dreptul de a fi plătiţi
cu respectarea cauzelor de preferinţă prevăzute de art. 2.327 NCC, dacă
asemenea cauze vor exista între ei.
Însă, în cazul în care terţul dobânditor doreşte să păstreze bunul, o
poate face, cu condiţia de a plăti o sumă de bani creditorului, egală cu
cu prejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului respective [art.
1.565 alin.(2) NCC]. Acesta ar putea fi obligat în egală măsură la plata
169
unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului creditorului, în limita

acoperirii valorii actuale a bunului respectiv sau dacă valorificarea lui
pe calea urmăririi silite nu mai este posibilă. În caz contrar, hotărârea
judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează
bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat
acţiunea, devenind incidente dispoziţiile privitoare la publicitate şi
creează avantaje creditorului privitoare la condiţiile de opozabilitate ale
clauzei de inalienabilitate prevăzute de art. 628 NCC, care se vor aplica
în mod corespunzător.
De asemenea, dacă satisfacerea creanţei creditorului va fi posibilă
numai cu o parte din valoarea dreptului urmărit, actul fraudulos
respectiv poate fi numai parţial inopozabil.
Aşa cum am mai amintit, dacă vor exista mai multi creditori, care,
fie au pornit împreună acţiunea pauliană, fie au fost introduşi in cauză
pe parcursul judecăşii, aceştia vor beneficia de inopozabilitate, cu
respectarea cauzelor de preferinţă.
În concluzie, acţiunea revocatorie (pauliană), este o acţiune în
inopozabilitatea unui act juridic (ca act in simulaţie). Efectele sale sunt
relative, în sensul ca ea profita numai creditorilor care au exercitat-o şi
practic, în acest sens devine o acţiune directă. Deci aceia care au
utilizat-o nu vor mai suporta concursul celorlalţi creditori chirografari.

1. Care sunt condiţiile necesare pentru ca acţiunea revocatorie
(pauliană) să poată fi exercitată?


1. Prezentați elementele structurale ale plăţii.

2. Prezentați acțiunea oblică.
170
Răspuns 11.1
1. Materia executarii obligatiilor se bucura de o consacrare normativa
unitara, in continutul Cartii a V-a, ”Obligatiile”, Titlu V ”Executarea
obligatiilor”, art. 1.469-1.565 din NCC.
Răspuns 11.2
1. Art. 1.469 alineatul (2) din NCC oferă chiar o definiţie legală în
sensul că: ”Plata constă in remiterea unei sume de bani sau, după caz,
în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei”.
Răspuns 11.3
1. Potrivit dispoziţiilor art. 1.521 NCC, punerea în întârziere a
debitorului este de două feluri: de drept (ex vi legis), adică prin voinţa
şi efectul legii sau la cererea creditorului.
2. Condiţiile executării silite în natură rezidă din conţinutul art. 1.527
NCC, mai precis în alin.(1) al acestui text, potrivit căruia ”Creditorul
poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare
este posibilă”.
3. Executarea silită indirectă (prin echivalent) a obligațiilor poate fi
definită ca fiind acea modalitate de executare prin care creditorul, ce
are de realizat o creanţă bănească, urmăreşte să realizeze această
creanţă prin valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea
sumelor de bani pe care acesta le deţine la terţe persoane.
Răspuns 11.4
1. Rezoluţiunea sau rezilierea ca sancţiuni civile pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor contractuale de către debitor pot interveni în
următoarele situaţii:
 la cererea părţii interesate;
 prin declaraţia unilaterală a uneia dintre părţi;
 prin hotărâre judecătorească la dispoziţia instanţei de judecată;
 de drept, în temeiul unei dispoziţii legale;
 printr-un pact comisoriu stipulat în mod expres în conţinutul
contractului.
Răspuns 11.5
1. Dintre efectele excepţiei de neexecutare, am putea aminti despre:
suspendarea executării prestaţiei celui care o invocă; contractul există
însă se suspendă forţa sa obligatorie; dacă vor fi îndeplinite condiţiile
esenţiale amintite, instanţa de judecată îl poate obliga pe cel care a
invocat-o, la plata de daune-interese; poate fi făcută opozabilă tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se pot intemeia pe acel contract
(creditorii celeilalte părţi care solicită obligarea la executare sau terţului
beneficiar în cazul stipulaţiei pentru altul).
Răspuns 11.6
1. Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile/
imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui
terţ, în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume
de bani va obţine un titlu executoriu (hotărâre judecătorească sau alt
171
înscris care legea îl recunoaşte drept titlu executoriu).

2. Poprirea asiguratorie se înfiinţează asupra sumelor de bani,
titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile
datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va
datora în temeiul unor raporturi juridice existente.
Răspuns 11.7
1. Condiţiile necesare pentru ca acţiunea revocatorie (pauliană) să
poată fi exercitată se pot grupa în:
(a) condiţiile relative referitoare la creanţa creditorului;
(b) condiţiile relative asupra actelui- prejudiciul creditorului;
(c) condiţiile relative referitoare la părţile actului atacat- frauda.

București, 2004;
172
Alte mijloace de stingere a obligațiilor: compensația, darea în plată, confuziunea, remiterea de
datorie
ALTE MIJLOACE DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR:

COMPENSAȚIA, DAREA ÎN PLATĂ, CONFUZIUNEA,
REMITEREA DE DATORIE
Cuprins Pagina

12.1 Compensația............................................................................................................ 174
12.2 Darea în plată........................................................................................................... 178
12.3 Confuziunea............................................................................................................. 179
12.4 Remiterea de datorie................................................................................................ 180
173
datorie


acestora,
În situaţia stingerii obligaţiilor prin satisfacerea creanţei

creditorului, putem reţine că odată cu aceasta se atinge şi scopul
principal al creanţei care incumbă creditorului. De aceea, odată cu
stingerea obligaţiei se realizează şi stingerea raportului juridic
obligaţional existent între creditor şi debitor.
Chiar dacă nu reprezintă mijloace juridice care să conducă la
executarea în natură a prestaţiei debitorului, anumite instituţii de drept
material conduc la stingerea obligaţiilor prin satisfacerea creanţei
creditorului, printr-o manieră indirectă, spunem noi.
În rândul acestor mijloace juridice am putea include: compensaţia
(art. 1.616-1.623 NCC); confuziunea (art. 1.624-1.628 NCC); remiterea
de datorie (art. 1.629-1.633 NCC). Chiar dacă aceste mijloace juridice
nu vor fi prezentate într-o manieră prea elaborată, noi vom încerca pe
cât posibil să ilustrăm elementele lor esenţiale, astfel încât din punct de
vedere didactic, orice persoană interesată să înţeleagă utilitatea lor în
stingerea obligaţiilor civile.
12.1 Compensația
Compensaţia din punctul de vedere al noilor dispoziţii civile,
mai mici dintre ele (art. 1.616 NCC). Practic, pentru a fi incidentă
compensaţia, în primul rând trebuie să avem datorii reciproce între
aceleaşi persoane. Însă, după cum vom observa compensaţia poate fi:
legală, judiciară sau convenţională.
a) Compensaţia legală (de drept), reprezintă mijlocul juridic de
stingere a două datorii reciproce, cel mai uzitat în practică. Pentru a fi
în prezenţa compensaţiei legale, trebuie să constatăm îndeplinirea
 reciprocitatea obligaţiilor între aceleaşi persoane;
 creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi natură [teza
finală a alin.(1), art. 1.617 NCC], în sensul că fungibilitatea lor nu este
abstractă şi generală. Trebuie ca obiectul obligaţiei unei părţi să fie
schimbat cu obiectul celeilalte creanţe, fiind vorba mai ales de creanţele
care au ca obiect sume de bani, iar în cazul bunurilor de gen, acestea se
vor individualiza;
 creanţele celor două părţi trebuie să fie certe, lichide şi exigibile.
Compensaţia poate opera indiferent de izvorul obligaţiilor reciproce
şi dacă aceste cerinţe vor fi îndeplinite, compensaţiunea va interveni în
174
datorie
sensul că de drept, fără nicio manifestare de voinţă, obligaţiile reciproce

se sting până la cea mai mică. Însă, putem identifica anumite situaţii în
care chiar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, compensaţia legală nu
operează (art 1.618 NCC), atunci când vom fi în prezenţa unui act lovit
de dol (încheiat cu intenţia de a păgubi) sau când datoria are ca obiect
restituirea bunului dat în depozit ori cu titlu de comodat, precum şi în
cazul în care datoria are ca obiect un bun insesizabil.
Potrivit art. 1.619 NCC, dacă există un termen de graţie pentru una
din obligatiile reciproce, nu va exista niciun impediment şi compensaţia
poate opera.
Când între părţi există mai mult de două obligaţii reciproce,
compensaţia operează şi în raport cu regulile de la imputaţia plăţii (art.
1.620 NCC).
În egală măsură, trebuie să avem în vedere faptul că pot exista
situaţii în care obligaţiile reciproce sunt însoţite şi de garanţii personale,
aşa cum relevă dispoziţiile art. 1.621 NCC. În aceste condiţii,
fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul
principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate. În
schimb, debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de
creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă
datorează fideiusorului.
O altă situaţie interesantă în ceea ce priveşte efectele compensaţiei
faţă de terţi este ilustrată de prevederile art 1.622 NCC. Acest text, are
în vedere două cauze în care compensaţia nu poate fi incidentă şi
anume: una care împiedica însăşi operarea compensaţiei şi una care
împiedică renunţarea la compensaţie. Pentru prima situaţie, de pildă
terţii dobândesc drepturi cu privire la creanţa dintre creditori sau
debitori şi în aceste condiţii, compensaţia nu poate opera decât dacă se
va face dovada că aceste drepturi sunt realizate printr-un prejudiciu. În
cea de-a doua situaţie, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o
creanţă asupra creditorului popritor, nu poate opune compensaţia
împotriva acestuia din urmă.
De asemenea, debitorul care putea să opună compensaţia şi care a
plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de
privilegiile sau de ipoteciile creanţei sale. În această situaţie, dacă ar
opera compensaţia, acea garanţie s-ar stinge.
Un alt aspect deosebit de important în privinţa compensaţiei legale
îl poate constitui şi cazul cesiunii sau ipotecării unei creanţe,
reglementate de art. 1.623 NCC. În acest sens, acceptarea cesiunii de
creanţă sau ipoteca asupra creanţe de către debitor, va determina şi
stingerea dreptului acestuia de a opune acelui terţ compensaţia pe care
ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de aceea
acceptare;
b) Compensaţia judiciară reprezintă o formă a compensaţiei. Acest tip
de compensaţie, se deosebeşte în mod evident de cea legală deoarece,
este dispusă de către instanţa de judecată şi operează în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive.
Pentru ca instanţa de judecată să dispună compensaţia judiciară nu
175
datorie
vor fi necesare existenţa condiţiilor specifice compensaţiei legale. De

aceea, instanţa de judecată poate decide compensarea datoriilor
reciproce dintre părţile procesului respectiv, în toate situaţiile în care la
acţiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere
reconvenţională, prin care se opun anumite drepturi proprii. Dacă
pretenţiile reciproce au fost dovedite, instanţa procedează la
compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la
valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având
cea mai mare datorie la plata numai a diferenţei rămase neacoperită prin
compensare, dacă va fi cazul;
c) Compensaţia convenţională, reprezintă o formă a compensaţiei ce
se diferenţiază prin aceea că operează în virtutea acordului de voinţă al
părţilor, adică a subiectelor de drept între care există datorii reciproce.
La această formă de compensaţie, se recurge în situaţia în care părţile
au interesul să stingă anumite obligaţii reciproce existente între ele, fără
a fi îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.
În practică, acest tip de compensaţie se confundă cu darea în plată
reciprocă însă, ea presupune realizarea între părţi a unei înţelegeri în
sensul stingerii obligaţiilor reciproce. Această înţelege poate fi realizată
în faza pre-judiciară, dar şi în cea post-judiciară, chiar în cadrul unei
proceduri de executare silită, prin care se stabilesc condiţiile şi limitele
în care operează o astfel de stingere a obligaţiilor reciproce.
A) Confuziunea, reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor

în acelaşi timp.
176
datorie

B) Remiterea de datorie (sau iertarea de datorie), reprezintă

ultimul mod de stingere a obligaţiilor prin satisfacerea creanţei
creditorului, reglementat de noile dispoziţii civile (art. 1.629-1.633
NCC).
toate cazurile numai prin încheierea unui înscris(contract) de către
tacită.
potrivit noilor dispoziţii civile nu poate fi întotdeauna consacrată printr-
un act cu titlu gratuit. Dacă remiterea de datorie se face printr-un act
unilateral, de pildă printr-un testament, actul va fi întotdeauna cu titul
gratuit.
oneros.
177
datorie
Stingerea obligațiilor prin nerealizarea creanței creditorului

Dacă în cazul stingerii obligaţiilor prin satisfacerea creanţei
creditorului, odată cu aceasta se atinge şi scopul principal al creanţei
care incumbă creditorului, în situaţia stingerii obligaţiilor prin
nerealizarea creanţei creditorului, lucrurile sunt mult mai diferite. Chiar
dacă şi în această situaţie, se obligaţia se stinge şi în acelaşi timp se
stinge şi raportul juridic obligaţional existent între creditor şi debitor,
scopul principal al obligaţiei rămâne nerealizat.
De aceea, în cadrul acestor mijloace juridice putem include: darea
în plată (art. 1.492 NCC) şi imposibilitatea fortuită de executare (art.
1.634 NCC).

1. Definiţi compensaţia.
12.2 Darea în plată

A) Darea în plată, reprezintă modul de stingere a obligaţiilor prin
convenită.
Este foarte important să reţinem faptul că pentru a fi în prezenţa
unei dări în plată, trebuie să existe acordul expres al creditorului şi acea
convenţie trebuie să fie încheiată în momentul efectuării plaţii cu
prestaţia convenită. În cazul în care se va face înainte de plată, atunci
putem spune că ne aflăm în situaţia unei novaţii cu schimbare de obiect.
Revenind la cazul dării în plată, potrivit alineatului (2) al art. 1.492
NCC, dacă debitorul oferă un bun în schimbul prestaţiei iniţiale, este
foarte important să reţinem faptul că de bunul respectiv, trebuie să
dispună creditorul şi de asemenea, într-o astfel de ipoteză, debitorul va
178
datorie
fi ţinut răspunzător pentru evicţiune. De aceea, putem admite că în acest

caz se aplică regulile din materia vânzării, tocmai pentru a proteja
interesul creditorului de bună-credinţă. Excepţie de la această regulă o
face situaţia în care creditorul preferă ca şi garanţie din partea
debitorului, prestaţia iniţială a obligaţiei şi repararea prejudiciului
produs. În aceste cazuri, potrivit tezei finale a alin.(2) al art. 1.492
NCC, garanţiile oferite de terti nu renasc (per a contrario, garanţiile
reale constituite de debitor renasc şi vor produce pe deplin efecte).
B) Imposibilitatea fortuită de executare, are în noile dispoziţii

civile mai multe semnificaţii. Spre exemplu, în materia răspunderii
cvile, aşa cum am mai prezentat, în funcţie de natura ei, imposibilitatea
fortuită de executare înlatură, fie raportul de cauzalitate, sau poate
constitui o cauză care înlatură vinovaţia, în stituaţia în care îmbracă
forma cazului fortuit.
De asemenea, imposibilitatea fortuită poate fi întâlnită şi în cazul
riscului contractual (în cazul contractelor sinalagmatice). În acest sens,
dacă neexecutarea obligaţiei este fortuită şi debitorul nu o mai poate
executa, nici cealaltă parte nu trebuie să îşi execute obligaţia. În această
situaţia, riscul contractual va fi suportat de către debitorul obligaţiei
imposibil de executat şi vom fi în prezenţa imposibilităţii (fortuite) de
executare, reglementate aşa cum am mai amintit de prevederile art.
1.557 NCC.
În egală măsură, potrivit art. 1.634 NCC, imposibilitatea fortuită de
executare poate fi inclusă în rândul mijloacelor de stingere a obligaţiilor
prin nerealizarea creanţei creditorului. Aceasta devine incidentă atunci
când vom fi în prezenţa obligaţiilor născute din contractele unilaterale.
Practic, numai când va fi vorba de o asemenea obligaţie, imposibilitatea
fortuită de executare va duce la stingerea pur şi simplu a acelei
obligaţii.
În ceea ce priveşte sarcina probei, aceasta îi va reveni în toate
cazurile debitorului, care are obligaţia să-l notifice pe creditor [art.
1.634 alin.(5) NCC]. Altfel debitorul va răspunde pentru prejudiciul
cauzat.
Singurul caz excepţional în care nu poate fi invocată imposibilitatea
fortuită de executare, este atunci când obligaţia va avea ca obiect bunuri
de gen (fungibile).

1. Definiţi darea în plată.
12.3 Confuziunea
Confuziunea, reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor
179
datorie

în acelaşi timp.

1. Definiţi confuziunea.
12.4 Remiterea de datorie

Remiterea de datorie (sau iertarea de datorie), reprezintă ultimul
180
datorie

toate cazurile numai prin încheierea unui înscris (contract) de către
tacită.
potrivit noilor dispoziţii civile nu poate fi întotdeauna consacrată printr-
un act cu titlu gratuit. Dacă remiterea de datorie se face printr-un act
unilateral, de pildă printr-un testament, actul va fi întotdeauna cu titul
gratuit.
oneros.
181
datorie

1. Definiţi remiterea de datorie (sau iertarea de datorie).


1. Prezentaţi imposibilitatea fortuită de executare.
Răspuns 12.1
1. Compensaţia din punctul de vedere al noilor dispoziţii civile,
mai mici dintre ele (art. 1.616 NCC).
Răspuns 12.2
1. Darea în plată, reprezintă modul de stingere a obligaţiilor prin
convenită.
Răspuns 12.3
1. Confuziunea, reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor
reglementat de către dispoziţiile art. 1.624-1.628 NCC. În sensul
alineatului (1) al art. 1.624 NCC, acest mod presupune stingerea unei
obligaţii atunci când aceeaşi persoană, are aceeaşi calitate de creditor şi
debitor, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional.
Răspuns 12.4
1. Remiterea de datorie (sau iertarea de datorie), reprezintă ultimul
182
datorie

București, 2004;
183
Garantarea obligațiilor
GARANTAREA OBLIGAȚIILOR
Cuprins Pagina

13.1 Aspecte terminologice privind noțiunea de garantare a unei obligații.................... 185
13.2 Garanțiile personale................................................................................................. 186
184

acestora,
13.1 Aspecte terminologice privind noțiunea de garantare a unei obligații

După cum știm, patrimoniul debitorului îndeplinește și funcția de a
constitui garanția comună a tuturor creditorilor săi chirografari. În acest
sens, potrivit art. 2324 alin. (1) NCC: “Cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare.
Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Mai spunem noi,
că potrivit acestui text legal, se instituie un drept de gaj general al
creditorilor asupra patrimoniului debitorului.
De aceea, scopul oricărei persoane care urmărește protejarea unui
interes propriu, se concretizează în toate cazurile în manifestarea unei
minime aparențe de diligență, care se traduce în constituirea unei
garanții asupra patrimoniului debitorului, pentru a evita posibila stare
de insolvabilitate a acestuia. În acest sens, apreciem că garanția
îndeplinește și acoperă rolul de asigurare împotriva insolvabilității
debitorului, în scopul atenuării sau eliminării riscului pierderii unor
bunuri din patrimonial acestuia, fiind o măsură de asigurare a executării
obligației.
Pe lângă acestea, garanțiile îndeplinesc următoarele funcții:
 funcția de asigurare a protecției intereselor creditorului,
indiferent că este vorba de interese private sau publice. Interesele
creditorului sunt conservate, începând cu contractarea obligație de
garanție și până la momentul final al executării acesteia, printr-o serie
de mijloace specifice puse la îndemâna acestuia, care-i acordă astfel o
stare de siguranță, de certitudine, de puțin mai mult confort spiritual
ancorat în reperele legislative date prin raportare la oricare alt creditor
ordinar;
 funcția de asigurare a securității dreptului de creanță, în
relațiile civile și într-o anumită măsură chiar a circulației unor sume de
bani. Indiferent de forma în care se prezintă si de domeniul în care
acționează, legiuitorul dovedeste o preocupare sporită în vederea
asigurării siguranței dreptului de creanță, care trebuie protejat prin
certitudinea conferită titularului în privința realizării sale în condițiile în
care s-a stabilit recunoașterea sa.
Pentru realizarea operației de clasificare a garanțiilor, legiuitorul a
adoptat criteriul privitor la obiectul garanției, înțeles aici ca prestația
personală sau un anumit bun, determinat pe care garanția o vizează.
Astfel, noile dispoziții civile delimitează două categorii de garanții,
respectiv, garanțiile personale și garanțiile reale.
În practică, sunt multe situații în care din diferite motive debitorul
185
nu își poate executa obligația. De aceea, creditorul ar avea la îndemână

o acțiune în răspundere împotriva debitorului, dar în general această
acțiune este greoaie și durează destul de mult, motiv pentru care acesta
poate recurge la instrumentele juridice denumite în mod generic,
garanții ale obligației. Acestea, așa cum am mai precizat poartă
denumirea de garanții personale sau după caz, de garanții reale
(denumite și drepturi reale de garanție).
Diferențele dintre acestea sunt întemeiate pe multiplicarea dreptului
de gaj general al creditorului chirografar. Ori de câte ori se multiplică
într-un fel sau altul gajul general, suntem în prezența unor garanții
personale, așa numita cauțiune personală. Cauțiunea personală,
presupune ca o altă persoană garantează o obligație a debitorului, parte
a raportului juridic obligațional. Această persoană, poate garanta în
numele debitorului în două feluri și anume: cu propriul său patrimoniu
(și atunci vom fi în prezența unei garanții personale) sau cu un bun
determinat (formându-se așa numita cauțiune reală).
De asemenea, mai exista și posiblitatea ca debitorul să instituie un
drept real de garanție asupra unui bun determinat, existent în propriul
patrimoniu.
Astfel, în cazul garanțiilor reale, creditorul poate să execute un
anumit bun din patrimoniul debitorului sau al garantului său în mod
preferențial, față de alți creditori, aceștia din urmă, având uneori
declanșat chiar un drept de urmărire asupra bunului respectiv. Din acest
motiv, garanțiile reale sunt mult mai eficiente decât garanțiile
personale. Însă, este bine de reținut faptul că această multiplicare a
dreptului de gaj general, nu va exclude riscul insolvabilității
debitorului.
De aceea, din perspectiva NCC vom include în rândul garanțiilor
personale, fideiusiunea și garanțiile autonome (scrisoarea de garanție
și scrisoarea de confort), iar în cadrul privilegiilor și garanțiilor reale:
ipoteca mobiliară și imobiliară, gajul, dreptul de retenție.

1. Care sunt funcțiile pe care le îndeplinesc garanțiile?
13.2 Garanțiile personale

După cum am prezentat în rândurile anterioare, garanțiile personale
sunt consituite de către o persoană din afara unui raport juridic
obligațional. Aceasta intervine pentru a-i garanta creditorului eventuala
neexecutare a obligației de către debitorul său. Practic, am putea aprecia
faptul că această intervenție este făcută și în interesul debitorului.
Potrivit dispozițiilor art. 2.279 din NCC, sunt garanții personale,
urmatoarele: fideiusiunea, garanțiile autonome, precum și alte garanții
prevăzute de lege.
186
A) Fideiusiunea, este contractul prin care o parte, fideiusorul, se

obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional
calitatea de debitor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei
remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută
(art. 2.280 NCC). De aceea, am putea reține faptul că fideiusiunea are o
dublă semnificație și anume: drept de garanție, care se naște din
contractul încheiat în favoarea creditorului și de obligație asumată de o
persoană din afara unui raport juridic obligațional. Sediul legal al
materiei fideiusiunii, îl putem identifica în conținutul art. 2.280-2.320
NCC.
Asadar, dreptul de garanție se naște din contractul de fideiusiune,
care reprezintă practic izvorul acestei garanții personale. În toate
cazurile trebuie să existe acest contract încheiat între creditor și
fideiusor. De aceea, existența contractului trebuie privită și din punctul
de vedere al clasificării fideiusiunii. Astfel, fideiusiunea poate fi:
 convențională (fideius convent), atunci când părțile stabilesc
incheierea unui astfel de contract;
 legală (fideius legale), când încheierea contractului impusă de lege;
 judiciară (fideius iudiciare), atunci când este dispusă de către
instanța de judecată [spre exemplu, cazul prevăzut de art. 747 alin.(2)
teza II NCC].
Această clasificare nu are în vedere izvorul garanției personale,
deoarece în toate cazurile izvorul este reprezentat de contract.
Clasificarea expusă are în vedere numai modul de încheiere a
fideiusiunii.
De asemenea, mai este util să reținem faptul că debitorul poate să
fie de acord cu fideiusiunea sau să nu fie. Prevederile art. 2.283 NCC,
reglementează consimțământul debitorului principal în sensul că
fideiusiunea poate fi contractată fără știința și chiar împotriva voinței
acestuia. În cazul în care este de acord, debitorul este obligat să aducă
un fideiusor și acest lucru se poate întâmpla chiar înainte de nașterea
dreptului personal de garanție. Dacă debitorul nu îsi îndeplinește
această obligație, este posibil ca raportul juridic obligațional ori să nu se
încheie, ori să fie suspendată încheierea lui până când se aduce
fideiusorul respectiv.
În egală măsură ar trebui să reținem faptul că un contract de
fideiusiune are următoarele trăsături:
a) reprezintă un contract accesoriu în raport cu obligația principală.
Așadar, obligația de garanție este privită autonom, în raport cu obligația
principală, iar dacă nu va fi valabilă obligația principală, atunci nu va fi
valabilă nici obligația de garanție (art. 2.288 NCC). Dar dacă nu va fi
valabilă obligația de garanție, va rămâne doar obligația principala. De
asemenea, prin intermediul fideiusiunii, se pot garanta atât obligații
naturale, cât și cele viitoare (condiționale). Din caracterul accesoriu al
fideiusiunii mai decurge și o consecință deosebit de importantă
prevăzută de art. 2.290 NCC. Acest text de lege, relevă faptul că
fideiusiunea unei obligații principale se întinde asupra tuturor
accesoriilor acesteia, chiar și la cheltuielile ulterioare notificării făcute
fideiusorului și a cheltuielilor de judecată. Însă, fideiusorul va fi obligat
187
să plătească cheltuielile de judecată și cele de executare silită avansate

de creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului
principal, numai în cazul în care creditorul l-a însștiințat pe acesta din
timp;
b) este un contract care se încheie în formă solemnă, ad validitatem.
Solemnitatea nu se exprima numai prin forma autentică ci și printr-un
înscris sub semnatură privată (art. 2.282 NCC);
c) poate fi după caz, un contract bilateral, alteori unilateral, uneori
cu titlu gratuit, alteori cu titlu oneros. Această trăsătură rezulă cu
destulă ușurință chiar din conținutul art. 2.280 NCC, care scoate în
evidență faptul că fideiusorul se poate obliga față de creditor să
garanteze, fie cu titlu gratuit, fie în schimbul unei remunerații.
În privința condițiilor contractului de fideiusiune, cele generale vor
fi similare cu condițiile de validitate (esențiale) ale oricărui contract,
prevăzute de art. 1.179 NCC. O discuție mai amplă, o putem avea
asupra condițiilor speciale ale contractului de fideiusiune.
Astfel, putem reține că sunt situații, în care nu orice persoană poate
să fie fideiusor. Spre exemplu, în cazul fideiusiunii legale sau judiciare,
debitorul are obligația să aducă un fideiusor. În aceste cazuri, așa cum
prezintă dispozițiile art. 2.285 NCC, fideiusorul trebuie să fie o
persoană capabila de a se obliga, să aibă și să mențină în România,
bunuri suficiente pentru a garanta creanța, și să domicilieze în Romania.
În absența acestor condiții, contractul de fideiusiune nu va fi valabil, iar
debitorul va fi obligat să prezinte un alt fideiusor.
De la aceste condiții se poate deroga, în măsura în care creditorul a
cerut el drept fideiusor o altă persoană. Potrivit art. 2.286 NCC, dacă
debitorul nu poate constitui o fideiusiune legală sau judiciară, atunci el
îi poate oferi creditorului o altă garanție, cu un caracter suficient. În
cazul în care există un litigiu asupra cracterului suficient al bunurilor
fideiusorului, acest caracter poate fi stabilit în condițiile art. 2.287
NCC, numai de către instanța de judecată pe calea ordonanței
președințiale.
În egală măsură, fideiusiunea se poate referi, fie la toată obligația
principală, fie la o parte di aceasta. Dacă fideiusiunea se referă la toată
obligația, atunci ar putea avea condiții mai putin oneroase.
Noile dispoziții civile mai reglementează și fideiusiunea asimilată
în conținutul art. 2.292. Aceste prevederi, derogă de la regula generală
stabilită de art. 2.282 NCC, în sensul că fideiusiunea nu se prezumă.
Art. 2.292 NCC, prevede că în anumite ipoteze, fideiusiunea se
prezumă, chiar daca nu îmbracă forma solemnă și chiar dacă nu este
precizată ca atare, înfățișându-se sub forma unui contract de împrumut.
Efectele fideiusiunii, prezintă la rândul lor o serie de particularități
deosebit de importante. De aceea, acestea ar trebui delimitate ținând
cont de:
a) efectele între creditor și fideiusor. Acest efecte trebuiesc privite
prin prisma beneficiului de discuțiune și al celui de diviziune. Spre
deosebire de obligația solidară, în cazul fideiusiunii există o ordine de
urmărire, care este lăsată la atitudinea fideiusoruiui. Pentru a invoca
beneficiul de discuțiune (art. 2.295 NCC), fideiusorul trebuie să
188
prezinte anumite dovezi: el trebuie să indice creditorului bunurile

urmăribile ale debitorului principal și să avanseze creditorului
cheltuielile necesare pentru urmărirea acestor bunuri. Când sunt mai
multi garanți personali, fiecare fideiusor poate invoca beneficiul de
diviziune (art. 2.298 NCC);
b) efectele privitoare la raportul dintre fideiusor si debitor. Potrivit
art. 2.305 NCC, odată ce fideiusorul a platit datoria, el se subrogă în
drepturile creditorului plătit. De asemenea, fideiusorul are un drept de
regres împotriva debitorului principal atunci când s-a obligat cu acordul
acestuia din urmă (art. 2.306 NCC). Însă, dreptul de regres îi este
recunoscut fideiusorului și împotriva debitorului principal incapabil
(art. 2.307 NCC) sau acesta a plătit o datorie a unor debitori solidari
(art. 2.308 NCC).
c) efectele privind raportul dintre fideiusori. În acest caz, potrivit art.
2.313 NCC, dacă un fideiusor a plătit fără a invoca beneficiul de
diviziune, are drept de regres împotriva celorlalți fideiusori, pentru
partea fiecăruia. În cazul în care unul dintre fiediusori va fi insolvabil,
atunci partea ce revine acestuia se divide proporțional între ceilalți
fideiusori și cel care a plătit.
B) Garanțiile autonome, reprezintă angajamente speciale

întocmite de către anumite persoane și în conținutul cărora se consacră
o obligație personală a acestora, în favoarea unei alte persoane, care are
calitatea de parte într-un raport juridic obligațional preexistent. În acest
sens, vom evoca câteva aspecte referitoare la, scrisoarea de garanție (a)
și respectiv, scrisoarea de confort (b).
(a) Scrisoarea de garanție potrivit alin.(1) al art. 2.321 NCC,
reprezintă angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o
persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane
denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional
preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei
terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii
angajamentului asumat. Practic, o terță persoană (emitentul) va plăti
către creditor (beneficiar), datoria debitorului (ordonatorul).
Acest angajament, din momentul în care este asumat, se execută la
prima și simpla cerere a beneficiarului, dacă nu vor exista prevederi
contrare în conținutul scrisorii de garanție. Însă, emitentul nu poate
opune beneficiarului excepții întemeiate pe raportul obligațional
preexistent angajamentului asumat și nu poate fi obligat să plătească în
caz de abuz sau de fraudă vădită.
De asemenea, emitentul care a efectuat plata, are drept de regres
împotriva ordonatorului scrisorii de garanție. Această scrisoare, în lipsa
unor dispoziții contrare în textul său, nu este transmisibilă odată cu
transmiterea drepturilor și/sau obligațiilor din raportul obligațional
preexistent. Însă, beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata,
numai dacă în textul scrisorii s-a prevăzut în mod expres.
Efectele scrisorii de garanție se produc de la data emiterii sale și
încetează de drept la expirarea termenului stipulat, dacă nu vor fi
menționate dispoziții contrare în textul său;
189
(b) Scrisoarea de confort, este acel angajament irevocabil și autonom

prin care emitentul își asumă o obligație de a face sau de a nu face, în
scopul susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea
executării obligațiilor acesteia față de un creditor al său [teza a I-a,
alin.(1) art. 2.322 NCC].
Dacă debitorul respectiv nu își execută obligația, emitentul scrisorii
de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese față de
creditor și numai dacă acesta din urmă va face dovada că emitentul nu
și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de confort.
Și în acest caz, emitentul va avea un drept de regres împotriva
debitorului, însă, doar în cazul în care a căzut în pretenții în fața
creditorului respectiv.

1. Definiţi fideiusiunea.


1. Prezentaţi garanțiile autonome.
Răspuns 13.1
1. Garanțiile îndeplinesc următoarele funcții:
 funcția de asigurare a protecției intereselor creditorului;
 funcția de asigurare a securității dreptului de creanță.
Răspuns 13.2
1. Fideiusiunea, este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă
față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de
debitor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații,
obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art. 2.280
NCC).
190

București, 2004;
191
Privilegiile și garanțiile reale
PRIVILEGIILE ȘI GARANȚIILE REALE
Cuprins Pagina

14.1 Privilegiile............................................................................................................... 193
14.2 Garanțiile reale........................................................................................................ 196
192

acestora,
14.1 Privilegiile
Așa cum am mai precizat, dreptul de garanție poate determina o
multiplicare a dreptului de gaj general recunoscut creditorilor
chirografari sau poate oferi preferința și urmărirea asupra anumitor
bunuri determinate din patrimoniul debitorului. Cu privire la acest ultim
aspect ajungem la subiectul drepturilor reale de garanție.
În opoziție cu acestea, privilegiile sunt simple cauze de preferință,
fără a avea valoare de drepturi reale de garanție. În realitate, aceste
privilegii nu poartă asupra unor bunuri determinate ci, asupra întregului
patrimoniu al debitorului sub latura sa activă sau asupra unor mase
patrimoniale. Noile reglementări civile sistematizează aria privilegiilor,
NCC ocupându-se doar de privilegiile speciale mobiliare, iar
privilegiile generale asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului
cad sub incidența NCPC.
Așadar, dreptul de gaj general este reglementat în conținutul art
2.324 NCC și implică printre altele și evidențierea principiului
egalității creditorilor.
Principiul egalității creditorilor stabilește următoarele reguli
practice:
a) Egalitatea creditorilor chirografari, ceea ce înseamnă că în
situațiile în care creanțele acestora nu pot fi satisfăcute în totalitate de
către debitor, ele vor fi acoperite proporțional. Aceasta este consecința
cea mai importantă care derivă din această idee de egalitate a
creditorilor chirografari;
b) Egalitatea creditorilor care au garanții reale, sau mai exact, au
același tip de garanție reală asupra anumitor bunuri din patrimoniul
debitorului. În acest caz, egalitatea presupune că dacă acele bunuri
afectate garanției nu sunt suficiente realizării creanței creditorilor
respectivi, se aplica aceeași regula a proporționalității incidentă și în
cazul creditorilor chirografari.
Însă, principiul egalității creditorilor poate fi înlăturat din mai multe
puncte de vedere. Din primul punct de vedere, înlăturarea egalității
creditorilor se produce prin instituirea unor cauze de preferință dintre
care unele îmbracă chiar forma drepturilor reale de garanție. În atare
condiții, orice drept real de garanție consitituie și o cauză de preferință.
Dar, nu orice cauză de preferință are seminficația unui drept real de
garanție.
Așa cum am mai amintit, sunt cauze de preferință cu valoare
generală care se structureaza în adevarate ordine de preferință între
193
creditori în ceea ce privește urmărirea bunurilor debitorului. Aceste

ordine de preferință, instituie un fel de clasament al creditorilor în
funcție de natura creanței deținute și de aici rezultând faptul că aceștia
vor fi satisfăcuți în ordine, asa cum ei figurează în acel clasament. Dacă
sunt mai mulți creditori care fac parte din aceeasi categorie, aflată pe o
anume poziție în ordinea de preferință, iar bunurile debitorului nu sunt
suficiente pentru a satisface în mod integral creanțele, atunci acestea
vor fi acoperite în mod proporțional.
Dintr-un alt punct de vedere, principiul egalității creditorilor
chirografari ar putea fi restrâns printr-o convenție între creditori și
debitori. În acest sens, dispozițiile art. 2.325 NCC, prevăd această
posibilitate, însă numai pentru acele bunuri care nu sunt ipotecate.
Creditorii și debitorii pot conveni ca anumite bunuri din patrimoniul
debitorului să nu fie urmărite și astfel, se restrânge sfera gajului
general.
De asemenea, dintr-un ultim punct de vedere principiul egalității
creditorilor poate fi restrâns și în situația unei clauze de inalienabilitate.
În acest caz, nu vor putea fi urmărite bunurile care formează obiectul
unei clauze de inalienabilitate, deoarece orice bun inalienabil este și
insesizabil, regulă prevăzută în mod expres in dispozițiile art. 2.329
alin.(2) NCC. Potrivit art. 2.329 NCC, există și clauze de
insesizabilitate. Aceste clauze urmează regimul juridic al clauzelor de
inalienabilitate, inclusiv după aspectul condițiilor de valabilitate și
publicitate (însecrierea în registrele de publicitate mobiliară sau, după
caz, imobiliară). Efectul clauzelor in insesizabilitate, prevăzut în
conținutul art. 2.329 NCC, este mult mai restrâns decât efectul
clauzelor de inalienabilitate, deoarece un bun insesizabil, deși nu poate
fi urmărit, poate fi totuși înstrăinat.
Alte aspecte deosebit de importante care vizează situația garanțiilor
reale, sunt cazurile de pieire sau de deteriorare a bunurilor care sunt în
compunerea lor. Atunci când există garanții reale asupra unui bun, iar
bunul respectiv piere sau este deteriorat, garanția se strămută de drept
asupra indemnizației de asigurare, în situațiile și condițiile prevăzute de
art. 2.331 și 2.332 NCC.
De aceea, pentru a păstra ordinea prevăzută de noile dispoziții
civile, vom efectua o scurtă și succintă prezentare asupra privilegiilor
(A), a ipotecilor (B) și a gajului (C), respectiv a dreptului de retenție
(D).
A) Privilegiile. Din punct de vedere juridic, privilegiul este

preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale
[art. 2.333 alin.(1) NCC]. În considerarea importanței sale, mai trebuie
reținut faptul că privilegiul este indivizibil și opozabil terților fără să
mai fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege
nu se prevede altfel. Potrivit dispozițiilor de drept material civil,
privilegiile au o dublă semnificație, pe de-o parte, reprezintă simple
cauze de preferință, fără a avea valoarea drepturilor reale de garanție
(a), ori pe de alta, pot fi privite că au un caracter accesoriu cu creanța
(b).
194
a) Privilegiile reprezintă cauze de preferință, fără a avea valoarea

drepturilor reale de garanție. Această percepție o putem regăsi în cazul
așa numitelor privilegii generale, care se poartă asupra tuturor bunurilor
imobile și mobile. În realitate, aceste privilegii nu se poartă asupra unor
bunuri determinate ci, asupra întregului patrimoniu al debitorului sub
latura sa activă sau asupra unor mase patrimoniale determinate.
Aceste privilegii nu sunt altceva decât ordine de preferință și care
sunt reglementate, așa cum am mai precizat în NCPC. Însă, pentru a
produce efecte juridice similare cu cele ale drepturilor reale de garanție,
privilegiile trebuie să greveze asupra unor bunuri determintate sau
determinabile din patrimoniul debitorului, ori eventual, asupra unei
universalități de fapt și atunci vom fi în prezența privilegiilor speciale.
Am mai putea discuta despre privilegiul special ca producător de
efecte juridice similare cu cele ale drepturilor reale de garanție, atunci
când au ca obiect o masă patrimonială și numai în masura în care
aceasta este apropriabilă.
În NCC, putem identifica două privilegii speciale care au ca obiect
bunuri mobile și produc efecte juridice similare cu cele ale unor
drepturi reale de garanție. În primul rând, putem aminti despre
privilegiul care însoțește creanța vânzătorului unui bun mobil, înstrăinat
unei persoane fizice, dacă nu a fost plătit prețul corespunzător de către
cumpărător [art. 2.339 alin.(1) lit.a) NCC]. Astfel, vânzătorul care va fi
creditorul cumpărătorului, are un privilegiu special. Excepția în care un
asemenea privilegiu nu functioneaza, este dată de cazul în care bunul a
fost dobândit de către cumparator, pentru serviciul sau exploatarea unei
intreprinderi.
În al doilea rând, un alt privilegiu special este cel care care însoțește
creanța persoanei care exercită un drept de retenție, asupra unui anumit
bun mobil [art. 2.339 alin.(1) lit.b) NCC]. Atâta timp cât subzistă
dreptul de retenție asupra acelui bun mobil, creditorul retentor are un
privilegiu special asupra bunului respectiv pentru satisfacerea creanței
speciale.
Ambele situații prezentate, conferă creditorului un drept de
preferință, nu și un drept de urmărire. Consecința esențială constă în
faptul că în situația în care bunul mobil care formează obiectul
privilegiului este înstrăinat de către debitor, transformat ori a pierit,
atunci privilegiul special se va stinge [art. 2.340 NCC].
Singura excepție de la această regulă este reprezentată de cazul în
care înstrăinarea îmbracă forma vânzării, atunci privilegiul special se
strămută, situație în care cel de-al doilea cumpărător va fi ținut în
continuare să respecte privilegiul creditorului inițial (art. 2.341 NCC).
Mai precis, cu toate că este vorba despre o vânzare-cumparare
succesivă, privilegiul primului vânzător și privilegiul primului
cumpărător care devine ulterior vânzător nu vor fi egale, ci ierarhizate.
În acest caz va fi preferat primul vânzător, iar privilegiul primului
cumpărător care devine și vânzător, ar mai putea fi utilizat doar în cazul
în care ar mai rămâne ceva din valoarea bunului înstrăinat succesiv.
b) Privilegiile au un caracter accesoriu cu creanța. După cum vom
remarca, această semnificație relevă principiul ”accesorium sequitur
195
principale” în ceea ce privește efectul produs de privilegiu asupra

creanței care o poartă. Efectul esențial al privilegiului pentru orice
creanță, constă în faptul că îi oferă acesteia o ordine de preferință
superioară în cazul în care intră în concurs cu alte creanțe. În această
situație, se crează așa numita cauză de preferință.
Așa cum am mai amintit, în cazul în care există un concurs între
privilegiile reglementate de art. 2.341 NCC, primul privilegiu, cel
referitor la creanța primului vânzător, are forța juridică mai mare decât
privilegiul retentorului.
De asemenea, potrivit art. 2.342 NCC se reglementează ordinea în
cazul concursului cauzelor de preferință. Dacă există concurs între mai
multe privilegii, vor fi satifăcute mai întai creanțele privilegiate asupra
unor bunuri mobile, prevazute la art 2.339 NCC, iar apoi creanțele
garantate prin ipotecă și gaj. Privitor la această ultimă situație, dacă este
vorba de o ipoteca mobiliară perfectă (art. 2.409 NCC), creditorul
privilegiat, va fi preferat numai dacă și-a înscris privilegiul asupra unui
mobilui mobil respectiv în Arhiva Electronică de Garanții, înainte ca
ipoteca respectivă să fi devenit perfectă. Chiar dacă cu această ocazie
nu discutăm despre ipoteca mobiliară, ținem să facem precizarea că o
ipotecă mobiliară devine perfectă, numai după îndeplinirea
formalităților de publicitate. Practic, este vorba de aplicarea principiului
prior tempore, potior iure (mai întâi în timp, mai puternic în drept).

1. Unde este reglementat dreptul de gaj general și ce implică?
14.2 Garanțiile reale

B) Ipoteca. În sensul dispozițiilor art. 2.343 NCC, ipoteca este un
drept real care se constituie atât asupra bunurilor imobile, cât și a celor
mobile. În sistemul vechiului Cod civil, ipoteca era definită ca fiind un
”drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații” [art.
1.746 alin.(1) C.civ. din anul 1864]. Actualul efect al ipotecii este
preluat după modelul Codului civil din Quebec (cu modificările din
anul 1991), în care ipoteca, reprezintă un ”drept real de garanție care
poate privi, deopotrivă, atât bunuri imobile, cât și bunuri mobile”.
Ipoteca îmbracă forma unui contract și poate fi convețională sau legală
(art. 2.349 NCC) însă, potrivit art. 2.344 NCC, trebuie să-i reținem
următoarele caractere juridice:
- ipoteca are un caracter accesoriu în raport cu obligația garantată.
Așa cum se prevede în conținutul art. 2.354 NCC, ipoteca garantează
capitalul (creanța principală), dobânzile, comisioanele, cu alte cuvinte
aceasta cuprinde toate elementele obligației principale;
- ipoteca este indivizibilă. Chiar dacă obligația garantată este divizibilă
196
sau dacă obiectul ipotecii este divizibil, ipoteca profită în întregime

creanței garantate și grevează în întregime asupra bunului oferit în
garanție. În consecință, nu s-ar putea pretinde ca ipoteca să fie executată
numai pentru o cotă parte din bunul respectiv.
Potrivit dispozițiilor art. 2350 NCC, obiect al ipotecii îl pot
constitui bunurile corporale sau incorporale, individiual determinate ori
determinabile sau universalități de bunuri. Nu pot face obiect al
ipotecii, bunurile inalienabile și cele insesizabile (art. 2.351 NCC). De
asemenea, potrivit alineatului (2) al art. 2.351 NCC, ipotecarea
bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabila ca ipotecă asupra
unui bun viitor, în cazurile în care bunul respectiv este afectat de o
inalienabilitate sau insesizabilitate convențională.
Cu privire la întinderea ipotecii, dispozițiile art. 2.352-2.357 NCC,
stabilesc câteva repere:
a) În cazul în care vom fi în prezența unei ipoteci asupra unei nude
proprietăți, la stingerea dezmembrămintelor ipoteca se va extinde de
plin drept și asupra proprietății depline;
b) Dacă vom fi în prezența unui drept pe cote părți, iar ipoteca a fost
constituită de la început numai pe o cota parte, aceasta se va strămuta
de drept și asupra acelei părți stabilite la partaj, dar numai în limita
valorii cotei părtii indivize;
c) Așa cum am mai amintit, ipoteca se întinde asupra tuturor
accesoriilor creanței pe care o garantează. Aici putem releva situație
specială care privește accesiunea în sensul art. 2.355 NCC. În urma
accesiunii, dacă unul dintre bunurile care se unesc formează o ipotecă,
atunci dreptul de ipotecă se întinde asupa întregului bun rezultat din
accesiune.
d) Situația bunurilor mobile accesorii unui imobil, potrivit art. 2.356
NCC, va face ca acele bunuri să facă obiectul ipotecii constituite fie
separat, fie odată cu imobilul;
e) Ipoteca asupra unei universalități de bunuri potrivit art. 2.357 NCC,
se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. De asemenea,
ipoteca se menține asupra universalității de bunuri, chiar și atunci când
bunurile cuprinse în acesta au pierit, cu condiția ca debitorul să le
înlocuiască într-un interval rezonabil, ținând cont de cantitatea și natura
acelor bunuri.
Un alt aspect deosebit de important al ipotecii pe care dorim să-l
ilustrăm îl reprezintă drepturile creditorului ipotecar indicate în
dispozițiile art. 2.345 NCC. Astfel, potrivit acestei norme, titularul unui
drept de ipotecă (creditorul ipotecar) se bucura de două prerogative
deosebit de importante și anume: urmărirea și preferința.
Urmărirea, conferă ipotecii posibilitatea de a se menține asupra
bunurilor grevate în orice mână ar trece.
Preferința, oferă creditorului ipotecar dreptul de a-și statisface
creanța înaintea creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor
de rang inferior. Facem precizarea că asupra aceluiași bun, pot fi
instituite mai multe drepturi de ipotecă.
În caz de concurs de creditori, principiul egalității devine incident
în funcție de împrejurări specifice. Astfel, toți creditorii ipotecari pot fi
197
satisfăcuți fie în totalitate, fie parțial. În cazul în care ipotecile au

ranguri diferite, principiul egalității este înlăturat și vor fi satisfăcuți
mai întai, creditorii care au rang superior.
Din punct de vedere teoretic este de observat că în legătură cu acest
drept de preferință, poate fi pusă în lumină, într-o oarecare măsură
natura juridică a dreptului de ipotecă. Se spune că dreptul de ipotecă
este un drept real de garanție însă, care este obiectul acestei garanții?
Bunul oferit în garanție sau valoarea acestuia?
În acest sens, doctrina dar și practica judiciară au scos de
nenumărate rânduri în evidență faptul că în realitate, obiectul ipotecii
nu este bunul în materialitatea lui, ci valoarea acelui bun. Această teorie
este cu atât mai clară când este vorba de bunuri incorporale, care
formează obiectul ipotecii.
De asemenea, pentru a putea fi opozabilă, ipoteca trebuie să fie
înscrisă în registrele speciale de publicitate. Astfel, dacă va fi vorba de
ipoteca imobiliară, înscrierea se va face Cartea funciară (art. 876 și urm.
NCC), iar dacă discutăm despre o ipotecă mobiliară, aceasta va fi
înscrisă în Arhiva de garanții mobiliare (art. 2.413 și urm. NCC).
Începând cu înscrierea sa, ipoteca devine opozabilă oricărei persoane.
Executarea ipotecilor mobiliare, spre deosebire de ipotecile
imobiliare, se poate face atât în condițiile NCPC, cât și în mod direct,
după împrejurări de către creditorul ipotecar, potrivit art. 2.432 și 2.445
și urm. NCC.
C) Dreptul de gaj. Cu privire la acest drept real de garanție, în

primul rând putem scoate în evidență problema referitoare la faptul că
bunurile mobile, potrivit noilor dispoziții civile, se pot constitui două
tipuri de garanții: ipotecile mobiliare sau dreptul de gaj. Spre deosebire
de vechiul cod, care prin ipoteză reglementa ipotecile numai pentru
bunurile imobile, NCC, a preluat și a adaptat cu deosebit succes,
viziunea cuprinsă în dispozițiile Legii nr. 99/1999 care reglementa
garanția mobiliară supusă formalităților de publicitate stabilite în
Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Aceasta instituise un regim de publicitate special, adică, ori de câte
ori se consacra printr-un contract o garanție mobiliară în favoarea
creditorului pe temeiul legii respective, garanția trebuia înscrisă în acea
arhivă. În acest fel, partenerii debitorului, prezenți și viitori, aveau
posibilitatea să cunoască stadiul corect al garanțiilor deja constituite de
debitor (spre exemplu, creditorii puteau identifica în ce măsură
debitorul are posibilitatea reală de a acoperi acea creanță). Acest
mecanism de garanție mobiliară și de publicitate, au fost preluate în
NCC, astfel încât, actualmente se face distincție între ipoteca mobiliară
(ce reprezintă fosta garanție mobiliară preluată din Legea nr. 99/1999)
și dreptul de gaj, care a fost preluat din vechiul Cod civil. De aceea, în
momentul de față noțiunea de gaj, poate avea o dublă seminficație:
contract de gaj și respectiv, drept real de garanție (gajul), care se naște
din contractul de gaj.
Cu privire la contractul de gaj, el trebuie să îndeplinească condițiile
esențiale pentru validitate din materia contractelor (art. 1.179 NCC). În
198
afara acestor condiții, în ceea ce privește obiectul contractului, potrivit

art. 2.480 NCC, se precizează faptul că gajul, poate avea ca obiect,
bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată. Din punctul nostru de vedere, textul amintit crează o
restrângere a obiectului dreptului de gaj, care poate fi justificată sub un
dublu aspect:
 în primul rând, gajul presupune deposedarea de bun, adică
stăpânirea materială nu se poate face asupra bunurilor necorporale,
acesta fiind și motivul pentru care legiuitorul a precizat cu referire la
cea de-a doua ipoteză a textului art. 2.480 NCC, că este vorba de ”titluri
de valoare emise în formă materializată”. Astfel, dacă va fi vorba de
titluri de valoare emise în formă dematerializată, acestea nu vor forma
obiectul unui drept de gaj;
 în al doilea rând, această restrângere a sferei gajului este impusă și
de distincția față de ipoteca mobiliară. De aceea, trebuie să reținem că
în dispozițiile art. 2.389 NCC, se precizează sfera bunurilor mobile care
formează obiectul ipotecii mobiliare. Potrivit acestui text, sunt evocate
în primul rând bunurile incorporale și mai apoi, bunurile corporale, care
sunt precizate în mod expres în textul amintit, fiind legate în general de
activități specifice unei intreprinderi.
În continuare, cu referire la contractul de gaj, am mai putea adăuga
faptul că acesta este un contract real. Altfel spus, pe lângă elementul de
voință care este reprezentat de acordul părților, mai este nevoie și de un
fapt material deosebit de important. Potrivit art. 2.481 alin.(1) NCC,
gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau,
după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul
debitorului, în scopul garantării creanței. Acest text de lege este mai
nuanțat și are în vedere și ipoteza în care bunul mobil se afla deja la
creditor înainte de realizarea acordului de voință între părți. În acest
caz, nu mai este vorba despre remiterea bunului ci, de păstrarea
acestuia. Chiar dacă vom fi în prezența unei astfel de situații, contractul
de gaj nu va înceta. De asemenea, în ambele situații, pe lângă acordul
de voință al părților, mai este necesar și un fapt material, constând după
caz în remiterea bunului sau de păstrarea bunului.
Totodată, când vom discuta despre titlurile negociabile, alineatul
(2) al art. 2.481 NCC precizeaza că gajul se constitue dacă este vorba de
titluri nominative sau la purtător, prin remiterea lor către creditor. Aici
putem face precizarea prin faptul că, titlurile la ordin se caracterizează
printr-un sistem specific de circulație juridică, care presupune
transmisiunea titlului constatator (când este vorba de titluri nominative
remiterea acestora este suficientă, la fel se întamplă și cu titlurile la
purtător, însă, când este vorba de titluri la ordin, va fi nevoie de o
semnătură specială sau de adosare, cum specifică textul).
Tot cu privire la caracterul real al contractului de gaj, mai trebuie
precizat ca spre deosebire de dreptul de retenție, deținerea bunului poate
fi făcută fie direct de către creditorul gajist, fie de către o terță persoană
în numele creditorului gajist.
În prima situație, când deținerea bunlui se face chiar de către
creditor, ea trebuie să fie publică și neechivocă (art 2.483 NCC), astfel
199
încât, față de terții în raporturile cu care nu se conturează acest caracter,

gajul nu poate fi opus.
În cea de-a doua situație, când bunul este deținut de către un terț,
dar în numele creditorului, atunci trebuie să existe acordul expres al
debitorului în acest caz (art. 2.484 NCC). Dacă vom fi în această
situație și pentru a se asigura opozabilitatea față de terți, alții decât
creditorii și cel care deține bunul pentru el, va fi nevoie ca persoana
detentoare a bunului, să primească și înscrisul constatator al gajului. În
ceea ce privețte publicitatea pentru opozabilitate, ea se realizează fie
prin deposedarea debitorului, ceea ce înseamnă ca posesia în sens larg
ca deținere materială a bunului, va avea și funcția de publicitate.
Așadar, observăm că deși nu este vorba de o ipotecă mobiliară, ci de
gaj, legiuitorul prevede posibilitatea ca publicarea gajului să se facă și
prin înscrierea în Arhiva de Garanții Mobiliare.
Dacă vom fi în prezența unor sume de bani date în gaj, publicitatea
se realizează numai prin deținerea efectivă a acestora, în sensul alin.(2)
al art. 2.482 NCC.
Exact ca și ipoteca, contractul de gaj are caracter accesoriu față de
obligația garantată. Dacă obligația garantată nu este valabilă, atunci
contractul de gaj se desființează sau se stinge pe orice cale. De
asemenea, contractul de gaj se desființează și în cazul în care creanța
garantată se stinge.
Caracterul accesoriu al contractului de gaj mai presupune că dreptul
de gaj, garantează creanța cu toate accesoriile ei. Privit ca un drept real,
gajul este indivizibil. Acest caracter indivizibil al gajului este menționat
în conținutul art 2.493 NCC. Mai înaite de toate, trebuie reținut faptul
că indivizibilitatea scoate în evidență faptul că gajul poartă asupra
tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligației
garantate. Spre exemplu, în cazul în care debitorul decedează, iar un
moștenitor plătește o parte din datorie, nu am putea pretinde ca s-a stins
dreptul de gaj, fie și parțial. Bunul care face obiectul gajului va putea fi
restituit, numai după ce datoria este stinsă în totalitate. De asemenea,
dacă creditorul care beneficiază de gaj decedează, iar un moștenitor
primește o parte din creanță, acesta nu poate să restituie bunul dat în
gaj, până nu au fost îndestulați și ceilalți moștenitori.
Un alt aspect deosebit de important al contractului de gaj este cel
privitor la drepturile și obligațiile creditorului gajist. Întrucât dreptul de
gaj este un drept real de garanție, cu caracter mobiliar, acesta conferă
cele două atribute pe care le-am identificat și în cazul ipotecii: dreptul
de urmărire și cel de preferință. Aceste drepturi, trebuie privite nu doar
în sens procedural, ci și in cel substanțial.
Cu privire la dreptul de urmărire, dispozițiile art. 2.486 NCC, scot
în evidență faptul că, creditorul gajist are recunoscut dreptul de a
promova o acțiune în restituirea bunului din partea oricărei persoane
care-l deține, cu excepția cazurilor în care deținătorul ar putea invoca
dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credință, dar și a
cazurilor în care bunul a fost preluat de un creditor care deține o ipotecă
mobiliară cu rang superior, ori atunci când bunul a fost preluat prin
intermediul procedurii de executare silită.
200
Referitor la dreptul de preferință, acesta va fi exercitat în cadrul

procedurii de executare a gajului, procedură care este asemănătoare cu
aceea a executării mobiliare. Până la stingerea gajului, creditorul gajist
nu are calitatea de posesor ci, pe aceeea de detentor precar, de altfel,
chiar dispozițiile art. 2.487 NCC, specifică că pe durata gajului,
creditorul are doar dreptul unui administrator, așa cum este reglementat
în cazul administrației simple, statuate în dispozițiile art. 795-799 NCC.
Practic, fiind un detentor precar, creditorul gajist nu poate să
culeagă fructele bunului atât timp cât timp nu exista o prevedere
contrară. În acest sens, fructele naturale și cele industriale pot fi
resitituite debitorului, iar fructele civile, ele vor fi folosite pentru
acoperirea cheltuielilor pe care le face cu bunul , dar și pentru plata
creanței, din care se vor reține cu precădere dobânzile si mai apoi
capitalul. Practic, fructele civile nu vor fi culese, dare nici restituite. De
asemenea, ar fi posibil ca creditorul gajist să închirieze bunul, dar nu în
nume propriu, ci pentru debitor. În această situație, avantajul ar fi că
fructele civile le va putea folosi pentru acoperirea propriei creanțe.
Dacă nu își poate acoperi cheltuielile pe aceasta cale, creditorul gajist
va beneficia de un drept de retenție asupra bunului, suplimentar de
dreptul de gaj. În ipoteza în care se va stinge obligația principală, iar
debitorul nu a plătit cheltuielile efectuate de către creditor (cheltuielile
de conservare), pentru această creanță specială, acesta din urmă se va
bucura și de un drept de retenție.
Acest drept rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 2.491 și 2.492
NCC, motiv pentru care creditorul va fi îndreptățit să nu restituie bunul
indiferent că gajul s-a stins, fie pentru că s-a stins obligația principală
sau chiar dacă ar exista un abuz din partea creditorului în deținerea
bunului.
D) Dreptul de retenție. În opoziție cu vechile dispoziții de drept

material civil, NCC, cuprinde o reglementare specială a dreptului de
retenție în conținutul art. 2.495-2.499. Instituția dreptului de retenție,
până la intrarea în vigoare a noilor dispoziții civile, a fost conturată în
jurisprudență și doctrină. Ținând seama de aceste considerente, în NCC,
s-a instituit o reglementare cu valoare generală a dreptului de retenție.
Potrivit dispozițiilor art. 2.495 NCC, cel care este dator să remită
sau să restituie un bun poate să-l rețină cât timp creditorul nu își
execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz,
atâta timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare
și utile pe care le-a efectuat cu privire la acel bun ori pentru prejudiciile
pe care bunul respectiv i le-a cauzat.
De aceea, am putea reține că dreptul de retenție este considerat un
drept real de garanție, care se poate naște în două cazuri:
 atunci când este vorba de un raport de drept cu un conținut
sinalagmatic;
 când este vorba de o persoană care deține un bun al altei persoane și
efectuează cheltuieli necesare și utile în legatură cu acel bun.
Cu privire la prima ipoteză, nu este obligatoriu ca raportul juridic
cu conținut sinalagmatic să se nască dintr-un contract sinalagmatic.
201
Aceasta este o regulă generală, pe care o identificăm deseori în practică,

dar uneori, acest raport de drept poate rezulta chiar din fapte juridice în
sens restrâns, fapta care au un conținut sinalagmatic. Spre exemplu, în
materia accesiunii imobiliare artificiale, când proprietarul lucrării este
obligat să predea lucrarea, iar acesta are o obligație de despăgubire față
de autorul lucrării, cel din urmă poate reține lucrarea daca este de bună
credință, până se platește despăgubirea respectivă (art. 578 NCC). În
această situație, raportul juridic are un conținut sinalagmatic, deși nu
este născut dintr-un contract.
Un al doilea exemplu, are aplicabilitate practică deosebită și rezidă
din materia contractului de depozit. În acest caz, depozitarul poate
reține bunurile din depozit, până ce deponentul îi plătește cheltuielile
efectuate (art. 2.123 coroborat cu dispozițiile art. 2.495 NCC). De
asemenea, comodatarul va avea aceeași posibilitate, iar vânzătorul unui
bun care păstrează detenția precară a bunului, va putea solicita de la
cumpărător cheltuielile necesare și utile, situație în care va putea invoca
dreptul de retenție asupra bunului vândut și nepredat, până la plata
acelor cheltuieli.
De aceea, condițiile generale ale dreptului de retenție pot fi
următoarele:
 existența unei obligații de predare sau de restituire a unui bun,
mobil sau imobil;
 debitorul obligației respective de predare sau restituire a făcut
cheltuieli necesare sau utile în legătură cu acel bun sau, după caz, bunul
i-a cauzat anumite prejudicii;
 creditorul obligației de predare sau de restituire a bunului nu își
execută propria obligație izvorâtă din același raport de drept sau, după
caz, nu îl despăgubește pe debitor pentru cheltuieli necesare sau utile
făcute ori pentru prejudiciul suferit din cauza unor vicii ale bunului.
În reglementarea accesiunii, așa cum am mai amintit, dreptul de
retenție este recunoscut, dar numai pentru autorul de bună-credință al
lucrării. În opoziția cu aceasta, dispozițiile art. 2.496 NCC, prevăd cu
valoare de principiu câteva excepții în care dreptul de retenție nu poate
fi invocat:
 în situația în care deținerea bunului are ca izvor o faptă ilicită,
abuzivă sau nelegală, sau dacă bunul nu este susceptibil de urmarire
silită;
 atunci când posesorul este de rea-credință, acesta nu-l poate invoca
decât în cazurile anume prevăzute de lege.
În primul caz, soluția se impune deoarece bunurile fiind urmăribile
nu se mai justifică existența dreptului de retenție, însă, în cel de-al
doilea caz, rezolvarea nu este echitabilă, deoarece persoana care deține
bunul cu rea-credință, ar beneficia de efectele dreptului de retenție în
cazuri determinate de lege. De asemenea, acest lucru vine în opoziție cu
prevederile art. 2.497 NCC, care stabilesc îndatoririle celui care
exercită dreptul de retenție. Acest text, stabilește în mod clar faptul că
cel care exercită un drept de retenție (retentorul), are drepturile și
obligațiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu
administrarea simplă
202
Totodată, deși beneficiază de dreptul de retenție, retentorul nu se

poate opune urmăririi pornite de un alt creditor, dar va fi îndreptățit să
participe la distribuirea prețului bunului, în condițiile legii. De aceea,
este util să reținem faptul că prevederile art. 2.498 NCC, nu stabilesc o
ordine de distribuție a plății acelui preț însă, în raporturile cu creditorii
chirografari, retentorul va avea drept de preferință. Cât privește
concursul creditorilor care se bucura de garanții reale, în cazul în care
aceștia au beneficiat de formalitățile de publicitate prescrise de lege,
acei creditori vor beneficia de această preferință.
La final, este util să prezentăm și modul în care dreptul de retenție
se poate stinge. Astfel, potrivit art. 2.499 NCC, dreptul de retenție poate
înceta în două situații:
 în situația în care cel interesat consemnează suma pretinsă;
 atunci când cel interesat oferă retentorului o garanție suficientă (o
sumă de bani sau o altă garanție suficientă).

1. Definiţi ipoteca.


1. Prezentaţi dreptul de gaj.
Răspuns 14.1
Dreptul de gaj general este reglementat în conținutul art 2.324 NCC și
implică printre altele și evidențierea principiului egalității creditorilor
care stabilește următoarele reguli practice:
a. Egalitatea creditorilor chirografari;
b. Egalitatea creditorilor care au garanții reale.
203
Răspuns 14.2
În sensul dispozițiilor art. 2.343 NCC, ipoteca este un drept real care se
constituie atât asupra bunurilor imobile, cât și a celor mobile. Actualul
efect al ipotecii este preluat după modelul Codului civil din Quebec (cu
modificările din anul 1991), în care ipoteca, reprezintă un ”drept real
de garanție care poate privi, deopotrivă, atât bunuri imobile, cât și
bunuri mobile”.

București, 2004;
204

Unitate de Învăţare Nr. 1: Generalități Privitoare LA Obligații În Sistemul de Drept Civil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitate de Învăţare Nr. 1: Generalități Privitoare LA Obligații În Sistemul de Drept Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Generalități privitoare la obligații în sistemul de drept civil

Unitate de învăţare Nr. 1

GENERALITĂȚI PRIVITOARE LA OBLIGAȚII ÎN

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 ............................................................................. 13

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

 capacitatea de a încheia contracte valabile și de a urmări aplicarea

1.1 Definiția obligațiilor și structura raportului juridic de obligație

Din punct de vedere fonetic, notiunea de obligatie releva diferite

Din continutul definitiei, putem retine cu usurinta faptul ca

D) Sanctiunea raportului juridic de obligatie, poate interveni in

zi de întarziere, procentaj calculat din valoarea obiectului

intarziere. Aceasta procedura este indeplinita prin intermediul

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

2. Din ce este compusa structura raportului juridic de obligatie?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 23.

1.2 Scurte considerații privind clasificarea obligațiilor

Importanta clasificarii obligatiilor scoate in evidenta anumite

(reprezinta unul din sensurile verbului latin, dare). In principiu,

silita, executarea in natura se poate interverti intr-o obligatie

de obligatie (b), putem identifica: obligatii alternative si obligatii

juridic obligational respectiv. Asadar, acest tip de obligatie, da

(de exemplu, actul prin care se exercita un drept potestativ care

este reglementat, raspunderea civila, o serie de norme de o

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 23.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

1. Prezentaţi sanctiunea raportului juridic de obligatie.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

- subiectele raportului juridic de obligatie;

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

 I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, Ed. All Beck,

Unitate de învăţare Nr. 2

FORMAREA ȘI EFECTELE CONTRACTULUI CIVIL

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2.............................................................................. 26

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 capacitatea de a încheia contracte valabile și de a urmări aplicarea

2.1 Definitia si principiiile incidente contractului

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 49.

2.2 Clasificarea contractelor

Cea mai complexa distinctie a contractelor este efectuata in mod

I. Clasificarea expresa a contractelor potrivit NCC.

energiei electrice, a gazelor, a apei, etc);

Răspunsul la test se găseşte la pagina 49.

2.3 Încheierea contractelor

Test de autoevaluare 2.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 49.

2.4 Condițiile esențiale pentru încheierea valabila a unui contract

contractual prevazut de art. 1.178 NCC, toate partile contractului

De aceea, pentru ca prestatia (obligatia) la care se angajeaza

Test de autoevaluare 2.4 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 49.

2.5 Condițiile relative cerute pentru încheierea valabila a unui contract

fara termen adresata unei persoane absente (art. 1.193) si in oferta

contractul, promitentul va fi ţinut să-şi manifeste consimţământul la

Acceptarea ca si oferta de a contracta pot fi retrase, dacă retragerea

amintit, dispozitiile art. 1.272 NCC, stabilesc cadrul legal al acestuia.

Test de autoevaluare 2.5 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 49.

2.6 Interpretarea contractelor

b) clauzele standard. Reglementarea clauzelor standard a fost