Tema nr. 1.

Esenţa şi funcţiile finanţelor întreprinderii

1. Necesitatea existenţei şi evoluţia istorică a finanţelor;

Din punct de vedere etimologic cuvântul "Finanţe" are originea în limba latină şi înseamnă "plata în bani"'. În
secolele 14-15 în Franţa circulau expresii ca „finace” - o sumă de bani sau venit al statului, "fînances - patrimoniul
statului. In secolul l6, în limba germană se folosea expresia "fînaz" - plata în bani.
Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare bănească a diferitelor procese
economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi dezvoltarea primelor forme statale de organizare a societăţii. Conţinutul
finanţe reliefează procese de exprimare valorică şi mişcare a valorii sub formă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de
desfăşurare a diverselor activităţi.
Finanţele – reprezintă un ansamblu de relaţii economice, exprimate în formă bănească, instrumente, tehnici şi
reglementări juridice prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti ale societăţii
(stat, agenţi economici, populaţia) cu scopul creşterii, modernizării producţiei, dezvoltării tehnologice, etc.
Întreprinderea, conform art. 3 din „Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprindere” – reprezintă un agent economic,
înfiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislaţie. Fondatorii întreprinderilor por fi persoane fizice, juridice şi statul,
care sunt proprietari ai patrimoniului.
Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, printr-o
funcţionalitate şi organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional.
Sistemul financiar al unui stat se împarte în 3 domenii importante:
• Finanţe publice – studiază modul de formare şi repartizare a fondurilor băneşti aflate la dispoziţia organelor de
administrare publică.
• Finanţele întreprinderii – studiază modul de formare şi utilizare a fondurilor băneşti aflate la dispoziţia agenţilor
economici.
• Finanţele individuale – analizează modul de formare şi investire a banilor persoanelor private (populaţia)

2. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor;

Rolul finanţelor întreprinderii
 argumentarea diferitor decizii de investire şi finanţare;
 asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii;
 determinarea exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare;
 procurarea fondurilor financiare la cel mai mic preţ;
 utilizarea cît mai eficienta acestor fonduri

Funcţia de asigurare – presupune asigurarea întreprinderii, în cantitatea necesară şi la timpul oportun, cu resurse
financiare. Criteriul principal care stă la baza realizării funcţiei de asigurare este costul capitalului;
Funcţia de repartiţie – prin realizarea acestei funcţii se constituie şi se repartizează un sistem cuprinzător de fonduri în
scopul satisfacerii necesităţilor întreprinderii;
Funcţia de analiză şi control - care are ca scop asigurarea utilizării eficiente a capitalului şi este executată atât de
persoane cu funcţii din cadrul întreprinderii cât şi de organe cu funcţii în acest domeniu.
 Conform timpului de executare:
 - preventiv;
- curent (de gestiune);
- posterior.
 de către cine este executat:
- intern;
- extern.
Controlul preventiv – se exercită asupra documentelor ce angajează plăţi din resursele financiare ale firmei
având ca obiectiv încadrarea în prevederile bugetare şi este executat înaintea efectuării operaţiunilor
economico-financiare.
Scopul controlului preventiv este prevenirea unor operaţiuni ilegale şi preîntâmpinarea imobilizărilor de resurse
financiare.
 Controlul curent (de gestiune) – se execută în timpul realizării operaţiunilor economico – financiare.
 Controlul posterior – se execută după încheierea exerciţiului financiar şi are ca scop identificarea factorilor ce au
contribuit negativ la obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare şi contribuie la luarea deciziilor privind activitatea de viitor a
întreprinderii.
 Controlul intern este executat de către persoane abilitate în acest domeniu din cadrul întreprinderii (contabilul şef,
directorul financiar, managerul general, acţionarii) şi are ca obiectiv evitarea imobilizărilor de fonduri în urma nerespectării
termenilor de încasări şi plăţi, neîndeplinirea contractelor de producere şi livrare.
 Controlul extern este executat de către organele financiare centrale şi locale care urmăresc veridicitatea calculării
impozitelor şi taxelor datorate la stat, modul de aplicare a preţurilor şi tarifelor, calculul salariilor, etc. Organele cu funcţii
de control sunt: Curtea de Conturi, Serviciul fiscal de Stat, CNA, Ministerul Finanţelor, Băncile, Creditorii, etc.

3. Obiectul de studiu şi metode de cercetare

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în procesul formării şi distribuirii resurselor financiare
aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii profitului maxim
Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt banii şi relaţiile care apar în momentul utilizării şi câştigării
banilor, cât şi toate formele pe care banii le pot lua în procesul circulaţiei lor (bani, materie primă, materie în curs de
execuţie, produse finite, creanţe, bani).
Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt relaţiile financiare, resursele financiare şi fluxurile financiare.
Sistemul de dirijare cu finanţele este realizat prin intermediul componentelor mecanismului financiar al întreprinderii
1) metodele financiare – reprezintă modalităţile de acţiune a relaţiilor financiare asupra procesului economic.
Metodele financiare cuprind:
- planificarea; - prognozarea; - investirea;
- creditarea; - autofinanţarea; - impozitarea;
- asigurarea; - arenda; - formarea fondurilor;
- operaţiuni de transfer; etc.
2) pârghiile financiare – reprezintă un instrument de natură economică sau financiară, cu ajutorul căruia întreprinderea
acţionează asupra realizării sarcinilor propuse.
Pârghiile financiare:
- venitul; - profitul; - sancţiuni financiare;
- preţurile; - plata pentru arendă; - dividende;
- depozite; - investiţii; - tipurile de credit; etc.
3) înzestrarea cu acte de drept şi normative. Reglementările au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic
obligator de respectat de către participanţii la fluxurile financiare monetare.
Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include:
- legile; - hotărârile guvernului;
- dispoziţiile şi scrisorile ministerelor; - statutul persoanelor juridice, etc.
4) Cadrul instituţional – această componentă se implică în modul cel mai direct în activitatea financiară a întreprinderii
( începând de la derularea şi încheind cu controlul executării acestora).
Cadrul instituţional cuprinde :
- CNA; - IF Stat; - Inspecția financiară, etc.
5) înzestrarea cu informaţie. Această componentă este caracterizată prin prezentarea informaţiilor cu caracter
financiar.
Înzestrarea cu informaţie:
- rapoarte financiare, - anuare statistice, - buletin trimestriale, - informaţii bancare, etc.

4. Legătura Finanţelor cu alte ştiinţe economice şi sociale.

 Finanţele reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice cît şi cu cele sociale. Finanţele au
legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, relațiile care apar între cele 3
componente ale sistemului financiar trebuiesc reglementate juridic sau să îmbrace o formă juridică: lege, act, decret etc.
Gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a întreprinderilor private urmează
regulile dreptului civil și comercial.
Legătura dintre finanţele întreprinderii şi ştiinţele economice este şi mai strînsă, în deosebi aceasta se referă la
finanţele publice, management, ştiinţele de profil monetar şi bancar, economia politică. Deci, finanţele
întreprinderii este o disciplină de graniţă, care se intercalează cu ştiinţele economice, juridice, sociale şi politice.
Tema 3. Conţinutul şi structura capitalului
1. Capitalul întreprinderii: concept şi forme de manifestare ale acestuia
2. Structura financiară a întreprinderii. Căi de optimizare a acesteia
3. Levierul financiar. Efectul de levier financiar

1. Capitalul întreprinderii: concept şi forme de manifestare ale acestuia

Capitalul este un stoc de valori sau de active, care intrate în circuitul economic pot genera profituri posesorilor lor.
Din punct de vedere economic capitalul poate fi caracterizat ca:
1. factorul principal al producţiei;
2. resursele financiare a întreprinderii care aduc venit.
3. sursa principală de formare a bunăstării deţinătorilor lui, etc.
Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor particularităţi:
I. După apartenenţă:
 capital propriu
 capital împrumutat
II. După scopul de întrebuinţare
 capital de producţie – caracterizează mijloacele întreprinderii investite în activele operaţionale
pentru efectuarea activităţii;
 capital împrumutat – reprezintă acea parte care se foloseşte în procesul de investire în
instrumentele monetare (depuneri pe termen lung şi scurt în băncile comerciale), precum şi în instrumentele
bursiere (obligaţiuni, certificate de depozit, cambii);
 capital speculativ – caracterizează acea parte a acestuia, care se întrebuinţează în procesul
efectuării operaţiunilor speculative financiare (bazate pe diferenţa de preţuri la procurarea derivativelor cu scopuri
de speculaţie )
III. După formele de investire, capitalul este în formă materială, nematerială şi bănească, care este folosit pentru
formarea fondului statutar
IV. după obiectul investirii:
 capital fix;
 capital circulant.

2. Structura financiară a întreprinderii. Căi de optimizare a acesteia

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale pe TS şi
finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din anumite proporţii de
capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate în
circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia, care pot fi: proprii sau împrumutate.
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:
simplicitatea atragerii
capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobânzi
asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment.
Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi dezavantaje, ca:
 costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului împrumutat
 posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii capitalului propriu din contul atragerii
capitalului împrumutat.
Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează ritmul
dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:
 asigurarea creşterii potenţialului financiar;
 cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
 autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi dezavantaje ca:
 creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
 dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii;
 procedura complicată de atragere.
 Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este supusă unui risc de
faliment la fel de mare.

Relaţiile ce definesc structura financiară a întreprinderii

- Datorii totale / capital propriu
- Finanţări TL / finanţări TS
Capitalul permanent / surse de trezorerie (datorii bancare TS, creditul comercial)

Factorii ce influenţează structura financiară a întreprinderii.

Interni
stabilitatea vânzărilor. O firmă care are vânzări stabile poate folosi capital împrumutat într-o
proporţie mai mare.
structura activelor – firmele a căror active sunt adecvate pentru a fi utilizate drept gaj tind să
utilizeze mai mult capital împrumutat.
rata de creştere
atitudinea echipei manageriale. Unele echipe tind să utilizeze capital împrumutat într-o proporţie
mai mare, iar altele într-o proporţie mai mică.
condiţiile interne ale întreprinderii –nivelul lichidităţii şi solvabilităţii, rentabilităţii mai mare rata
dobânzii
Externi
condiţiile pieţei financiare;
rata scăzută a economiilor
atitudinea agenţilor de plasament;
pierderea încrederii în instituţiile de capital,
fiscalitatea.
Modul de constituire a capitalului trebuie să ţină cont de anumite criterii:
1. criteriul destinaţiei fondurilor - presupune ca activele TL să fie finanţate din capital permanent, iar activele
curente din datorii pe termen scurt şi fondul de rulment (circulant),
Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen lung
FR = Cap permanent - ATL
FR = A curente – P curente

2. criteriul capacităţii de îndatorare – exprimă posibilităţile unei societăţi de a primi credite care să fie garantate şi a
căror rambursare, inclusiv şi plata dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat. Capacitatea de
îndatorare reprezintă limita maximă de îndatorare impusă de bănci întreprinderilor.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite banca utilizează un sistem de
indicatori:

Dat totale 2 Dat totale

CIG= ≤ CIG= ≤2
total pasiv 3 capital propriu
Dat pe termenlung 1 Dat pe termenlung
CIT = ≤ CIT = ≤1
capital permanent 2 capital propriu

Problema:
Să se determine posibilităţile de îndatorate ale întreprinderii, cunoscând:
 Capital propriu – 270 800 lei
 Datorii pe termen lung – 190 700 lei
 Datorii pe termen scurt – 30 000 lei

Rezolvare:

 DTmax = 2*270 800 = 541 600 lei

 Suma suplimentară = 541 600 – 190 700 – 30 0 00 = 320 900 lei
Verificăm relaţia ce determină posibilităţile de finanţare pe termen lung: DTL/Cpr ≤ 1,
raportul 190 700 / 270 800 corespunde limitei stabilite. În aceste condiţii se determină capacitatea de finanţare pe termen
lung a întreprinderii
(190 700 + x) /270 800 = 1
x= 80 100 lei
astfel suma de 80 100 lei poate fi destinată ca finanţare pe termen lung, iar suma de 240 800 lei poate fi destinată
finanţării întreprinderii pe termen scurt

3. criteriul rentabilităţii Capitalul propriu şi cel împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu este remunerat
numai atunci când întreprinderea obţine profit, iar capitalul împrumutat trebuie remunerat, indiferent de
rentabilitatea întreprinderii.
O întreprindere îndatorată are cheltuieli financiare mari, fapt ce micşorează posibilităţile autofinanţării.
Prin urmare întreprinderea va recurge la noi credite pentru a-şi acoperi nevoile de finanţare care vor duce la
creşterea cheltuielilor financiare. În aceste condiţii criteriul rentabilităţii este decisiv. Dacă rata rentabilităţii este
mai mare decât rata dobânzii este posibilă apelarea la credite.

4. Costul mediul ponderat (CMP) – reprezintă un nivel minim obligatoriu al rentabilităţii investiţiilor în care a fost
angajat acesta
n
CMPC=∑ XiPi
i=1
Unde: Xi – costul capitalului i
Pi – ponderea capitalului i
Problema:
Pentru finanţarea activităţii sale pe viitor, întreprinderea planifică să recurgă la următoarele modalităţi de finanţare:
- Credit bancar în sumă de 480 700 lei, rata dobânzii – 19%
- Împrumut financiar – 100 000 lei, costul împrumutului – 22%
- Emisiune de obligaţiuni în valoare de 200 000 lei, rata cuponului – 18%
Determinaţi rentabilitatea minimă obligatorie.
Raspuns : CMPC = 19,1%

Criterii de optimizare a structurii financiare

Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre capital
permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporției fiecărei surse de capital permanent din totalul
pasivului bilanțului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.

3. Levierul financiar. Efectul de levier financiar

Levierul financiar caracterizează utilizarea mijloacelor împrumutate de către întreprindere, fapt ce influențează
schimbarea coeficientului rentabilității capitalului propriu. Adică el reprezintă un factor obiectiv, care apare odată cu
apariție mijloacelor împrumutate.
Indicatorul care reflectă nivelul beneficiului suplimentar la capitalul propriu în dependență de volumul utilizat de
mijloace împrumutate se numește efectul de levier financiar (efectul de îndatorare).
El se calculează după formula:
CÎ
ELF = ( 1 − t ) × ( Re − Rdob ) ×
CP
Efectului de îndatorare – reprezintă rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl obţine întreprinderea ca urmare a
utilizării creditului.
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului
împrumutat.
Dacă Re > rata dobânzii – efect de îndatorare pozitiv.
Dacă Re < rata dobânzii – efect de îndatorare negativ

Aplicaţii practice:
Problema 1.
Mecanismul formării efectului de levier financiar se determină conform tabelului de mai jos:
mii lei
Întreprinderea
Indicatorii
A B C
 1. Valoarea medie a capitalului utilizat în perioada raportată, din ea: 1000 1000 1000
Valoarea medie a capitalului propriu
2. Valoarea medie a capitalului împrumutat 1000 800 500
3. Profitul brut - 200 500
4. Rata rentabilităţii brute a activelor (rd4 : rd1) 200 200 200
5. Rata medie a dobânzii pentru credit, % 20 20 20
6. Suma dobânzilor achitată creditorilor 10 10 10
7. Profitul întreprinderii, exclusiv suma cheltuielilor pentru dobânda la credit - 20 50
8. Cota impozitului pe venit
Cheltuieli privind plata impozitului pe venit 200 180 150
9. Profitul net rămas la dispoziția întreprinderii după achitarea impozitului 0,12 0,12 0,12
10. Rata rentabilității capitalului propriu (%) 36 32,4 27
11. Creșterea rentabilităţii capitalului propriu ca urmare a utilizării capitalului
împrumutat, % (faţă de întreprinderea A) 164 147,6 123
12. 16,4 18,5 24,6
13.
- 0,021 0,082

Analizând tabelul observăm că pentru întreprinderea A efectul de levier lipsește, deoarece ea nu utilizează capital
împrumutat. Pentru întreprinderea B efectul de levier este egal cu: ELF = (1-0,12) * (20-10) * 200/800 = 2,2%. Pentru
întreprinderea C acesta este egal cu: ELF = (1-0,12) * (20-10) * 500/500 = 8.8%.
Reiese că, cu cât este mai mare ponderea capitalului împrumutat în suma totală a capitalului utilizat de întreprindere,
cu atât mai mare este nivelul profitului obținut la un leu capital propriu, cu condiția că rentabilitatea economică este
superioară ratei dobânzii.

Problema 2
Întreprinderea prezintă următoarea situație :
- Capitalul propriu 7000 lei
- Capitalul împrumutat – 16000 lei
- rentabilitatea economică (Re) - 10%
- rata dobânzii (D) – 8%
Să se determine efectul de îndatorare.
Rezolvare:
Cap. împrum . 16000
Ef . î ndatorare = (Re−D)= (10−8)= 4,6 %
Cap prorpiu 7000
Randamentul capitalului propriu:
7000 * 10%
(1−0,08)=644 lei
100 %
Randamentul final al capitalului propriu:
10% + 4,6% = 14,6%*8% = 1.168 %
Problema 3
Pasivul bilanţului unei societăţi comerciale este compus din:
 Capital propriu – 180000 lei
 Datorii pe termen lung – 120000 lei
 Datorii pe termen scurt – 160000 lei
Proiectul rentabil de finanţat este de 200000 lei. Să se stabilească capacitatea de îndatorare pentru finanţarea
proiectului.
Rezolvare:
Verificăm dacă întreprinderea se încadrează în normele uzuale bancare.
Datorii totale 280000
≤2 =1,5
CÎG = Capital propriu 180000
Datorii la termen 120000
≤1 =0,6
CÎT = Capital propriu 180000
Societatea mai poate apela la credite.
Verificăm dacă societatea mai poate apele la un credit pe termen lung de 200000 lei.
  Capital propriu – 180000 lei
 Datorii pe termen lung – 120000 + 200000 = 320000 lei
 Datorii pe termen scurt – 160000 lei
Datorii totale 480000
≤2 =2 .9
CÎG = Capital propriu 180000
Datorii la termen 320000
≤1 =2
CÎT = Capital propriu 180000
Pentru a putea realiza proiectul societatea poate adopta următoarele soluţii: a) să procedeze la creşterea minimă a
capitalului propriu şi, b) creşterea maximă a creditelor bancare, până la obţinerea sumei de 200000 lei.
X – creşterea minimă a capitalului propriu
Y - creşterea maximă a capitalului împrumutat

{ x+ y=200 000 ¿ ¿¿ ¿ ¿
¿
Concluzie: Proiectul de finanţat în sumă de 200 000 lei va fi acoperit din contul creşterii capitalului propriu cu 40000 lei şi
creşterii capitalului împrumutat cu 160 000 lei.
Problema 4
Să se decidă asupra structurii optime a capitalului conform criteriului rentabilităţii financiare. Întreprinderea
dispune de un capital propriu în sumă de 60000 u. m. şi doreşte să-şi majoreze volumul de lucru pe seama atragerii
capitalului împrumutat. Rentabilitatea globală constituie 10%, iar rata minimă a dobânzii bancare pentru credite constituie
8%. Se analizează 4 variante care indică nivele diferite de îndatorare:
№ Indicatori A B C D
1. Capital propriu (mii u.m.) 60 60 60 60
2. Capital împrumutat (mii u.m.) 15 30 60 90
3. Total capital (mii u.m.) 75 90 120 150
4. Rata rentabilității economice, % 10 10 10 10
5. Rata dobânzii, % 8 8 8 8
6. Rata dobânzii bancare, inclusiv şi prima pentru risc, 8.25 8,5 9 9,5
% ( r.2 / r.1 + r.5)
7. Suma profitului brut (r. 4 * r.3), mii lei 7,5 9 12 15
8. Suma dobânzii pentru împrumut 1,2 2,55 5,4 8,55
(r. 6* r. 2), mii lei
9. Profitul perioadei de gestiune până la impozitare 6,3 6,45 6,6 6,45
10. Cota impozitului pe venit 0,18 0,18 0,18 0,18
11. Suma impozitului pe venit (r.9 * r. 10) 1,134 1,161 1,188 1,161
12. Profit net (r. 9 – r.11) 5,166 5,289 5,412 5,289
13. Rata rentabilităţii financiare (r.12 / r.1) 8,61 8,815 9,02 8,815

Concluzie: Structura optimă a capitalului este când raportul capital propriu/capital împrumutat este egal cu 1 (60 / 60),
varianta C.

Tema. Evaluarea proiectelor de investiţii

Investiţia, în sens economic, reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în
viitor, a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp şi, care în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor
iniţiale.
Elementele financiare ale unei investiţii sunt:
1) Suma investiţiei reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de către întreprindere pentru realizarea investiţiei
propuse. Ea se determină diferit în funcţie de modul de realizare a lucrărilor de achiziţii, construcţii, instalaţii şi montaj.
2) durata de viaţă a investiţiei are diferite unghiuri de interese:
a. durata contabilă reprezintă durata normală de serviciu a unui mijloc fix;
b. durata tehnică – durata determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale, specifice oricărui mijloc fix;
c. durata comercială – determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu respectiva investiţie.
 d. durata juridică – durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări, asupra unui
brevet, mărci de fabrică.
3) venitul net (cash flow-ul) – reprezintă avantajele economice care urmează să fie obţinute în urma punerii în aplicare
a investiţiei.
4) valoarea reziduală exprimă valoarea posibil de realizat după încheierea duratei de viaţă a investiţiei.
5) rata de actualizare. Rata de actualizare reflectă costul de oportunitate al investiţiei, adică costul alternativei
sacrificate sau beneficiile pierdute prin neangajarea resurselor economice în altă activitate alternativă.
Pentru selectarea proiectelor investiţionale este recomandabil de ţinut cont de următoarele metode sau criterii de selectare
a proiectelor investiţionale:
1. Valoarea actualizată netă (VAN) constă în actualizarea tuturor fluxurilor de numerar generate de proiect la o rată de
actualizare egală cu costul capitalului. O investiţie este acceptată dacă VAN > 0. Formula de calcul este:
t
CFn
VAN =∑ n
−CI
n=1 ( 1+i )
CFn – cash flow-urile prognozate a fi obţinute în perioada de timp “n”;
i – rata de actualizare;
CI – suma (costul) iniţială a investiţiei;
t – numărul de perioade analizate.
Pe plan economic şi financiar, un proiect investiţional cu o valoare actuală netă pozitivă semnifică următoarele:
 Posedă capacitatea de a rambursa pe parcursul ciclului său de viaţă economică capitalul investit;
 are capacitatea de a produce cash flow în exces, asigurând obţinerea unui anumit volum de valoare netă.
Neajunsurile acestui criteriu sunt:
 VAN permite să stabilim dacă proiectul investiţional este sau nu rentabil, dar nu scoate în evidenţă
importanţa relativă, comparativă a acestui proiect;
 VAN nu ţine cont de criteriu termenul de recuperare;
 VAN depinde foarte mult de mărimea ratei de actualizare ce se ia în calcul şi, din acest motiv, este foarte
important ca aceasta să fie stabilită corect, în funcţie de componentele sale principale (costul capitalului, prima de
risc, prima de inflaţie).
2. Rata internă de rentabilitate (RIR) se defineşte ca rata de actualizare pentru care valoarea actualizată a intrărilor de
numerar viitoare generate de o investiţie devine egală cu costul iniţial al investiţiei. Sau, altfel spus, RIR este rata de
actualizare care face ca VAN să fie egală cu zero. Proiectul este acceptat dacă RIR este mai mare decât costul capitalului
investit în proiect. Calculul RIR se face prin încercări repetate. Metodele de calcul a RIR sunt:
t
CFn
∑ n
−CI =0
I metodă n=1 ( 1+ RIR )

VAN max
RIR=i min+(i max−i min )
II metodă VAN max+|VAN min|

3. Termenul de recuperare sau criteriul lichidităţii asigură o alegere a variantelor de investiţie în funcţie de rapiditatea
recuperării capitalului investit. Prin această modalitate se penalizează investiţia care recuperează capitalul investit într-o
perioadă mai mare pentru că riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă. O modalitate de determinare
a termenului de recuperare este prezentată mai jos, cealaltă metodă se descrie în aplicaţiile practice.
CI
TR= t
CFn
∑ :t
n=1 ( 1+i )n
Dar ţinând cont de faptul că proiectele analizate pot genera fluxuri financiare pozitive şi după recuperarea valorii lor, în
selectarea proiectului optim trebuie să se ţină seama şi de veniturile suplimentare pe care le generează proiectele de
investiţii. Astfel, se poate calcula rentabilitatea realizată de fiecare proiect după recuperarea valorii lor ca raportul:

Suma veniturilor nete obtinute după acoperirea costului investitiei

R= ∗100 %
costul investitiei
Se va alege acel proiect care va avea un termen de recuperare mai mic şi o rentabilitate mai mare.
Pentru finanţarea investiţiilor capitale la nivelul agentului economic pot fi utilizate următoare surse: fondul de
uzură; profiturile obţinute, avantajele economice obţinute în urma lichidării unor active imobilizate; creditele bancare pe
termen lung; leasingul, emisiuni de obligaţiuni, etc.
Sub termenul de „risc investiţional” se subînţelege probabilitatea de nerambursare a capitalului investit.

Întrebări de verificare:
1. În ce constă abordarea economică a conceptului de investiţie?
 2. Enumeraţi şi caracterizaţi elementele financiare ale unei investiţi.
3. Caracterizaţi criteriile ce trebuie respectate în selectarea proiectelor investiţionale.
4. În ce constă criteriul „termenul de recuperare a proiectului investiţional”?
5. Cum se determină Rata Internă de Rentabilitate?
6. În ce condiţii se acceptă un proiect investiţional?
7. Care sunt principalele surse de finanţare a investiţiilor?
8. Definiţi noţiunea de „cost de oportunitate” al capitalului?
9. Ce reprezintă riscul investiţional?

Aplicaţii practice:
Problema 1
Întreprinderea „Dorna AV” are de ales între patru proiecte de investire cu următoarele caracteristici:
lei
Intrări de mijloace băneşti
Proiectul Investiţia iniţială
1 an 2 an 3 an 4 an 5 an
1 57 300 13 750 15 345 14 630 13 575 14 070
2 68 400 18 100 19 200 19 750 20 000 21 100
3 56 700 12 400 11 750 10 975 11 340 10 235
4 43 400 7 450 10 800 12 750 10 150 9 750

Să se determine proiectul cel mai avantajos din punct de vedere al termenului de recuperare.
Rezolvare:
Determinăm termenul de recuperare pentru fiecare proiect:
„1” 13750 + 15345 + 14630 + 13575 = 57300 lei
Termenul de recuperare a proiectului 1 este de 4 ani.
„2” 18100 + 19200 + 19750 = 57050 lei
Neacoperită rămâne suma de 11350 lei
11 350 / 20 000 x 12 luni = 6,81 luni. Deci, termenul de recuperare este de 3 ani şi aproximativ 7 luni
„3” 12400 + 11750 + 10975 + 11340 + 10235 = 56 700 lei
Termenul de recuperare pentru proiectul respectiv este de 5 ani.
„4” 7450 + 10800 + 12750 + 10150 = 41 150 lei
Este necesar de recuperat încă 2250lei din următorul an: 2 250 / 9 750 x 12 luni = 2,7 luni. Termenul de
recuperare este aproximativ de 4 ani şi 3 luni
Concluzie: Conform criteriului „termenul de recuperare” proiectul doi este cel mai avantajos.
Problema 2
Întreprinderea „Andory” are de ales între două utilaje cu aceeaşi destinaţie, cu termenul de utilizare de 4 ani, însă
cu caracteristici de eficienţă diferite, după cum urmează:
lei
Tipul Fluxuri de numerar pentru anul (CF)
utilajului Valoarea de achiziţie (lei), (CI)
I II III IV
Utilajul A 70400 24300 21200 19350 22750
Utilajul B 65300 26700 25100 24350 20000

Cunoscând că rata de actualizare este de 12%, să se decidă asupra investiţiei optime în baza criteriului VAN.
Rezolvare:
 1) Calculăm valoarea actualizată netă pentru proiectul A
t
CFn
VAN =−CI + ∑ n
=−70400+66829=−3571 lei
n=1 ( 1+i )

2) Calculăm valoarea actualizată netă pentru proiectul B

t
CFn
VAN =−CI + ∑ n
=−65300+73892=8592 lei
n=1 ( 1+i )

Concluzie: Conform acestui criteriu, cea mai avantajoasă investiţie este în utilajul B.

Problema 3
Să se decidă, folosind criteriul RIR, dacă proiectul de investiţie, având caracteristicile de mai jos, este acceptabil pentru
întreprindere în cazul în care costul capitalului pe piaţa financiară este de 14%.
Costul investiţiei - 20000 lei
Perioada de funcţionare a proiectului – 3 ani;
Fluxurile pozitive – I an – 6 000 lei
II an – 8 000 lei
III an - 14 000 lei
Rata minimă de actualizare – 15%
Rezolvare:

1. Determinăm VAN la rata de actualizare de 15%:

t
CFn
VAN =−CI + ∑ n
=−20000+6000∗0 . 8696+8000∗0 .7561+14000∗0 .6575=471 lei
n=1 ( 1+i )
2. Alegem rata de actualizare la care VAN este negativ. Prin încercări succesive VAN va avea valori negative la o
rată de actualizare de 20%:
t
CFn
VAN =−CI + ∑ n
=−20000+6000∗0 . 8333+8000∗0 .6944 +14000∗0 . 5787=−1344 lei
n=1 ( 1+i )
3. Determinăm RIR conform formulei:
VAN max 471
RIR= i min +(i max -i min )∗ =15 %+5 % =16. 29 %
VAN max+|VAN min| 471+1344
Concluzie: Proiectul analizat va fi acceptat conform criteriului analizat, deoarece RIR este mai mare decât costul
alternativ de finanţare.

Problema 4
Pentru un proiect de investire, valorând 120000, se previzionează fluxuri financiare pozitive egale cu 35000 lei pe o
perioadă de 6 ani. Cunoscând că rata dobânzii este de 9% şi valoarea rămasă prevăzută = 6000 lei, să se decidă dacă
proiectul este acceptabil prin metoda VAN.
Rezolvare:
1−( 1+d )−n Vr
VAN = - C + CF
( d ) + ( 1+d )
n

1−( 1+0 . 09 )−6 6000

VAN= -120000 + 35000
( 0 .09 ) 6
+ ( 1+0 . 09 ) = -120000 + 157006,5+3577,8 = 40584,3 lei
Tema. Finanţarea mijloacelor fixe

1. Caracteristica generală a imobilizărilor necorporale şi corporale

2. Fondul de amortizare - rolul și destinația. Metode de calcul a fondului de uzură
3. Surse de finanţare a imobilizărilor corporale
4.Indicatorii de apreciere a utilizării potenţialului tehnic al întreprinderii

1. Caracteristica generală a imobilizărilor necorporale şi corporale

(SNC”Imobilizări necorporale şi corporale”)
Imobilizările (activele pe termen lung) se caracterizează prin următoarele:
1. au o durată de funcţionare utilă mai mare de 1 an;
2. sunt utilizate în procesul de producţie;
3. sunt utilizate pe parcursul a mai multor cicluri de producţie.
Conform SNC sunt evidenţiate:
Imobilizări – active deţinute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entităţii sau pentru a
fi transmise în folosinţă terţilor.
Imobilizări corporale – imobilizări sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări corporale în curs de execuţie şi
resurse minerale.
Imobilizări corporale în curs de execuţie – imobilizări corporale procurate sau aflate în procesul de creare şi de
pregătire pentru utilizare după destinaţie, până la transmiterea lor în exploatare.
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile şi controlabile de
entitate.
Imobilizări necorporale în curs de execuţie – imobilizări necorporale procurate sau aflate în procesul de creare şi de
pregătire pentru utilizare după destinaţie precum şi imobilizările necorporale interconexate cu alte imobilizări care necesită
lucrări de pregătire pentru utilizare după destinaţie.
Mijloace fixe – imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte plafonul valoric
prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în politicile contabile.
Resurse minerale – imobilizări corporale sub forma de costuri capitalizate ale lucrărilor de explorare (pregătire spre
extracţie), pentru care este demonstrată fezabilitatea tehnică şi viabilitatea comercială.
Terenuri – imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (de pământ) deţinute de entitate cu drept de
proprietate sau primite în arendă financiară (leasing financiar) pentru a fi folosite în activitatea entităţii.
Sunt:
Imobilizări amortizabile – imobilizări aflate în exploatare care au o durată de utilizare certă (limitată) şi pentru care
se calculează amortizarea.
Imobilizări neamortizabile – imobilizări care au o durată de utilizare incertă (nelimitată) sau care se află în curs de
execuţie.

Conform SNC imobilizările (activele pe termen lung) se împart în:

a. necorporale;
b. corporale;
c. active financiare.
a) imobilizările necorporale reprezintă active pecuniare care nu îmbracă o formă materială, pot fi utilizate o perioadă
mai mare de 1 an în activităţile întreprinderii sau sunt destinate pentru a fi predate în folosinţă (închiriate) persoanelor
juridice sau fizice.
Active pecuniare sunt totalitatea de drepturi juridice în urma folosirii cărora întreprinderea obţine anumite avantaje
economice.
Componentele imobilizărilor nemateriale sunt:
 Licenţe
 Brevete
 Francizele
 Mărcile de comerţ.
b) imobilizările corporale lung reprezintă activele care îmbracă o formă fizică naturală, pot fi utilizate o perioadă mai
mare de 1 an în activitatea economico-financiară a întreprinderii. Componentele sunt:
o Imobilizări corporale în curs de execuţie;
o Terenuri;
o Mijloace fixe;
o Resurse naturale.
Desfăşurarea activităţii unei întreprinderi reclamă existenţa unor instrumente ce constituie parte integrantă a aparatului
de producţie şi a patrimoniului întreprinderii cunoscute sub denumirea de mijloace fixe.
Mijloacele fixe din punct de vedere material se concretizează în maşini, utilaje, clădiri, ş.a. şi formează baza tehnică a
întreprinderii.
Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se consumă treptat şi îşi transmit valoarea sa asupra
produselor şi serviciilor.
c) activele financiare cuprind investiţiile întreprinderii, valori mobiliare a altor întreprinderi. Scopul acestor investiţii
este utilizarea mijloacelor libere sau controlul asupra acţiunilor altor întreprinderi.
Sursele de finanţare a mijloacelor fixe sunt:
- fondul de producţie;
- investiţiile;
- creditele bancare.

2. Amortizarea (uzura). Metode de calcul a amortizării

Amortizarea mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematică a valorii uzurabile a mijloacelor fixe pe perioade de
gestiune în decursul duratei de funcţionare utilă.
 Principalele trăsături ale amortizării sunt:
1) nu toate activele imobilizate se uzează, respectiv se se calcula amortizarea (excepţie fac: fondurile bibliotecare,
valori muzeale şi de artă, active în curs de execuţie);
2) este rezultatul acţiunii factorilor climaterici şi a intensităţii utilizării (uzura fizică);
3) poate fi şi un rezultat al dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific (uzura morală).

Scopurile amortizării sunt:

a) de a recupera banii investiţi;
b) de a avea bani pentru reproducerea mijloacelor fixe;
c) de a include în costuri o parte din valoarea mijloacelor fixe.

Există următoarele elemente care se iau în considerare pentru calcularea amortizării mijloacelor fixe:
1. costul mijlocului fix, care include preţul de cumpărare plus cheltuielile de transport şi de instalare.
2. durata de funcţionare utilă reprezintă:
 Perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede utilizarea activului;
 Cantitatea unităţilor de producţie pe care întreprinderea planifică să le obţină din utilizarea obiectului.

Durata probabilă de utilizare a unui obiect de mijloace fixe se determină de către entitate luând în considerare: modul de
utilizare a obiectului, starea reală a acestuia şi uzura fizică preconizată, care depinde de condiţiile de exploatare (numărul
de ture/schimburi în care se utilizează obiectul, programul de reparaţii practicat de entitate), învechirea (uzura) morală a
obiectului, restricţiile juridice privind posibilitatea folosirii obiectului, cum ar fi termenul contractului de leasing etc.

3. valoarea reziduală reprezintă valoarea pe care întreprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei de funcţionare
utilă.
4. valoarea amortizabilă este egală cu diferenţa dintre costul mijlocului fix şi valoarea reziduală.

Se cunosc următoarele metode de calcul a amortizării:

Metoda liniară
Suma amortizării nu depinde de intensitatea utilizării activului şi se determină prin raportul

Valoarea amortizabilă
Suma amortizării =
Nr. de ani de funcţionare utilă

Valoarea amortizabilă = Costul de intrare – Valoarea reziduală

Valoarea amortizabilă a obiectului va fi repartizată uniform pe parcursul duratei de funcţionare utilă.
Norma amortizării = 100 / nr. de ani de funcţionare utilă

Problema 1
Întreprinderea „Stejar” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui cost de intrare este de 6 000 lei, valoarea reziduală – 300 lei,
durata de funcţionare utilă – 5 ani, norma amortizării – 20% (100/5).
Se cere să se calculeze suma amortizării anuale, amortizarea acumulată şi valoarea contabilă.
1. Valoarea amortizabilă = 6 000 – 300 = 5 700 lei
2. Suma amortizării anuale = 5 700 / 5 = 1 140 lei

Perioada Cost de intrare Amortizarea amortizarea Valoarea contabilă

anuală cumulată
1 2 3 4 5=2-4
La data punerii în
funcţiune 6 000 - - 6 000
I 6 000 1 140 1 140 4 860
II 6 000 1 140 2 280 3 720
III 6 000 1 140 3 420 2 580
IV 6 000 1 140 4 560 1 440
V 6 000 1 140 5 700 300

Metoda unităţilor de producţie

Amortizarea se calculează ţinând cont numai de volumul produselor fabricate, kilometrajul parcurs ş.a.
1. se află amortizarea ce revine unei unităţi de producţie = valoarea amortizabilă / capacítatea de fabricare a utilajului;
2. apoi amortizarea ce revine unei unităţi se * cu nr. de produse fabricate în fiecare an şi aflăm uzura anuală.
 Problema 2
Întreprinderea „Sigma” a pus în funcţiune un utilaj cu costul de intrare 6000 lei, valoarea amortizabilă – 300 lei, durata de
funcţionare utilă – 5 ani. Utilajul are capacitatea de a fabrica 50 000 piese. Întreprinderea a fabricat în anul I - 7 500;
II – 11 000; III – 14 000; IV – 12 000; V – 5 500.
Să se calculeze Amortizarea anuală, Amortizarea cumulată şi valoarea contabilă
Amortizarea pe unitate de produs = 5 700 / 50 000 = 0,114 lei
Perioada Cost de Cantitatea pieselor Amortizarea Amortizarea Valoarea
intrare fabricate anuală cumulată contabilă
1 2 3 4 = 3* 0,114 5 6=2-5
La data punerii în
funcţiune 6 000 - - - 6 000
I 6 000 7 500 855 855 5 145
II 6 000 11 000 1 254 2 109 3 891
III 6 000 14 000 1 596 3 705 2 295
IV 6 000 12 000 1 368 5 073 927
V 6 000 5 500 627 5 700 300

Metodele accelerate se bazează pe presupunerea că unele mijloace fixe funcţionează mai efectiv atât timp cât sunt noi.

Metoda degresivă cu rata descrescătoare (cumulativă)

Amortizarea se calculează prin produsul unui coeficient şi valoare amortizabilă.
Coeficientul pt. I an = ultimul an / suma anilor duratei de funcţionare utilă

Problema 3
Întreprinderea „Sigma” a pus în funcţiune un utilaj cu costul de intrare 6000 lei, valoarea reziduală – 300 lei, durata de
funcţionare utilă – 5 ani.

Să se calculeze Amortizarea anuală, Amortizarea cumulată şi valoarea contabilă.

1. Suma anilor duratei de funcţionare = 5+4+3+2+1 = 15

2. Coeficientul pt. I an = 5 / 15 = 0,33
Coeficientul pt. II an = 4 / 15 = 0,27
Coeficientul pt. III an = 3 / 15 = 0,2
Coeficientul pt. IV an = 2 / 15 = 0,13
Coeficientul pt. V an = 1 / 15 = 0,07
3. uzura I an = 0,33 * 5 700 = 1 881

Perioada Costul de Coeficientul Amortizarea Amortizarea Valoarea de

intrare anuală cumulată bilanţ
1 4 = 3* val.
2 3 5 6=2-5
uzurabilă
La data punerii în
funcţiune 6 000 - - - 6 000
I 6 000 0,33 1 881 1 881 4 119
II 6 000 0,27 1 539 3 420 2 580
III 6 000 0,2 1 140 4 560 1 440
IV 6 000 0,13 741 5 301 699
V 6 000 0,07 399 5 700 300

Metoda de diminuare a soldului (soldului degresiv)

Amortizarea se calculează în baza normei de amortizarea după metoda liniară, majorată nu mai mult de 2 ori.
Amortizarea se calculează din valoarea contabilă, numai în ultimul an se ia în considerare valoarea rezisuală.
Amortizarea în ultimul an = valoarea contabilă – valoarea reziduală
Problema 4
Întreprinderea „Stejar” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui cost de intrare este de 6 000 lei, valoarea reziduală – 300
lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani, norma amortizării– 20% (100/5), întreprinderea a hotărât să dubleze norma de
amortizare, devenind 40% (2*20%).
 Perioada Cost de Amortizarea anuală Amortizarea Valoarea
intrare cumulată contabilă
1 3=0,4 * val. contabilă a anului
2 4 5=2-4
precedent
La data punerii în
funcţiune 6 000 - - 6 000
I 6 000 0,4*6 000= 2 400 2 400 3 600
II 6 000 0,4*3 600=1 440 3 840 2 160
III 6 000 0,4*2 160=864 4 704 1 296
IV 6 000 0,4*1 296=518 5 222 778
V 6 000 478 (778-300) 5 700 300

SNC defineşte si Derecunoaşterea

1. Imobilizările se derecunosc la ieşirea acestora în cazul:
1) lichidării din motivul uzurii fizice şi/sau învechirii morale, distrugerii în urma calamităţilor naturale etc.;
2) transmiterii (înstrăinării, cedării) prin vânzare, în baza unui contract de leasing financiar, schimb, donaţie etc.

3. Surse de finanţare a imobilizărilor corporale

Sursele de finanţare a activelor pe termen lung se pot distinge în două categorii: interne şi externe.
Sursele interne includ: profitul operaţional, amortizarea, intrările de numerar de pe urma vinderii stocurilor,
recuperarea creanţelor, vinderea imobilizărilor.
Sursele externe includ: acţiunile simple, acţiunile privilegiate, datoriile pe termen lung, leasing-ul.

4. Indicatorii de apreciere a utilizării potenţialului tehnic al întreprinderii

rata imobilizarilor = active imobiliyate ≤ 2

1. total active 3
Ponderea ridicată a acestui indicator poate crea dificultăţi privind achitarea datoriilor curente.
amortizarea acumulată
coeficientul de amortizare acumulată =
2. valoarea contabilă a mijloacelor fixe
Nivelul ridicat al acestui coeficient semnifică un proces de reînnoire lent, ce se reflectă negativ în gradul de eficienţă a
utilizării mijloacelor fixe. Mărimea lui mai mare de 50% indică necesitatea modernizării.

coeficientul de utilitate =
valoarea contabilă - amortizarea acumulată
3. valoarea contabilă a mijloacelor fixe
Cu cât acest coeficient este comparativ mai aproape de 1 cu atât acesta reflectă o stare funcţională mai bună a
mijloacelor fixe.

coeficientul de reînnoire a MF =
valoarea MF intrate în perioada raportată
4. valoare MF la sfâeşitul perioadei
Reflectă cota mijloacelor fixe noi intrate în valoarea totală a mijloacelor fixe existente la sfârşitul perioadei
raportate. Se determină pentru aprecierea mişcării mijloacelor fixe.

compozitia tehnologică a MMF =

Maşini, utilaje, instalaţii de transmisie
5. total mijloace fixe
Acest indicator se mai numeşte ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe. Creşterea acestui
indicator influenţează pozitiv asupra randamentului mijloacelor fixe.

randamentul mijloacelor fixe =

rezultatul operational
6. valoarea medie anuală a mijloacelor fixe
Indică cât profit se obţine de la 1 leu investit în mijloace fixe
Problema 1
Întreprinderea „Stejar” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui valoare de inventar este de 16 435 lei, valoarea rămasă
probabilă – 1 035 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani, norma uzurii – 20%. Să se calculeze suma uzurii anuale, uzura
acumulată şi valoarea de bilanţ conform metodei liniare.
Rezolvare:
Valoarea uzurabilă = 16 435 – 1 035 = 15 400 lei
Suma uzurii anuale = 15 400 / 5 = 3 080 lei
Valoarea de Uzura Valoarea de
Perioada Uzura anuală
inventar cumulată bilanţ
1 2 3 4 5=2-4
La data punerii în
16 435 - - 16435
funcţiune
I 16 435 3 080 3 080 13 355
II 16 435 3 080 6 160 10 275
III 16 435 3 080 9 240 7 195
IV 16 435 3 080 12 320 4 115
V 16 435 3 080 15 400 1 035

Problema 2
Întreprinderea „Sigma” a pus în funcţiune un utilaj cu valoarea de inventar de 11 720 lei, valoarea rămasă probabilă
– 890 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani. Utilajul are capacitatea de a fabrica 95 000 piese. Întreprinderea şi-a propus să
producă în anul I - 15 500 piese; II - 21 500 piese; 32 400 piese; IV - 17 000 piese; V - 8 600 piese.
Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ, conform metodei în raport cu volumul de
produse fabricate
Rezolvare:
1. Valoarea uzurabilă = 11 720 – 890 = 10 830 lei
2. Uzura pe unitate de produs = 10 830 / 95 000 = 0,114 lei

Perioada Valoarea de Cantitatea pieselor Uzura anuală Uzura Valoarea de

inventar fabricate cumulată bilanţ
1 2 3 4 = 3*0,114 5 6=2–5
La data punerii
11 720 - - - 11 720
în funcţiune
I 11 720 15 500 1 767 1 767 9 953
II 11 720 21 500 2 451 4 218 7 502
III 11 720 32 400 3 693.6 7 911.6 3 808.4
IV 11 720 17 000 1 938 9 849.6 1 870.4
V 11 720 8 600 980.4 10 830 890

Problema 3
Întreprinderea „Signal” a pus în funcţiune un utilaj cu valoarea de intrare 5 700 lei, valoarea rămasă probabilă –
500 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani.
Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ, conform metodei ratei descrescătoare.
Rezolvare:
1. Suma anilor duratei de funcţionare = 5+4+3+2+1 = 15
2. Norma de uzură anuală:
anul I = 5115 = 0,33
anul II =4/15 = 0,27
anul III = 3/15 = 0,2
anul IV = 2/15 = 0,13
anul V= 1/15 = 0,07
3. Valoarea uzurabilă = 5 700 – 500 = 5 200 lei
4. Uzura anul I = 0,33 * 5 200 - 1 716 lei

Perioada Valoarea de Cantitatea pieselor Uzura anuală Uzura Valoarea

inventar fabricate cumulată de bilanţ
1 2 3 4 = 3*val.uzurabilă 5 6=2–5
La data 5 700 - - - 5 700
 punerii în
funcţiune
I 5 700 0,33 1 767 1 767 3 984
II 5 700 0,27 1 404 3 120 2 580
III 5 700 0,2 1 040 4 160 1 540
IV 5 700 0,13 676 4 836 864
V 5 700 0,07 364 5 200 500

Problema 4
Întreprinderea „Market” a pus în funcţiune un utilaj, a cărui valoare de intrare este de 12 000 lei, valoarea rămasă
probabilă – 600 lei, durata de funcţionare utilă – 5 ani, norma uzurii – 20% (100/5), întreprinderea a hotărât să dubleze
norma de uzură.
Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ, conform metodei soldului degresiv.

Perioada Valoarea de Uzura anuală Uzura Valoarea de bilanţ

inventar cumulată
1 2 3 = 0,4*col 5 4 5=2–4
La data
punerii în 12 000 - - 12 000
funcţiune
I 12 000 0,4*12 000=4800 4 800 7 200
II 12 000 0,4*7 200=2 880 7 680 4 320
III 12 000 0,4*4 320=1 728 9 408 2 592
IV 12 000 0,4*2 592=1036,8 10 444,8 1 555,2
V 12 000 955,2 (1 555,2 - 600) 11 400 600
Tema 6: Gestiunea activelor circulante

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante.

2. Metode şi politici de gestiune a activelor circulante.
3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante
4. Indicatori de eficienţă a activelor circulante

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante

Activele circulante – reprezintă acea parte a patrimoniului care se caracterizează prin transformarea permanentă a
fondurilor funcţionale prin consumarea lor într-un singur ciclu de exploatare şi transmiterea valorii integral asupra
produselor în care au fost incorporate.
Clasificarea AC.
1. Din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare în care se găsesc, AC se împart:
Active curente ce ţin de sfera aprovizionării (mat. prime, materiale, combustibil, obiecte de mică valoare şi scurtă
durată etc.)
Active curente ce ţin de sfera producţiei propriu-zisă (producţie neterminată)
Active curente ce ţin de sfera comercializării (produse finite, producţie semifabricată destinată vânzării)
2. Din punct de vedere al formei în care se găsesc, AC se clasifică:
 Formă materială (stocuri de mărfuri şi materiale)
 Formă financiară (mijloace băneşti, creanţe, investiţii pe Termen Scurt)
3. Din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:
a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
4. În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:
a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar.

Prin ciclu de exploatare (ciclul de producţie) – se înţelege ansamblu de operaţiuni realizate de întreprindere
pentru a-şi atinge scopul (obiectivul), care constă în producerea de bunuri şi servicii în scopul de a le realiza. Ciclu de
exploatare cuprinde 3 faze:
1. Faza de aprovizionare – în cadrul căreia se achiziţionează materia primă şi materialele necesare derulării procesului
de producţie
2. Faza de producţie – are loc transformarea materiei prime în produse finite
3. Faza de comercializare, care presupune livrarea producţiei finite către consumatori, încasarea contravalorii la
momentul livrării sau peste un anumit interval de timp, dând naştere la apariţia creanţelor (creditului comercial)

Stocuri iniţiale Stoc final de

de monedă monedă
Faza 3
Faza 1
a1
Faza 2 Faza 2
Stocuri de mat. Produse în diferite Stoc de produse
prime şi materiale stadii de fabricare finite
Întru cât fluxul fizic al intrărilor nu corespunde cu fluxul fizic al ieşirilor, funcţionarea continuă şi ritmică a ciclului
de exploatare este asigurată de existenţa stocurilor.

2. Metode şi politici de gestiune a activelor circulante

Stocul - reprezintă cantităţi fizice de materii prime şi materiale necesare asigurării ritmicităţii producţiei. Din punct de
vedere financiar: stocurile reprezintă imobilizări de resurse financiare, care nu pot fi recuperate până când acestea nu
parcurg întreg ciclu de exploatare.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi valoric,
iar în cazul când are loc normarea activelor circulante pot fi exprimate şi în număr de zile
Orice întreprindere este recomandat să deţină 3 categorii de stocuri:
 stocuri de materii prime şi materiale;
 stocuri în curs de execuţie;
 stocuri de produse finite

Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- să fie complet;
- să fie suficient în orice moment;
- să fie completat sistematic.
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această cale se asigură
desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evită blocările de resurse inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
 legături directe şi de durată cu furnizorii;
 stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare;
 lichidarea întârzierilor în aprovizionare;
 reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile;
 îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a bunurilor;
 reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.

Creşterea eficienţei activelor circulante reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea nivelului optim al
stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare -
aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare;
2. reînnoirea frecventă a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare – aprovizionare şi
reducere a blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
o nivelul stocurilor la diferite momente;
o lipsa de stocuri;
o cererea de materiale sau volumul comenzii;
o termenii de reaprovizionare;
o optimizarea stocurilor.

Din punct de vedere financiar stocurile reprezintă imobilizări de resurse financiare, care nu pot fi recuperate decât
după ce acestea parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi încasarea produselor şi serviciilor.
Caracteristicile stocurilor excesive:

Avantaje Dezavantaje
Rabaturi acordate de furnizori clienţilor pentru Stocuri învechite, folosirea cărora ar duce la perturbarea
cumpărarea unor anumite cantităţi de stocuri sau la procesului de producţie, creşterea stocurilor de
anumite perioade produse lipsite de piaţă de desfacere, deteriorarea,
degradarea stocurilor

Speculaţii cu stocuri pe perioade de inflaţie sau de Cheltuieli importante de depozitare

creştere a preţurilor
Venituri din vânzări suplimentare (apariţia unor Dobânzi plătite în cazul cumpărării stocurilor pe
comenzi suplimentare, creşterea cererii la produse credit
pe piaţă, descoperirea de noi pieţe)

Caracteristicile stocurilor minime:

Avantaje Dezavantaje
Evitarea stocurilor învechite, a imobilizărilor de Pierderea unor oportunităţi de afaceri
resurse financiare
Evitarea pierderilor ce pot apărea în legătură cu Creşte riscul întreruperii procesului de
deteriorarea, degradarea stocurilor producţie
Reducerea cheltuielilor de deţinere Creşterea cheltuielilor de aprovizionare
Posibilitatea obţinerii unor venituri din dobânzi în Pierderi de vânzări şi profituri
urma plasării excedentului de trezorerie în
plasamente pe termen scurt

Metode de gestiune (control) a stocurilor

Din practica întreprinderilor s-a stabilit că există un raport specific fiecărei întreprinderi între vânzări şi nivelul
stocurilor de resurse materiale. Pornind de la acest raport se pot identifica 3 politici de gestiune a ciclului de exploatare cu
efecte diferite asupra rezultatului financiar:

1. Politica agresivă

Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor riscuri mari legate de stoc, de lipsa de
lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii. Creşterea rentabilităţii, în acest caz, va fi favorizată de reducerea cheltuielilor
de depozitare, de reducerea pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura morală a acestora. În acelaşi timp, creşte
riscul de afaceri sau de blocaj al procesului de producţie din cauza lipsei de stocuri, creşte probabilitatea pierderii
vânzărilor.

2. Politica defensivă - este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui nivel de produse şi servicii
prin deţinerea unor stocuri înalte. Prin această politică se elimină riscul de întrerupere a procesului de producţie, dar
rentabilitatea poate să scadă ca urmare a creşterii cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetitivitatea
produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor de produse finite.

3. Politica echilibrată – presupune asigurarea ritmică a activităţii întreprinderii prin crearea unui stoc optim, nivelul
căruia să înregistreze un nivel al costurilor totale minime.

În acest context, este necesar de caracterizat tipurile de costuri (cheltuieli) ce se înregistrează în cadrul întreprinderii:
 Costuri de deţinere sau de păstrare (holding cost) includ în sine următoarele tipuri de costuri (cheltuieli):
- privind păstrarea (arenda, energia electrică, energia termică, refrigerarea, etc.);
- întreţinerea personalului de deservire a depozitelor;
- privind inventarierea, ţinerea evidenţei continue a stocurilor;
- privind asigurarea (furt, incendiu, etc.);
- privind dobânzile aferente capitalului investit (costul mediu ponderat al capitalului),
 - privind deteriorarea şi învechirea fizică şi morală, etc.
 Costuri de comandă sau aprovizionare (ordering cost) cuprind ansamblul costurilor ce apar la realizarea unei
comenzi, cum ar fi:
- cheltuieli administrative ale secţiei de achiziţii, contabilităţii şi secţiei de primire a materialelor;
- cheltuieli de transport;
- cheltuieli de telefon, plata anumitor facturi, etc.
 Costuri aferente lipsei de stocuri sau costuri de ruptură (shortage cost). Evitarea acestor tipuri de costuri
(cheltuieli) deseori se consideră drept cauza principală a păstrării stocurilor. În această categorie de costuri se
includ:
- pierderea marjei de contribuţie din cauza scăderii nivelului vânzărilor ca urmare a întreruperii procesului
de fabricaţie sau a imposibilităţii de deservire a unui client imediat şi la timp;
- pierderea vânzărilor viitoare din cauza pierderii posibile a clienţilor;
- pierderea prestigiului şi respectului din partea clienţilor (goowill);
- stoparea procesului de producţie din cauza insuficienţei stocurilor de producţie neterminată sau a materiilor
prime;
- cheltuieli suplimentare legate de achiziţii urgente, de obicei în volum mic cu preţuri înalte, etc.

Pentru ca întreprinderea să fie asigurată în orice moment cu necesarul optim de stocuri, este necesară o gestiune
eficientă a acestora, un control frecvent asupra lor. Se cunosc o serie de metode de gestiune a stocurilor, în funcţie de
condiţiile specifice luate în calcul.
Este eficientă utilizarea următoarelor metode de control a stocurilor:
 metoda ABC;
 metoda celor 2 recipiente;
 metoda liniei roşii;
 metoda Kanban;
 metode computerizate.

Metoda de gestiune ABC

Modelul de analiză ABC permite divizarea stocurilor de mărfuri şi materiale pe categorii de importanţă a acestora
pentru întreprindere. La utilizarea modelului ABC pentru controlul stocurilor privind nivelul de achiziţii, tipurile de materii
prime se divizează pe grupe ţinând cont de:
- valoarea stocului faţă de nivelul total de achiziţionare a acestora;
- valoarea stocurilor incluse în procesul de producţie;
- influenţele negative a inexistenţei stocurilor pentru realizarea ciclului operaţional, etc.

În categoria „A” se includ cele mai scumpe tipuri de stocuri, care au o perioadă îndelungată de aprovizionare.
Aceste stocuri cer o permanentă monitorizare, deoarece au o influenţă majoră asupra rezultatului financiar (în caz când nu
sunt suficiente) şi asupra realizării procesului de producţie. În practică, s-a constatat că ponderea acestor stocuri în totalul
stocurilor existente este de aproximativ 10%, iar valoarea lor constituie circa 70% din valoarea totală a stocurilor. Nivelul
stocurilor din această categorie este determinat, de regulă, prin modelul EOQ şi necesită o verificare săptămânală.
În categoria „B” se includ elementele mai puţin importante atât numeric, cât şi valoric, ponderea lor în total stocuri
de materii prime şi materiale fiind de 20%. Stocul din această categorie se supun controlului, de obicei, o dată în lună.
În categoria „C” se includ celelalte elemente ale stocurilor de mărfuri şi materiale, care au o valoare mică şi care nu
au rol semnificativ la formarea rezultatelor financiare şi la realizarea ciclului operaţional. Aprovizionarea se poate realiza o
singură dată în cantitatea necesarului anual, iar controlul asupra acestora se efectuează semestrial. Ponderea acestor stocuri
în totalul stocurilor existente este de aproximativ 70%, iar valoarea lor constituie circa 10% din valoarea totală a stocurilor.

Metoda celor două recipiente

Această metodă presupune aranjarea elementelor din stoc în două recipiente: unul este considerat stocul curent,
celălalt – stoc de siguranţă. Când primul recipient se goleşte, se face o nouă comandă şi se trece la folosirea elementelor din
cel de-al doilea recipient. Se utilizează această metodă la întreprinderile care realizează vânzări cu amănuntul sau
întreprinderi de producţie unde elementelor stocurilor sunt mărunte.

Metoda liniei roşii

Elementele din stoc sunt aşezate într-un vas de sticlă pe care se desenează o linie roţie. Când nivelul stocului
ajunge la această linie, devine necesară efectuarea unei noi comenzi în aprovizionare. Utilizarea metodei este eficientă în
cazul întreprinderilor din industria alimentară.

Metoda KANBAN
 sau metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux continuu. Elaborată la firma „Toyota”, această metodă prevede
ca întreprinderea să deţină un stoc minimal, iar aprovizionarea să se facă în mod continuu. Pentru ca această metodă să fie
eficientă este necesar să existe o coordonare excelentă între întreprinderi şi furnizori. Utilizarea acestei metode permite:
- reducerea costurilor legate de deţinerea stocurilor;
- reducerea pierderilor în cazul învechirii morale a stocurilor;
- reducerea capitalului imobilizat în stocuri.
În acelaşi timp, creşte riscul economic ca urmare a unor disfuncţionalităţi în procesul de aprovizionare. Condiţia de bază a
aplicării acestei metode este existenţa unei coordonări excelente între întreprindere şi furnizori.
Metode computerizate de control ale stocurilor sunt eficiente pentru companiile mari, care deţin stocuri de zeci sau chiar
sute de mii de elemente, iar utilizarea lor este direct proporţională cu volumul vânzărilor.
Un control riguros asupra stocurilor are ca efect:
o evitarea cheltuielilor suplimentare de deţinere a unor stocuri prea mari şi neutilizabile;
o evitarea uzurii morale a acestora;
o evitarea imobilizărilor de capital;
o reducerea riscului de nerecuperare a capitalului investit în stocuri;
o accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor.
Efectele verificării stocurilor vor contribui la creşterea profitului şi, corespunzător, la creşterea valorii de piaţă a
întreprinderii

3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante

Toate întreprinderile funcţionează potrivit unui mecanism identic, ele încep prin a cumpăra materii prime şi
materiale pe care le transformă în produse finite, pentru ca la sfârşit să vândă aceste produse.
Din desfăşurarea ciclului de exploatare, rezultă următoarele consecinţe financiare:
 întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor, ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare (consecinţa este
favorabilă);
 de la cumpărarea materiei prime şi până la vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează o anumită sumă de
capital în stocuri create în diferite faze ale ciclului de exploatare (materii prime, producţie neterminată, producţie
finită), astfel acestea generează un prim necesar de finanţare (acesta consecinţă este nefavorabilă).
 Într-o economie de piaţă acordarea de amânări la plata clienţilor este o practică curentă, întreprinderea privându-se de
recuperarea imediată a lichidităţilor investite anterior. (această consecinţă este nefavorabilă).

Ca concluzie, se poate spune că ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorată stocurilor create de-a lungul
lanţului de producere, precum şi amânările de plăţi acordate clienţilor. În compensare ciclul de exploatare îşi atrage o
finanţare., în special prin creditul acordat de
Sursele de finanţare ale activelor circulante pot fi:
1. surse împrumutate:
a) credit furnizor – cumpărările nu sunt plătite imediat, astfel întreprinderea beneficiază de acest credit. Exemplu: în cazul
aprovizionării de la furnizori apare un decalaj între data recepţiei şi cea a plăţii materialilor, timp în care întreprinderea
cumpărătoare foloseşte nişte resurse băneşti, ce nu-i aparţin (contravaloarea materialelor) şi care se cuvin întreprinderii
furnizoare.
Creditul comercial - este acela pe care şi-l acordă direct participanţii la relaţiile contractuale, fără intervenţia vreunei
verigi intermediare. Este vorba de creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de la livrarea mărfii
până la încasarea contravalorii lor, sau invers, creditul pe care-l acordă clientul furnizorului sub formă de avans, pentru a
crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor şi livrării produselor contractate.
Cuantumul, termenele şi alte clauze ale creditului comercial se stabilesc prin acordul de voinţă a partenerilor de
contracte economice.
Managerul de credit are responsabilitatea gestionării de credit a întreprinderii. Datorită importanţei deosebite a
creditului, politica de credit se stabileşte de către un comitet executiv, care constă, de obicei, din preşedinte şi
vicepreşedinţii de marketing, finanţe, producţie.
O politică creditară restrânsă nu permite întreprinderilor de a face concurenţă între ele. Oferirea raţională de credite
întreprinderilor influenţează pozitiv asupra rentabilităţii ei. Politica de credite foarte liberă măreşte riscul financiar.
Gestiunea neeficientă a conturilor debitorilor duce spre mărirea numărului de credite nerambursabile şi la micşorarea
veniturilor de la creditele oferite.
Uneori politica de credit mai este numită şi politica a ratei dobânzilor şi conţine următoarele patru elemente:
1. perioada de credit - este intervalul de timp pe care cumpărătorii îl au la dispoziţie înainte de momentul efectuării
plăţii. De exemplu creditul poate fi extins pentru 30,60 sau 90 zile. Această perioadă este specifică tipurilor de bunuri
vândute, cum ar fi pentru fructele şi legumele proaspete se vând cu perioade foarte scurte de credit, pe când la bijuteriile se
poate folosi perioade de credit şi până la 90 zile.
 Lungimea perioadei de credit stimulează vânzările, dar există şi un cost al fondurilor blocate în efecte comerciale de
primit. Altă problemă, care apare o dată cui lungirea perioadei de credit este scăderea probabilităţii de colectare a
sumelor.

2. reducerile în cash (rabatul sau discontul) oferite pentru a încuraja cumpărătorii să plătească cât mai curând.
Aceasta ar trebui să aducă două avantaje:
 ar trebui să atragă clienţi noi, care consideră că reducerile cash sunt un fel de reduceri de preţ, şi deci volumul
vânzărilor ar trebui să crească;
 ar trebui să ducă la o reducere a perioadei de achitare a creanţelor, deoarece unii clienţi vor plăti mai repede pentru
a beneficia de avantajul reducerilor.
Dezavantajele acestei politici sunt costurile care apar ca urmare a oferirii acestor reduceri cash.
Reducerea optimă posibilă se află în punctul în care beneficiile obţinute egalează costurile suportate.
3. standardele creditului (solvabilitatea) – se referă la minimum de cerinţe financiare ce trebui îndeplinite de către client,
pentru a i se oferi credit comercial.

4. politica de colectare – reflectă duritatea întreprinderii în timpul colectării datoriilor.

b) datoriile calculate (datorii faţă de stat, salariaţi, asigurări sociale) – reprezintă o modalitate de credit pe termen scurt
reflectând sume datorate şi neachitate la timp care cuprind în structura sa următoarele elemente: salarii datorate
personalului, impozite datorate statului; sarcini sociale asupra salariului, dividende de plătit acţionarilor.
c) creditele bancare pe termen scurt

2. Fondul de rulment ca sursă de finanţare a activelor circulante.

Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al
ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli.
Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ.
Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capitalul permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe
termen scurt.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor se numeşte fond de rulment (FR). Pe
baza fondului de rulment net se poate de apreciat condiţiile de echilibru financiar.
FRN se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate
În baza acestei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor din surse permanente,
2) ca diferenţă dintre active şi datorii
Această metodă creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt prin nevoile şi resursele de
finanţare a ciclului operaţional.
Fondul de rulment poate fi:
a) Fondul de rulment brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de active
posibile a fi transferate în într-un termen mai mic de 1 an.
FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se
compune din:
- stocuri diverse;
- creanţe - clienţi;
- avansuri acordate furnizorilor;
- în casă, în cont.
b) Fondul de rulment net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru
finanţarea activelor circulante. FRN se calculează conform relaţiei:
1. FRN = Capital permanent – Active imobilizate
2. FRN = Active circulante – Datorii curente
Fondul de rulment net poate fi pozitiv şi negativ. Dintr-o activitate rentabilă, ritmică rezultă un fond de rulment pozitiv care
reprezintă o sursă sigură de autofinanţare a activelor circulante.
Întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul fondului de rulment care au diferite consecinţe asupra
costurilor financiare şi rentabilităţii:
- strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de active circulante astfel încât în trimestrele cu
activitate peste cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va
înregistra un surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;
- strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune . În acest caz
are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime,
înregistrându-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe termen scurt în vederea creşterii
rentabilităţii generale a întreprinderii;
 - strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. În această situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze
permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţând rentabilitatea.

4. Indicatori de eficientă a utilizării activelor circulante

Creşterea volumului vânzărilor atrage după sine o sporire a volumului activelor circulante cu menţiunea că ele
trebuie să aibă un nivel mai redus pentru a asigura un plus de eficienţă.
Folosirea eficientă a activelor circulante reprezintă o cale de creştere a profitului şi de eliberare a unor fonduri care
pot fi folosite din nou pentru a obţine noi câştiguri.
Indicatorii de apreciere a eficienţei activelor circulante:
1) coeficientul de rotaţii sau numărul de rotaţie, care se calculează prin raportul

VN VN
Kro= sau
Active Circulante Soldul mediu anual al AC

Acest indicator ne arată câte rotaţii efectuează activele circulante într-o perioadă (an, trimestru, etc.)
Mult mai important este însă să se calculeze numărul de rotaţii pe categorii de stocuri, adică rotaţia pe elemente ale
acestora, deoarece ne va furniza informaţii mai amănunţite asupra gestiunii resurselor materiale, reflectând şi localizând
aspecte pozitive sau negative ale activităţii diferitor comportamente ale întreprinderii.

2) durata unui circuit sau viteza de rotaţie exprimată în zile,

360 360*AC
d= sau
Kro VN
Rotaţiei îi corespunde un anumit timp care cu cât e mai scurt cu atât mai repede întreprinderea poate să-şi
recupereze capitalurile iniţiale investite, iar în cazul în care încasările sunt mai mari decât plăţile pe această perioadă se
înregistrează un surplus monetar (sursă de finanţare proprie).
Acest indicator ne arată în câte zile AC fac o rotaţie deplină sau peste cât timp 1 leu investit în active circulante va
fi recuperat.
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată (AC au o utilizare mai eficientă) în cazul când coeficientul de rotaţie va fi
mai mare şi durata unui circuit mai mic.
Modificarea vitezei de rotaţie de la o perioadă la alta are ca efect:
- fie imobilizări de resurse financiare în cazul în care viteza de rotaţie din perioada curentă e mai mică decât viteza de
rotaţie din perioada precedentă,
- fie eliberări de resurse financiare în cazul în care viteza de rotaţie din perioada curentă e mai mare decât viteza de
rotaţie din perioada precedentă.

3.) Efectul de încetare sau accelerare a vitezei de rotaţie se calculează după:

VN1
E= ( d 0−d 1 )
360

Căi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante .

Căile de accelerare a vitezei de rotaţie trebuie să fie urmărite şi căutate în fiecare fază a procesului de exploatare,
aprovizionare şi comercializare.
1. În faza aprovizionării, principalele căi de accelerare a vitezei de rotaţie sunt:
- Diversificarea furnizorilor;
- Adaptarea la condiţiile de piaţă;
- Aprovizionarea de la cele mai apropiate surse
- Aprovizionarea la cele mai mici costuri;
- Încheierea contractelor cu furnizorii ce ar permite aprovizionarea le timp cu materii prime şi materiale;
- Îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a stocurilor de materii prime şi materiale.
- Creşterea operativităţii, care va avea loc prin perfecţionarea aprovizionării.
- Reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor în timpul transportului, depozitării, cheltuielilor de transport
aprovizionare.
2. În faza producţiei, principalele căi de accelerare a vitezei de rotaţie sunt:
- Reducerea întreruperii în procesul de muncă;
- Reducere costului şi duratei ciclului de fabricaţie;
- Utilizarea tehnologiilor moderne;
- Folosirea integrală a timpului de muncă;
- Utilizarea maximă a capacităţilor de muncă;
- Organizarea maximă a muncii
- Creşterea calificării angajaţilor;
- Creşterea calităţii producţiei, etc.

3. În faza aprovizionării, principalele căi de accelerare a vitezei de rotaţie sunt:

- Diversificarea pieţei de desfacere;
- Modificarea sortimentului conform cerinţelor pieţei;
- Studierea posibilităţilor de a se livra marfa pe credit;
- Respectarea regimului vânzărilor;
- Reducerea timpului de sortare-ambalare;
Aplicaţii practice
Problema 1
Să se determine eliberarea absolută şi relativă a activelor curente în baza următoarelor date:
Viteza de rotaţie planificată – 29 zile;
Viteza de rotaţie efectivă – 24 zile;
Mărimea stocului mediu intrat – 320 mii lei;
Valoarea producţiei realizate efectiv – 4210 mii lei
Rezolvare:

1. Mărimea stocului efectiv = (24 * 4210) / 365 =277 mii lei;

2. Eliberarea absolute = 320 – 277 =43 mii lei
3. Eliberarea relativă = ((29 * 4210) / 365) – 320 = 15 mii lei

Problema 2
Să se determine viteza de rotaţie a activelor curente pentru întreprinderea X, dacă se cunosc următoarele date:
1. Volumul producţiei vândute – 454 320 unităţi
2. Costul unei unităţi de produs – 28,3 lei
3. Rentabilitatea calculată la costuri – 29%
4. Active curente - 14 500 000 lei
Rezolvare:
1. Viteza de rotaţie = 365/ nr. de rotaţii
2. Nr. de rotaţii = Venituri din vânzări / Active Curente
3. Venituri din vânzări = (Volumul producţiei * preţul de cost al unei unităţi) + marja de profit = (454320 *
28.3) * 129% = 16 585 860 lei
4. Nr. de rotaţii ale activelor curente = 16585860/14 500 000 = 1,1438 ori
5. Viteza de rotaţie a activelor curente = 365 / 1.1438 = 319,1 zile

Problema 3
Să se determine ciclul de conversie a numerarului având datele:
lei
N Perioada precedentă Perioada curentă
1 Active curente
16 740 23 622
.
- SMM 13 161 7 806
- creanţe 3 579 15 816
2 Datorii curente
6 867 5 934
.
3 Venituri din vânzări (VN)
42 926 55 505
.
4 Costul vânzărilor (CV)
41 197 45 792
.
Rezolvare:
Ciclul de conversie a numerarului (C) = durata de conversie a SMM + durata de colectare a C nţ – perioada de
întârziere a plăţilor;
Perioada precedentă:
1) durata de conversie a SMM = (SMM / VN) * 360; 0,31 * 360 = 11 1,6 zile
2) durata de colectare a Cnţ = (Cnţ / VN) * 360; 0,08 * 360 = 28, 8 zile
3) Perioada de întârziere a plăţilor = (Datorii curente / CV) * 360; 0,17 * 360 – 61,2 zile
C= 111,6 + 28,8-61,2 = 79, 2 zile
Perioada curentă:
1. durata de conversie a SMM = 0,14* 360 = 50,4 zile
2. durata de colectare a Cnţ = 0,28 * 360 = 100,8 zile
3. perioada de întârziere a plăţilor = 0,13 * 360 = 46,8 zile
C = 50,4 + 100,8 - 46,8 = 104,4 zile
Creşterea ciclului de conversie a numerarului indică o reducere a gradului de lichiditate, astfel, la întreprindere s-a
înrăutăţit situaţia privind asigurarea întreprinderii cu lichidităţi. Încasările vor avea loc în a 104-a zi.

Problema 4
Să se calculeze eficienţa utilizării activelor curente, efectul accelerării sau încetinirii vitezei de rotate.
N Indicatori Perioada precedentă Perioada curentă
1. Active curente, lei 41 200 32 500
2. Venituri din vânzări, lei 102 920 121 856
Rezolvare:
Numărul de rotaţii în perioada precedentă = 102 920 / 41 200 = 2,5
Numărul de rotaţii în perioada curentă = 121 856 / 32 500 = 3,7
Durata unei rotaţii în perioada precedentă = 360 / 2,5 -144 zile
Durata unei rotaţii în perioada curentă = 360 / 3,7 = 97,3 zile.
E = (97,3 – 144) * 121 856/360 = - 15 807,95; în perioada curentă, s-au încasat cu 15 807,95 lei mai mult decât în perioada
precedentă, ca urmare a accelerării vitezei de rotaţie cu 46,7 zile.

Tema. Rezultatele financiare ale întreprinderii

1. Costuri şi cheltuieli
2. Conţinutul şi structura veniturilor
3. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii
4. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii

1. Costuri şi cheltuieli
Costurile reprezintă resursele utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit,
iar cheltuielile - toate cheltuielile şi pierderile perioadei care se scad din venituri la calcularea profitului (pierderii)
perioadei de gestiune.
Componenţa şi modul de determinare şi constatare precum şi clasificarea generală a costurilor şi cheltuielilor
întreprinderilor din Republica Moldova sunt reglementate de prevederile SNC „Stocuri”, SNC”Cheltuieli”.
După cum a fost stabilit în SNC , costurile reprezintă consumul resurselor utilizate pentru fabricarea produselor sau
prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. Iar expresia bănească a tuturor resurselor utilizate pentru fabricarea
produselor sau prestarea serviciilor reprezintă costul de producţie.
Actualmente componenţa costurilor incluse în costul de producţie include 3grupe:
1. costuri directe de materiale;
2. costuri directe privind retribuirea muncii;
3. costuri indirecte de producţie.
La întreprinderile de producţie costurile directe de materiale includ costurile de materii prime şi materiale de bază din
care se fabrică produsul, formând baza materială a acestuia, şi anume:
 materia primă şi materialele, care constituie baza producției fabricate (de exemplu: făina utilizată la
fabricarea pâinii, pielea folosită pentru producerea încălțămintei, etc.);
 semifabricate achiziţionate şi articole accesorii (piese de completare) supuse asamblării sau
prelucrării suplimentare la întreprinderea respectivă (de exemplu: firele în industria textilă, anvelope în industria
constructoare de maşini, etc.);
Necesitatea evidenţierii semifabricatelor într-un articol de consum distinct se motivează prin faptul că a crescut esenţial
ponderea acestora la întreprinderile mari ca urmare a dezvoltării procesului de specializare şi cooperare.
 valoarea serviciilor cu caracter productiv prestate de terţi (de exemplu: valoarea testelor de laborator pentru testarea
calităţii cărnii la combinatele de mezeluri);
 combustibilul de toate tipurile (solid, lichid şi gazos) consumat în scopuri tehnologice (de exemplu: păcura
utilizată la fabricarea energiei electrice, petrol, diesel, gaz lampant, benzină, cărbune, lemne, etc.);
 energia de toate tipurile (electrică, termică, aer comprimat, frig, apă, etc.) utilizată în scopuri tehnologice (de
exemplu: energia electrica utilizată pentru fierberea conţinutului borcanelor sau apa folosită pentru spălarea
fructelor, pregătirea siropurilor la fabricile de conserve; frigul utilizat la prelucrarea strugurilor sau aerul comprimat
utilizat la fixarea dopurilor sticlelor la combinatele vinicole etc).;
 Pentru întreprinderile de prestări servicii costurile de materiale utilizate în procesul activităţii de bază, cuprind:
 materiale auxiliare;
 materiale de construcţie,
 carburanţi şi lubrifianţi;
 piese de schimb pentru prestarea serviciilor de reparaţii;
 alte materiale.
În costurile directe privind retribuirea muncii a întreprinderii de producţie se includ toate tipurile de remunerări a
muncii prestate de către muncitorii încadraţi în activitatea de bază a întreprinderii (de exemplu: retribuţiile brutarilor la
combinatele de panificaţie, retribuţiile croitorilor la fabrica de confecţii, etc). La acestea se referă:
 salariile pentru munca efectiv prestată de către muncitori pentru fabricarea produselor (prestarea serviciilor);
 premiile pentru rezultatele de producţie obţinute;
 contribuţiile pentru asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie aferente salariului calculat;
 compensaţiile şi adaosurile la salarii în funcţie de condiţiile şi regimul de muncă;
 retribuţiile pentru concediile legale de odihnă şi suplimentare.
La retribuţiile indicate mai sus se calculează contribuţii pentru asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie prin
aplicarea cotelor în vigoare.
La întreprinderile de prestări servicii costurile privind retribuirea muncii cuprind salariul de bază şi cel suplimentar,
diverse sporuri, adaosuri, premii calculate personalului care lucrează nemijlocit în domeniul prestării serviciilor.
În componenţa costurilor indirecte de producţie se includ costurile care nu pot fi raportate la articolele de consum
menţionate mai sus.
Putem menţiona că costurile indirecte de producţie includ:
 costurile pentru întreţinerea, reparaţia şi funcţionarea mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
 uzura mijloacelor fixe de producţie;
 amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie;
 salariile muncitorilor auxiliari şi administratorilor din cadrul subdiviziunilor de producţie;
 primele de asigurare a mijloacelor fixe de producţie;
 cheltuielile de asigurare a pazei subdiviziunilor de producţie;
 suma chiriei aferentă mijloacelor fixe de producţie închiriate;
 consumuri de deplasare a lucrătorilor productivi etc.
Clasificarea costurilor se efectuează pentru atingerea a trei scopuri mari, şi anume:
1. calcularea costului, evaluarea stocurilor şi determinarea rezultatului financiar;
2. planificarea şi controlul costurilor;
3. analiza costurilor şi luarea deciziilor manageriale.
Pentru realizarea acestor scopuri costurile se clasifică după mai multe criterii
Fiecare criteriu de clasificare a consumurilor necesită o analiză detaliată pe care o vom prezenta în continuare.
I) După conţinutul economic consumurile se clasifică pe elemente economice.
Element economic se numeşte un singur tip de costuri, cu un conţinut omogen, care la nivelul întreprinderii nu mai
poate fi divizat în părţi componente.
Pentru toate tipurile de întreprinderi s-a stabilit un singur nomenclator a costurilor pe elemente economice, care
cuprinde, la fiecare element, costuri de acelaşi fel, respectiv, cu acelaşi conţinut economic, în funcţie de natura mijloacelor
economice consumate în momentul producţiei şi anume:
 costurui de materiale;
 costuri aferente serviciilor prestate de terţi;
 amortizarea activelor pe termen lung;
 costuri privind retribuirea muncii;
 contribuţii pentru asigurările sociale şi asistenţă medicală obligatorie;
 alte costuri
II) După destinaţia în procesul de producţie, costurile se grupează pe articole
La întreprinderile de producţie, această grupare a costurilor este esenţială, dar conţinutul ei este diferit, reieşind din
particularităţile specifice ramurii în care activează întreprinderea respectivă. Însă în cea mai mare parte această grupare se
prezintă în felul următor:
 materii prime şi materiale de bază;
 deşeuri recuperabile (se scad);
 semifabricate cumpărate (sau din producţie proprie);
 combustibil tehnologic;
 energie tehnologică;
 salarii de bază;
 salarii suplimentare;
 contribuţii pentru asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie;
  consumuri indirecte de producţie;
 cost de producţie.
Avantajele clasificării costurilor pe articole de consum constau în asigurarea separării costurilor directe de cele
indirecte; asigurarea cunoaşterii mărimii costurilor suportate la nivelul subdiviziunilor productive; permiterea calculării
costului normativ şi efectiv pe produse, lucrări şi servicii; permiterea identificării direcţiilor în care sunt necesare stabilirea
căilor de reducere a consumurilor; asigurarea organizării evidenţei analitice a consumurilor.
III) După modul de includere în costul producţiei, costurile se clasifică în directe şi indirecte.
Costurile directe reprezintă consumurile legate nemijlocit de procesul de producţie care pot fi identificate şi atribuite
unui anumit tip de produs în momentul efectuării lor, fără a fi necesare unele calcule suplimentare (adică, nemijlocit pe
baza datelor din documentele primare).
În categoria costurilor directe se includ: costul materii prime şi materiale de bază, salariile muncitorilor care fabrică
produse (prestează servicii), costul energiei electrice în scopuri tehnologice etc. De exemplu, la o brutărie se vor constata ca
directe următoarele costuri: consumul de făină, apă, drojdie, sare; consumul de energie electrică pentru încălzirea
cuptoarelor electrice; salariile brutarilor; contribuţiile pentru asigurările sociale şi asistenţa medicală obligatorie calculate
din salariile brutarilor etc.
Costuri indirecte reprezintă consumurile care nu se identifică din momentul efectuării lor pe produse, lucrări sau
servicii, ci numai la nivelul unui centru de colectare (de regulă, secţia), iar pentru a fi atribuite unui tip de produs sunt
necesare efectuarea unor calcule suplimentare.
În categoria costurilor indirecte se includ costurile pentru întreţinerea şi funcţionarea utilajelor de producţie şi costurile
generale ale secţiei.
IV) După comportamentul faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei, costurile se clasifică în variabile şi
constante.
Costurile variabile sunt acelea care îşi modifică mărimea în acelaşi sens cu modificarea volumului fizic al producţiei,
dar nu întotdeauna direct proporţional. Aici pot fi incluse toate costurile directe, precum şi o parte din costurile indirecte de
producţie şi anume, costurile efectuate pentru întreţinerea şi funcţionarea utilajelor de producţie.
Costurile constante sunt acele costuri a căror mărime rămâne relativ neschimbată sau se modifică în mărimi
nesemnificative faţă de evoluţia volumului fizic al producţiei. Aici se includ costurile generale ale secţiei.
V) După rolul costurilor în procesul de producţie ele se divizează în; costuri de bază şi costuri de regie.
Costurile de bază sunt costurile ocazionate în mod nemijlocit de desfăşurarea procesului tehnologic al producţiei şi
fără de care acest proces nu se poate desfăşura în mod normal. În această grupă se încadrează costul de materii prime şi
materiale de bază, retribuţiile muncitorilor de bază, uzura mijloacelor fixe de producţie etc., care constituie cea mai mare
parte a mărimii costului produselor fabricate.
Costurile de regie sunt costurile care nu au o legătură directă cu procesul tehnologic, fiind ocazionate de organizarea,
administrarea şi deservirea acestuia, pentru a se desfăşura în condiţii normale de muncă. În această categorie de costuri se
cuprind: costurile cu iluminatul, încălzitul, reparaţia transportul etc.
VI) După omogenitatea conţinutului lor, costurile se împart în: costuri simple şi costuri complexe.
Costurile simple sunt acele costuri care au un conţinut omogen, fiind formate dintr-un singur element de consum, care
nu se mai poate descompune în alte elemente constitutive. În această categorie se includ: costul de materii prime şi
materiale de bază, retribuţiile muncitorilor de bază, uzura utilajelor de producţie etc.
Costurile complexe sunt acele costuri care au un conţinut eterogen, fiind formate din mai multe elemente de costuri
simple. În această categorie se cuprind: costurile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, costurile generale ale secţiei,
care împreună formează costurile indirecte de producţie.
VII) După compatibilitatea momentului efectuării costurilor cu perioada la care se referă, se disting: costuri
curente, costuri anticipate şi costuri preliminate.
Costurile curente sunt costurile care se efectuează şi se includ totalmente lor în costul efectiv al producţiei în perioada
respectivă (curentă). Ele se produc atunci când costul de mijloace de producţie şi de muncă apare şi se înregistrează în
cursul unei perioade de gestiune. În această categorie care deţine ponderea cea mai mare a costurilor de producţie, se
încadrează costurile materiale, retribuirea muncii, amortizarea mijloacelor fixe de producţie etc., care au avut loc şi s-au
înregistrat într-o perioadă de gestiune.
Costurile anticipate sunt costurile efectuate în perioada curentă, dar privesc producţia perioadelor viitoare de gestiune
în ale căror costuri se includ treptat, pe măsura ajungerii lor la scadenţă. Din categoria costurilor anticipate fac parte: plăţile
de arendă sau primele de asigurare achitate anticipat etc.
Costurile preliminate sunt costurile care urmează a fi efectuate în perioadele viitoare de gestiune, dar care trebuie
incluse în costurile perioadei curente.
VIII) După importanţa costurilor în luarea deciziilor manageriale, se deosebesc: costuri relevante, costuri
nerelevante, costuri eventuale, costuri marginale şi costuri diferențiale
Costurile relevante reprezintă costurile care pot fi modificate ca urmare a luării deciziilor.
Costurile nerelevante reprezintă costurile care rămân neschimbate indiferent de luarea deciziilor. Ele sunt moştenite din
perioadele precedente şi care nu se mai pot modifica atunci când întreprinderea îşi schimbă planul său iniţial de acţiune.
Costurile eventuale sunt costurile care se iau în calcul la luarea deciziilor şi apar în cazul resurselor limitate.
Costurile marginale reprezintă costurile suplimentare rezultate din modificarea volumului producţiei, fiind calculate pe
o unitate de produs.
 Costurile diferenţiale sunt costurile suplimentare rezultate din modificarea volumului producţiei, fiind calculate pentru
un anumit lot de produse.
IX) După posibilitatea de a influenţa asupra mărimii consturilor se disting: costuri controlabile şi costuri
necontrolabile.
Costurile controlabile sunt costurile mărimea cărora depinde de nivelul de reglementare a acestora din partea
managerului. De regulă, se corelează cu centrele de cost create şi cu centrele de responsabilitate din structura acestora.
Costurile necontrolabile sunt costurile asupra cărora managerul unui centru de responsabilitate nu poate influenţa. De
exemplu, într-o hală de producţie s-a înregistrat un supraconsum de materiale. Aceste consumuri pot fi controlate de
managerul halei dacă supraconsumul se datorează încălcării disciplinei în hală şi nu poate fi controlat în cazul în care
supraconsumul este cauzat de calitatea joasă a materialelor predate în hală.

Clasificarea cheltuielilor conform scopurilor utilizării informaţiilor

Criterii de clasificare Grupe de cheltuieli
După destinaţie (funcţiile • Cheltuieli ale activităţilor ordinare
întreprinderii) • Cheltuieli extraordinare
• Cheltuieli privind impozitul pe profit
• Cheltuieli aferente bunurilor vîndute
După natura tranzacţiilor • Cheltuieli din returnarea şi reducerea preţurilor la bunurile vîndute
• Cheltuieli privind serviciile prestate
• Alte cheltuieli
• Cheltuieli conectate la venituri
După modul de conectare
• Cheltuieli neconectate la venituri
După modul de • Cheltuieli deductibile
determinare a rezultatului • Cheltuieli nedeductibile
fiscal
Cheltuielile la întreprinderi se divizează pe tipuri de activităţi în trei grupe:
1. Cheltuieli ale activităţii operaţionale.
2. Cheltuieli ale activităţii neoperaţionale.
3. Cheltuieli privind impozitul pe venit.
Cheltuielile activităţii operaţionale se referă la cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii de bază la întreprindere.
Acestea cuprind:
- costul vânzărilor;
- cheltuieli de distribuire;
- cheltuieli administrative;
- alte cheltuieli operaţionale;
Costul vânzărilor. Spre deosebire de cuantumul valoric al resurselor de care dispune întreprinderea într-o anumită
perioadă, costul vânzărilor exprimă numai ceea ce s-a consumat efectiv din aceste resurse pentru producerea bunurilor,
prestarea serviciilor, relevând mărimea exactă a efortului depus în vederea realizării obiectivului de producere a bunurilor
şi/sau prestare a serviciilor. Acesta cuprinde:
a) la întreprinderile de producţie – costurile materiale directe, costurile directe privind retribuirea muncii, inclusiv
contribuţiile pentru asigurările sociale, costurile indirecte de producţie aferente produselor vândute;
b) la întreprinderile comerciale – valoarea de bilanţ a mărfurilor vândute (suma cea mai mică dintre valoarea de
intrare a mărfurilor procurate şi valoare lor realizabilă netă);
c) la întreprinderile de prestări servicii – costurile de materiale, costurile privind retribuirea muncii, precum şi
costurile indirecte de producţie aferente serviciilor prestate.
Cheltuielile de distribuire sunt cheltuielile aferente desfacerii produselor, mărfurilor şi prestării de servicii, şi anume:
a) cheltuieli privind ambalajele şi ambalarea produselor şi mărfurilor;
b) cheltuieli de transport privind desfacerea;
c) cheltuieli de reclamă;
d) cheltuieli de studiere a pieţei de desfacere, de salarizare a lucrătorilor ocupaţi cu colectarea şi prelucrarea datelor privind
pieţele de desfacere a mărfurilor respective, informaţii asupra producătorilor-concurenţi, costul literaturii economice
pentru efectuarea investigaţiilor de marketing, alte cheltuieli ale secţiilor, serviciilor sau ale lucrătorilor din domeniul
marketingului;
e) reparațiile şi deservirea cu termen de garanţie a produselor şi mărfurilor vândute;
f) cheltuielile aferente creării rezervelor pentru datorii dubioase;
g) cheltuielile privind returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vândute;
h) cheltuielile privind retribuirea muncii salariaţilor de la întreprinderile de comerţ care cuprind salariile de bază şi
suplimentare, diverse adausuri, sporuri, prime plătite vânzătorilor, casierilor, hamalilor, precum şi bucătarilor,
ospătărilor la întreprinderile de alimentaţie publică şi altui personal care participă nemijlocit la vânzarea mărfurilor;
i) comisioanele plătite organizaţiilor de desfacere, de intermediere, de comerţ exterior;
j) cheltuielile privind procurarea licenţelor pentru exportul produselor şi mărfurilor;
k) cheltuielile privind întocmirea declaraţilor vamale pentru vânzarea produselor peste hotarele republicii etc.
 Cheltuieli administrative cuprind cheltuielile privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu. Acestea
cuprind:
a) cheltuieli privind uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe;
b) cheltuieli privind amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală gospodărească;
c) cheltuieli de întreţinere a personalului administrativ şi de conducere;
d) impozitele, taxele şi plăţile virate în buget potrivit legislaţiei în vigoare (cu excepţia impozitului pe venit), precum şi
taxa pe valoare adăugată nerecuperată, accizele;
e) cheltuieli în scopuri de binefacere şi sponsorizare, cheltuieli pentru protecţia muncii;
f) cheltuieli pentru reprezentare;
g) cheltuieli pentru deplasare a personalului de conducere;
h) cheltuieli pentru acţiunile de ocrotire a sănătăţii, de organizare a timpului liber şi odihnei salariaţilor întreprinderii;
i) cheltuieli de organizare aferente desfăşurării adunărilor acţionarilor, întocmirii actelor;
j) cheltuieli pentru lucrările de cercetări ştiinţifice, inovaţii şi raţionalizării cu caracter de producţie;
k) cheltuieli pentru pregătirea şi reciclarea cadrelor, achitarea diverselor servicii prestate întreprinderii, în conformitate
cu contractele încheiate;
l) cheltuielile aferente angajării forţei de muncă; cheltuieli pentru întreţinerea unităţilor de producţie şi economice de
deservire etc.
Alte cheltuieli operaţionale cuprind:
a) cheltuielile privind vânzarea altor active curente;
b) cheltuielile privind arenda operaţională;
c) cheltuielile sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri;
d) cheltuielile din modificarea metodelor de evaluare a activelor curente;
e) cheltuielile aferente dobânzilor pentru credite şi împrumuturi;
f) consumuri indirecte de producţie nerepartizate;
g) lipsurile şi pierderile din deteriorarea valorii;
h) cheltuielile aferente produselor rebutate, precum şi cheltuielile aferente anulării comenzilor de producţie, încetării
activităţii unităţii de producţie care nu a fabricat produse şi cheltuielile anticipate care s-au dovedit a fi inutile.
Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind cheltuielile suportate de întreprindere la desfăşurarea altor feluri de
activităţi. Acestea cuprind:
- cheltuielile activităţii de investiţii;
- cheltuielile activităţii financiare;
- pierderile excepţionale;
Cheltuielile activităţii de investiţii rezultă din ieşirea activelor pe termen lung şi cuprind: cheltuielile şi pierderile
aferente ieşirii activelor nemateriale, activelor materiale în curs de execuţie, terenurilor, mijloacelor fixe, resurselor
naturale, activelor financiare pe termen lung; sumele reducerii valorii activelor pe termen lung ieşite; pierderile din
participaţiile în alte întreprinderi şi operaţiunile cu părţile legate; valoarea pierderilor constatate în urma inventarierii
activelor pe termen lung.
Cheltuielile activităţii financiare rezultă din modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi
creditelor întreprinderii. Acestea cuprind: cheltuielile privind operaţiunile aferente plăţilor redevenţelor aferente activelor
pe termen lung luate în arendă finanţată, diferenţele nefavorabile de curs valutar, plăţile calculate pentru activele
nemateriale luate în chirie; alte cheltuieli ale activităţii financiare.
Pierderile excepţionale rezultă din evenimentele şi operaţiunile rare şi netipice, care nu sunt legate de activitatea
economico-financiară (ordinară) a întreprinderii. Acestea cuprind daunele provocate de calamităţile naturale, pierderile din
perturbări politice, modificarea legislaţiei ţării precum şi cheltuielile privind lichidarea consecinţelor evenimentelor
excepţionale.
 Cheltuielile întreprinderii

Cheltuieli ale activităţii operaţionale Cheltuieli privind impozitulCheltuieli ale activităţii neoperaţionale
pe venit

Costul Cheltuieli Cheltuieli Alte Cheltuieli Cheltuieli Pierderi

vânzărilor De administra cheltuieli ale activi- ale activi- excepţio-
distribuţie tive operaţionale tăţii de tăţii nale
investiţii financiare
Schema 1.2. Structura cheltuielilor întreprinderii.

2. Conţinutul şi structura veniturilor

Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie de bunuri şi servicii apte să
satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin monedă.
Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
băneşti dintr-o anumită perioadă.
Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul activităţii
ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creşterea capitalului
propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietăţii întreprinderii.
Valoare justă – suma cu care poate fi schimbat benevol un activ sau decontată o datorie, în cadrul unei tranzacţii
desfăşurate în condiţii normale între părţi interesate, independente şi bine informate.
Venituri – creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune, sub forma intrărilor de active
sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia
creşterilor legate de contribuţiile proprietarilor.
Venituri din prestarea serviciilor – venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe parcursul unei anumite
perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de transport, reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-
sport, instalare a utilajului, telefonie, internet, turism).
Venituri din vânzarea produselor şi mărfurilor – venituri din comercializarea bunurilor produse de entitate sau cumpărate
pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte imobilizări deţinute în scopuri revânzării.
Venituri sub formă de dobânzi – venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor acestuia, precum şi din deţinerea
obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
Venituri sub formă de redevenţe – (royalty) venituri din utilizarea imobilizărilor necorporale ale entităţii cum ar fi
brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-ul pentru computere etc.
Venituri sub formă de dividende – venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor entităţi.

3. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii

Profitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:
 profit până la impozitare
 profit brut
 profit net
Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu, constituirii fondurilor pentru
autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. Întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de produse, pe întreprinderi -
fiice sau pe alte elemente.
Profit brut = Preţ de vânzare – TVA- Costul producţiei
Profitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată de:
 dividendele şi dobânzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor agenţi economici;
 vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale;
 amenzile şi penalităţile;
 anularea unor comenzi;
 surplusurile de la inventariere;
 venituri financiare;
 pierderi din calamităţile naturale;
 micşorarea datoriilor, etc.
 Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit net peste
cheltuielile efectuate.
Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri din supraprofit sau profit
de monopol.
Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. În cazul lipsei de concurenţă unele
întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia economico - financiară a
întreprinderii.
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;
2. este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici
3. este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere fiscală
4. stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui profit.
Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie, îmbunătăţirea calităţii şi
diversificarea sortimentului.
Căile de sporire a profitului sunt:
1. reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei
2. coordonarea nivelului preţului de vânzare, adică în cazul când creşte preţul de vânzare creşte profitul şi
respectiv poate creşte volumul producţiei
3. creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor
Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii depinde de
activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se adapta la cerinţele pieţii.
Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute
şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată sub aspect absolut şi sub aspect
relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele pot
fi reflectate contabil, economic şi financiar.

4. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii

Principalele rezultate financiare sunt:
1. profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal. Acest indicator permite
de a efectua o comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa impozitului şi a stării financiare;
2. profitul net = profit brut – impozite
Acest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în cazul evaluării proiectelor de investiţii.
3. capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator corespunde surplusului monetar
maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul când nu va distribui dividende;
4. autofinanţarea = marja brută de autofinanţare – Σ totală a dividendelor distribuite acţionarilor;
indicatori economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare – rentabilitatea, care exprimă eficienţa activităţii
economice
Pragul rentabilităţii defineşte momentul când veniturile din vânzări sunt egale cu costurile acestora şi profitul este
egal cu zero. Vânzările înregistrate după acest moment până la un anumit nivel de capacitate vor produce profit, mai jos de
acest nivel vor fi pierderi.
Pragul rentabilităţii se determină în cazurile când este necesar de efectuat o planificare a activităţii. Pragul
rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vânzărilor. Pragul de rentabilitate este acel
punct în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul este zero.
Repartizarea profitului net
Profitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe venit.
Profitul net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind acumulările şi
consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:
 lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi;
 lucrări de organizare a producţiei;
 de modernizare a utilajului;
 de reechipare tehnică;
 de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi;
 se măreşte volumul activelor curente;
 se achită datoriile pe termen lung;
 se plătesc dobânzi aferente acestor datorii;
 se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi – fiice;
 se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.
Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a acoperi cheltuielile operaţionale
a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie neproductivă; pentru finanţarea unor
măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De asemenea din contul beneficiului net se plătesc diferite
amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de exemplu de binefacere).
Întrebări pentru verificare:
1. Definiţi şi clasificaţi veniturile întreprinderii.
2. Clasificaţi cheltuielile după SNC № 3.
3. Explicaţi diferenţa dintre consumuri şi cheltuieli.
4. Din ce este format costul vânzărilor?
5. Numiţi şi explicaţi factorii care influenţează mărimea profitului?
6. Care sunt căile de sporire a profitului?
7. Ce reprezintă pragul de rentabilitate?
8. Numiţi cei mai semnificativi indicatori de evaluare a rezultatelor financiare.

Aplicaţii practice:
Problema 1
Două întreprinderi produc aceleaşi produse: A şi B. Preţul de vânzare al acestor produse este identic şi este de 200
lei bucata. Costurile fixe se ridică respectiv la 600.000 şi 1.200.000 lei. Costurile variabile unitare sunt pentru produsul A –
160 lei, iar pentru produsul B – 140 lei.
Să se calculeze volumul producţiei la care profitul este „zero”.
Rezolvare:
Costul fix total
Q=
(Preţul de vânzare unitar - Costul mediu variabil unitar )
QA = 600.000 / (200- 160) =15.000 produse
QB = 1.200.000 / (200-140) = 20.000 produse

Problema 2
Cunoscând structura veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii să se calculeze indicatorii profitabilităţii (profitul brut,
rezultatul activităţii economico – financiare, rezultatul perioadei de gestiune până la impozitare, profitul net).
Indicatorii (mii lei)
 Vânzări nete 40300
 Costul vânzărilor 28000
 Alte venituri operaţionale 4000
 Cheltuieli comerciale 3800
 Cheltuieli generale şi administrative 5500
 Alte cheltuieli operaţionale 1560
 Venituri din ieşirea activelor financiare pe termen lung 5000
 Venituri din dividende 2500
 Cheltuieli din ieşirea activelor financiare pe termen lung 3000
 Venituri din diferenţe de curs valutar 1000
 Cheltuieli privind diferenţele de curs valutar 2000
Rezolvare:
Profitul Brut = 40300-28000 = 12300 mii lei
Rezultatul activităţii operaţionale = 12300 + 4000 – 3800 – 5500 – 1560 = 5440 mii lei
Rezultatul activităţii investiţionale = 5000+2500 -3000 = 4500 mii lei
Rezultatul activităţii financiare =1000 – 2000 = - 1000 mii lei
Rezultatul activităţii economico –financiare = 5440 + 4500 + (-1000) = 8940 mii lei
Profitul perioadei de gestiune până la impozitare = 8940 mii lei
Cheltuieli privind impozitul pe venit = 8940 * 0,18 = 1609,2 mii lei
Profit net = 8940 – 1609,2 = 7330,8 mii lei

Tema: Insolvabilitatea întreprinderilor

Conform Legii insolvabilităţii Nr. 149
din  29.06.2012, insolvabilitatea situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile
de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie. Cu alte cuvinte, insolvabilitatea este starea economico–financiară a
debitorului, caracterizată prin incapacitatea acestuia de a achita, în termenele stabilite, creanţele scadente ale creditorului,
indiferent de cauza, timpul şi locul provenienţei acestora, sau prin depăşirea activelor debitorului de către pasive.
 Întreprindere în dificultate financiară – întreprindere al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică
se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile.
Procedură a falimentului – procedură de insolvabilitate concursuală colectivă şi egalitară care se aplică
debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului.
Cauzele apariţiei situaţiei de insolvabilitate în cadrul întreprinderii sunt:
 nerespectarea autonomiei financiare a întreprinderii, ceea ce duce la diminuarea activităţii;
 neconcordanţa fluxurilor de numerar pe o perioadă lungă de timp;
 incapacitatea de plată îndelungată a întreprinderii, cauzată de nivelul scăzut al lichidităţii activelor întreprinderii;
 utilizarea neeficientă a resurselor împrumutate;
 eficienţa redusă a managementului financiar al întreprinderii;
 nivelul scăzut de calificare; etc.
Se cunosc mai multe tipuri de insolvabilitate:
 insolvabilitate intenționată. Constituie crearea remediată din culpa fondatorilor (membrilor) lui, a
membrilor organului executiv a insolvabilităţii acestuia.
 insolvabilitate fictivă. Constă în declararea premeditat falsă de către debitor a insolvabilităţii sale
cu scopul de a induce în eroare creditorii.
 Falimentul principal. Este un proces de faliment deschis unui debitor în ţara care constituie centrul
intereselor sale principale.
 Faliment secundar. Este un proces de faliment deschis în o altă ţară decât aceea în care a fost
deschis procesul de faliment principal.
 Faliment internaţional. Este un proces de faliment deschis unui debitor în două sau mai multe ţări.
Restructurarea reprezintă proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice,
orientate spre remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de schimbare a
structurii activelor şi de modificare a procesului operaţional de producţie, precum şi de alte măsuri care nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Restructurarea financiară a întreprinderii este legată de soluţionarea următoarelor probleme fundamentale:
 organizarea unei evidenţe financiare, de gestiune şi fiscale, a monitoringului şi studiului analitic al coeficienţilor
financiari;
 organizarea bugetării principalelor cheltuieli curente şi a rezultatelor referitoare la gestionarea fluxurilor băneşti şi
a profitului;
 organizarea gestionării alocărilor pe termen lung şi optimizarea structurii capitalului;
 îmbunătăţirea calitativă a managementului, etc.
Se cunosc următoarele metode de restructurare:
 Fuziunea. În urma fuziunii unul din agenţii economici îşi pierde sigla sa. Această metodă are ca efect
reducerea funcţiilor unor angajaţi, combinarea unor activităţi, reducerea cheltuielilor fixe, etc.
 Lichidarea reprezintă procedura de vindere a activelor agentului economic, generată de decizia proprie sau de
starea de faliment, încasarea banilor în urma vânzării şi restituirea creanţelor creditorilor în măsura
posibilităţilor.
 Reorganizarea, reprezintă modalitatea de realizare a unui complex de măsuri negociate de părţi în procesul de
faliment şi aprobate de către instanţa de judecată, care are drept scop executarea creanţelor creditorilor în
condiţiile reorganizării debitorului, preluarea datoriilor debitorului de către succesorii de drepturi, în
conformitate cu legislaţia.
Practica mondială cunoaşte trei modalităţi de restructurare financiară. Prima – este sistemul de bugetare şi controlul
conform planului – factologic. În baza strategiei economice se întocmesc bugetele: vânzărilor, cheltuielilor directe,
cheltuielilor comerciale şi de regie, precum şi a investiţiilor. În baza acestora se efectuează calculul indicatorilor de
lichiditate, analiza formării profiturilor şi a cash-flow-urilor. A doua modalitate, numită managementul procedurilor,
presupune organizarea unui management reglat după modelul standard de administrare. Însă, ambele variante sunt eficiente
doar în cazul unor condiţii externe, a unei infrastructuri a pieţei dezvoltate şi a unui înalt nivel de calificare a managerilor.
A treia modalitate presupune o restructurare treptată a activităţii.
Restructurarea întreprinderilor se poate realiza prin utilizarea:
1. tehnicilor de restructurare orientate spre activ, ce presupun măsuri de restructurare îndreptate spre partea
de activ a bilanţului. Aplicarea acestor tehnici au ca rezultat stabilirea unei structuri mai favorabile a
activului, în direcţia majorării sau micşorării unui anumit articol a acestuia. Printre aceste tehnici pot fi
numite: vânzarea/procurarea activelor; separarea/comasarea activelor; vânzarea/procurarea filialelor;
divizarea/fuziunea; închirierea/predarea în chirie a activelor, etc.
2. tehnicilor de restructurare orientate spre obligaţiuni/capital, ce presupun măsuri de restructurare
îndreptate spre partea de pasiv a bilanţului. La aceste tehnici se atribuie: conversiunea datoriei în capital
acţionar, conversiunea capitalului acţionar în datorii; conversiunea prin schimbarea structurii datoriilor;
conversiunea prin schimbarea structurii capitalului acţionar; majorarea/diminuarea datoriilor; vânzarea unor
noi acţiuni simple; stingerea unei părţi din capitalul acţionar, etc.
Se cunosc următoarele principii de restructurare a datoriilor:
  capacitatea onorării în tranşe a datoriilor, plăţilor curente;
 inevitabilitatea achitării datoriei, garantării cu gaj a patrimoniului sau a unei părţi din el;
 analiza structurii datoriei şi determinarea condiţiilor de restructurare;
 restructurarea simultană a datoriilor faţă de toate bugetele, fondul social şi alţi creditori.
Factorii principali care determină succesul procesului de restructurare sunt:
 competitivitatea producţiei;
 calitatea strategiei de marketing, în special a serviciilor;
 climatul social, gradul de încredere al angajaţilor;
 calitatea conducerii;
 aplicarea noilor mecanisme financiare, etc.

Tema: Previziunea financiară a întreprinderii

Prin planificare se înţelege programarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii întreprinderii.
Previziunea financiară reflectă ansamblul activităţilor prin intermediul cărora se stabileşte necesarul de resurse
financiare pentru realizarea obiectivelor viitoare ale întreprinderii, sursele de finanţare pe termen lung şi pe termen scurt,
condiţiile de procurare a acestora, precum şi măsurile concrete de înfăptuire în practică a obiectivelor propuse, astfel încât
să fie posibilă achitarea datoriilor şi să se asigure consolidarea întreprinderii, sporirea averii acţionarilor.
Previziunea financiară are ca scop înfăptuirea în practică a următoarelor sarcini:
- estimarea cât mai reală a volumului de producţie necesar satisfacerii pe deplin a cererii pe piaţă;
- dimensionarea necesarului de resurse materiale şi financiare pentru realizarea programului stabilit;
- dimensionarea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare;
- stabilirea mărimii optime a capitalului şi procurarea lor din surse care implică cel mai mic cost;
- elaborarea unor instrumente coerente, care să permită controlul operativ şi să ofere informaţii veridice asupra modului
de înfăptuire a prevederilor, să permită ajustarea planificării operaţionale la noile condiţii ale pieţei;
- asigurarea valorificării eficiente a excedentului de mijloace băneşti;
- asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt;
- crearea unei imagini bune atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă, etc.
Instrumentele de realizare a planificării financiare sunt bugetele, care prezintă cheltuielile ce urmează a fi efectuate
pentru realizarea scopurilor şi sursele de acoperire a acestora. Bugetul, serveşte, în acelaşi timp, drept un sistem de control
a menţinerii în permanenţă a echilibrului financiar la întreprindere.
Echilibrul financiar se exprimă prin relaţiile de egalitate între activele patrimoniale şi resursele sale de constituire,
între încasări şi plăţi, între venituri şi cheltuieli.
Etapele elaborării bugetelor
1. Primul pas în cadrul previziunii financiare îl constituie previziunea vânzărilor, ţinând cont de:
- cererea pe piaţă şi canalele de distribuţie a producţiei;
- asigurarea întreprinderii cu mijloacele de producţie necesare;
- utilizarea maximă a capacităţilor de producţie;
- atingerea pragului de rentabilitate şi obţinerea nivelului de profit necesar dezvoltării şi remunerării acţionarilor.
2. Evaluarea cheltuielilor materiale, a forţei de muncă şi mijloacelor fixe necesare producerii volumului planificat de
producţie;
3. Estimarea veniturilor sperate din vânzarea produselor şi serviciilor;
4. Estimarea rezultatelor financiare şi elaborarea rapoartelor financiare.
Procesul de planificare financiară are loc prin modele computerizate şi anume:
- modelul programării lineare;
- modelul ecuaţiilor aljebrice simultane;
- modelul econometric.
Prin aplicarea modelelor menţionate se obţin rapoartele financiare (bilanţul contabil, raportul privind fluxul mijloacelor
băneşti etc.), precum şi rezultatele financiare exprimate prin intermediul unor indicatori aşa ca: vânzări nete, profit,
rentabilitate, lichiditate.

Tema: Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere

Motivaţia deţinerii în permanenţă de către întreprinderi a mijloacelor băneşti se datorează unor cauze şi
împrejurări, printre care menţionăm:
- asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobânzilor, achitarea
impozitelor, etc;
- pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale favorabile: rabaturi acordate de
furnizori, achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase, investiţii profitabile, etc;
- pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare;
- pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia de punctaje bune în cazul în
care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare;
 - din considerente de precauţie, având în vedere caracterul imprevizibil al intrărilor şi ieşirilor de numerar.
Întreprinderile stabile din punct de vedere financiar tind să-şi formeze solduri de precauţie sub formă de valori
mobiliare foarte lichide şi cu grad mic de risc.

Conţinutul şi obiectivele trezoreriei

Numerarul intră şi iese dintr-o întreprindere în mod continuu. Nivelul acestuia depinde de mai mulţi factori: tipul
de activitate, durata ciclului de producţie, mărimea întreprinderii, etc.
Întrucât încasările şi plăţile sunt operaţiuni cotidiene, zilnice iar asigurarea echilibrului financiar necesită asigurarea
unei egalităţi între încasări şi plăţi este necesar să se organizeze, la nivel de întreprindere, un departament aparte cu funcţii
de evidenţă a acestor operaţiuni – numit trezorerie.
Trezoreria este definită ca ansamblu de activităţi şi operaţiuni, efectuate de un aparat specializat, referitoare la
gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încât să fie asigurată în permanenţă o armonie corespunzătoare între cele două
categorii de operaţiuni.
Trezoreria = Active curente – Datorii curente = Fondul de rulment (FR)
ori
Trezoreria = Încasări băneşti – Credite bancare pe termen scurt.
Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderilor este optimizarea permanentă a raportului dintre încasările şi
plăţile băneşti, astfel încât aceasta să-şi poată realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de activitate.
Sarcinile trezoreriei se concretizează în:
1. accelerarea încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a excedentului de trezorerie;
2. aprecierea şi evaluarea diferitor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o rentabilitate a fondurilor
investite;
3. alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;
4. elaborarea bugetului de trezorerie.

Gestiunea încasărilor
Încasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a conturilor de disponibilităţi.
Gestiunea încasărilor cuprinde ansamblu de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente prin intermediul cărora se
asigură derularea, în condiţii optime, a tuturor fluxurilor băneşti ce converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de
asigurare a echilibrului între încasări şi plăţi pe intervale determinate.
Gestiunea încasărilor presupune, în primul rând, studierea structurii acestora pe surse de provenienţă, fapt ce
permite stabilirea ponderii pe care o ocupă fiecare sursă în total încasări, contribuţiei pe care o are fiecare dintre cele patru
activităţi (operaţională, investiţională, financiară şi excepţională) la formarea trezoreriei şi luarea unor decizii adecvate în
vederea optimizării modului de administrare a fiecărui fel de încasare.
Încasările generate de activitatea operaţională includ:
 încasări băneşti din vânzări;
 avansuri primite de la cumpărători (clienţi);
 alte încasări băneşti, provenite din:
- vânzarea altor active curente, decât produse finite;
- arenda curentă;
- sub formă de amenzi, penalităţi;
- recuperarea prejudiciului material;
- restituirea sumelor de la titularii de avans, etc.
Încasările generate de activitatea investiţională includ:
 încasări din vânzarea activelor pe termen lung;
 dividende din investiţii financiare pe termen scurt;
 dobânzi primite din credite acordate;
 suma avansurilor încasate pentru activele pe termen lung destinate vânzării;
 rambursarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung de către terţi;
 alte încasări băneşti.
Încasările ocazionate de activitatea financiară sunt reprezentate de:
 sumele de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni;
 sume din contractarea creditelor bancare pe termen scurt sau pe termen lung, din emisiuni de obligaţiuni;
 sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii, premii, ajutoare, ş.a;
 sume sub formă de redevenţe financiare.

Gestiunea plăţilor
Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului cum se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încât să fie
posibilă şi o mai bună corelare cu încasările, iar întreprinderea să-şi păstreze şi să-şi îmbunătăţească în timp poziţia deţinută
în raporturile, instituite pe diverse planuri, cu terţii.
 Din punct de vedere al conţinutului lor economic plăţile se ordonează în trei grupe:
Plăţi generate de activitatea operaţională, în cadrul cărora se includ:
- sumele, reprezentând contravaloarea bunurilor, mărfurilor, serviciilor cumpărate de la furnizori;
- avansurile acordate furnizorilor în vederea unor livrări ce se vor face în viitor;
- plata salariilor şi contribuţii pentru asigurările sociale;
- plata dobânzilor pentru credite bancare;
- alte plăţi de mijloace băneşti din activitatea operaţională:
 plata arendei curente;
 achitarea impozitelor cu excepţia impozitului pe venit;
 achitarea amenzilor, penalităţilor, despăgubirilor;
 plata cheltuielilor aferente vânzărilor altor active curente decât produse finite;
 vărsarea primelor de asigurare a averii şi a angajaţilor;
 investiţii pe termen scurt;
 achitarea serviciilor şi cheltuielilor comerciale, generale şi administrative;
 alte plăţi.
Plăţile generate de activitatea investiţională reflectă nivelul cheltuielilor care vor genera fluxuri de mijloace
băneşti în viitor şi sunt legate de:
- procurarea activelor pe termen lung;
- procurarea obligaţiunilor;
- acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung;
- alte plăţi.
Plăţile ocazionate de realizarea activităţii financiare se referă la:
- restituirea creditelor şi împrumuturilor (în afară de dobânzi);
- răscumpărarea acţiunilor proprii;
- rate plătite către locator în cazul leasingului financiar;
- plata dividendelor;
-
alte plăţi:
Soldul trezoreriei se calculează pe baza soldului iniţial a încasărilor şi a plăţilor previzionate pentru o anumită
dată.
În cazul unui sold excedentar trebuie efectuate plasamente uşor convertibile, iar în cazul unui sold deficitar sunt
găsite soluţii de acoperire.
Reducerea soldului excedentar se poate realiza prin investirea mijloacelor băneşti în titluri financiare pe termen
scurt, investiţii în stocuri de mărfuri şi materiale sau în imobilizări, achitarea înainte de scadenţă a plăţilor către creanţieri.
Plasamentele în produse ale pieţei includ acele valori mobiliare care pot fi vândute foarte repede, la un preţ apropiat de cel
al peţii (portofoliul de acţiuni şi obligaţiuni şi alte instrumente de plasament). Selectarea unei anumite investiţii se va face
în funcţie de perioada de maturitate, de randamentul şi de gradul de risc cel mai potrivit pentru întreprindere.
se poate realiza prin: alegerea unor modalităţi convenabile de plată; facturarea operativă a
Accelerarea încasărilor
loturilor de mărfuri expediate clienţilor; selectarea clienţilor, supravegherea şi controlul acestora prin utilizarea unor
metode adecvate, etc.
Unele din strategiile posibil de aplicat în acest domeniu se referă la :
- accelerarea încasărilor prin aplicarea unor disconturi la plăţile anterioare;
- dezinvestirea. Nu toate investiţiile întreprinderii sunt indispensabile desfăşurării activităţii, astfel se poate apela la
vânzarea unor imobilizări pentru procurarea de lichidităţi;
- prelungirea termenului de plată aferent creditului obţinut de la furnizori;
- reeşalonarea rambursării datoriilor financiare;
- amânarea plăţii impozitelor;
- reducerea dividendelor cuvenite acţionarilor;
- obţinerea unui credit avantajos, etc.

Mijloacele de plată adaptate nevoilor întreprinderii

Plăţile fără numerar in Republica Moldova se efectuează in baza:
- documentelor de plată: dispoziţie de plată, dispoziţie de plată trezorerială, dispoziţie de plată acceptată, cerere-
dispoziţie de plată, dispoziţie incaso, dispoziţie incaso trezorerială;
- acreditivului documentar;
- cardurilor bancare.

Întrebări pentru verificare:

1. Care este rolul banilor în cadrul întreprinderii?
2. Indicaţi măsuri concrete prin care se poate realiza optimizarea ciclului de conversie a numerarului.
3. Enumeraţi cinci operaţiuni generatoare de intrări de numerar şi cinci operaţiuni de ieşiri de numerar.
4. Care este impactul modificării politicii de creditare a clienţilor asupra trezoreriei întreprinderii?
 5. În ce situaţie modificarea termenului de încasare a creanţelor nu produce efecte negative asupra lichidităţii
întreprinderii?
6. Care sunt etapele elaborării bugetului de trezorerie?
7. În ce constă finanţarea reciprocă a întreprinderilor?
8. Care este semnificaţia modelelor Altman, Joel Conan şi Michel Holder în gestiunea clienţilor?
9. Indicaţi măsuri de acoperire a deficitului de trezorerie.
10. Descifraţi şi explicaţi elementele metodei „cei 5C” de informare asupra clientelei.
11. Explicaţi modul de aplicare a metodelor „ABC”, „Vechimea creanţelor”, „indicatorilor” de control asupra
clienţilor întreprinderii.
12. Care este relaţia de calcul a trezoreriei?
Numiţi mijloacele de plată utilizate de către întreprindere.

Aplicaţii practice
Problema 1

Întreprinderea vinde producție consumatorilor, achitarea făcându-se 20% în numerar în momentul livrării, 80% pe
credit, termenul de acordare fiind de 70 zile. Statistica arată că încasările din vânzările pe credit se efectuează 70% în prima
lună după livrare şi 30% - în luna a doua după livrare.
Valoarea creanțelor la 1 mai era de 15 000 lei. Volumul vânzărilor este:
30 000 lei - în luna mai;
32 000 lei - în luna iunie;
35000lei – în luna iulie;
37 000 lei - în luna august;
42 000 lei - în luna septembrie.
Să se elaboreze bugetul încasărilor pe perioada mai-septembrie.

Rezolvare:
Bugetul încasărilor
Sold Sold
Încasări băneşti lunare
Indicatorii octombrie noiembrie
Mai Iunie Iulie August Septembrie
1. Valoarea creanţelor 15000
2. Încasări din vânzări în 6000 16800 7200
luna mai 6400 17920 7680
luna iunie 7000 19600 8400
luna iulie 7400 20720 8880
luna august 8400 23250
luna septembrie
Încasări totale 21000 232000 32120 37520 32400

Probleme propuse spre rezolvare

Problema 1
Întreprinderea vinde producţie consumatorilor, achitarea făcându-se 30% în numerar, în momentul livrării, 70% pe
credit, termenul de acordare fiind de 50 zile. Statistica arată că încasările din vânzările pe credit se efectuează 60% în prima
luna după livrare şi 30% - în luna a doua după livrare. Valoarea creanţelor la 1 octombrie era de 25 000 lei. Volumul
vânzărilor este:
32 600 lei - în luna august;
39 800 lei - în luna septembrie;
43 000 lei - în luna octombrie;
38 500 lei - în luna noiembrie;
41 800 lei - în luna decembrie.
Să se elaboreze bugetul încasărilor pentru trimestrul IV.

Tema. Analiza financiară a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaștere în procesul decizional
2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză
3. Sistemul de indicatori utilizați în analiza financiară a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaștere în procesul decizional

 Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea măsurilor care vor
influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a activităţii agenţilor economici a
rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării
resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea
valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului
financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-financiară constituie un instrument
indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiară fundamentează întreaga politică
economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii
raţionale, stă la baza efectuării de expertize şi negocieri vizînd estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării,
reorganizării sau vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
1) de informare
2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
4) de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:
 analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale, temeinice fundamentate
din p. de v. ştiinţific;
 analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de reglare a procesului
îndeplinirii planului;
 analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la îmbunătăţirea
rezultatelor economico-financiare.
2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză
La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari categorii de surse:
I. Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite momente şi este
asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare o constituie raportul financiar
care este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru selectarea direcţiilor
de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere politicii financiare, investiţionale şi de
creditare. Bilanţul contabil creează condiţii de analiză a proceselor şi fenomenelor din sfera de interes a agenţilor
economici sub aspect dialectic pentru determinarea relaţiei dintre cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare şi de
stabilire a unor norme.
2. Raportul de profit şi pierdere – se consideră ca una dintre cele mai importante şi esenţiale părţi a rapoartelor
financiare care prezintă un interes primordial atât pentru conducerea întreprinderii cât şi pentru alţi utilizatori de informaţii.
Indicatorii prezenţi în raportul privind rezultatele financiare pot fi subdivizaţi în 3 grupe:
- venituri;
- cheltuieli;
- rezultate financiare (profit sau pierdere) care reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli.
Acest raport se întocmeşte sub forma de calcul a profitului sub aspectul unor feluri de activităţi, cum ar fi:
operaţională, de investiţii, financiară şi ca urmare a evenimentelor excepţionale.

3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită perioadă de timp.
Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi solvabilitatea acestuia, relaţia dintre
fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei
surselor de încasări şi plăţi în numerar.
4. Raportul privind fluxul capitalului propriu care caracterizează acea parte a activelor care constituie proprietatea
întreprinderii.
Raportul reprezintă o garanţie pentru creditori privind achitarea datoriilor în cazul lichidării întreprinderii.
Sarcina raportului privind fluxul capitalului propriu o constituie prezentarea drepturilor proprietarilor întreprinderii
care vizează repartizarea activelor în cazul lichidării şi drepturile de proprietate asupra întreprinderii în cazul vânzării.
5. anexele raportului financiar
 II. Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările ce pot avea loc brusc
în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale
Informaţiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 utilitatea
 profunzimea
 vechimea informaţiei
 costul
 executarea informaţiei
În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului managerial trebuie să parcurgă
următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii economico-financiare supuse
investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite îmbunătăţirea rezultatelor
activităţii economico-financiare.

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:
1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre studiul performanţelor şi evaluarea lor în
perioade viitoare.
Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:
- volumul vînzărilor
- profitul brut
- rezultatele din activitatea operaţională
- rezultatele din activitatea financiară
- rezultatele din activitatea investiţională
- rezultatele din activitatea excepţională
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare
- profitul net

2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar care permit de a aprecia rezultatele
obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice şi financiare utilizate, măsoară gradul în care
utilizarea diverselor resurse aduce profit. Aceşti indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii financiare
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate
- rata rentabilității mijloacelor fixe
- rata rentabilității activelor curente
1. rata rentabilităţii economice (a activelor) - are o accepţiune largă vizând eficienţa capitalului economic
alocat activităţii productive a întreprinderii. Cu alte cuvinte indică eficienţa utilizării activelor întreprinderii,
indiferent de sursa de finanţare.

R. economica  Rezultatul economic*100%

Activ total

La numărător, prin indicatorul „rezultatul economic” se înţelege Profit până la impozitare sau Profit activităţii
operaţionale, excluzând elementul financiar şi excepţional, ceea ce permite aprecierea reală a utilizării elementelor
patrimoniale.
Rezultatul activtitat ii operationa le
R. economica  * 100%
Activ total
rd. 080 (r.de profit şi pierderi)
R. economica  * 100%
rd . 470 (bilanţ contabil )
 Se apreciază în raport cu media pe ramură. Nivelul satisfăcător > 25% în ţările dezvoltate, ceea ce reprezintă că
întreprinderea în maxim patru perioade îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin profitul obţinut.
Rezultatul perioadei de gestiune pina la impozitare
R. economica  * 100%
Activ total
rd. 130 (r.de profit şi pierderi)
R. economica  * 100%
rd . 470 (bilan ţ contabil )

Rata rentabilităţii economice poate fi majorată fie prin creşterea numărului de rotaţie a activelor, fie prin creşterea ratei
profitului net, fie prin ambele căi. Dacă întreprinderea are o rată a rentabilităţii economice mai mare decât costul
capitalurilor împrumutate, atunci acţionarii pot beneficia de un efect de levier financiar pozitiv.
2. rata rentabilităţii financiare – măsoară randamentul capitalului propriu, deci al plasamentului financiar, pe care
acţionarii l-au depus prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Deci, rentabilitatea financiară exprimă capacitatea
întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Profit net
R. financiara  * 100%
capital propriu

rd. 150 (r. profit şi pierderi)

R. financiara  * 100%
rd . 650 (bilanţ contabil )
Rentabilitatea financiară depinde de rentabilitate economică şi de structura financiară a acesteia. Maximizarea
rentabilităţii financiare se poate obţine prin:
- sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi pe tipuri de activitate;
- creşterea randamentului capitalurilor investite utilizând intensiv mijloacele fixe.
3. Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate

R. cost  Profit brut *100%

Costul vinzarilor
rd. 030
R. cost  * 100% ( raportul de profit şi pierderi )
rd . 020

Producerea de bunuri competitive reprezintă principalul factor care determină evoluţia pozitivă a acestui indicator şi
situarea pe o treaptă superioară faţă de concurenţi. De aceea, realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea
producţiei, mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină caracterul activităţii întreprinderii
pe viitor.
4. Rentabilitatea mijloacelor fixe
Profit până la impozitare
R. mf  * 100%
Valoarea mijloacelo r fixe

rd. 130 (r. profit şi pierderi)

R. mf  * 100%
rd . 060 (bilan ţ contabil )

În condiţii concurenţiale de piaţă, dotarea tehnică a întreprinderii ocupă un loc deosebit de important în producerea
unor produse competitive. În această situaţie, rentabilitatea mijloacelor fixe va produce un impact favorabil asupra
rentabilităţii în ansamblu, fapt ce va permite reînnoirea mijloacelor economice într-un termen mai scurt.
5. Rentabilitatea activelor curente
Profit până la impozitare
R. ac  * 100%
Valoarea activelor curente

rd. 130 (r. profit şi pierderi)

R. ac  * 100%
rd . 460 (bilan ţ contabil )
O valoare ridicată a rentabilităţii indică o gestionare eficientă a stocurilor şi creanţelor.

Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii

 În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi este necesar de a aprecia
capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia întreprinderii din punct de vedere a
capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori cuprind:
I Lichiditate absolută – permite analiza capacității de rambursare instantanee a debitorilor, ținînd cont de
disponibilitățile existente
L absolută (lichiditatea de gradul I) = mijloace băneşti / datorii pe termen scurt
Teoria economică apreciază o valoare de 0,2-0,3 ar exprima raționalitatea unei întreprinderi bine administrate.
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din contul mijloacelor
băneşti.
II L intermediară (de gradul II) =(mijloace băneşti+creanţe pe termen scurt) / datorii pe termen scurt ≤ 0,7-1
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte din datoriile pe TS pot fi
achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite de către întreprindere.
III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =
= total active curente / datorii pe termen scurt ≤ 1 – 2,5
Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi achita obligaţiunile în
perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a întreprinderii şi de
asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori deoarece informaţiile sunt furnizate de
bilanţul contabil.

Solvabilitatea este o notiune mai vasta si reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor pe o perioada mai lung
timp. Aici, intervine comparatia dintre elementele de activ si pasiv, respectiv disponibilitatile si obligatiile.

Este evident faptul ca intreprinderea este solvabila daca are disponibilitati de mijloace de plata. Pornind de aici, s-au cons
diferiti indicatori, care includ ambele notiuni, fiind folosite in scopuri diferite. In cadrul studiilor de evaluare economica, in speci
cazul transmiterii dreptului de proprietate, practica recomanda folosirea urmatorilor indicatori:                                 

                                             Active circulante
Solvabilitatea generala ═ ───────────
                                              Datorii curente
Se apreciaza ca valoare minima admisa ce poate varia intre 1,2 – 1,8.

                       Active circulante + Active fixe

Solv.globala ═ ──────────────   
                                   Datorii Totale

valoarea reală a patrimoniului

Coeficientul solvabilităţii = datorii totale > 1.
În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei economico-financiară
poate fi dezastruoasă.
Indicatorii de gestionare a activelor
Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele elemente patrimoniale aflate
la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor = total active
La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii de producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = total active sau 1 – rata imobilizării
Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depăşirea ritmului creşterii
activelor pe TL.
mijloace fixe + stoc de mărfuri şi materiale
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie = total active
Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea producţiei,
prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o situaţie patrimonială
periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii = active curente
Aplicaţii practice:
Problema 1
Bilanţul S.A. „Lenox” prezintă următoarea situaţie:
mii lei
Activ Suma Pasiv Suma
1. Active pe termen lung 63450 3. Capital propriu 68690
2. Active curente, total 27630
4. Datorii pe termen lung 4700
inclusiv:
- stocuri de mărfuri şi materiale 13210
- creanţe pe termen scurt
12300
- investiţii pe termen scurt
- mijloace băneşti 1200 5. Datorii pe termen scurt 17690
- alte active curente 700
220
Total activ 91080 Total pasiv 91080

Să se calculeze indicatorii lichidităţii şi să se aprecieze capacitatea de plată a întreprinderii.

Rezolvare:

Investitii pe TS + Mijloace banesti 1200+700

Lichiditatea absoluta (test acid )= = =0 . 107
Datorii pe termen scurt 17690
Active curente - Stocuri de marfuri si materiale
Lichiditatea intermediara= =
Datorii pe termen scurt
27630−13210
= =0. 82
17690
Nivelul admisibil este de 0,2 – 0,3

Nivelul admisibil este de 0,7 -1,00

Active curente 27630

Lichiditatea curenta= = =1 . 56
Datorii pe termen scurt 17690

Nivelul admisibil este de 1,2 – 2,5

Concluzie: Întreprinderea are un nivel al lichidităţii satisfăcător, fapt confirmat de rata lichidităţii intermediare şi rata
lichidităţii curente. Întreprinderea poate să întâmpine greutăţi la stingerea obligaţiunile imediate.
 Tema. Politici financiare la nivel de întreprindere
1. Politica financiară la nivel microeconomic: concept şi obiective
2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente de realizare
3. Politica de dividende la nivel de întreprindere

1. Politica financiară la nivel microeconomic: concept şi obiective

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului acţionând necontenit asupra
procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de
alta să se atingă anumite obiective de strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a societăţii, pe obiectivele
de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile posibile.
Politica financiară reprezintă o componentă a politicii generale a întreprinderii, şi are o influenţă asupra constituirii,
repartizării şi utilizării fondurilor, în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a întregii activităţi.
Deci, politica financiară are misiunea de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, de alocare şi
folosire a acestora pe destinaţii raţionale, de asigurare a echilibrului financiar, de fixare a preţurilor, de reducere a
costurilor capitalurilor etc. Politica financiară trebuie să fie adaptată permanent la condiţiile concrete ale fiecărei
întreprinderi.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale
de rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de
modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul
de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de
relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o perioadă de timp anumită,
alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţare prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul
între nevoile de finanţare pe termen lung.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:
1. Politica (decizia) de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune şi este rezultatul corelării
strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului, ea va fi sancţionată
economic, şi anume :
a) în primul caz, dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare;
b) în al doilea caz, dacă întreprinderea se finanţează prin capital propriu atunci pierderile contabile influenţează direct
asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează.

Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul capitalului, atunci se creează
posibilităţi reale de creştere al volumului capitalului propriu.
Din cele expuse anterior rezultă că investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu costul capitalului pot fi
acceptate în caz contrar se resping.
Ca urmare a celor prezentate anterior, se poate aplica următorul raţionament:
Toate investiţiile a căror rentabilitate  costul capitalului pot fi acceptate.
Toate investiţiile a căror rentabilitate  costul capitalului, trebuie respinse.
În felul acesta, costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect, respectiv a
deciziei de investire.
2. Politica (decizia) de finanţare (autofinanțare) reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi necesităţile de
finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
3. Politica dividentelor. Prin politica de dividente se înţelege obţiunea unei societăţi pe acţiuni de a destribui
dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului
dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.

2. Politica de finanţare: conţinut şi instrumente de realizare

Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fondurile proprii şi fondurile împrumutate în vederea
finanţării unei activităţi sau adoptarea unei ponderi anumite a fondurilor proprii faţă de cele împrumutate. Actul de decizie
asupra finanţării aparţine întreprinderii întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea
unor rezultate bune.
 În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate
obţine în negocierea creditelor, de acţionari şi disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi
oferta pe piaţa capitalurilor de împrumut, de existenţa sau de inexistenţa unor capitaluri libere posibil de atras, etc.
Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu sau împrumutat are o pondere foarte mare în luarea unei decizii de
finanţare, trebuie spus totodată că acest criteriu al rentabilităţii proiectului este hotărâtor. O întreprindere rentabilă va găsi
întotdeauna capitaluri pentru finanţarea proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorată. Mai mult chiar,
efectul de îndatorare va acţiona pozitiv asupra rentabilităţii generale a întreprinderii dacă rata rentabilităţii va fi superioară
ratei dobânzii.
Pentru clarificarea alegerii între două căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza câtorva indicatori, precum
rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea, astfel încât calea ce urmează a fi aleasă să satisfacă creşterea acestora.
Incidenţa respectivilor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:
1. Dacă rentabilitatea scontată este superioară rate dobânzii, este oportună apelarea la împrumuturi întrucât,
în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului (beneficiului) şi deci, creşterea randamentului
capitalului propriu;
2. Decizia de finanţare prin îndatorare are, influenţă pozitivă asupra solvabilităţii numai că, în cazul
producerii unor pierderi, solvabilitatea degradează mult mai repede;
3. Finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii. Având în vedere, însă, faptul că
resursele primite prin îndatorare au un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu
depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Sursele INTERNE de finanţare a activelor:

Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind
rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere
şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să
apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a
acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi
a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Vinderea activelor fixe şi financiare. Activele fixe sunt vândute înaintea încheierii duratei lor funcţionare. Orice
operaţiune de întrerupere, înainte de termen, a ciclului de investiţii cu scopul de a obţine lichidităţi în acele domenii în care
afacerile nu mai merg se numeşte dezinvestire.

Creşterea capitalului prin noi aporturi în numerar

Se poate realiza prin două tehnici financiare :
 prin emiterea de acţiuni noi, la care se pot subscrie atât vechii acționari cât și alții noi
 prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, adică aporturi în numerar de la vechii acționari
 Creşterea capitalului prin noi aporturi în natură
- contribuie la sporirea numărului de acţiuni ce are ca substanţă un activ real şi nu monetar
- mărimea capitalului propriu se va majora cu valoarea mijlocului fix, estimată la valoarea de piață, iar proprietarul
activului va obține dreptul de subscriere a acșțiunilor. Nu îmbunătăţeşte lichiditatea întreprinderii, dar îmbunătăţeşte
raportul capitaluri proprii / datorii
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor, apare ca rezultat al politicii de autofinanţare: într-o primă
fază, profitul este aşezat în rezerve pentru ca apoi să fie integrat în capitalul social, întreprinderea refuzând orice
posibilitate de distribuire a acestor rezerve.
Convertirea datoriilor întreprinderii
- presupune transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu şi lung, caz în care are loc creşterea
capitalurilor permanente ale întreprinderii.
- constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi creditorilor întreprinderii (furnizori, bănci). Aceştia acceptă acţiuni
în contrapartidă anulării creanţelor lor.
Întreprinderea recurge la această modalitate de creştere a capitalului atunci când întâmpină dificultăţi de trezorerie sau
când cheltuielile financiare legate de împrumuturi sunt împovărătoare.Nici această modalitate de creştere a capitalului nu
aduce resurse financiare noi pentru întreprindere.
Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în comasarea capitalului pentru
folosirea mai eficientă a acestuia și pentru dezvoltarea în continuare a întreprinderii. Din pct de vedere tehnic , fuziunea
“este o combinaţie care creează o unitate economică din două sau mai multeunităţi independente”.

Sursele EXTERNE de finanţare a activelor:

Împrumuturi obligatare
Obligaţiunile sunt creanţele, în corespundere cu care debitorul garantează creditorului plata unei sume anumite la
expirarea unei anumite perioade şi plata unui venit anual sub formă de dobândă fixă sau flotantă. Emitentul unei obligaţiuni
împrumută o sumă de bani pentru o anumită perioadă, cu obligaţia generală de a efectua plăţi regulate de dobândă şi de a
rambursa creditul la scadenţă.
Avantajele
- nu se pierde controlul asupra firmei;
- remuneraţia se deduce din profitul impozabil;
- rata rentabilităţii este mai mică decât la acţiuni;
Dezavantaje
- au o scadenţă fixă şi deci trebuie luate măsuri pentru rambursarea datoriei la momentul respectiv, dacă sunt
angajamente pe o perioadă lungă de timp implică şi un nivel de risc mai ridicat, etc
- costul acestor finanţări reprezintă sume (cheltuieli) fixe, care pot avea o influenţă negativă dacă profiturile
întreprinderii fluctuează;
- creşterea nivelului datoriilor poate creşte probabilitatea încetării plăţilor;
- au o scadenţă fixă şi deci trebuie luate măsuri pentru rambursarea datoriei la momentul respectiv, dacă sunt
angajamente pe o perioadă lungă de timp implică şi un nivel de risc mai ridicat, etc

Împrumuturile de la instituţiile specializate

Dat fiind faptul că băncile acordă în mare parte credite pe termen mediu şi termen scurt, finanţarea pe termen lung
în ţările dezvoltate, este preluată de către stat. Dacă împrumuturile se realizează din fondurile publice, statul poate crea
facilităţi pentru împrumutaţi sub forma unor subvenţii, uşurarea fiscalităţii, etc.
Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare specializate, facilităţile oferite de stat se pot
materializa în compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea împrumutului, etc. Spre deosebire de
împrumuturile bancare acestea sunt mai lejere, mai uşor de suportat.
Credite bancare pe termen mediu şi lung
 Firmele apelează la împrumuturi bancare pe termen lung şi mijlociu obţinând astfel anumite avantaje. Un avantaj al
creditului pe termen lung sau mijlociu constă în aceea că firma poate beneficia de efectul de levier financiar pozitiv,
manifestat în creşterea ratei de rentabilitate financiară. O condiţie în acest sens este ca randamentul investiţiei să fie mai
mare decât dobânda la creditul solicitat. Totodată întreprinderea va trebui să asigure păstrarea unei poziţii rezonabile a
creditului în totalul capitalului.
Atingerea maturităţii în dezvoltarea firmei constituie o premisă favorabilă pentru obţinerea cu uşurinţă a unui împrumut
bancar. Acum, garantarea împrumutului este mult mai solidă, prin activele de care dispune, dar şi prin gradul ridicat de
rentabilitate realizat. În aceste condiţii, este favorabilă utilizarea împrumutului bancar pentru firmă, din următoarele
considerente:
1. are acces pe piaţa bancară, dată fiind credibilitatea sa în relaţii cu terţii;
2. poate face investiţii de mare anvergură sau, oricum, la nivelul pe care îl impune creşterea dimensiunii
afacerii;
 3. dispune de capacitatea de a folosi banii cu eficienţă sporită, putând obţine câştiguri sperate.
Toate aceste împrejurări (avantaje) garantează rambursarea împrumutului şi plata dobânzii aferente, pe seama
veniturilor scontate de la activitatea întreprinderii.

Leasing  
Leasing - este o operațiune comercialǎ prin care o parte denumită locator/finanțator, transmite celeilalte părți,
denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din urmǎ, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing
(redevență), dreptul de folosință al unui bun al cărui proprietar rămâne pentru o perioadă determinată de timp.
Pe tot parcursul contractului care este de minim 12 luni conform legii, societatea de leasing rămâne proprietarul bunului ce
face obiectul contractului de leasing.
În cazul lipsei de capitaluri disponibile din economie şi inaccesibilitatea la credite bancare, a început să se impună o nouă
alternativă la soluţiile “clasice” de finanţare pe termen lung din fondurile împrumutate şi anume leasing-ul.
Leasingul este asimilat unui împrumut pe termen lung, deoarece se impun o serie de plăţi contractuale pe o durată stabilită.
Avantajul leasingului faţă de credit este că proprietarul (firma de leasing) are o poziţie mai bună decât un creditor dacă
întreprinderea se confruntă cu dificultăţi financiare. Iar pentru utilizatorul: nu este necesară găsirea unor sume iniţiale
importante; plata chiriei este considerată cheltuială deductibilă; existenţa plăţilor fixe este un avantaj pentru debitor şi
implică un risc mai mare pentru creditor (deşi pot fi stabilite plăţi progresive, proporţionale, în valută forte).
În dependenţă de termenul de expirarea a contractului, putem menţiona:
 Leasing-ul operațional apare atunci când termenul de închiriere nu coincide cu termenul de exploatare a utilajului,
în acest caz după expirarea contractului beneficiarul întoarce societăţii de leasing utilajul.
 Leasing-ul financiar apare atunci când termenul de exploatare coincide cu termenul închirierii. După expirarea
contractului utilajul rămâne în posesia beneficiarului.

3.Politica de dividende la nivel de întreprindere

Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau reinvestirea profiturilor nete ale
întreprinderilor.
Factorii ce influenţează politica de dividend:
 Situaţia financiară a întreprinderii (nivelul lichidităţii, mărimea profitului net, rata de îndatorare);
 Preferinţele acţionarilor;
 Influenţele pieţei
Tipurile politicii de dividend:

 Politica reziduală de dividend

 Politica ratei constante
 Politica sumei constante

 Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după
acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile investiţionale şi apoi plata dividendelor.
 Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei proporţii fixe a
dividendelor în raport cu profitul total.
 Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei sume constante către
acţionari indiferent de mărimea profitului.

Formele dividendelor.

Dividendele distribuite de către societăţile comerciale pe acţiuni pot îmbrăca 3 forme: în bani, în natură şi în acţiuni.

Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, ca urmare a operativităţii cu care se desfăşoară operaţiunile de casă.
Această formă este convenabilă atât acţionarilor, care îşi obţin câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea
comercială (rapiditate, costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare negative.

În consecinţă, societatea va aplica această formă de dividend cu condiţia de a nu micşora prea mult volumul
lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.

Distribuirea de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale care doresc să-şi protejeze lichidităţile sau nu
dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În acest caz, se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui
acţionar corespunzător volumului dividendelor datorate.
 Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le deţineau şi până atunci. Acţionarii care
primesc acţiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurându-şi astfel lichidităţile de care au nevoie.
Plata dividendelor în acţiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile negative, îşi conservă
lichidităţile existente şi, totodată, se obţine şi o creştere a capitalului social.
Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acţionarilor şi numai în cazurile
când societăţile comerciale produc şi desfac mărfuri de interes pentru acţionarii proprii, cum ar fi combustibili,
cherestea, materiale de construcţie, etc.
Avantajul pentru societatea comercială: nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent, o creştere
corespunzătoare a volumului vânzărilor. Pentru acţionari avantajele constau în acoperirea unor nevoi de consum
individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.

Urmărirea politicii de dividend poate fi realizată prin intermediul unor indicatori, precum:
Volumul total al dividendelor platite int r−un an
Rata distribuirii dividendelor=
Pr ofitul net anual
Volumul anual al dividendelor platite
Dividend/actiune=
Numarul actiunilor emise
D1
Rata cresterii dividendelor=
D0
Dividend /actiune
Re ntabilitatea capit . investit in actiuni=
Valoarea no min ala a unei actiuni ( cos tul ei )
Dividend/ pe actiune
Randament /1 actiune=
Valoarea bursiera
 Aplicaţii practice
Problema 1
Capitalul propriu al unei societăţi pe acţiuni însumează 2 500 000 lei şi e format din 2 500 acţiuni simple a câte
1000 lei fiecare. Societatea încasează din vânzarea producţiei 2 mln lei, cheltuielile şi consumurile de producţie fiind:
 consumuri directe de materii prime şi materiale 800 000 lei;
 cheltuieli privind retribuţia muncii lucrătorilor din activitatea de producţie - 600 000 lei
 cheltuieli indirecte de producţie - 121 000 lei.
Ştiind ca adunarea generală a acţionarilor a hotărât distribuirea de dividende în proporţie de 40% din profitul net
anual, să se calculeze mărimea dividendelor plătite pentru fiecare acţiune şi mărimea profitului destinat modernizării
producţiei.

Rezolvare:
1. Costul vânzărilor = 800 000 + 600 000 + 121 000 = 1 521 000 lei
2. Profitul brut = Venituri din vânzări - costul vânzărilor = 2 000 000 - 1 521 000 = 479 000 lei
3. întrucât societatea nu are venituri şi cheltuieli generate de alte activităţi, reiese ca profitul perioadei de gestiune până
la impozitare este egal cu profitul brut. Ştiind ca sursa de plata a dividendelor, dar si cea de formare a fondurilor
reprezintă profitul net, calculăm:
Profitul net = profitul până la impozitare - cheltuielile privind plata impozitului pe venit Profitul net = 479 000 – (479 000 x
18%/100%) = 392 780 lei
4. Volumul dividendelor plătite = 392 780 x 40%/100% = 157 112 lei
5. Dividend / acţiune = 157 112/2500 = 62,84 lei/act.
6. Profitul destinat modernizării producţiei: 392 780 – 157 112 = 235 668 lei

Problema 2
S.A. ,,Codru" dispune de un capital statutar format din:
– 1200 acţiuni categoria ,,A", cu valoarea nominala = 150 lei/act., cu privilegiul de dividend de 10%;
– 800 acţiuni categoria ,,B", cu drept de vot, valoarea de piaţă constituind 200 000 lei.
In primii 2 ani, societatea respectiva a decis sa repartizeze dividende, după cum urmează: în primul an -23400 lei,
anul doi - 42 200 lei. Să se calculeze mărimea dividendelor si randamentul celor doua categorii de acţiuni. Argumentaţi
răspunsul.

Rezolvare:
Anul I
Acţiuni categoria „A”
a. valoarea dividendelor pentru acţiunile preferenţiale:
1200 x 150 = 180 000 lei x 10% = 18 000 lei
b. calculăm randamentul acţiunilor categoria „A”:
R= dividend pe acţiune/valoarea bursieră a acţiunilor categoria „A” x 100% = 18 000 /180 000 x 100% = 10%
Acţiuni categoria „B”
a) valoarea ce rămâne din profitul afectat după plata dividendelor acţiunilor categoria „A”:
23 400 – 18 000 = 5 400 lei
b) calculăm randamentul acţiunilor categoria ,,B”:
R= dividend pe acţiune / valoarea bursieră a acţiunilor x 100% = 5400/200 000 x 100% = 2,7%
Anul II
Acţiuni categoria „A”
a. volumul dividendelor plătite acţiunilor privilegiate:
1200 x 150 = 180 000 lei x 10% = 18 000 lei
b. randamentul acţiunilor categoria ,,A”:
R= 18 000 /180 000 x 100% = 10%
Acţiuni categoria „B”
a) volumul dividendelor pentru plata dividendelor acţiunilor categoria ,,B”:
42 200-18 000 = 24 200 lei
b) randamentul acţiunilor categoria ,,B”:
R= 24 200 / 200 000 x 100% = 12,1%
Concluzie: Rezultatele atestă creşterea randamentului acţiunilor categoria ,,B” ca urmare a majorării, în anul II, a
profitului net.

Problema 3
 Întreprinderea a utilizat creditul în următoarele condiţii:
– suma creditului - 10 000 lei;
– perioada de credit - 30 zile;
– rata anuală a dobânzii, stipulată în contractul de credit, este de 15% anual.
Să se determine care va fi suma dobânzii aferente creditului primit.

Rezolvare:
Soldcredit∗Numaruldezile∗Ratadobanzii
Suma⥂ dobanzii=
365 zile∗100 %

Suma dobânzii = (10 000 lei*30 zile*15%)/(365 zile*100%) = 123,28 lei

Concluzie: Pentru perioada dată, conform condiţiilor stipulate în contract, debitorul este obligat să achite suma dobânzii de
123