Excesul de autor.

Articolul 48. EXCES DE AUTOR

Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale
care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor,
ceilalţi participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală.

Participaţia presupune tendinţa către un rezultat infracţional comun. Dar realizarea

acestei intenţii comune, cauzarea urmării socialmente periculoase este înfăptuită de
autor.
Autorul însă este o persoană ce acţionează liber și conștient. Oricât de detaliat este
elaborat planul săvârșirii infracţiunii, oricât de minuţios și-au expus esenţa intenţiei
sale organizatorul și instigatorul, oricât de bine și-a îndeplinit complicele rolul său,
autorul întotdeauna introduce în realizarea acestei intenţii anumite corectări, ce pot
fi explicate prin deprinderile, caracterul, temperamentul, starea sa sufletească sau
pot fi legate de schimbarea ambianţei, în care autorul este nevoit să acţioneze; tot
aici pot interveni și o totalitate de factori externi, ce facilitează sau împiedică
procesul de comitere a faptei socialmente periculoase. Deseori autorul, sub
influenţa factorilor externi, este nevoit să se abată de la acţiunile iniţial planificate.

Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii de către unul sau
mai mulţi participanţi şi constă în faptul că el (ei) săvârşesc activităţi infracţionale
care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi.

Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut drept intenţie

săvârşirea unui furt sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a
ameninţat să aplice violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile
acestuia vor fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, iar acţiunile celorlalţi
participanţi vor fi încadrate drept furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit
nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de acţiuni violente pentru a-şi
însuşi averea victimei.

Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu vor răspunde

pentru acţiunile unuia dintre participanţi, care a mai săvârşit o faptă neprevăzută în
înţelegerea prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţia lor.

Persoana care a cauzat victimei, în timpul unui atentat concomitent al mai multor
persoane, o daună mai mică decât consecinţele infracţionale mai grave, survenite
ca urmare a acţiunilor altor participanţi la infracţiune, poate fi considerată coautor
la infracţiunea cu consecinţe infracţionale mai grave doar în cazul în care ea a avut
intenţia atingerii acestor consecinţe mai grave.

Excesul de autor poate fi de 2 categorii:

1.Exces de autor cantitativ – are loc cînd executorul săvîrşeşte o infracţiune
omogenă cu infracţiunea care trebuia săvîrşită conform intenţiei coparticipanţilor.
Exemplu: instigatorul determină pe autor la furt, iar autorul comite jaf.
În cazul excesului cantitativ autorul face abuz sau în privinţa formei atentatului
infracţional (înţelegerea a fost să se comită un furt, dar s-a comis un jaf), sau în
privinţa unui semn calificant (înţelegerea a fost să se comită un omor intenţionat
simplu, iar autorul a comis un omor intenţionat cu circumstanţe agravante).
Excesul cantitativ nu întrerupe infracţiunea proiectată, de aceea fapta asupra căreia
s-au înţeles toţi participanţii în general se săvârșește.
Spre exemplu, I.S., M.S., V.B. și A.S. au fost condamnaţi pentru faptul că la
14.02.1997 au comis un act de huliganism deosebit de grav faţă de C.P., cauzându-
i leziuni corporale, în urma cărora, peste o perioadă de timp, ultimul a decedat.
După cum rezultă din materialele dosarului, moartea lui C.P. a survenit din cauza
traumei cranio-cerebrale provocate de către inculpatul V.B. cu o ţeavă de metal.
Totodată, în cauză n-au fost prezentate probe care ar dovedi faptul că între
condamnaţi a existat o înţelegere prealabilă de a folosi ţeava de metal la comiterea
crimei. S-a stabilit, de asemenea, că inculpaţii I.S., M.S. și A.S. i-au provocat lui
C.P. leziuni corporale mai puţin grave în regiunea pieptului și spinării. Pornind de
la aceste circumstanţe, instanţa de judecată a arătat că, dacă în timpul săvârșirii
actelor huliganice unul dintre participanţii la infracţiune a folosit un obiect special
adaptat, fără știrea altor participanţi la infracţiune, responsabilitatea, conform art.
287, alin. (3) din CP al RM, o poartă numai persoana care a aplicat obiectul indicat
pentru vătămarea integrităţii corporale (deci s-a comis un exces cantitativ).
Acţiunile lui I.S., M.S. și A.V. vor fi calificate pe baza alin. (2) art. 287 din CP al
RM.
Astfel, în cazul excesului cantitativ, acţiunile comise de autor se află în legătură
cauzală cu acţiunile organizatorului, instigatorului și complice lui, întrucât anume
ei dau imboldul și contribuie la acest act. Deci, legătura cauzală, în general, nu se
întrerupe, ci suferă doar mici abateri.

2.Exces de autor calitativ – are loc atunci cînd executorul săvîrşteşte acţiuni
neomogene cu acelea la care a fost instigat sau la care i-a fost acordat ajutor de
către coparticipanţi. Exemplu: un grup a avut scopul de a fura un bun dintr-o casă,
dar autorul în acel timp săvîrşeşte viol. În acest caz, autorul răspunde pentru viol,
iar ceilalţi participanţi răspund pentru intenţia pe care au avut-o, şi anume
sustragerea bunurilor.
În practică excesul calitativ este deseori precedat de comiterea acelor acţiuni la
care autorul a fost determinat. În așa cazuri problema calificării acţiunilor nu
creează dificultăţi. Organizatorul, instigatorul și complicele poartă răspundere
pentru participaţie la infracţiunea pe care a comis-o autorul, la indicaţia acestora
sau cu ajutorul lor, iar autorul – și pentru infracţiunea comisă din exces.
Nu pot fi considerate exces de autor cazurile când, din anumite motive, dezvoltarea
legăturii cauzale provoacă alt rezultat infracţional decât cel scontat de participanţii
la infracţiune. Spre exemplu, dacă instigatorul a determinat autorul să-i cauzeze
cuiva leziuni corporale, iar victima în urma vătămării integrităţii corporale
decedează, atunci această consecinţă trebuie incriminată nu doar autorului, ci și
instigatorului.
De asemenea, nu vor fi considerate exces de autor cazurile când participanţii la
infracţiune i-au acordat autorului libertate în acţiuni.
Alta va fi situaţia dacă infracţiunea a fost săvârșită, iar timpul, împrejurările și
metoda săvârșirii, alese de autor, fac această faptă mai periculoasă. În cazul acesta
problema privind răspunderea participanţilor trebuie soluţionată în felul următor:
dacă toate circumstanţele calificante, mai sus-menţionate, au fost stabilite de
participanţi înainte de începerea comiterii infracţiunii, iar autorul s-a abătut de la
planul anterior întocmit, atunci este prezent excesul.
Dacă însă în privinţa acestor circumstanţe nu a existat nici o înţelegere a
participanţilor, atunci trebuie recunoscut faptul că ei toţi au admis sau cel puţin n-
au exclus posibilitatea comiterii infracţiunii cu circumstanţe calificante; prin
urmare, participanţii, acţionând cu intenţie indirectă, trebuie să poarte răspundere
în egală măsură cu autorul. Nu pot fi recunoscute drept exces de autor nici cazurile
de eroare ale autorului.
Dacă, spre exemplu, autorul a comis o eroare în obiect, atunci ceilalţi participanţi
vor fi supuși răspunderii pentru participaţie exprimată prin tentativă de infracţiune.
Spre exemplu, instigatorul va fi supus răspunderii pentru participaţie la omor dacă
autorul, din greșeală, va omorî o altă persoană decât cea faţă de care a avut loc
instigarea.

Organizaţia (asociaţia) criminală

Pentru societate și pentru stat organizaţia (asociaţia) criminală reprezintă cea mai
periculoasă formă de participaţie și formă de întruchipare penal-juridică a
criminalităţii organizate.
Alin. (1) al artic. 47 din actualul Cod penal conţine noţiunea de organizaţie
(asociaţie) criminală. Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de
grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se
întemeiază pe diviziunea, între membrii organizaţiei și structurile ei, a funcţiilor de
administrare, asigurare și executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul
de a influenţa activitatea economică și de altă natură a persoanelor fizice și juridice
sau de a o controla, sub alte forme, în vederea obţinerii de avantaje și a realizării de
interese economice, financiare sau politice.

Analizând noţiunea legislativă existentă, putem stabili următoarele trăsături

caracteristice organizaţiei criminale:
1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale;
2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;
3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei și structurile ei;
4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică și de altă
natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea
obţinerii de avantaje și a realizării de interese economice, financiare sau politice.
Organizaţia criminală este formată din cel puţin două grupuri criminale, care se
asociază pentru a desfășura activitatea infracţională în comun.

Noţiunea “consolidare” este strâns legată de noţiunea “stabilitate”, care

caracterizează grupul criminal organizat, or, consolidarea reprezintă un grad mai
înalt de unire a membrilor organizaţiei și a activităţii criminale desfășurate în
raport cu grupul criminal organizat. Ea se manifestă prin solidaritate și coeziune
social-psihologică a membrilor organizaţiei.

În calitate de factori determinanţi ai consolidării, psihologia socială evidenţiază:

a) comportamentul de cooperare, colaborare, care poate fi înţeles și ca o
interdependenţă obiectivă între participaţii la activitatea comună și ca o formă
specifică de motivare;
b) scopurile specifice, caracterul și complexitatea lor ce determină nivelul
specializării eforturilor individuale și gradul de cooperare;
c) asemănarea orientărilor valorice și a concepţiilor – ca bază a atracţiei persoanei
către grup.

Asocierea membrilor organizaţiei are loc ca rezultat al apariţiei unui sistem valoric
unic și a orientărilor sociale identice. Promovate de activitatea infracţională
comună, ele contribuie la elaborarea în cadrul organizaţiei a concepţiilor proprii, a
normelor de comportare pe care le împărtășesc și le respectă toţi membrii acestei
organizaţii. Cu cât mai mult timp există o organizaţie criminală, cu atât mai mult
comportamentul membrilor ei este determinat de normele acceptate în cadrul
organizaţiei, care reprezintă niște modele de comportare, orientate spre atingerea
unor scopuri concrete ce stau în faţa respectivei organizaţii criminale.

Într-o organizaţie criminală, de regulă, sunt lideri organizatorii sau conducătorii ce

pot oferi un program de comportare ilegală pentru toţi membrii organizaţiei sau
organizatorii predispuși doar la organizarea unei activităţi concrete, a unei
infracţiuni concrete.

Consolidarea organizaţiei criminale presupune și o stabilitate în timp a acesteia.

Perioada sa de activitate poate fi diferită, dar, de regulă, ea este îndelungată, timp
care este posibilă consolidarea relaţiilor dintre înșiși membrii organizaţiei sau
membrii organizaţiei și structurile ei.

Organizaţia criminală are o structură bine ierarhizată. În fruntea ierarhiei se află

organizatorii (sau conducătorii) ei sau un consiliu al conducătorilor. Organizator
sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat
organizaţia criminală sau o dirijează.
Organizaţia criminală poate avea o structură unitară sau poate fi structurată în
subdiviziuni, reprezentând în acest caz o comunitate organizată bine consolidată.
Subdiviziunea organizaţiei criminale este reprezentată de un grup din două sau mai
multe persoane (secţie, grup, brigadă etc.), care îndeplinește diferite funcţii în
limitele organizaţiei: de administrare, asigurare, cercetare, executare etc.
Organizaţia criminală presupune o subordonare strictă, obligatorie față de
conducerea acesteia, dar poate să cuprindă și structuri autonome, relativ libere în
acţiuni, care “traduc în viaţă” poziţiile organizaţiei.

Pericolul social al organizaţiilor criminale este evidenţiat nu numai în normele

Părţii generale a Codului penal, ci și în Partea sa specială (art. 284 “Crearea sau
conducerea unei organizaţii criminale”), iar pentru un șir de infracţiuni “săvârșirea
infracţiunii de către o organizaţie criminală sau în interesul ei” este un semn
calificant al componenţei concrete (de ex., art. 236, 237, 333, 334 din CP al RM).

Infracţiunea se va considera săvârșită de către o organizaţie criminală dacă a fost

comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de către o persoană care nu
este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.

Modalitățile răspunderii penale și liberarea membrilor organizației criminale.

Pentru toate infracţiunile săvârșite de organizaţia criminală poartă răspundere
organizatorul și conducătorul ei.
Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârșire a participat.
Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în
care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale și a ajutat la
descoperirea infracţiunilor săvârșite de ea ori a contribuit la demascarea
organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.

Favorizarea – raspunderea penală a favorizatorului.

Articolul 49. Favorizarea
Favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de
săvîrşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobîndite pe cale
criminală atrag răspunderea penală, în condiţiile art.323, numai în cazul în care
nu au fost promise din timp.
Articolul 323. Favorizarea infracţiunii
 (1) Favorizarea dinainte nepromisă a infracţiunii grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi
convenţionale sau cu închisoare de pînă la 3 ani.
 (2) Nu sînt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul
(soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvîrşit infracţiunea.
Favorizarea este legată de activitatea infracţională a terţelor persoane.
De pildă, pentru nedenunţare subiectul va fi tras la răspundere penală doar în cazul
în care a avut loc activitatea infracţională a terţelor persoane, despre care acesta,
știind, nu a denunţat organelor respective. Întrucât fapta persoanei implicate se află
în funcție de activitatea infracţională a terţelor persoane și prezintă pericol social
doar ca rezultat al acesteia, este natural ca gradul de pericol social al implicării la
infracţiune să fie mai redus în comparaţie cu gradul de pericol social al participaţiei
penale.

Favorizarea reprezintă o implicare la infracțiune.

Prin implicare la infracţiune se înţelege activitatea nepromisă din timp a
subiectului ce nu participă la săvârșirea infracţiunii, al cărui pericol social constă în
faptul că se află în legătură cu acţiunea infracţională a altei persoane.
Implicarea se deosebește de participaţie prin faptul că comportamentul
persoanelor implicate în infracţiune nu este în raport de cauzalitate cu rezultatul
infracţional sau cu săvârșirea infracţiunii.
Actualmente Codul penal al Republicii Moldova, prin art. 49 și 323, prevede ca
modalitate a implicării – favorizarea, iar în art. 199 – răspunderea penală pentru
dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se știe că au fost obţinute pe
cale criminală.

Cuvântul a favoriza implică sensul de înlesnire, creare a unor condiţii favorabile,

avantajare, protejare.
Prin prevederile art. 42 și 49 din CP al RM legiuitorul deosebește două forme de
favorizare:
1) promisă din timp;
2) nepromisă din timp.

Favorizarea promisă din timp:

Favorizarea promisă din timp formează complicitatea la infracţiune și este
examinată după regulile participaţiei penale. În așa caz promisiunea de a tăinui
infractorul, urmele infracţiunii, ale mijloacelor și instrumentelor de săvârșire a
infracţiunii sau ale obiectelor dobândite pe cale criminală a fost făcută până la sau
în procesul săvârșirii infracţiunii.
Prin termenul “promisă din timp” se înţelege promisiunea făcută până la
consumarea infracţiunii. Astfel, momentul consumării infracţiunii este limita
iniţială de la care poate interveni favorizarea.
Dacă ajutorul este dat infractorului după săvârșirea infracţiunii, pe baza unei
înţelegeri stabilite înainte sau în timpul săvârșirii infracţiunii, fapta constituie nu
favorizare, ci, potrivit art. 42 din CP al RM, participaţie. În situaţia în care se comit
infracţiuni continue sau prelungite, promisiunea poate fi făcută în orice moment al
desfășurării acesteia (chiar dacă, spre exemplu, câteva acţiuni ale sustragerii
prelungite deja s-au comis).
Favorizarea nepromisă din timp:
Favorizarea nepromisă din timp, ca orice faptă infracţională, este caracterizată de
un șir de trăsături obiective și subiective.
Din punct de vedere obiectiv, favorizarea se exprimă prin acţiuni ce îngreuiază
descoperirea infracţiunii sau identificarea persoanei vinovate. Art. 49 din CP al
RM enumeră modalităţile concrete ale acţiunilor de favorizare, care sunt
exhaustive și nu pot fi supuse interpretării extensive. Modalităţile pot fi diferite.
Conform prevederilor legii, o formă a favorizării este favorizarea nepromisă din
timp infractorului, prin care se înţelege tăinuirea infractorului (a autorului sau a
altui participant) pe un oarecare interval de timp, cu scopul ca acesta să nu fie
descoperit de organele de drept.
Tăinuirea infractorului poate fi făcută imediat după săvârșirea infracţiunii sau după
o perioadă de timp. Activitatea favorizatorului se poate exprima prin acordarea de
adăpost infractorului, documente false, mijloace de transport, produse alimentare,
prin acordarea ajutorului pentru schimbarea aspectului exterior (efectuarea unei
operaţii plastice, asigurarea cu mască, perucă, haine etc.).

O altă formă a favorizării infracţiunii este tăinuirea mijloacelor sau

instrumentelor de săvârșire a infracţiunii.
La mijloacele de săvârșire a infracţiunii se referă obiectele prin intermediul cărora
se săvârșește infracţiunea, bunăoară, diferite substanţe (somnifere, otrăvitoare,
narcotice) ș.a. Instrumente de săvârșire a infracţiunii sunt obiectele cu care se
săvârșește infracţiunea, spre exemplu, arma, șperaclul, cheia, mijlocul de transport
etc.
Tăinuirea instrumentelor și mijloacelor de săvârșire a infracţiunii îngreuiază
considerabil activitatea organelor de urmărire penală și a instanţelor judecătorești,
deoarece deseori anume ele pot servi drept mijloc de descoperire a infracţiunii
săvârșite și de stabilire a circumstanţelor cauzei. Dacă în această împrejurare sunt
tăinuite instrumentele și mijloacele de săvârșire a infracţiunii, a căror păstrare
formează implicit o componenţă a infracţiunii individuale, cum ar fi păstrarea
ilegală a armei, acţiunile favorizatorului trebuie să fie calificate și conform
articolului respectiv (art. 290 din CP al RM), adică se stabilește existenţa unui
cumul de infracţiuni.

Prin tăinuirea urmelor, ca formă a favorizării infracţiunii, se înţelege distrugerea

sau modificarea urmelor de mâini, picioare, dinţi ș.a. ale infractorului, a urmelor
lăsate de acesta pe haine, pe diferite obiecte, în încăperi, pe teren deschis. Pot fi, de
pildă, urme de sânge în caz de omor, amprente digitale în caz de sustragere, urme
ale mijloacelor de transport, ale cadavrului ars, ale diferitelor obiecte târâte ș.a.

O ultimă modalitate a favorizării, prevăzută de legislaţia penală, este tăinuirea

obiectelor dobândite pe cale criminală (ascunderea, procurarea, păstrarea,
desfacerea acestora). Este necesar să facem o remarcă ce vizează această formă a
favorizării, deoarece în practica judiciară deseori apare problema privind folosirea
obiectelor dobândite pe cale criminală.
Nu se va considera favorizare folosirea conștientă a obiectelor dobândite pe cale
criminală dacă ea nu reprezintă prin sine însăși o modalitate de tăinuire a acestor
obiecte. De aceea nu putem trage la răspundere penală pentru favorizarea furtului
pe cineva care a mâncat mărul propus fiind conștient de faptul că el era unul dintre
cele furate din livada cetăţeanului X., însă poate fi trasă la răspundere penală
pentru favorizarea furtului persoana care, din cele șapte lăzi de ulei furate din
depozitul magazinului, a primit una drept recompensă, pentru a nu divulga
sustragerea ce i-a devenit cunoscută.

Pentru a fi prezentă favorizarea, acţiunile săvârșite trebuie să fie active, astfel încât
să împiedice descoperirea infracţiunii și a infractorului.
Din punct de vedere subiectiv favorizarea nepromisă din timp este caracterizată de
intenţie directă. Intenţia favorizatorului trebuie să cuprindă: conștientizarea
caracterului infracţiunii favorizate; conștientizarea faptului tăinuirii infractorului, a
mijloacelor sau instrumentelor de săvârșire a infracţiunii, a urmelor infracţiunii sau
a obiectelor dobândite pe cale criminală; dorinţa de a săvârși acţiunile enumerate
mai sus.

Dacă persoana nu știa despre fapta favorizată sau nu i s-a adus la cunoș tinţă că ea
tăinuiește anume infractorul, instrumentele și mijloacele de săvârșire a infracţiunii,
urmele sau obiectele dobândite pe cale criminală, atunci ea nu va fi pasibilă de
pedeapsa penală. Nu se vor considera favorizare acţiunile persoanei care a
contribuit eficient la tăinuirea infracţiunii, însă n-a fost conștientă de aceasta. Dacă
o persoană a primit la rugămintea prietenului său pentru păstrare o valiză, neștiind
că în ea se află lucruri furate, aceasta nu va fi supusă răspun derii penale, deoarece
lipsesc indicii laturii subiective. Persoana poartă răspundere penală doar pentru
favorizarea infracţiunii cuprinse în intenţia sa.
Răspunderea pentru favorizarea nepromisă din timp nu apare în orice caz, ci doar
în cele strict prevăzute în Partea specială a Codului penal, art. 323, adică pentru
favorizarea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Astfel, Codul penal al Republicii Moldova nu prevede răspunderea penală pentru
favorizarea oricărei infracţiuni, ci indică direct și limitativ infracţiunile a căror
favorizare se pedepsește.
Subiectul favorizării poate fi persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani. Potrivit alin. (1) al art. 323 din CP al RM, “Nu sunt pasibili de răspundere
penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) și rudele apropiate ale persoanei
care a săvârșit infracţiunea”. Acest aspect este tratat la fel și de legislaţia altor ţări,
cum ar fi: România, Rusia, Anglia, Franţa etc., care prevăd că favorizarea săvârșită
de soţ sau o rudă apropiată nu se pedepsește. Se știe că favorizarea soţului sau a
rudei apropiate, de obicei, este dominată de niște frământări și suferinţe deosebite,
astfel că orice pedeapsă, indiferent de gravitate, pare de nimic în comparaţie cu
teama pentru soarta aproapelui său.