„VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ GRAVĂ A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII”

(ART.151 CP RM)
Obiectul juridic special al infracţiuni prevăzute la art.151 CP RM îl formează relaţiile sociale cu privire la
sănătatea persoanei. În cazul variantei de infracţiune de la alin.(4) art.151 CP RM trebuie să vorbim
despre caracterul complex al obiectului juridic special care include: obiectul juridic principal constând în
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei şi obiectul juridic secundar care este format din relaţiile
sociale cu privire la viaţa persoanei.

Obiectul material al infracțiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl
reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.151 CP RM are următoarea structură: 1) fapta

prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Fapta prejudiciabilă se poate concretiza în acţiune (lovire, înjunghiere, otrăvire, aruncare de substanţe
corosive, transmiterea unei boli contagioase etc.). Acţiunea poate avea nu doar natură fizico-mecanică,
chimică sau biologică, dar şi natură psihică (de exemplu, persoanei i se comunică despre o mare
nenorocire, imaginară, producându-i un grav şoc emoţional, de pe urma căruia victima a rămas
suferindă; făptuitorul influenţează asupra victimei prin hipnoză, deşi cunoştea că aceasta suferă de o
afecţiune psihică, hipnoza agravându-i starea sănătăţii; făptuitorul sperie victima, care se
dezechilibrează, cade şi se loveşte etc.).

Inacţiune, ca expresie a faptei prejudiciabile prevăzute la art.151 CP RM, poate fi considerată lipsa de
reacţie pentru a preveni o lovire sau o accidentare, în cazul în care făptuitorul putea şi trebuia să o facă
(de exemplu, făptuitorul nu reaşează capacul deasupra unui canal, nu acoperă o groapă sau un şanţ, nu
instalează semne de avertizare, nu îngrădeşte un loc periculos etc., iar victima este expusă să se
lovească sau să se accidenteze, căzând în canal, în groapă, în şanţ, împiedicându-se de un obstacol etc.).

Semnul care interesează în mod special, în planul examinării laturii obiective, şi care conferă infracţiunii
analizate o fizionomie distinctă în raport cu alte tipuri de vătămare intenţionată a integrităţii corporale
sau a sănătăţii vizează urmările prejudiciabile. Ele se exprimă în vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii.

În acord cu prevederile de la alin.(1) art.151 CP RM, indicatorii (criteriile) vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii sunt: 1) pericolul ei pentru viaţă; 2) faptul că ea se exprimă în pierderea vederii,
auzului, graiului sau a unui alt organ ori în încetarea funcţionării acestuia; 3) faptul că ea se exprimă într-
o boală psihică; 4) faptul că ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a
cel puţin o treime din capacitatea de muncă; 5) faptul că ea se exprimă în întreruperea sarcinii; 6) faptul
că ea se exprimă în desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

Potrivit pct.22 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pentru determinarea gradului de

gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii este suficientă prezenţa unuia dintre indicatori
(criterii)

1) La vătămările grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoase pentru viaţă, se raportează,
în special: – fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a membranelor
meningiene; – fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor scheletului
facial şi fisurilor izolate ale laminei externe a bolţii craniului; – сontuzia cerebrală gravă cu sau fără
compresia creierului, contuzia cerebrală medie însoţită de semne obiective de afectare bulbară, etc.

1
Este suficient ca vătămarea gravă să fie periculoasă pentru viaţă în momentul cauzării sale.
Preîntâmpinarea morţii, condiţionată de anumiţi factori (aplicarea promptă a tratamentului medical,
reactivitatea individuală ridicată a organismului victimei etc.) nu poate fi luată în consideraţie în procesul
aprecierii pericolului pentru viaţă al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Dacă
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în momentul cauzării sale, nu era periculoasă
pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea caracteristică ulterior, rezultă că pe parcurs s-au suprapus
anumite circumstanţe suplimentare (de exemplu, infectarea rănii). Asemenea circumstanţe nu pot fi
imputate celui care a cauzat vătămarea;

2) Potrivit Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea vederii se înţelege orbirea
completă stabilă la ambii ochi sau o astfel de stare când are loc diminuarea acuităţii vederii până la
enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri şi mai puţin (acuitatea vederii de 0,04 dioptrii şi mai
mică).

Pierderea vederii la un singur ochi nu intră sub incidenţa noţiunii „pierderea vederii”. Totuşi, pierderea
vederii la un singur ochi este considerată vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, numai
că într-un astfel de caz se aplică un alt indicator: „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă
a cel puţin o treime din capacitatea de muncă”.

Indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe care îl analizăm, operează în
oricare din următoarele situaţii: 1) pierderea organului, atunci când acesta e distrus în momentul
cauzării vătămării grave ori este extirpat în procesul tratamentului; 2) încetarea funcţionării organului
(când organul lezat arată, în mod aparent, ca fiind absolut intact).

În alt context, în conformitate cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea

auzului se înţelege surditatea completă sau o asemenea stare ireversibilă când victima nu percepe
vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul urechii. Pierderea auzului la o singură ureche
constituie temeiul aplicării art.152 CP RM.

În corespundere cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea graiului se înţelege

pierderea capacităţii de a-şi exprima gândurile prin sunete articulate, recepţionate clar; această stare
poate fi condiţionată de pierderea limbii, de afecţiuni anatomo-funcţionale ale coardelor vocale sau de
origine nervoasă.

Prin pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia trebuie de înţeles pierderea ireversibilă a
organului sau privarea ireversibilă de capacitatea de funcţionare a lui. În context, prin „alt organ”
trebuie de înţeles, în special, mâna, piciorul, organele genitale etc.

Conform Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pierderea mâinii sau a piciorului înseamnă
detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora (paralizia sau o altă stare care exclude
funcţionarea lor); prin „pierderea anatomică a mâinii” se înţelege detaşarea completă de la trunchi a
mâinii mai sus de articulaţia radio-carpiană (adică, mai sus de extremitatea inferioară a antebraţului), iar
a piciorului – la nivelul articulaţiei talo-crurale (adică a articulaţiei între laba piciorului şi gambă).

Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate manifesta şi prin pierderea
organelor genitale sau prin pierderea capacităţii de reproducere.

Reieşind din prevederile Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea capacităţii
de reproducere se are în vedere pierderea capacităţii de coabitare şi fecundare (la persoanele de sex
masculin) sau a capacităţii de coabitare, concepere şi naştere (la persoanele de sex feminin);

2
3) Prin „boală psihică” trebuie de înţeles orice stare de alienaţie mintală cu caracter de boală, deci
persistentă (nu neapărat şi permanentă). Oricare boală psihică, chiar cu un parcurs facil, este de
domeniul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Aplicarea art.152 CP RM sau a art.78
din Codul contravenţional ar fi o ilegalitate în această ipoteză;

4) Prin „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de
muncă” se are în vedere vătămarea care nu intră sub incidenţa nici unui alt indicator al vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Important este ca vătămarea să se caracterizeze prin pierderea
stabilă, adică ireversibilă, a cel puţin o treime din capacitatea de muncă.

Stabilirea gradului de pierdere a capacității de muncă se face în conformitate cu Hotărârea Guvernului

nr.357 din 18.04.2018 cu privire la determinarea dizabilității.

n art.151 CP RM se are în vedere pierderea capacităţii generale de muncă, şi nu a celei profesionale. De

una singură, incapacitatea profesională de muncă – deplină sau parţială – nu este specificată în calitate
de rezultat infracţional nici în art.151 CP RM, nici în oricare altă normă penală sau contravenţională.
Numai când presupune şi o incapacitate generală de muncă, incapacitatea profesională de muncă poate
antrena aplicarea art.151, 152 CP RM sau a art.78 din Codul contravenţional;

5) Întreruperea sarcinii este un alt indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Prin „întreruperea sarcinii” se înţelege expulzarea sau suprimarea produsului concepţiunii. Pentru
reţinerea la calificare a infracţiunii prevăzute la art.151 CP RM nu are importanţă nici durata sarcinii, nici
dacă produsul de concepţie era viabil sau nu.

În contextul indicatorului vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii pe care-l examinăm, nu
e suficient ca făptuitorul să cuprindă cu intenţia lui urmările prejudiciabile. Mai este necesar ca intenţia
să-i cuprindă calitatea specială a victimei. Iată de ce, nu-i vom putea incrimina persoanei fapta de la
art.151 CP RM, dacă aceasta nu era conştientă de faptul că victima este însărcinată. În astfel de cazuri, în
prezenţa unor condiţii care-i atestă imprudenţa, persoana va putea fi trasă la răspundere conform
art.157 CP RM;

6) Ultimul din indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl constituie desfigurarea
iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

Desfigurarea iremediabilă poate cuprinde nu doar fața, ci şi regiunile adiacente feţei (pavilioanele
urechilor, regiunile anterioare şi antero-laterale ale gâtului). Desigur, faptul că a fost desfigurată
iremediabil doar faţa, sau doar regiunile adiacente, sau şi faţa, şi regiunile adiacente, trebuie luat în
consideraţie la individualizarea pedepsei.

Dacă desfigurarea este remediabilă, ea nu intră sub incidenţa indicatorului „vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii”, pe care îl analizăm. Aceasta însă nu exclude operarea altor indicatori
consemnaţi în art.151 CP RM. La fel, nu se exclude aplicarea art.152 CP RM sau a art.78 din Codul
contravenţional.

Constatarea desfigurării feţei şi/sau a regiunilor adiacente este de competenţa organului de urmărire
penală şi a instanţei de judecată. În nici un caz de competenţa medicului legist. Organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată sunt cei care decid:

1) dacă desfigurarea este rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, luându-se ca
temei reprezentările adoptate în societate despre estetic;

2) dacă desfigurarea este sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul expertizei medico-legale.

Infracţiunea prevăzută la art.151 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul producerii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

3
Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie
directă sau indirectă. În cazul în care făptuitorul manifestă imprudență, răspunderea se va aplica în baza
art.157 CP RM.

Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare, gelozie, invidie, ură etc. Nici
motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au relevanţă la calificare, cu excepţia cazurilor când prezenţa
lor este un temei de agravare a răspunderii penale (lit. g), l) alin. (2) art.151 CP RM).

Subiectul infracţiunii specificate la art.151 CP RM este persoana fizică responsabilă care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

În cele ce urmează vor fi supuse analizei numai acele circumstanţe agravante ale infracțiunii de
vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care nu-şi găsesc un corespondent
printre agravantele infracțiunii de omor intenţionat.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită de un grup criminal
organizat sau de o organizaţie criminală (lit.k) alin.(2) art.151 CP RM)

În ambele forme de participaţie, săvârşirea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii atrage răspunderea conform aceleiaşi norme – lit.k) alin.(2) art.151 CP RM. Totuşi, aceasta nu
împiedică individualizarea pedepsei în cele două ipoteze: 1) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii săvârşită de un grup criminal organizat; 2) vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită de o organizaţie criminală. În limitele sancţiunii specificate
la alin.(2) art.151 CP RM, pedeapsa în cea de-a doua ipoteză trebuie să fie comparativ mai aspră în
comparaţie cu pedeapsa în prima ipoteză.

În altă privinţă, după cum rezultă din art.46 CP RM, trăsăturile grupului criminal organizat sunt: 1) să fie
alcătuit din două sau mai multe persoane; 2) să constituie o reuniune stabilă; 3) să fie organizat în
prealabil; 4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni.

Organizaţia criminală reprezintă forma cea mai periculoasă a participaţiei. Pornind de la definiţia noţiunii
„organizaţie criminală” dată în alin.(1) art.47 CP RM, putem deosebi următoarele condiţii esenţiale pe
care trebuie să le îndeplinească această formă a participaţiei:

1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale organizate;

2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;

3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei şi structurile ei;

4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor
fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi a realizării de
interese economice, financiare sau politice.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul
victimei (alin.(4) art.151 CP RM)

Din punctul de vedere al laturii obiective, fapta infracţională specificată la alin.(4) art.151 CP RM
cuprinde vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (urmările prejudiciabile primare), care,
la rândul său, a implicat producerea unor urmări prejudiciabile şi mai grave – decesul victimei (urmările
prejudiciabile secundare).

În planul laturii subiective, infracțiunea specificată la alin.(4) art.151 CP RM se caracterizează prin

intenţie faţă de urmările prejudiciabile primare şi prin imprudenţă faţă de urmările prejudiciabile
secundare.

4
La delimitarea infracţiunii prevăzute la alin.(4) art.151 CP RM de omorul intenţionat, trebuie luate în
calcul toate circumstanţele cazului (caracterul mijloacelor aplicate, localizarea plăgilor, numărul
loviturilor aplicate etc.); nu poate fi luată ca criteriu de delimitare durata perioadei de la cauzarea plăgii
până la momentul decesului victimei.

VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ MEDIE A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.152

CP RM)
Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii îl constituie relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei.

Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.152 CP RM are următoarea structură: 1) fapta

prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a vătămării medii a integrităţii corporale
sau a sănătăţii; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

În planul caracteristicilor faptei prejudiciabile şi ale legăturii de cauzalitate, vătămarea intenţionată

medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu se deosebeşte în principiu prin nimic de infracţiunea
precedentă. Deosebirea dintre aceste două infracţiuni ţine de urmările prejudiciabile produse în urma
acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile.

Astfel, reieşind din textul dispoziţiei art.152 CP RM, urmările prejudiciabile în contextul infracţiunii
examinate comportă următoarele trăsături distinctive:

1) lipsa pericolului pentru viaţă;

2) lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii;

3) dereglarea îndelungată a sănătăţii;

4) pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.

Ultimele două trăsături au un caracter alternativ. De aceea, la calificarea infracţiunii, va avea aceeaşi
forţă prezenţa oricăreia din ele, precum şi prezenţa concomitentă a ambelor trăsături.

În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „dereglare îndelungată a sănătăţii”

trebuie de înţeles urmările prejudiciabile determinate nemijlocit de cauzarea vătămării (maladii,
dereglări de funcţie etc.), care au o durată de peste trei săptămâni (mai mult de 21 de zile).

În sensul art.152 CP RM, la dereglarea îndelungată a sănătăţii se raportează: fisurile şi fracturile oaselor
tubulare mici, ale osului stern, a cel mult trei coaste de pe o parte a toracelui; fracturile închise
nesemnificative ale oaselor scheletului facial; luxaţiile oaselor în articulaţiile mici; restrângerea
mobilităţii în articulaţiile mari; pierderea auzului la o singură ureche; pierderea degetului mare sau
arătător de la mână; slăbirea considerabilă a vocii; îndepărtarea traumatică a dinţilor sănătoşi, etc.

Complementară cu noţiunea „dereglarea îndelungată a sănătăţii” este noţiunea „dereglarea de scurtă

durată a sănătăţii”. În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „dereglare de
scurtă durată a sănătăţii” se înţelege urmările determinate nemijlocit de vătămare, care durează mai
mult de 6 zile, dar nu mai mult de 21 zile (trei săptămâni). În ipoteza cauzării dereglării de scurtă durată
a sănătăţii, aplicabil este alin.(3) art.78 din Codul contravenţional.

5
Cealaltă trăsătură distinctivă a vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care ne
interesează, se exprimă în pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de
muncă.

După cum reiese din Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „pierdere considerabilă şi
stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă” se înţelege o pierdere a capacităţii generale
de muncă într-un volum mai mare de 10 %, dar până la 33 % (o treime) inclusiv. În contrast, se va aplica
alin.(3) art.78 din Codul contravenţional, nu art.152 CP RM, dacă survine pierderea neînsemnată, dar
stabilă, a capacităţii de muncă. În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
„pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă” se are în vedere o pierdere a capacităţii
generale de muncă într-un volum de până la 10 % inclusiv.

Infracţiunea prevăzută la art.152 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul survenirii vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii se
exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. În cazul în care
făptuitorul manifestă imprudență, răspunderea se va aplica în baza art.157 CP RM.

Motivele infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM pot fi diverse: răzbunare, gelozie, invidie, ură, motive
huliganice etc. În cazurile prevăzute la lit.h), j) alin. (2) art.152 CP RM, prezenţa unui motiv sau scop
special determină agravarea răspunderii penale.

Subiectul infracţiunii specificate la art.152 CP RM este persoana fizică responsabilă care la momentul
comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani (în cazul faptei prevăzute la alineatul (1)) sau de 14 ani (în cazul
faptei prevăzute la alineatul (2)).

Fiecare din circumstanţele agravante menţionate la alin.(2) art.152 CP RM îşi are corespondentul în alin.
(2) art.151 CP RM. De aceea, este admisibilă o abordare similară a esenţei circumstanţelor respective, cu
luarea în consideraţie a particularizărilor de rigoare, condiţionate de specificul infracţiunii de vătămare
intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI” (ART.159 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii de provocare ilegală a avortului îl formează relaţiile sociale cu
privire la sănătatea persoanei. În ipoteza consemnată la lit.c) alin.(2) art.159 CP RM, infracțiunea
analizată aduce atingere în plan secundar relațiilor sociale cu privire la viața persoanei.

Obiectul material al infracţiunii specificate la art.159 CP RM îl reprezintă corpul femeii însărcinate.

Victimă a infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este numai femeia însărcinată căreia i se provoacă
avortul.

Latura obiectivă a provocării ilegale a avortului are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii;

2) urmările prejudiciabile, şi anume – întreruperea cursului sarcinii;

3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;

4) locul săvârşirii infracţiunii: în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în scopul
întreruperii cursului sarcinii;

5) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: a) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor

medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii; b) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei
asemenea operaţii; c) în condiţii antisanitare.

6
Prin „întreruperea cursului sarcinii” se înţelege fapta de expulzare sau suprimare a produsului
concepţiunii. Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este indiferentă durata sarcinii sau
dacă produsul concepţiunii era viabil sau nu.

În contextul infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM se are în vedere numai întreruperea cursului sarcinii
cu consimţământul femeii însărcinate. Dacă ea nu şi-a dat consimţământul la avort, cele comise trebuie
calificate conform art.151 CP RM.

Metodele de întrerupere a cursului sarcinii nu contează la calificare, putând fi dintre cele mai variate:
operativă, mecanică, toxică etc.

Locul şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii analizate, nominalizate la lit. a)-e) alin. (1) art.159 CP RM, au
un caracter alternativ. Prezenţa oricăreia din acestea este suficientă pentru ca întreruperea cursului
sarcinii să atragă răspunderea conform art.159 CP RM.

În ce priveşte locul săvârşirii infracţiunii, acesta este determinat ca fiind în afara instituţiilor medicale sau
cabinetelor medicale autorizate în acest scop. Conform art.32 din Legea ocrotirii sănătăţii, operaţia de
întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată în instituţiile medico-sanitare publice şi private.

În ce priveşte circumstanţa „în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale
stabilite de Ministerul Sănătăţii”, este necesar a specifica că regula privitoare la această situaţie este
stabilită la alin. (2) art.32 din Legea ocrotirii sănătăţii, potrivit căreia operaţia de întrerupere a cursului
sarcinii poate fi efectuată până la sfârşitul primelor 12 săptămâni de sarcină. Indicaţiile medicale,
stabilite de Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea cursului sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni,
constituie malformaţiile fetale incompatibile cu viaţa/incurabile, stările în urma tratamentului chirurgical
cu înlăturarea unui organ vital important, maladiile sau stările patologice care pun în pericol sănătatea şi
viaţa femeii gravide, care sunt enumerate în anexa nr.1 la Regulamentul privind efectuarea întreruperii
voluntare a cursului sarcinii (de exemplu, sifilisul, formele grave de hepatită virală, tumori maligne,
afecţiuni degenerative sistemice afectând în principal sistemul nervos central în cursul unor afecţiuni
clasice la alte locuri, insuficienţa renală, bolile ereditare etc.).

Referitor la circumstanţa privind existenţa contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea operaţiei de

întrerupere a cursului sarcinii, este necesar a menţiona că contraindicaţiile respective atestă că
efectuarea avortului ar putea periclita viaţa sau sănătatea femeii. Interpretând prevederile pct.17 al
Regulamentului privind efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii, ajungem la concluzia că
reprezintă contraindicaţii medicale pentru efectuarea operaţiei de întrerupere a cursului sarcinii:
procesele inflamatorii acute şi subacute de diverse localizări, precum şi bolile infecţioase acute.

De asemenea, la circumstanţele săvârşirii infracţiunii examinate se referă condiţiile antisanitare în care e

săvârşită întreruperea cursului sarcinii. Aceste condiţii există dacă nu sunt respectate regulile sanitare, în
special – dispoziţiile Legii Republicii Moldova privind supravegeherea de stat a sănătăţii publice.

Infracţiunea prevăzută la art.159 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din

momentul producerii urmării prejudiciabile sub formă de întrerupere a cursului sarcinii.

Latura subiectivă a provocării ilegale a avortului se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de
intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot fi diferite: interesul material, compătimirea faţă
de femeia care are o sarcină neplanificată sau nedorită etc.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii infracţiunii a
atins vârsta de 16 ani.

Dat fiind caracterul alternativ al prevederilor de la lit.a)-e) alin.(1) art.159 CP RM, întreruperea cursului
sarcinii de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale constituie un temei necesar
şi suficient pentru a atrage răspunderea penală; dacă însă persoana care întrerupe cursul sarcinii are

7
studii medicale superioare speciale (de obstetrician-ginecolog), răspunderea penală pentru aceasta
poate fi angajată numai în prezenţa condiţiilor de la lit.a), c)-e) alin.(1) art.159 CP RM.

Agravantele prevăzute la lit.b)-c) alin.(2) art.159 CP RM nu necesită o analiză aparte, întrucât toate
noţiunile specificate la aceste prevederi au fost caracterizate anterior. Menţionăm doar că, în cazul
faptelor prevăzute la acest alineat, trebuie să vorbim despre manifestarea imprudenţei în raport cu
urmările prejudiciabile respective.

De asemenea, consemnăm că, în sensul prevederii de la lit.b) alin.(2) art.159 CP RM, vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii poate adopta oricare formă, cu excepția întreruperii sarcinii. În alți
termeni, pentru ca prevederea în cauză să devină aplicabilă, urmările prejudiciabile ale infracțiunii
trebuie să se exprime nu doar în întreruperea cursului sarcinii. Ele trebuie să se exprime, după caz, și în:
1) vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii periculoasă pentru viaţă; 2) pierdere a vederii,
auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetare a funcţionării acestuia; 3) boală psihică; 4) o altă
vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă; 5)
desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

NEACORDAREA DE AJUTOR UNUI BOLNAV” (ART.162 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM îl formează relaţiile sociale cu privire la
viaţa sau sănătatea persoanei.

Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni, deoarece făptuitorul nu întreprinde o influenţare
nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.

Victimă a infracţiunii analizate poate fi doar un bolnav. Prin „bolnav” se înţelege persoana care şi-a
pierdut capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiunile obişnuite şi care, în urma dereglării structurii
anatomice sau a funcţiilor psihofiziologice, nu este în stare să-şi realizeze în mod normal atribuţiile sale
sociale.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM are următoarea structură: 1) fapta

prejudiciabilă exprimată în inacţiune – în neacordarea de ajutor unui bolnav; 2) circumstanţele săvârşirii
infracţiunii: lipsa motivelor întemeiate în ce priveşte neacordarea de ajutor unui bolnav.

Prin „ajutor” se înţelege, după caz, asistenţa medicală sau primul ajutor medical. Prin „neacordare de
ajutor” se are în vedere, după caz: a) neprezentarea la chemare; b) refuzul de a primi bolnavul în
instituţia medicală; c) refuzul de a aplica respiraţia artificială; d) refuzul de a efectua pansamentul rănii;
e) refuzul de a administra medicamentele necesare; f) refuzul de a expedia bolnavul la spital, etc.

În ce priveşte motivele întemeiate pentru care nu se poate acorda ajutor unui bolnav, acestea sunt: 1)
forţa majoră (de exemplu, calamitatea naturală); 2) extrema necesitate (de exemplu, necesitatea de a
acorda în acelaşi timp ajutor unui alt bolnav aflat în stare gravă); 3) boala lucrătorului medico-sanitar
însuşi; 4) lipsa instrumentelor sau a medicamentelor necesare, etc.

Infracţiunea examinată este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul neacordării
de ajutor unui bolnav, în lipsa unor motive întemeiate.

Latura subiectivă a infracțiunii de neacordare de ajutor unui bolnav se caracterizează, în primul rând,
prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele infracţiunii în cauză pot fi diferite: indiferenţă,
răzbunare, ura socială, naţională, rasială ori religioasă etc.

Subiectul infracţiunii specificate la art.162 CP RM este persoana fizică responsabilă care la momentul
comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul trebuie să aibă o calitate specială:
să fie persoana care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să acorde ajutor unui bolnav.

8
Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.162 CP RM au fost definiţi
anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare.

LĂSAREA ÎN PRIMEJDIE” (ART.163 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii de la art.163 CP RM îl constituie relaţiile sociale cu privire la viaţa
sau sănătatea persoanei.

Obiectul material lipseşte în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie, deoarece făptuitorul nu întreprinde
o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.

Victimă a acestei infracțiuni poate fi nu oricare persoană fizică, ci doar persoana care: 1) se află într-o
stare periculoasă pentru viaţă şi 2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau
înaintate, a bolii sau a neputinţei.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.163 CP RM se exprima în fapta prejudiciabilă concretizată

în inacţiunea de lăsare fără ajutor.

„A lăsa fără ajutor” înseamnă a lipsi victima de sprijin, de asistenţă, de îngrijire. Lăsarea fără ajutor se
poate manifesta prin eschivarea pentru totdeauna de la obligaţiile sale sau numai într-un anumit
interval de timp. Ceea ce contează este dacă în timpul cât a durat lăsarea fără ajutor a existat un pericol
real pentru viaţa victimei şi aceasta a fost lipsită de posibilitatea de a se salva.

Infracţiunea de lăsare în primejdie este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul
în care victima a fost lăsată fără ajutor.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de
intenţie directă. Motivele infracţiunii specificate la art.163 CP RM pot fi diverse: egoism, laşitate,
indiferenţă etc.

Expresia „cu bună-ştiinţă”, utilizată în art.163 CP RM, indică asupra faptului că, la momentul săvârşirii
infracțiunii, subiectul are certitudinea că persoana, pe care o lasă fără ajutor, se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă şi că aceasta e lipsită de posibilitatea de a se salva.

Subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul trebuie să aibă una din următoarele
două calităţi speciale alternative: 1) să ştie despre primejdie şi să aibă posibilitatea de a acorda ajutor
victimei; 2) să pună el însuşi victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.

Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.163 CP RM au fost definiţi
anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare.

AMENINŢAREA CU OMOR ORI CU VĂTĂMAREA GRAVĂ A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A

SĂNĂTĂŢII” (ART.155 CP RM)
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.155 CP RM îl constituie relaţiile sociale cu privire la
libertatea psihică a persoanei.

Prin „libertate psihică (morală, internă) a persoanei” se înţelege putinţa ce-i este lăsată fiecărei
persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, după cum va crede de
cuviinţă, deci după cum îi vor dicta conştiinţa, sentimentele şi interesele sale.

Întrucât prin asemenea ameninţări nu se realizează o influenţare nemijlocită infracţională asupra

corpului victimei, infracţiunea dată nu are obiect material.

Latura obiectivă a ameninţării cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii are
următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de ameninţare cu omor ori cu

9
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 2) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: existenţa
pericolului realizării acestei ameninţări.

Prin „ameninţare” se are în vedere acţiunea constituind o formă a violenţei psihice, care presupune
efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temere, care o pune în situaţia de a
nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.

Totodată, nu orice ameninţare adresată unei persoane poate fi calificată conform art.155 CP RM. Numai
ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate forma
acţiunea prejudiciabilă prevăzută la această normă. Celelalte tipuri de ameninţare cu violenţa nu au
relevanţă în cazul infracţiunii prevăzute la art.155 CP RM.

Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi expusă
verbal, în scris (nu contează dacă scrisoarea este semnată sau anonimă; este suficient să se poată
identifica ameninţătorul), săvârşită prin fapte (gesturi, atitudini, semne simbolice etc.).

Articolul 155 CP RM poate să reprezinte o normă generală în raport cu alte norme care stabilesc
răspunderea pentru săvârşirea, în condiţii speciale, a ameninţării cu omor ori cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ne referim la alin.(5) art.142, alin.(1) art.349, art.367 etc. din Codul
penal. În asemenea cazuri, în acord cu art.116 CP RM, se va aplica una din aceste norme speciale, nefiind
necesară reţinerea la calificare a art.155 CP RM.

Circumstanţele săvârşirii infracţiunii – existenţa pericolului realizării ameninţăriii cu omor ori cu

vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii – presupun că sunt întrunite cumulativ
următoarele două condiţii: 1) apariţia la victimă a temerii pentru viaţa sau sănătatea sa în cazul punerii
ameninţării în executare (condiţia subiectivă); 2) apariţia pericolului realizării ameninţării (condiţia
obiectivă).

Existenţa primei condiţii trebuie verificată în raport cu personalitatea victimei: un om simplu poate fi
alarmat în alte împrejurări decât un om cult; un om cu o situaţie modestă poate fi mai uşor intimidat
decât un om cu o poziţie socială proeminentă, etc.

Existenţa celei de-a doua condiţii trebuie verificată în raport cu următoarele împrejurări: a) modul de
exprimare a ameninţării; b) personalitatea ameninţătorului (gradul suficient de agresivitate în contextul
soluţionării situaţiilor conflictuale; existenţa antecedentelor penale pentru infracţiuni contra vieţii şi
sănătăţii etc.); c) faptul deţinerii de către ameninţător a armelor sau a altor obiecte care pot fi utilizate
pentru lipsirea de viaţă sau pentru cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii; d)
locul, timpul şi ambianţa în care a fost expusă ameninţarea, etc.

Infracţiunea prevăzută la art.155 CP RM este o infracţiune formal-materială. Ea se consideră consumată

din momentul apariţiei pericolului de a fi realizată ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie
directă. Motivele şi scopurile infracţiunii specificate la art.155 CP RM pot fi variate. Cel mai des, motivul
se exprimă în răzbunare, iar scopul – în schimbarea conduitei victimei în interesul făptuitorului.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a
atins vârsta de 16 ani.

10