Vasile Voiculescu

Traditionalismul reprezinta o maniera de creatie prin care se ilustreaza valorile ce intra in sfera specificului national,
dezvaluind o viziune originala asupra trecutului, asupra existentei, care este asezata sub semnul unor repere autentice.

Poezia lui Vasile Voiculescu se impune in perioada interbalica printr-o traiectorie spectaculoasa de la ecourile
pasoptiste ale inceputurilor la traditionalism si la modernism, cunoscand nuantari si redefiniri permanente. Debutand
sub semnul semanatorismului, tendinta ilustrata prin surprinderea universului rural sau a eroismului primului razboi
mondial, poetul se orienteaza spre formula gandirismului in volumul „Parga” ce marcheaza o innoire a expresiei si o
spiritualizare a imaginarului/. Indepartarea de pastelul traditional si de alegoriile facile determina interpretarea
scenelor si a motivelor biblice ce devin pretexte ale meditatiei lirice potentand zbuciumul omului aflat in cautarea
divinitatii si a cunoasterii.

Inclusa in acest volum, poezia „In gradina Ghetsemani” evidentiaza aceasta tendinta a creatiei lui Vasile Voiculescu,
tema religioasa a acesteia permitand deschideri reflexive prin durprinderea dualitatii trup-suflet, material-spiritual.
Textul valorifica episodl biblic al rugaciunii lui Iisus din gradina Ghetsimani in noaptea dinaintea crucificarii. Punctul
de plecare pentru ilustrarea dualitatii lui Hristos il constituie Evanghelia dupa Luca, in care se accentueaza suferinta
sufleteasca.

Titlul, ca element de paratextualitate, constituie o cheie in descifrarea mesajului poetic. Acesta indica un topos biblic,
Ghetsemani insemnand in limba ebraica locul unde se strivesc maslinele. Substantivul gradina denumeste un spatiu
propice meditatiei, retragerii in sine, dar si al rugaciunii si al ispitei.

Poezia cuprinde patru catrene, iar structurarea imaginarului poetic reliefeaza natura duala a lui Iisus, oscilatia intre
ezitare, teama, indoiala, neliniste si asumarea sacrificiului care presupune depasirea acestor stari. Viziunea lui Vasile
Voiculescu asupra suferintei fapturii christice se dezvaluie in trei secvente ce marcheaza cresterea in intensitate a
zbuciumului si potentarea acestuia prin proiectarea in planul naturii.

Prima strofa reda imaginea lui Iisus a carui drama este proiectata intr-un timp mitic prin verbele la imperfect „nu
primea”, „se-mpotrivea”, „curgeau”, ce ilustreaza latura umana marcata de lupta cu un destin inspaimantator. Epitetul
metaforic „sudori de sange” si comparatia „chipu-i alb ca varul” sugereaza suferinta intensa asociata cu dimensiunea
umana si puncteaza totodata latura divina. Discursul compune imaginea iconica, prezentand drama interioara,
tragismul ilustrat de inchiderea spiritului divin in trupul limitat. Ultimul vers proiecteaza suferinta in planul cosmic
prin imaginea dezlantuirii stihiilo, evidentiind reverberatiile disperarii.

Cea de-a doua secventa dezvolta semnificatiile zbuciumului, potentand drama fiintei christice. Constructia „o mana
nendurata” se constituie intr-o metonimie ce sugereaza vointa divina neclintita ce a trasat un destin necrutator, care
desi este de exceptie, sta sub semnul unor obstacole si a suferintei. Semnificatia paharului, simbol biblic preent in
prima strofa se dezvolta prin termenii „cupa” si „bautura” prin care se ilustreaza motivul jertfei ce are menirea de a
aduce izbavirea de pacate. Dramatismul conditiei christice este sugerat de valoarea superlativa a epitetelor „mana
nendurata” si „grozava cupa”. Hiperbola din versul „Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa” exprima o constientizare a
propriului drum, necesitatea de a actiona conform celor stabilite, amplificand astfel suerinta care ia nastere din
conflictul dintre latura umana si latura divina. A treia strofa surprinde o alta etapa a sublimarii fiintei prin asumarea
sacrificiului. Constructiile oximoronice redau imaginea „infamei bauturi” sub forma unui jc dintre esenta si aparenta
ce ilustreaza ideea ca bucuria mantuirii se ascunde in realitatea cruda si nemiloasa. Versul final „Batanduse cu
Moartea, uitase de Viata” concentreaza sensul luptei christice, moartea trupului devenind o conditie a dobandirii vietii
de apoi.

In ultima secventa apar elemente expresioniste prin proiectarea suferintei in cadrul natural. Efectele mortii sunt redate
prin imagini apocaliptice ce evidentiaza dezordinea („vraistea gradinii”) si perturbarea echilibrului („se framantau
maslinii”). In al treilea vers, metafora „batai de aripi” confera ambiguitate discursului, putand face trimitere la ingerul
mantuirii sau la ingerul mortii. Sugestia thanatica este intarita prin imaginea ulii, a caror miscare circulara pune in
lumina ciclicitatea existentei.
In ceea ce priveste limbaul poetic, viziunea traditionalista este sustinuta prin termeni regionali si arhaici: „sterlici”,
„vraistea”, „pe branci”, „tihna”. Tragedia omului aflat in lupta cu limitele se cu sinele este dezvoltata prin campul
semantic „pahar”-„cupa”-„infama bautura” prin care se contureaza motivul jertfei. Imperfectul si gerunziile au valoare
durativa, amplificand starile si trairile. La nivel stilistic, se remarca prezenta unor imagini sugestive realizate prin
epitete („mana nendurata”, „grozava cupa”), comparatii („chipu-i alb ca varul”), metafore („batai de aripi”), oximoron
(„Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata”) si hiperbola („Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa”). Textul respecta
canoanele prozodice, fiind structurat in patru catrene cu versuri de 14 silabe cu rima incrucisata si ritm iambic.

Poemul lui Vasile Voiculescu redimensioneaza, in opinia mea, mitul biblic printr-o viziune ce accentueaza tragismul
suferintei fapturii christice, prin sublinierea zbaterii permanente intre latura umana si latura divina.

In concluzie, poezia „In Gradina Ghetsemani” este traditionalista prin apelul la sursa de inspiratie religioasa,
coordonata a liricii gandiriste, prin lexicul poetic marcat de numeroase arhaisme si regionalisme sugestive si prin
versificatia canonica. Opera se individualizeaza prin elemente de factura modernista, reprezentate de accentele
expresioniste din ultima strofa ce potenteaza prin imagini apocaliptice drama fiintei christice.

Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu (1884-1963), face parte din volumul Iubire magică, apărut postum (1970),
aşadar se încadrează în proza contemporană.

Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire în ramă, întrucât întreaga
acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei o
povestesc de generaţii, îmbogăţind-o an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau
mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.

Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este
cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă
se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Construcţia subiectului

Incipitul povestirii îl constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse înfăţişări pentru a atrage oamenii ca
să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea întâmplărilor, debutează în plin fabulos, cu povestirea legendei
populare despre „dracul din baltă”, întruchipat de o lostriţa uriaşă care „a ademenit multă lume”, de la pescari iscusiţi
la copii neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei, întrucât ea era mai ales „nesătulă de
carne de om”. Această legendă poate fi considerată prologul naraţiunii. Îmbinat cu planul fabulos, se manifestă încă
de la început şi planul real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistriţei.

Tânărul Aliman, fascinat de lostriţa, nădăjduia că „o să-i cază-n mâini” şi chiar reuşeşte s-o prindă o dată în undiţă
„numai o clipă”, altă dată a strâns-o în braţe, dar sălbăticiunea „i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. Flăcăul
a rămas acolo „buimac, cu gura căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare [...] îi simţea
mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.

Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia flăcăului. Ca un Făt-Frumos
din basme, Aliman, care „era frumos şi voinic” şi „nu ştia de frica nimănui”, s-a jurat să prindă lostriţa vie şi tiu şi-a
mai găsit odihnă, „zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă”. Din
când în când, lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, „apele se supuneau ascultătoare”. Dispariţia mai îndelungată
a lostriţei îl chinuia şi „de atâta zbucium şi alergătură se topea”.

În plan real, primăvara Bistriţa şi-a revărsat apele, numai lostriţa nu se arăta. La un moment dat, ea se iveşte „mai
mândră, mai vicleană” ca oricând, iar tânărul îşi recapătă forţa şi încrederea. Aliman recurge la stratageme diferite
pentru a prinde lostriţa, împleteşte din nuiele „coteţe”, dar totul e în zadar şi el se încredinţează că „nu e lucru curat”.
 Flăcăul pleacă într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, ia un vraci bătrân, „mare descântător de peşti, un fel de stăpân al
apelor”, care îi confecţionează o lostriţa din lemn „aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”. La ora întâlnirii
duhurilor, în miez de noapte, „cu luna în pătrar”, Aliman intră în râu cu lostriţă vrăjită, spune descântecul învăţat de
la vrăjitor, prin care se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi dă drumul „păpuşii cu chip de lostriţă” în Bistriţa. Pactul
dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto (mitul faustian al lui Goethe), având aceeaşi aspiraţie a împlinirii
idealului în iubire şi, în acelaşi timp, setea de a ieşi din limitele condiţiei umane.

Odată vraja făcută, flăcăul doarme adânc şi liniştit pentru prima oară după multă vreme, până când l-au trezit oamenii,
întrucât Bistriţa „venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite”.

Fabulosul

Fabulosul se insinuează cu subtilitate în firul epic al povestirii. Aliman se pregăteşte să se arunce în valuri ca să salveze
o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă mâinile de o rămăşiţă de cârmă”. Era o fată leşinată, care îşi
vine numaidecât în fire şi nu înghiţise deloc apă; hainele s-au zvântat rapid, părul ca nişte „şuvoaie plăviţe resfirate”,
ochii „mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, şi dinţii „ascuţiţi ca la fiare” stârnesc uimirea oamenilor.

Aliman a luat fata acasă, între ei născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste cum nu se mai pomenise pe
meleagurile acelea”. Ei au petrecut câteva săptămâni împreună „pierduţi de fericire”, stârnind alte zvonuri, că „fata ar
suge sângele flăcăului ca o strigoaică”, dar Aliman era „mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun „ ca niciodată
„şi nu le păsa de nimic”. Lostriţa apăruse din nou şi plutea „în văzul tuturor”, dar flăcăul nu se sinchisea, îi ieşise din
minte şi era bucuros ca „o Bistriţă umflată de fericiri”.

Fantasticul

Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce devin decisive pentru firul
naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese numele Ileana, ca-n basmele populare, dar ea „hohoti
nebuneşte” pentru că „nu-i ardea nici de popă, nici de biserică”, spunând ironic că „nu pentru asta venise ea pe lume”.
Într-o zi, mama fetei, „o femeie voinică; iute şi sturlubatică”, a venit să-şi ia fata acasă, „la izvoarele Bistriţei aurii,
unde spunea că-şi are rosturile” şi, până ce Aliman să se dezmeticească, femeia „cu prada era departe”.

Aliman a căutat-o multă vreme, dar în zadar; nici vraciul nu mai era de găsit, numai un moşneag, trecut de suta de ani,
îşi amintea că, atunci când el era copil, satul Te alungase cu pietre „pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau
cu ajutorul Satanei”. Supărat peste măsură, flăcăul „s-a închis în el şi în casă”, devenind neputincios şi „moale ca o
cârpă”.

În plan real, o fată mai îndrăzneaţă din sat „l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el, fixându-se şi nunta. În noaptea de
dinaintea nunţii, Aliman visează că „se însura cu lostriţa” şi că îl cununa „bătrânul vrăjitor”. A doua zi, în timpul
ospăţului, pe Aliman îl anunţă un copil că a apărut din nou lostriţa miraculoasa, care e „mai mare şi mai frumoasă ca
până acum”. Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa „ca scos din
minţi”, strigând: „Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”.

Văzând lostriţa, chipul lui Aliman se luminează „de o bucurie nefirească”. Râul este învolburat, dar flăcăul strigă peste
vuietul apelor: „iată, vini”, întâlnirea fiind ancorată în plin fabulos. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinde lostriţa
în braţe şi „se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”, apoi se cufundă cu ea în valurile care „s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”.

Semnificaţii ale fantasticului

Lostriţa este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculescu o construieşte din elemente reale şi elemente fabuloase
populare. În plan real, se situează satul de pescari, aflat pe malul Bistriţei, care, atunci când primăvara zăpezile se
topesc brusc; poate provoca inundaţii şi nenorociri oamenilor. Dramele sătenilor provocate de înecuri, precum şi faptul
că locuitorii de pe malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului se înscriu în planul real. Nunta din finalul
povestirii, ritualul ospăţului, naşii, mireasa şi nuntaşii fac parte tot din realul vieţii.

Planul fabulos
În plan fabulos, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, „Necuratul”, „dracul de baltă”, care îi vrăjise pe mulţi
bărbaţi cu iubirea ei. Superstiţia populară (eres) spune că dracul ia diverse înfăţişări ca să atragă oamenii şi să-i
determine să păcătuiască, pentru a le lua sufletul şi pentru a-i distruge. În această povestire, se sugerează ideea că
dracul luase - de data asta-înfăţişarea unui,peşte, sub forma lostriţei, care simbolizează ştima apelor. Aliman,
îndrăgostit nebuneşte de lostriţă, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei sale spre un ideal, face pact cu Diavolul în
numele iubirii, întocmai ca Faust al lui Goethe şi este capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Totul
în povestire stă sub semnul fabulosului, apropierea de basm constând atât în „povestea în poveste”, cât şi în conturarea
personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei
româneşti.

Deznodământul

Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca
motiv mitic, arhetipal autohton. Aliman prinde lostriţa cu bucurie şi cu dragoste nestăvilită, încearcă s-o ocrotească,
şi se contopeşte cu ea în adâncurile misterioase ale apelor, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care „s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”, sugerând întoarcerea omului la origini, prin refacerea legăturii totale cu
elementele cosmosului. Pe de altă parte, sfârşitul tragic al tânărului Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat
de propriul ideal, spre care aspiră necontenit şi cu care doreşte să se identifice.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, la care se povesteşte, cu subiectivism, o singură
întâmplare, la care participă personaje puţine, palid conturate şi în care elementele reale îmbinate cu cele fabuloase
creează fantasticul, opera Lostriţa, de Vasile Voiculescu, este o povestire fantastică în ramă.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea; şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele populare specifice
zonei, care dau un farmec particular şi originalitate povestirii. Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în
tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile
descriptive. Lexicul se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin arhaismele şi
regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi conferă stilului oralitate.

Vasile Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul
artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale [...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi,
forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).

Finalul

Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întâmplarea este o poveste populară, o legendă care a rămas „vie
şi mereu mlădioasă”, îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor avizi de
„întâmplări de dincolo de fire”. Finalul este tragic şi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului
în sens totemic, ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de propriul ideal, spre care
aspiră necontenit.