George Bacovia

Simbolismul este un curent literar, apărut ca o reacție împotriva poeziei retorice a

romanticilor și a impersonalității reci a parnasienilor (1886). Jean Moréas publică, în suplimentul
literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii
mișcări și în care propune numele curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave
Kahn revista Le Symboliste. Poezia simbolistă este exclus o poezie a sensibilității pure. Obiectul
poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, confuze, care, neputând fi formulate
clar, sunt transmise prin sugestie. Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondențelor,
prin cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive. Cultivarea simbolului are o importanță
majoră în cadrul acestui curent, funcția acestuia fiind aceea de a sugera (simbol implicit). Înclinația
către stări sufletești nedefinite, predispoziția pentru reverie, visare reprezintă alte trăsături ale
poeziei simboliste. Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalității
exterioare, obținută nu numai prin ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a
unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului. Pentru crearea sugestiei, simboliștii folosesc
adeseori versul liber. De asemenea, aceștia au predilecție pentru anumite teme și motive: iubirea,
nevroza, târgul provincial ca element al izolării, natura ca loc al corespondențelor. Simbolismul s-
a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca
teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului de la revista Literatorul. Inițial
respins de reprezentanții Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca și de orientările
tradiționaliste, simbolismul românesc s-a impus prin poeți reprezentativi, după anul 1900: Dimitri
Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia. „Simbolismul este de esență pur muzicală,
nu în înțelesul calității muzicale a expresiei, ci sub raportul calității muzicale a stărilor sufletești,
primare, vagi, neorganizate, pe care le traduce; e o hipertrospirație dincolo de pragul conștiinței în
elementele vieții animale.” 1

George Bacovia este un poet inclasabil, situându-se între simbolism și avangardă. Poetul
utilizează un "simbolism întors" și revoluționează toată poezia de până la el. Deși folosește în
poezia lui simboluri cromatice, acestea nu sunt unele reprezentative pentru simbolism, fiind de
cele mai multe ori prezent dubletul alb-negru. Poezia bacoviană este una simplă din punct de

1
E. Lovinescu, Critice, VII, București, Aurora, 1927, p. 38.
vedere stilistic, despodobită, opera lui Bacovia numărând zeci de poezii fără nici măcar o figură
de stil, întrucât poemul însuși este o figură de stil.

George Bacovia, inițial George Vasiliu, a expus rolul orașului de origine în modelarea lui
ca individ, dar totodată și în predispozițiile sale poetice: “Numele meu - explică poetul -, mai
exact spus pseudonimul ce stă deasupra poeziei bacoviene, vine de la numele roman al Bacăului.
[...] Eu l-am luat [...] din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură cu
râul Argeșului.”2 Locul în care a venit pe lume și totodată unde a petrecut o perioadă a vieții i-a
imprimat o viziune provincială, trăind până în ultima clipă în marginalitate, o marginalitate care
nu a fost impusă de societate, a fost una care i-a plăcut și în care s-a complăcut.

Cuvintele-cheie, care se regăsesc în universul citadin al lui George Bacovia, sunt: trist,
ploaie, ninsoare, vânt, pustiu, funerar, cântec. "Acești termeni-cheie stabilesc între ei o relație
subterană. Semiozele de care beneficiază fiecare în context bacovian compun o semioză largă și
complexă, inedită în poezia noastră. Este tîrgul deprimant ca decor, al toamnei-iernii ca moment
al anului, al solitudinii fundamentale a poetului, la care nu funcționează nici una dintre consolările
umane obișnuite."3

Poezia Plumb deschide volumul omonim din 1916. Plumbul „sugerează regnul mineral,
anorganicul, deci tot ceva aparținând neființei”4. Cenușiul și greutatea plumbului conturează o
atmosferă apăsătoare, dominată de umezeală și vânt; „plumbul sugerează toamna, ploaia”5. În
poemul Plumb, cadrul cavoului învăluit de vânt potențează senzația de moarte sufletească. În
întregime, decorul este alcătuit din elemente lipsite de viață (sicrie, coroane, „flori de plumb”).
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor,
cromatica și dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat de corespondența ce se
stabilește între materie și spirit.

Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și artificială.
Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de
un tragism asumat cu luciditate.

2 Micu. Dumitru, 1970, Început de secol (1900-1918), București, Editura Minerva, p. 448.
3 Zamfir, Mihai, 2012, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (II), Iași, Editura Polirom, p. 59.
4
Micu. Dumitru, 1970, Început de secol (1900-1918), București, Editura Minerva, p. 458.
5
Bote, Lidia, 1966, Simbolismul românesc, București, Editura pentru Literatură, p. 294.
 Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este reluat
în șase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe corespund celor două planuri ale realității:
realitatea exterioară și realitatea interioară.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității, forme verbale
și pronominale la persoana I (stam, am început, (amorul) meu).

Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic
se simte claustrat. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple sugestii (cromatică, fizică – de
apăsare), insistând asupra existenței mohorâte, anoste, lipsită de transcendență sau de posibilitatea
înălțării. Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții:
„Și scârțâiau coroanele de plumb.”

Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea afectivității:
„Dormea întors amorul meu de plumb.” Epitetul „întors” trimite, probabil, la întoarcerea mortului
cu fața spre apus.

Starea de solitudine a eului poetic este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”, care
alături de celelalte simboluri accentuează senzația de pustietate sufletească.

La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de către două consoane grele,
ceea ce sugerează o închidere a spațiului.

La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul
imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: dormeau, stam,
era, atârnau.

La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu,
cavou, funerar, coroană, mort.

La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central „plumb”, asociat metaforelor

(„flori de plumb”, aripile de plumb”, „coroanele de plumb”) și expresivitatea epitetului din versul
„Dormea întors amorul meu de plumb”.

În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă, care sugerează prezența
morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând
cu amfibrahul.
 Poezia Lacustră a fost publicată în volumul Plumb, fiind semnificativă pentru universul
bacovian. Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuință primitivă,
din paleolitic, temporară și nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni. Cu sens
conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanență pericolului agresiunii din
partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al
propriei lumi.

Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică și

regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea
ființei sub presiunea materiei copleșitoare, descompunerea lentă a sinelui și a materie.

La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse simetric. Construcția ei este
circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiția versurilor: „De-atâtea nopți
aud plouând”, „Sunt singur, și mă duce un gând/ Spre locuințele lacustre”. Simetria strofei inițiale
și a celei finale conferă monotonia.

Strofa întâi exprimă dezagregarea materiei, sub acțiunea unei ploi permanente, plasată în
atemporalitate – „De-atâtea nopți plouând.” Percepția unei alunecări în acvatic se face gradat, de
la o reacție personală la înregistrarea unei reacții cosmice: „Aud materia plângând.” Izolarea
poetului este exprimată direct: „Sunt singur.”

În a doua strofă, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: „scânduri ude”, „val”, „pod”, „mal”. Starea de nevroză se corelează cu spaima, sentimente
generate de pericolul iminent: „În spate mă izbește-un val.” Apare motivul somnului purtând
sugestia morții, căci somnul bacovian este „un somn întors”, care se transformă într-un coșmar.

Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de neliniște, de singurătate a poetului, prin

regresiunea în „golul istoric” al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate: „Pe-
aceleași vremuri mă găsesc.”

Ultima strofă o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o
prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot așteptând.” Descompunerea este o acțiune liniară
și finită.
 Din punct de vedere fonetic, frecvența vocalelor a, o, u sugerează plânsul universal,
tristețea metafizică, ultimele două vocale fiind închise.

Măsura versurilor este de 8 silabe, versul este mediu, ritmul iambic. În prima și în ultima
strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul
cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al II-lea și al IV-lea.

La nivel morfologic, se remarcă abundența verbelor la prezent (aud, sunt, dorm, tresar,
simt) ce sugerează permanența stării de dezagregare. Gerunziile (plouând, plângând, tresărind,
așteptând) sugerează monotonia, prelungirea la infinit a strării de disperare.

La nivel lexical, cuvintele din sfera semantică a apei (plouând, plângând, ude, val, mal) se
organizează în două câmpuri semantice: ploaia și lacustra.

La nivel stilistic, se observă prezența rară a metaforei: „aud materia plângând”.

Concluzionând, Bacovia este autorul unei noi stări de spirit. Poezia lui nu vrea să
exploateze stări de spirit vagi. Bacovia este poetul târgului monoton, al piețelor meschine, al
parcurilor solitare, al spațiilor sufocante toate acestea privite din perspectiva unor amurguri
sumbre, a unei ierni nemiloase, a unor ploi necontenite sau a arșiței ce pune stăpânire peste vară.
Poetica bacoviană se înscrie în simbolism prin folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor,
cromatica și dramatismul trăirii eului poetic.