Sunteți pe pagina 1din 7

[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Una dintre capacităţile înnăscute ale omului este aceea de imitare. Din primele zile de viaţă, copilul
începe să imite pe cei care au grijă de el. Când mama îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; când mama se
încruntă, face şi el aşa. Copilul este o mică oglindă a celor care vin în apropierea lui. Putem spune că
prima fază a învăţării se bazează pe această capacitate de imitare, de oglindire a celor cu care are de a
face.

Această capacitate de imitare a celorlalţi oameni rămâne una dintre trăsăturile fundamentale ale omului
pe toată durata vieţii sale.

Solomon a fost un bun observator al fiinţei umane şi nu putea să nu remarce fenomenul acesta. Şi într-
adevăr, el îl consemnează în cartea lui de Proverbe prin aceste cuvinte:

„Cum răspunde în apă faţa la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului" (Proverbe 27:19).

Probabil că prima oglindă pe care a folosit-o omul la începuturile istoriei lui a fost apa dintr-o mică baltă,
sau dintr-un mic lac. În aceasta şi-a văzut el (şi ea!) mai întâi faţa. Oglinda ca instrument de arătare a
feţei a apărut mult mai târziu şi cu siguranţă că multă vreme a fost un obiect de lux, extrem de scump.
Fiindcă Solomon scria pentru ca sa-l înţeleagă tot poporul, el a folosit pentru conceptul de oglindă apa în
care fiecare îşi putea vedea faţa. Prin urmare, noi putem actualiza acest proverb şi să-l citim astfel:

Cum răspunde în oglindă faţă la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului.

Ce vrea să ne spună înţeleptul lui Israel prin proverbul acesta? Să desfacem condensata lui exprimare în
felul următor.

Fiecare om este ca o oglindă: el reflectează ceea ce-i fac ceilalţi. Dacă cineva îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el;
dacă cineva se încruntă la el, răspunde şi el cu încruntare. Dar nu numai faţa lui răspunde astfel, ci aşa
face inima lui. Inima lui răspunde ca o oglindă la ceea ce vede el în inima celuilalt: dacă simte că cineva îl
iubeşte, inima lui răspunde cu iubire; dacă simte că cineva îl urăşte, inima lui răspunde cu ură.

Solomon a fost un bun cunoscător al naturii umane şi în acest proverb el îşi exprimă constatarea lui că
oamenii sunt fiinţe reactive: ei simt ce atitudini au ceilalţi faţă de ei şi reacţionează în acelaşi mod, cu
acelaşi fel de atitudini. Cu alte cuvinte, noi percepem foarte rapid şi bine ce simt ceilalţi faţă de noi şi
răspundem cu acelaşi fel de simţăminte.

Oare trebuie să fim surprinşi când citim că omul are şi capacitatea de a-L oglindi pe Dumnezeu? Să
analizăm fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise. Iată istoria:

„Moise a coborât de pe Muntele Sinai cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe
munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.
1
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se
apropie de el....

Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o măhramă pe faţă."

Fenomenul se repeta atunci când Moise intra în cortul întâlnirii şi acolo avea o nouă întâlnire şi
comuniune cu Dumnezeu:

„Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, îşi scotea măhrama până ieşea; iar când ieşea,
spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.

Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise şi vedeau că pielea feţei lui strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi
măhrama pe faţă până ce intra ca să vorbească cu Domnul" (Exod 34: 29-30 şi 33-35).

Apostolul Pavel comentează pe larg fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise în 2
Corinteni 3:5-15. Pavel observă că slava lui Dumnezeu de pe faţa lui Moise era trecătoare şi că el îşi
punea un văl pe faţă tocmai ca oamenii să nu vadă că strălucirea dispare.

Pavel mai observă că fenomenul strălucirii feţei lui Moise a fost legat de primirea de către Moise a
tablelor legământului. Apostolul face apoi observaţia că dacă darea legii celei vechi a fost îmbrăcată în
slavă, cu atât mai mult legământul cel nou şi legea acestuia sunt îmbrăcate în slavă. El continuă discuţia
acestui subiect în cap.4, în primele şase versete, unde el scrie că Evanghelia - expresia noului legământ -
este Evanghelia „slavei lui Cristos care este chipul lui Dumnezeu" (versetul 4). Prin „chipul" putem
înţelege „imaginea", sau „oglinda", sau „oglindirea", căci Cristos este expresia fidelă, exactă şi perfectă a
lui Dumnezeu către noi oamenii. Pavel continuă prin a scrie că slujba lui de evanghelist este „să facem să
strălucească lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos" (v. 6).

Noul Testament ni-L prezintă pe Domnul Isus ca fiind noul Moise, care ne-a adus noul legământ cu
Dumnezeu. Aici în 2 Corinteni 3 şi 4, Pavel face paralela între cei doi dătători de legământ şi ne spune că
dacă faţa lui Moise strălucea de slava lui Dumnezeu, cu atât mai mult faţa lui Cristos străluceşte de slava
lui Dumnezeu, El fiind chipul perfect al lui Dumnezeu, sau replica, sau imaginea, sau oglindirea perfectă
a lui Dumnezeu.

Acum trebuie să vedem că între discutarea acestor doi dătători de legământ ale căror feţe reflectă slava
lui Dumnezeu, Pavel înserează o observaţie despre noi înşine, în ultimul verset din cap.3. Cuvântul cheie
în acest verset este katoptrizomani, tradus de Cornilescu prin „privind ca într-o oglindă". Problema este
că acest cuvânt nu înseamnă privind ca într-o oglindă, ci înseamnă „a reflecta ca o oglindă."

Prin urmare, trebuie să citim acest verset aşa cum este el redat în traducerea „Cornilescu revizuit",
publicat în comun de editurile Lumina lumii şi Cartea creştina, în 2003:

„Noi toţi, cu faţa descoperită, reflectăm ca o oglindă gloria Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip
ca al Lui, din glorie în glorie, prin Duhul Domnului."
2
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Chiar şi logica textului ca un tot ne obligă la această lectură, căci în cazul acesta avem următoarea
secvenţă logică:

- faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu (şi tindea să o piardă)

- noi reflectăm slava lui Dumnezeu (într-un mod gradat, tot mai puternic)

- faţa Domnului Isus reflectă în mod permanent şi perfect slava lui Dumnezeu.

Esenţial în toate acestea este faptul că omul este capabil să reflecteze ca o oglindă slava sau frumuseţea
lui Dumnezeu. Cel care a făcut această reflectare în mod desăvârşit a fost Fiul lui Dumnezeu, care este
totalmente „chipul" (în engleză, „image" - imaginea) lui Dumnezeu. De aceea a putut el să spună: „Cine
m-a văzut pe mine L-a văzut pe tatăl" (Ioan 14: 9). În acest sens trebuie să înţelegem şi declaraţia Lui că
Fiul „nu face decât ce-L vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face tatăl face şi Fiul întocmai" (Ioan 5: 19). Cu
alte cuvinte, trebuie să înţelegem că tot ce face Fiul trebuie să înţelegem că de fapt face Tatăl, adică
Dumnezeu, iar Fiul doar oglindeşte aceste lucruri către noi.

Acum, să punem discuţia fenomenului capacităţii umane de a oglindi frumuseţea lui Dumnezeu, din 2
Cor. 3 şi 4, alături de discuţia fenomenului general uman din Proverbe 27:19, unde Solomon ne spune că
oamenii sunt oglinzi ale oamenilor, adică fiecare om răspunde la ceea ce-i fac ceilalţi oameni prin acţiuni
similare. Faţă de această constatare despre toţi oamenii, în 2 Corinteni 3 şi 4 citim că unii oameni sunt
capabili să fie o oglindă a lui Dumnezeu: ei reflectează slava sau frumuseţea lui Dumnezeu către semenii
lor, indiferent ce le fac lor aceştia.

Cu aceste două constatări bine fixate în mintea noastră, să ne apropiem acum de ceea ce ne învaţă
Domnul Isus în Matei 5:38-48 (parte din predica de pe munte) şi în Luca 6:27-36 (parte din predica de pe
câmpie).

În legea dată la Sinai prin cuvintele „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" Dumnezeu a ţinut seama de
caracterul reactiv al naturii umane şi a introdus aici principiul corectitudinii şi al egalităţii: Dacă cineva îţi
scoate un ochi, scoate-i şi tu un ochi - aceasta este corectitudine şi dreptate - dar ai grijă să nu i-i scoţi pe
amândoi - aceasta ar fi incorect şi nedrept. Tot astfel, dacă cineva îţi scoate un dinte, loveşte-l şi tu şi
scoate-i un dinte - aceasta-i corectitudine şi dreptate - dar ai grijă să nu-l loveşti atât de tare încât să-i
scoţi doi dinţi - aceasta ar fi incorect şi nedrept. Ca să folosim conceptul dat nouă de Solomon, aici avem
descrisă o oglindă umană corectă.

Domnul Isus ne spune că dacă procedăm în felul acesta suntem pur şi simplu oameni: oglinzi care fac
exact ceea ce ne fac nouă ceilalţi oameni:

„Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la
fel?" (Matei 5:46-47) şi
3

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa" (Luca 6:32-33).

Să observăm această întrebare: „Ce lucru neobişnuit faceţi?" Domnul Isus nu vrea ca noi să fim oameni
obişnuiţi. El aşteaptă ca noi să fim neobişnuiţi şi să procedăm în mod neobişnuit. El ne spune că noi
trebuie să fim altfel decât ceilalţi oameni.

Mai întâi, să clarificăm exact contrastul pe care Domnul Isus îl face între două categorii de oameni. Care
sunt aceste categorii? Una dintre categorii este evident cea în care sunt oamenii reactivi, oamenii care
sunt oglindă fidelă a celorlalţi oameni, care le răspunde celorlalţi cu aceeaşi monedă. Şi care este
cealaltă categorie:

Din text rezultă clar că această nouă categorie este definită prin expresia „fiii Tatălui vostru", adică fiii lui
Dumnezeu. Şi care este deosebirea esenţială dintre aceştia şi ceilalţi oameni? Deosebirea esenţială şi
fundamentală este că fiii lui Dumnezeu sunt oglinzi ale Tatălui lor! Ei reacţionează la greşelile sau
răutăţile celorlalţi oameni exact aşa cum reacţionează Dumnezeu la greşelile şi la răutăţile lor: cu milă,
cu bunătate, cu dragoste, cu facere de bine!

Cu alte cuvinte, Domnul Isus le zice celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu: Locul esenţial unde se vede dacă
sunteţi fii ai lui Dumnezeu este în reacţia voastră la greşelile şi la răutăţile pe care vi le fac cei din jurul
vostru! Din reacţia voastră se vede dacă în voi este fire (natură) umană, sau fire (natură) divină.

Această explicaţie o găsim în prima epistolă a lui Ioan, în capitolul 4. Tema tratată de Ioan aici este
dragostea de fraţi, în special, şi dragostea de oameni, în general. Ioan, ca şi Domnul Isus, al cărui ucenic
preaiubit a fost, împarte omenirea în două categorii: cei ce sunt „din lume" (v.5) şi cei ce sunt „din
Dumnezeu" (v.6). Din capitolul 3 reiese că o caracteristică esenţială a lumii este ura şi ura este
ucigătoare (cf.3:15). Cei care sunt din lume nu se poate să nu urască, deoarece aceasta este o trăsătură
fundamentală a naturii lor. Ca să ajungi să iubeşti, trebuie să ţi se schimbe natura, şi aceasta se face
numai printr-o nouă naştere, prin naşterea din Dumnezeu:

„Dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu.

Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (4:7b - 8).

Ioan continuă făcând o explicaţie extrem de importantă şi anume că el nu vorbeşte despre orice fel de
iubire, ci de felul de iubire pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de noi: El ne-a iubit când eram încă
păcătoşi, adică atunci când nu eram vrednici de iubire, ci eram vrednici doar de pedeapsă. Atunci, în
acea stare a noastră, Şi-a dat El fiul să moară pentru noi!

Implicaţia este că noi suntem chemaţi să-i iubim pe ceilalţi oameni cu toate că ei nu sunt vrednici de
iubire. Dacă suntem născuţi din Dumnezeu, avem - din natura divină născută în noi (Ioan o numeşte
„sămânţa lui Dumnezeu", 3:9) - capacitatea de a iubi cum iubeşte Dumnezeu, adică pe nemeritate!

Apoi Ioan merge cu discuţia un pas mai departe şi, pentru a ne arăta completamente cum este posibil
pentru oameni să iubească cum iubeşte Dumnezeu, adaugă un nou factor în ecuaţie:
4
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

„Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi.

Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său" (4: 12-13).

Cu acestea, Ioan ne-a dat toate informaţiile despre lucrurile care trebuie să se întâmple cu noi ca să
putem ajunge să iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu. Două sunt aceste dimensiuni supra-umane pentru a
fi capabili de o iubire supra-umană:

- să fim născuţi din Dumnezeu, şi

- să locuiască şi să rămână în noi Duhul Sfânt.

Să ne amintim că şi Pavel face legătura directă şi cauzală între iubire şi Duhul Sfânt:

„dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Romani
5:5) şi

„Roada Duhului este dragostea..." (Gal.5:22)

Să ne uităm în continuare în 1 Ioan 4. Ioan continuă discuţia şi scrie, după ce ne-a spun despre naşterea
din Dumnezeu şi de rămânerea în Dumnezeu prin ascultarea de Duhul Sfânt, că atunci

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi..."
(v.17).

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta" - o afirmaţie colosală! - se poate înţelege şi explica
numai prin conceptul de oglindă: noi suntem oglinda Lui în lumea aceasta, adică, noi nu avem lumină
care să origineze în noi: noi reflectăm aici jos mila Lui, bunătatea Lui, dragostea Lui. Şi facem această
oglindire tocmai faţă de cei ce ne greşesc şi ne fac rău, sau pur şi simplu nu ne sunt simpatici! Aceasta
este dragostea desăvârşită şi textul ne arată clar că acest fel de dragoste se aşteaptă să fie o realitate în
noi aici şi acum!

Dar, este posibil oare ca oamenii să fie aşa? Nu, nu-i posibil ca oamenii obişnuiţi să fie aşa! Lucrul acesta
este posibil şi este posibil cu certitudine pentru sau cu aceia care sunt născuţi din Dumnezeu şi care au în
ei Duhul Sfânt!

Apostolul Petru scrie că oamenii aceştia s-au făcut „părtaşi ai firii dumnezeieşti" şi pe aceştia apoi îi
cheamă să-şi dea toate silinţele să adauge la credinţa lor dragostea de fraţi şi iubirea de oameni,
deoarece numai aşa li se va da „din belşug intrate în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului
nostru Isus Cristos" (2 Petru 1:3-11).

Ideea fundamentală a acestui eseu este că noi toţi oamenii suntem şi funcţionăm ca nişte oglinzi.
Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este aceasta: Pe cine oglindim noi? Pe
oamenii (fraţii) din jur, care inevitabil ne greşesc, care intenţionat sau neintenţionat ne fac rău şi ne
rănesc sau care pur şi simplu nu sunt atrăgători, nu sunt simpatici, ci sunt nişte „nesuferiţi" şi nişte
5
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

„imposibili"? Dacă îi oglindim pe ei, procedăm ca ei, le răspundem după cum sunt ei şi nu suntem decât
„ecoul" lor, şi astfel suntem exact ca ei!

Avem însă capacitatea, primită prin naşterea din Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt din noi, să răspundem
greşelilor şi răutăţilor celor din jur oglindind către ei frumuseţea lui Dumnezeu: mila Lui, bunătatea Lui,
îndurarea Lui, îndelunga Lui răbdare, dragostea Lui, iertarea Lui!

Să întregim imaginea aceasta adăugând şi învăţătura lui Pavel din Efeseni 4:30-32 şi 5:1-2.

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în
Cristos.

Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (în original: imitaţi-L pe Dumnezeu), ca nişte copii preaiubiţi.

Trăiţi în dragoste, aşa cum Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi..."

Să observăm mai întâi atenţionarea să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Contextul ne spune că Îl întristăm
pe Duhul Sfânt atât prin lucrurile listate înainte - minciuna, mânia, cuvintele vulgare, furtul - cât şi prin
aceste lucruri care trebuie să dispară din noi: amărăciunea, mânia, ţipetele, şi orice manifestări de
răutate.

În loc de acestea avem chemarea de a fi ca Dumnezeu şi ca Domnul Isus, de a-I imita, adică de a-I oglindi.
Este exact aceeaşi chemare ca şi în celelalte texte analizate înainte. Prin minciună, prin mânie, prin
ţipete (manifestări nervoase), prin acţiuni răutăcioase, noi nu facem altceva decât să le dăm celorlalţi ce
ne-au dat ei. Suntem oglinda lor şi nu suntem cu nimic mai buni decât ei! Când ne uităm cum
procedează Dumnezeu şi Domnul Isus şi când Îi imităm, noi răspundem celor din jurul nostru ca
Dumnezeu şi ca Domnul Isus: noi suntem oglinda Lor faţă de semenii noştri!

Nu uitaţi că a fi oglinda lui Dumnezeu este posibil numai dacă eşti născut din Dumnezeu şi dacă trăieşti
sub călăuzirea Duhului Sfânt (numai atunci nu-L întristezi)!

După ce am înţeles lucrurile acestea în gândirea noastră, după ce conceptul acesta că suntem o oglindă
ori a oamenilor ori a lui Dumnezeu ne-a devenit clar pe plan cognitiv (mintal, intelectual), să venim acum
la viaţa practică.

„Problema" noastră sunt toţi ceilalţi oameni, începând cu cei din casa noastră, apoi cei din Biserica
noastră, cei din serviciul nostru, cei de pe strada noastră, cei din lumea noastră. Ei nu sunt aşa cum i-am
vrea noi să fie şi nu fac ce am vrea noi să facă! Dimpotrivă, ei ne greşesc, uneori neintenţionat alteori
intenţionat, uneori mai puţin dureros, alteori teribil de dureros. Până acum, fără să ne dăm seama, noi
am fost oglinda lor. Noi le-am răspuns aşa cum ne-au făcut ei. Ba uneori cu vârf şi îndesat!
6
Page
[Iosif Ton] Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Trebuie să aflăm acum că în aceasta stă nefericirea noastră! Ne întrebăm de ce nu poate fi armonie în
casa noastră. Ne întrebăm de ce ne certăm mereu. Ne întrebăm când se vor opri toate acestea şi când
ne va da şi nouă cineva puţină fericire. Răspunsul la toate acestea este că toate se vor schimba când vom
înceta să mai fim fiinţe reactive, fiinţe care reflectă tot timpul ce fac ceilalţi, când vom înceta să fim
oglinda lor.

Domnul Isus ne cheamă să încetăm să răspundem celorlalţi după cum ne fac ei nouă. El ne cheamă să
fim oameni neobişnuiţi, adică oameni care refuză să mai oglindească greşelile sau răutăţile lor. În loc de
aceasta, să fim oglinda lui Dumnezeu!

În mod practic, fă-ţi o regulă din a te întreba: Acum când am fost jignit, supărat, rănit, umilit,
nedreptăţit, pe cine oglindesc eu? Pe cel din faţa mea, sau pe Tatăl meu Cel minunat de bun, de milostiv,
de iertător? Ca cine sunt eu? Ca cel din faţa mea, sau ca Tatăl meu pe care Îl admir şi Îl iubesc? De cine
să ascult eu acum? De îndemnurile naturii mele umane, sau de îndemnurile Duhului Sfânt?

Să ne amintim din nou de conceptul din 2 Corinteni 3 şi 4. Noi suntem făcuţi şi chemaţi să oglindim
frumuseţea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Moise (parţial şi temporar) şi aşa cum a făcut-o Domnul
Isus (total şi întotdeauna). Dar care a fost secretul lor? Lui Moise îi strălucea faţa de slava lui Dumnezeu
după ce petrecea un timp în comuniune cu Dumnezeu! Domnul Isus se scula uneori cu mult înainte de
zorii zilei, sau stătea până după miezul nopţii în locuri unde putea să fie singur, în comuniune intimă cu
Tatăl Său.

Cum am vrea noi să oglindim caracterul lui Dumnezeu dacă nu avem timp pe care să-l petrecem în
comuniune reală şi profundă cu Dumnezeu?

Aici se face începutul: în timp real petrecut în comuniune reală cu Dumnezeu. Când ne umplem de El, în
aceste sesiuni de părtăşie în iubire cu El, reflectarea către cei din jurul nostru a acestei frumuseţi divine
este o consecinţă naturală şi inevitabilă.

Şi constatăm atunci că nu numai că am descoperit fericirea pentru noi înşine, ci am devenit izvor de
fericire pentru cei din jurul nostru.
7
Page