Misterele
biofotonicii
Folosind cercetări de ultimă oră,
efectuate în cadrul marilor universităţi şi
laboratoare ale lumii, Lynne McTaggart,
neobosită jurnalistă de investigaţii,
ne dezvăluie o paradigmă biologică radical
nouă – la nivelul cel mai de bază, mintea şi
trupul omenesc nu sunt distincte şi separate
F ritz-Albert Popp s-a gândit că descoperise
un tratament pentru cancer. Era în 1970,
cu un an înainte ca Edgar Mitchell să fi zburat
până la lună, iar Popp, biofizician „teoretic“ la
Universitatea din Marburg, Germania, preda
radiologie, interacŃiunea dintre radiaŃia
electromagnetică şi sistemele biologice. El
examina benzo[a]pirenul, o hidrocarbură
policiclică, cunoscută ca fiind una dintre cele
mai letale substanŃe cancerigene asupra
oamenilor şi o luminase cu lumină ultravioletă.
Popp se amuza destul de mult cu utilizarea
luminii. Fusese fascinat de efectul radiaŃiei
electromagnetice asupra sistemelor vii încă din
vremea când era student la Universitatea din
Würzburg. În acea vreme, fiind încă student, el
studiase în clădirea, uneori chiar în încăperea în
88
de Lynne McTaggart
de mediul înconjurător, ci constituie un
„pachet“ de putere pulsatorie care
interacţionează constant cu această vastă
mare de energie. Articolul de faţă este extras
din lucrarea „Câmpul“, de Lynne McTaggart,
apărută la editura „Adevăr Divin“.
care Wilhelm Röntgen observase din întâmplare
faptul că razele de o anumită frecvenŃă puteau
produce imagini ale structurilor tari ale
corpului.
Popp încerca să determine ce efect ar obŃine
dacă ar proiecta lumină ultravioletă (UV) asupra
acestui compus letal. A descoperit că
benzo[a]pirenul avea o proprietate optică
impresionantă. El absorbea lumina, apoi o re-
emitea cu o frecvenŃă complet diferită, aşa cum
un agent CIA ar fi interceptat un semnal de
comunicaŃii de la inamic şi ar fi preluat
informaŃiile dezordonat. Era o substanŃă
chimică ce se comporta ca un receptor instabil
al unei frecvenŃe biologice. Pop a făcut apoi
acelaşi test cu benzo[e]piren, altă hidrocarbură
policiclică, care este virtual identică
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
benzo[a]pirenului, cu o minusculă modificare a
structurii moleculare. Acea diferenŃă minusculă
într-unul din inelele compusului era foarte
importantă, deoarece făcea ca benzo[e]pirenul
să nu mai fie otrăvitor pentru oameni. La
această substanŃă chimică deosebită, lumina
trecea prin substanŃă nemodificată.
Popp continua să fie nedumerit asupra acestei
diferenŃe şi să se amuze cu interacŃiunile dintre
lumină şi anumite substanŃe chimice. El a
efectuat testul pe alte treizeci şi şapte de
substanŃe chimice, unele cancerigene, altele nu.
După un timp, ajunsese să poată prezice care
substanŃe ar fi putut produce cancer. În fiecare
caz, compusul cancerigen prelua lumina
ultravioletă, o absorbea şi îi schimba frecvenŃa.
Mai era o altă proprietate ciudată a acestor
compuşi. Fiecare dintre substanŃele cancerigene
reacŃiona doar la lumina cu o lungime de undă dr. Fritz-Albert Popp
specifică – 380 de nanometri. Popp continua să
se întrebe de ce o substanŃă cancerigenă ar fi un
receptor instabil al luminii. A început să citească Aici Popp a făcut „saltul logic“. Natura era
literatura de specialitate, mai ales despre prea perfectă ca acest lucru să fie o simplă
reacŃiile biologice umane şi a găsit informaŃii coincidenŃă. Dacă substanŃele cancerigene
despre un fenomen numit „refacerea cu reacŃionează numai la această lungime de undă,
lumină“. Este un fenomen binecunoscut în trebuia să fie o anumită legătură cu fenomenul
experimentele din laboratoarele biologice: dacă refacerii cu lumină. Dacă era aşa, însemna că ar
bombardăm o celulă cu lumină ultravioletă, trebui să fie în corp o anumită lumină
astfel încât 99% din celulă, inclusiv ADN-ul, responsabilă de refacerea cu lumină. O
este distrus, putem reface aproape în întregime substanŃă cancerigenă trebuia să provoace
structura distrusă, într-o sigură zi, doar cancerul datorită faptului că bloca permanent
luminând celula cu aceeaşi lungime de undă, cu lumina şi o recepta instabil, astfel încât
intensitate foarte slabă. Până în acea zi, refacerea cu lumină să nu mai funcŃioneze.
cercetătorii „convenŃionali“ nu înŃelegeau Popp a fost profund surprins de gândurile la
fenomenul, însă nimeni nu-şi făcea probleme. care ajunsese. Acolo şi atunci s-a hotărât în ce
Popp mai ştia că pacienŃii cu o boală de piele va consta viitoarea sa activitate. A scris
numită xeroderma pigmentosum mureau în cele comunicarea, însă a vorbit cu foarte puŃini
din urmă de cancer al pielii, datorită faptului că oameni despre ea, şi era mulŃumit, dar nu foarte
sistemul lor de refacere cu lumină nu funcŃiona surprins, atunci când o revistă prestigioasă
şi nu-şi puteau vindeca afecŃiunile provocate de despre cancer a fost de acord să o publice. În
soare. Popp a fost şocat să descopere că lunile dinaintea publicării comunicării sale,
refacerea cu lumină funcŃiona cel mai eficient la Popp era foarte nerăbdător, făcându-şi griji că
frecvenŃa de 380 nanometri – aceeaşi lungime ideea ar putea să-i fie furată. Orice dezvăluire
de undă care făcea substanŃele cancerigene să neglijentă l-ar fi putut face pe un observator
reacŃioneze şi să recepteze instabil lumina. întâmplător să breveteze descoperirea lui Popp.
Imediat ce comunitatea ştiinŃifică ar fi luat
cunoştinŃă că el descoperise un tratament pentru

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010 89

ştiinţă
După un timp, Popp ajunsese să poată prezice care substanţe ar fi putut produce cancer. În fiecare caz,
compusul cancerigen prelua lumina ultravioletă, o absorbea şi îi schimba frecvenţa. Mai era o altă
proprietate ciudată a acestor compuşi. Fiecare dintre substanţele cancerigene reacţiona doar la lumina
cu o lungime de undă specifică – 380 de nanometri.
cancer, el avea să fie unul dintre cei mai
cunoscuŃi oameni de ştiinŃă ai vremii sale. Era
prima lui incursiune într-un domeniu nou al
ştiinŃei şi avea să-i aducă premiul Nobel.
Popp era, de fapt, obişnuit cu aprecierile
elogioase, el obŃinând aproape toate premiile
posibile în lumea academică. Primise chiar
premiul Röntgen pentru lucrarea sa de licenŃă,
care consta în construirea unui mic accelerator
de particule. Acest premiu, care purta numele
eroului lui Popp, Wilhelm Röntgen, este acordat
anual celui mai bun absolvent al facultăŃii de
fizică de la Universitatea din Würzburg. Popp
studiase „ca un apucat“. Îşi susŃinuse examenele
mult mai devreme decât ceilalŃi studenŃi. Şi-a
obŃinut doctoratul în fizică teoretică în timp
record. Studiile post-universitare, care durează
de obicei cinci ani pentru majoritatea
profesorilor universitari germani, au fost
încheiate de Popp în ceva mai mult de doi ani.
În vremea descoperirii sale, Popp era deja
celebru printre colegii săi ca un puşti-minune,
nu numai datorită capacităŃilor sale, ci şi prin
înfăŃişarea sa impetuoasă, tinerească.
Când i-a fost publicată comunicarea, Popp
avea 33 de ani, aparenŃa şi privirea, cu ochi
albaştri, a unui actor de succes de la Hollywood
şi o faŃă de băiat care părea mereu mult mai
tânăr. Până şi soŃia sa, care era cu şapte ani mai
tânără decât el, era adesea considerată, din
greşeală, ca fiind mai în vârstă
ÎnfăŃişarea şi comportamentul lui Popp erau în
contradicŃie cu seriozitatea sa. Ca şi Edgar
Mitchell, el era filozof în aceeaşi măsură în care
era om de ştiinŃă. Chiar din copilărie, el
90
încercase să descopere rostul lumii, să găsească
o anumită soluŃie generală pe care să o poată
aplica în orice situaŃie din viaŃa sa. Plănuise să
studieze filozofia, până când un profesor l-a
convins că fizica ar putea fi un domeniu mult
mai fertil, dacă avea nevoie de o singură ecuaŃie
care să deŃină cheia vieŃii. Totuşi, fizica clasică,
prin afirmaŃia că realitatea era un fenomen
independent de observator, îl lăsase profund
neîncrezător. Popp îl citise pe Kant şi credea,
asemenea filozofului, că lumea era creaŃia
sistemelor vii. Observatorul trebuia să fie
elementul central al creării lumii sale.
Popp a fost sărbătorit pentru comunicarea sa.
Deutsche Krebsforschungszentrum (Centrul
German de Cercetări privind Cancerul) din
Heidelberg l-a invitat să vorbească în faŃa a
cincisprezece dintre cei mai mari specialişti din
lume în domeniul cancerului, în cadrul unei
conferinŃe de cinci zile privind toate aspectele
cancerului. InvitaŃia de a conferenŃia într-o
companie atât de exclusivă a fost o ocazie
incredibilă şi i-a mărit prestigiul în campusul
universităŃii. A venit îmbrăcat într-un costum
nou, de firmă, fiind cea mai elegantă prezenŃă la
colocviu, dar a fost cel mai slab vorbitor,
luptând din greu cu engleza pe care o mânuia
pentru a-şi face auzită vocea.
În prezentarea, ca şi în comunicarea sa, ştiinŃa
lui Popp era inatacabilă, cu excepŃia unui singur
detaliu: el susŃinea că o lumină slabă, cu
frecvenŃa de 380 de nanometri, era cumva
produsă în corp. Pentru cercetătorii din
domeniul cancerului, acest amănunt era un fel
de glumă. Nu credeŃi că, dacă ar fi fost o lumină
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

Cu toate acestea, atunci când au pus cartofi în multiplicatorul de fotoni, aceştia emiteau o lumină de
intensitate şi mai mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo legătură cu fotosinteza, şi-a dat seama Popp.
Ba mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât oricare
alta văzută pană atunci.
în corp, i-au spus ei, cineva, cumva ar fi
observat-o până acum?
Doar o singură cercetătoare, fotochimist de la
Institutul Madame Marie Curie, care studia
activitatea cancerigenă a moleculelor, era
convinsă că Popp avea dreptate. Ea l-a invitat să
lucreze alături de ea la Paris, însă avea să moară
de cancer înainte ca Popp să poată onora
invitaŃia.
Cercetătorii în domeniul cancerului l-au
provocat pe Popp să aducă dovezi şi el era
pregătit cu o contra-provocare. Dacă l-ar fi
ajutat să construiască echipamentul potrivit, el
le-ar demonstra de unde vine lumina.
Nu după mult timp, Popp a fost abordat de un
student numit Bernhard Ruth, care i-a cerut să-i
fie coordonator la lucrarea sa de doctorat.
„Sigur, i-a spus Popp, dacă poŃi să arăŃi că
există lumină în corp“.
Ruth s-a gândit că era o sugestie ridicolă.
Fireşte că nu există lumină în corp.
„Bine, a spus Popp. Atunci, dovedeşte-mi că
nu există lumină în corp şi poŃi obŃine titlul de
doctor“.
Întâlnirea era neaşteptată pentru Popp, fiindcă
Ruth se întâmpla să fie un excelent fizician
experimental. A început să lucreze la construirea
unui echipament care să demonstreze, odată
pentru totdeauna, că nu emana nici o lumină din
corp. În următorii doi ani, el a realizat o maşină
care semăna cu un detector de raze X de mari
dimensiuni (EMI 9558QA), care folosea un
multiplicator de fotoni şi putea cuantifica
lumina, foton cu foton. Până astăzi, este încă
unul dintre cele mai bune echipamente din
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
ştiinţă
domeniu. Maşina trebuia să fie deosebit de
sensibilă, fiindcă avea să măsoare ceea ce Popp
susŃinea că ar fi emisii extrem de slabe.
În 1976, cei doi erau pregătiŃi pentru primul
test. Cultivaseră răsaduri de castraveŃi, care erau
printre plantele cel mai uşor de cultivat, şi le-au
pus în maşină. Multiplicatorul de fotoni
identifica fotoni, sau unde luminoase, de o
intensitate surprinzător de mare, emişi de
răsaduri. Ruth era foarte neîncrezător. E ceva
care are de-a face cu clorofila, a susŃinut el –
punct de vedere împărtăşit de Popp. Au hotărât
ca la următoarea testare – cu cartofi – să crească
răsadurile la întuneric, astfel încât să nu poată
avea loc fotosinteza. Cu toate acestea, atunci
când i-au pus în multiplicatorul de fotoni, acei
cartofi emiteau o lumină de intensitate şi mai
mare. Era imposibil ca efectul să aibă vreo
legătură cu fotosinteza, şi-a dat seama Popp. Ba
mai mult, acea emisie de fotoni din sistemele
vii, pe care îi examinase, era mai coerentă decât
oricare alta văzută până atunci.
În fizica cuantică, coerenŃa cuantică înseamnă
că particulele subatomice erau capabile să
coopereze. Aceste unde sau particule
subatomice nu numai că ştiu unele despre altele,
ci sunt şi intens interconectate prin benzi de
câmpuri electromagnetice comune, astfel încât
să poată comunica. Sunt asemenea unei mulŃimi
de diapazoane care încep toate să rezoneze. Pe
măsură ce undele se sincronizează (sunt „pe
fază“), ele încep să acŃioneze ca un val gigantic
şi ca o particulă subatomică gigantică. Era
foarte greu să le deosebeşti. Multe din efectele
cuantice spectrale văzute ca o singură undă sunt
91
ştiinţă
Undele luminoase răspund şi la întrebarea cum ar putea corpul să facă faţă efectuării unor acte
complicate cu diferite părţi ale corpului instantaneu ori să facă două sau mai multe lucruri odată.
Aceste „emisii biofotonice“, cum începuse să le numească, puteau asigura un sistem de comunicare
perfect, pentru transferul de informaţii către numeroasele celule din organism.
valabile şi în cazul ansamblului. Ceva aplicat
unuia dintre ele le va influenŃa şi pe celelalte.
CoerenŃa stabileşte comunicarea. Este ca o
reŃea telefonică subatomică. Cu cât este mai
mare coerenŃa, cu atât va fi mai bună reŃeaua
telefonică şi telefonul va avea tipare de unde
mai fine. Rezultatul final este şi el asemănător
unei orchestre mari. ToŃi fotonii cântă împreună,
însă ca instrumente individuale care sunt
capabile să interpreteze şi partituri individuale.
Totuşi, atunci când ascultaŃi, este greu să
distingeŃi un singur instrument.
Dar şi mai uimitor era faptul că Popp fusese
martorul manifestării celui mai înalt nivel
cuantic (sau coerenŃă) posibil într-un sistem viu.
De obicei, această coerenŃă – numită
comprimare Bose-Einstein – este observată
numai la substanŃe materiale cum ar fi
superfluidele sau supraconductorii studiaŃi în
laborator, la temperaturi foarte joase – la numai
câteva grade peste zero absolut – şi nu în mediul
fierbinte şi murdar al unei structuri vii.
Popp a început să se gândească la lumina din
natură. Lumina, desigur, era prezentă în plante,
sursa de energie folosită în cursul fotosintezei.
Atunci când mâncăm plante, se gândea el,
preluăm fotonii şi îi stocăm. Să spunem că am
mânca nişte broccoli. În cursul digestiei, o
metabolizăm în dioxid de carbon (CO2) şi apă,
plus lumina solară stocată şi prezentă în
procesul de fotosinteză. Noi extragem dioxidul
de carbon şi eliminăm apa, însă lumina, o undă
electromagnetică, trebuie stocată. Atunci când
este preluată de corp, energia acestor fotoni se
răspândeşte, astfel încât, în cele din urmă, este
92
distribuită pe întregul spectru de frecvenŃe
electromagnetice, de la cea mai joasă la cea mai
înaltă. Această energie devine forŃa motrice a
tuturor moleculelor din corpul nostru.
Fotonii pornesc procesele corpului asemenea
unui conductor care porneşte fiecare instrument
individual în cadrul sonor colectiv. La diferite
frecvenŃe, ei îndeplinesc diferite funcŃii. Popp a
găsit, prin experimentare, că moleculele din
celule ar răspunde la anumite frecvenŃe şi că o
gamă de vibraŃii emise de fotoni induc o
diversitate de frecvenŃe în celelalte molecule ale
corpului. Undele luminoase răspund şi la
întrebarea cum ar putea corpul să facă faŃă
efectuării unor acte complicate cu diferite părŃi
ale corpului instantaneu ori să facă două sau
mai multe lucruri odată. Aceste „emisii
biofotonice“, cum începuse să le numească,
putea asigura un sistem de comunicare perfect,
pentru transferul de informaŃii către
numeroasele celule din organism. Dar singura şi
cea mai importantă întrebare rămânea fără
răspuns: de unde veneau?
Un student deosebit de înzestrat i-a vorbit
despre încercarea unui experiment. Este ştiut că
atunci când se aplică o substanŃă chimică
numită bromură de ethidium pe eşantioane de
ADN, substanŃa se comprimă în mijlocul
perechii de bază a spiralei duble şi provoacă
desfăşurarea sa. Studentul a sugerat ca, după
aplicarea substanŃei, el şi Popp să încerce
măsurarea luminii provenite din eşantion. Popp
a descoperit că, pe măsură ce mărea
concentraŃia substanŃei chimice, ADN-ul se
desfăşura mai mult, însă şi intensitatea luminii
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

Popp a descoperit că ADN-ul era capabil să emită o gamă largă de frecvenţe şi că anumite frecvenţe păreau
să fie legate de anumite funcţii. Dacă ADN-ul ar stoca mai multă lumină, ar fi natural să emită mai multă
lumină atunci când este desfăşurat. Aceste studii i-au demonstrat lui Popp că unul din depozitele
esenţiale de lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-ul.
devenea mai puternică. Cu cât concentraŃia era
mai mică, cu atât era mai mică emisia
luminoasă. De asemenea, Popp a descoperit că
ADN-ul era capabil să trimită o gamă largă de
frecvenŃe şi că anumite frecvenŃe păreau să fie
legate de anumite funcŃii. Dacă ADN-ul ar stoca
mai multă lumină, ar fi natural să emită mai
multă lumină atunci când este desfăşurat.
Aceste studii şi altele i-au demonstrat lui Popp
că unul din cele mai esenŃiale depozite de
lumină şi surse de emisii biofotonice era ADN-
ul. ADN-ul trebuie să fie asemenea
diapazonului principal al corpului. El trebuie să
aibă o anumită frecvenŃă şi anumite molecule
trebuie să-l urmeze, intrând în rezonanŃă. Era pe
deplin posibil, şi-a dat el seama, să fi putut găsi
din întâmplare veriga lipsă din teoria curentă
despre ADN, care ar fi putut să explice probabil
cel mai mare miracol din întreaga biologie
umană: mijloacele prin care o singură celulă se
transformă într-o fiinŃă umană pe deplin
conturată.
Una din cele mai mari mistere ale biologiei
este cum luăm noi şi toate celelalte fiinŃe vii
forme geometrice. Oamenii de ştiinŃă moderni
aproape că înŃeleg cum ajungem să avem ochi
albaştri ori să creştem până la o anumită
înălŃime şi chiar cum se înmulŃesc celulele prin
diviziune. Ceea ce este mai puŃin lămurit este
modul în care aceste celule ştiu exact unde se
situează în fiecare etapă a procesului de
„edificare“, astfel încât un braŃ să devină braŃ, şi
nu picior, precum şi mecanismul care face ca
aceste celule să se organizeze şi să se asambleze
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
ştiinţă
într-o structură care seamănă cu o formă umană
tridimensională.
ExplicaŃia ştiinŃifică obişnuită se referă la
interacŃiunile chimice dintre molecule şi la
ADN, dubla spirală răsucită a codului genetic
care deŃine o schiŃă a proteinelor şi
aminoacizilor din corp. Fiecare spirală ADN sau
cromozom – şi cele douăzeci şi şase de perechi
identice există în fiecare din miile de milioane
de milioane de celule din corpul nostru –
cuprinde un şir lung de nucleotide, sau baze, a
patru componente diferite (prescurtat ATCG),
aranjate într-o ordine unică în fiecare corp
uman. Ideea cea mai preferată este că există un
„program“ genetic al genelor, care operează
colectiv pentru a determina forma, sau, în
concepŃia neo-darwiniştilor, cum ar fi Richard
Dawkins, că genele neîndurătoare, asemenea
gangsterilor din Chicago, au puterea de a da
formă şi că noi suntem „maşini de supravieŃuit“
– vehicule robot programate orbeşte să păstreze
moleculele egoiste cunoscute sub numele de
gene.
Această teorie transformă ADN-ul într-un „om
al Renaşterii“ al trupului uman – arhitect,
meşter constructor şi încăperea motorului
central – ale căror instrumente pentru toate
aceste activităŃi uimitoare sunt câteva substanŃe
chimice care formează proteinele. ConcepŃia
ştiinŃifică modernă afirmă că ADN-ul reuşeşte
cumva să edifice corpul şi iniŃiază toate
activităŃile sale dinamice doar prin întreruperea
şi pornirea selectivă a anumitor segmente, sau
gene, ale căror nucleotide, sau instrucŃiuni
genetice, aleg anumite molecule ARN, care la
93
ştiinţă
Popp a demonstrat în experimentele sale că aceste emisii slabe de lumină erau suficiente pentru
orchestrarea proceselor corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă intensitate deoarece aceste
comunicaţii aveau loc la nivel cuantic.
rândul lor aleg dintr-un amplu alfabet de
aminoacizi, „cuvintele“ genetice care creează
proteine specifice. Aceste proteine se presupune
că sunt capabile atât să construiască trupul, cât
şi să pornească ori să întrerupă toate procesele
chimice din interiorul celulei, care controlează,
în ultimă instanŃă, funcŃionarea corpului.
Fără îndoială, proteinele joacă un rol
important în funcŃionarea corpului. Darwiniştii
nu reuşesc să explice exact cum ştie ADN-ul
când să orchestreze aceste procese şi cum pot
aceste substanŃe chimice, toate înghesuite
orbeşte unele în altele, să acŃioneze mai mult
sau mai puŃin simultan. Fiecare celulă
desfăşoară, în medie, circa 100.000 de reacŃii
chimice pe secundă – un proces care se repetă
simultan la fiecare celulă a organismului. În
fiecare secundă, au loc miliarde de reacŃii
chimice de un fel sau altul. Sincronizarea
trebuie să fie extraordinară, pentru că, dacă un
singur proces chimic individual din toate
miliardele de celule ale corpului se întrerupe
brusc, oamenii ar „exploda“ în câteva secunde.
Dar ceea ce nu-i preocupă pe geneticienii de
rând este că, dacă ADN-ul este camera de
comandă, care este mecanismul de feedback
care-i permite să sincronizeze activităŃile
genelor şi celulelor individuale pentru a face ca
sistemele să funcŃioneze la unison? Care este
procesul chimic sau genetic care spune
anumitor celule să se transforme în mână şi nu
în picior? Şi care proces celular să aibă loc în
fiecare moment?
Dacă toate aceste gene lucrează împreună
asemenea unei orchestre inimaginabil de mari,
94
cine sau ce este dirijorul? Şi dacă toate aceste
procese se datorează unor simple ciocniri
chimice între molecule, cum se poate să lucreze
oriunde suficient de rapid pentru permite o
explicaŃie a comportamentelor coerente pe care
fiinŃele vii le manifestă în fiecare clipă din viaŃa
lor?
Atunci când un ovul fertilizat începe să se
multiplice şi să producă celule-fiice, fiecare
începe să adopte o structură şi o funcŃie
conform rolului său eventual în corp. Deşi
fiecare celulă-fiică conŃine aceeaşi cromozomi,
cu aceeaşi informaŃie genetică, anumite tipuri de
celule „ştiu“ imediat să folosească informaŃia
genetică pentru a se comporta diferit de altele şi
astfel anumite gene trebuie să „ştie“ că le vine
rândul să intre în acŃiune, spre deosebire de
altele. Ba mai mult, aceste gene ştiu cumva câte
din aceste celule trebuie produse la locul
potrivit. Fiecare celulă, în plus, trebuie să fie
capabilă să ştie despre celulele învecinate şi să
acŃioneze în consecinŃă în plan general. Pentru
asta nu este nevoie de nimic altceva decât de o
metodă ingenioasă de comunicare între celule,
în fiecare etapă timpurie a dezvoltării
embrionului şi aceleaşi cerinŃe sofisticate sunt
necesare în fiecare clipă a vieŃii lor.
Geneticienii apreciază că diferenŃierea
celulară depinde complet de celulele care ştiu
cum să se diferenŃieze la început şi apoi să-şi
amintească faptul că sunt diferite şi să transmită
aceste informaŃii vitale următoarelor generaŃii
de celule. Deocamdată, oamenii de ştiinŃă dau
din umeri în privinŃa modului în care toate
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
aceste procese pot fi împlinite, şi mai ales într-
un ritm atât de rapid.
Dawkins însuşi admite: „Felul în care acest
proces duce în cele din urmă la dezvoltarea unui
copil este o poveste pe care embriologii o vor
înŃelege probabil în următoarele decenii. Însă e
un fapt că are loc.“
Cu alte cuvinte, asemenea poliŃiştilor disperaŃi
să rezolve un caz, oamenii de ştiinŃă au arestat
majoritatea suspecŃilor fără a-şi face mari
probleme privind procesul dureros al strângerii
probelor. Detaliile acestei certitudini absolute
despre felul în care proteinele ar putea să
împlinească toate aceste procese „de capul lor“
rămân foarte imprecise. Cât despre orchestrarea
proceselor celulare, biochimiştii de fapt nu şi-au
pus niciodată întrebarea.
Biologul britanic Rupert Sheldrake a formulat
una din cele constante şi mai zgomotoase dr. Rupert Sheldrake
provocări faŃă de această abordare, susŃinând că
activarea genelor şi proteinele nu explică
dezvoltarea formei mai mult decât ar explica molecule la societăŃi. „RezonanŃa morfică“ este,
furnizarea materialelor de construcŃie la locul în concepŃia lui, „influenŃa unor structuri asupra
construcŃiei structura casei construite acolo. De altora asemănătoare prin timp şi spaŃiu“.
asemenea, teoria genetică curentă nu explică, Sheldrake crede că aceste câmpuri (şi consideră
spune el, cum se poate auto-regla un sistem în că sunt de mai multe feluri) sunt diferite de
curs de dezvoltare sau cum poate creşte normal câmpurile electromagnetice, deoarece ele
în cursul dezvoltării, dacă o parte a sistemului reverberează de-a lungul generaŃiilor, cu o
este adăugată sau înlăturată, şi nu explică modul memorie inerentă a formelor. Cu cât învăŃăm
în care un organism se regenerează – înlocuind mai mult, cu atât este mai uşor pentru alŃii să
structurile lipsă ori afectate. meargă pe urmele noastre.
Într-un acces de inspiraŃie febrilă, în timp ce Teoria lui Sheldrake este elaborată frumos şi
se afla într-un ashram din India, Sheldrake a simplu. Totuşi, el însuşi admite că nu explică
elaborat ipoteza cauzalităŃii formative, care fenomenele fizice prin care toate acestea devin
susŃine că formele fiinŃelor vii auto-organizate – posibile sau cum toate aceste câmpuri stochează
toate de la molecule şi organisme până la informaŃii.
societăŃi şi chiar galaxii întregi – sunt conturate În emisiile de biofotoni, Popp credea că avea
de câmpuri morfice. Aceste câmpuri au o un răspuns la chestiunea morfogenezei precum
rezonanŃă morfică – o memorie cumulativă – a şi a „Gestaltbildung“ – coordonarea şi
sistemelor similare prin culturi şi prin timp, comunicarea dintre celule – care ar putea să
astfel încât speciile animale şi vegetale „îşi aibă loc numai într-un sistem holistic, cu un
amintesc“ nu numai cum să arate, ci şi cum să singur „orchestrator“ central. Popp a demonstrat
acŃioneze. Rupert Sheldrake foloseşte termenul în experimentele sale că aceste emisii slabe de
de „câmpuri morfice“ şi un întreg vocabular lumină erau suficiente pentru orchestrarea
creat chiar de el pentru a descrie proprietăŃile de corpului. Emisiile trebuie să fie de slabă
auto-organizare ale sistemelor biologice, de la intensitate deoarece aceste comunicaŃii aveau

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010 95


Alexander Gurwitsch 1874-1954
loc la nivel cuantic, iar intensităŃile mai mari ar
fi fost resimŃite doar la nivel macrocosmic.
Atunci când Popp a început să cerceteze acest
domeniu, el şi-a dat seama că stătea pe umerii
multor altora, a căror activitate sugera o radiaŃie
a unui câmp electromagnetic, care ghidează
cumva creşterea celulelor corpului. Se consideră
că savantul rus Alexander Gurwitsch a fost cel
care a descoperit ceea ce el a numit „radiaŃia
mitogenică“ la rădăcinile de ceapă, în anii 1920.
Gurwitsch a lansat ipoteza că un câmp, mai
degrabă decât substanŃele chimice singure,
răspundea de formarea structurii corpului. Deşi
opera lui Gurwitsch este în mare parte teoretică,
mai târziu, cercetătorii au reuşit să demonstreze
că o radiaŃie slabă din Ńesuturi stimulează
creşterea celulelor din Ńesuturile învecinate ale
aceluiaşi organism.
Alte cercetări timpurii ale acestui fenomen –
repetate acum de mulŃi oameni de ştiinŃă – au
mai fost desfăşurate, în anii 1940, de către
neuroanatomistul Harold S. Burr de la
Universitatea Yale, care a studiat şi măsurat
câmpurile electrice din jurul fiinŃelor vii, şi
anume în jurul salamandrelor. Burr a descoperit
că salamandrele aveau un câmp energetic
96
conturat ca o salamandră adultă şi că această
schiŃă există chiar şi într-un ou fertilizat.
De asemenea, Burr a descoperit câmpuri
electrice în jurul tuturor categoriilor de
organisme, de la mucegaiuri şi ciuperci, la
salamandre şi broaşte, la oameni. Schimbări în
sarcina electrică par să se coreleze cu procesele
de creştere, cu somnul, cu regenerarea, cu
lumina, cu apa, cu furtunile, cu dezvoltarea
cancerului – chiar şi cu creşterea şi descreşterea
lunii. De exemplu, în experimentele sale cu
răsaduri de plante, el a descoperit câmpuri
electrice care seamănă cu eventuala plantă
adultă.
Un alt experiment interesant a fost desfăşurat,
la începutul anilor 1920 de Elmer Lund,
cercetător la Universitatea din Texas, pe hidre,
minuscule animale acvatice, care au până la
douăsprezece capete care sunt capabile să se
regenereze. Lund (şi mai târziu alŃii) a
descoperit că putea controla regenerarea
aplicând curenŃi electrici prin corpul hidrei.
Folosind un curent suficient de puternic pentru a
depăşi forŃa electrică proprie a organismului,
Lund putea să determine creşterea unui cap
acolo unde trebuia să fie o coadă. În studii
ulterioare, din anii 1950, G. Marsh şi H. W.
Beams au descoperit că, dacă puterea curentului
era destul de mare, până şi viermii plaŃi putea
începe „reorganizarea“ – capul avea să se
transforme în coadă şi invers. Şi alte studii au
demonstrat că embrionii foarte tineri, cărora li
s-a tăiat sistemul nervos şi a fost grefat pe un
embrion sănătos, vor supravieŃui, ca un gemen
siamez, pe spatele embrionului sănătos. Alte
experimente au arătat că regenerarea ar putea să
fie chiar inversată prin trecerea unui curent de
putere mică prin corpul salamandrelor.
Ortopedul Robert O. Becker s-a angajat în
principal în încercarea de a stimula sau de a
grăbi regenerarea la oameni şi animale. Totuşi,
el a publicat şi rapoarte despre experimente în
Journal of Bone and Joint Surgery (Revista de
chirurgie a oaselor şi articulaŃiilor),
demonstrând existenŃa unui „curent al rănii“ –
în care animale cum ar fi salamandrele cu
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
membre tăiate dezvoltă la locul ciotului o
schimbare a sarcinii, cu un voltaj care creşte
până când apare noul membru.
MulŃi biologi şi fizicieni au avansat ideea că
radiaŃia şi undele oscilatorii sunt răspunzătoare
de sincronizarea diviziunii celulelor şi de
trimiterea instrucŃiunilor cromozomiale în
întregul trup. Probabil cel mai cunoscut dintre
ei, Herbert Fröhlich, de la Universitatea din
Liverpool, care a primit Medalia Max Planck,
acordată anual de Societatea Germană de Fizică
pentru a onora cariera unui fizician prestigios, a
fost unul dintre primii care au introdus ideea că
un fel de vibraŃie colectivă răspundea de
determinarea proteinelor să coopereze unele cu
altele şi de îndeplinirea instrucŃiunile ADN-ului
şi a proteinelor celulare. Fröhlich a prezis chiar
că anumite frecvenŃe (numite acum „frecvenŃe
Fröhlich“) aplicate exact asupra membranei dr. Harold S. Burr 1889-1973
celulare puteau să fie generate de vibraŃiile din
aceste proteine. Comunicarea prin unde se
presupunea că ar fi mijlocul prin care s-ar acŃionează ca semiconductori, păstrând şi
desfăşura cele mai mărunte activităŃi ale transmiŃând energia electronilor ca informaŃie.
proteinelor, a aminoacizilor, de exemplu, şi că Totuşi, cea mai mare parte a acestor cercetări,
ar fi o cale potrivită de sincronizare a inclusiv lucrările de început ale lui Gurwitsch,
activităŃilor dintre proteine şi sistemul în au fost ignorate, în primul rând fiindcă nu
ansamblu. existau echipamente suficient de sensibile
În studiile sale, Fröhlich a demonstrat că pentru măsurarea acestor particule minuscule de
imediat ce energia atinge un anumit prag, lumină, înainte de inventarea aparatului lui
moleculele încep să vibreze la unison, până Popp. Ba mai mult, orice noŃiune despre
ajung la un nivel înalt de coerenŃă. În momentul folosirea radiaŃiilor în comunicarea celulară a
în care moleculele ajung la starea de coerenŃă, fost înlăturată la mijlocul secolului XX, o dată
ele manifestă anumite calităŃi descrise de cu descoperirea hormonilor şi cu „naşterea“
mecanica cuantică, inclusiv non-localizarea. Ele biochimiei, care propunea ca totul să poată fi
ajung la un punct în care pot opera în tandem. explicat prin activitatea hormonilor sau prin
Fizicianul italian Renato Nobili, de la reacŃii chimice.
Universitatea din Padova, a adunat dovezi În vremea în care a realizat aparatul său
experimentale că frecvenŃele electromagnetice pentru măsurarea emisiilor luminoase, Popp îşi
apar în Ńesuturile animale. În experimente, el a conturase mai mult sau mai puŃin o teorie a
descoperit că fluidul din celule are tipare de radiaŃiei ADN. Cu toate acestea, el şi-a
curenŃi şi de unde, iar acestea corespund cu continuat experimentele cu multă perseverenŃă,
tiparele undelor înregistrate de învăŃând multe lucruri despre proprietăŃile
elctroencefalogramele (EEC) cortexului acestei lumini misterioase. Cu cât cerceta mai
cerebral şi ale scalpului. Fizicianul maghiar mult, cu atât descoperea că toate fiinŃele vii – de
laureat al premiului Nobel Albert Szent-György la cele mai simple plante la oameni, cu toată
a lansat ipoteza că proteinele din celule complexitatea lor sofisticată – emiteau un
curent permanent de fotoni, de la câteva unităŃi

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010 97


dr. Robert Becker
la câteva sute. Numărul fotonilor emişi părea să
depindă de poziŃia organismului pe scara
evoluŃiei: cu cât organismul este mai complex,
cu atât erau emişi mai puŃini fotoni. Animalele
sau plantele rudimentare tind să emită 100 de
fotoni pe centimetru pătrat pe secundă, cu o
lungime de undă de la 200 la 800 de nanometri,
corespunzând unor unde electromagnetice de
frecvenŃă foarte înaltă, în cadrul luminii
vizibile, în timp ce oamenii emit doar zece
fotoni pe aceeaşi suprafaŃă, unitate de timp şi
frecvenŃă. El a mai descoperit şi un alt lucru
curios. Când erau expuse la lumină, celulele vii
preluau lumina şi, după un anumit interval de
timp, străluceau intens – procesul fiind numit
„luminiscenŃă amânată“. Popp s-a gândit că
acesta ar putea fi un dispozitiv corector.
Sistemul viu trebuia să menŃină un echilibru
delicat al luminii. În acest caz, atunci când era
bombardat cu prea multă lumină, el avea să
respingă excesul.
Foarte puŃine locuri din lume pot fi
considerate complet lipsite de lumină. Singurele
locuri potrivite ar fi unele spaŃii închise, în care
ar rămâne doar câŃiva fotoni. Popp avea un
astfel de loc, o încăpere atât de întunecată, încât
98
puteau fi detectaŃi abia câŃiva fotoni pe minut.
Era singurul laborator potrivit în care se puteau
măsura fotonii emişi de fiinŃele umane. El a
început să studieze tiparele emisiilor de
biofotoni ale unora dintre studenŃii săi. Într-o
serie de studii, el a cerut unuia dintre
experimentatori – o tânără sănătoasă, în vârstă
de 27 de ani – să stea în această încăpere, în
fiecare zi, timp de nouă luni, în timp ce el
înregistra emisiile de fotoni emise de pe două
suprafeŃe mici, de pe mâna şi de pe fruntea
femeii. Popp a analizat apoi datele şi a
descoperit, spre surprinderea sa, că emisiile de
fotoni urmau anumite tipare stabilite - după
ritmuri biologice de 7, 14, 32, 80 şi 270 de zile,
în care emisiile erau identice, chiar după un an.
Au fost corelate şi emisiile înregistrate la mâna
stângă şi la cea dreaptă. Dacă se înregistrase o
creştere a emisiei de fotoni la mâna dreaptă,
apărea o creştere similară şi la mâna stângă. La
nivel subatomic, undele fiecărei mâini erau „pe
fază“. În termeni de emisie luminoasă, mâna
dreaptă ştia ce face mâna stângă.
De asemenea, emisiile păreau să urmeze şi
alte ritmuri biologice naturale; au fost observate
similarităŃi zilnice (ziua sau noaptea),
săptămânale, lunare, ca şi cum corpul ar fi
urmat bioritmurile lumii, dar şi propriile sale
bioritmuri.
Până atunci, Popp studiase doar persoane
sănătoase şi observase o coerenŃă perfectă la
nivel cuantic. Dar ce fel de lumină era prezentă
la o persoană bolnavă? A făcut înregistrări la o
serie de pacienŃi bolnavi de cancer. În toate
cazurile, bolnavii de cancer îşi pierduseră
aceste ritmuri periodice naturale, precum şi
coerenŃa lor. Căile de comunicare internă erau
tulburate. Îşi pierduseră legătura cu lumea. De
fapt, lumina se stingea.
În cazurile de scleroză multiplă, apărea un
fenomen exact opus. Scleroza multiplă era o
stare cu prea multă ordine. Persoanele cu
această boală preluau prea multă lumină, iar
acest lucru inhiba capacitatea celulelor de a-şi
îndeplini funcŃiile. O prea mare armonie
cooperativă împiedica flexibilitatea şi
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
manifestarea individualităŃii: era ca şi cum prea
mulŃi soldaŃi ar merge în cadenŃă atunci când
trec peste un pod, provocând prăbuşirea
acestuia. CoerenŃa perfectă este o stare optimă
între haos şi ordine. Cu prea multă
cooperativitate, membrii orchestrei nu ar mai fi
capabili să improvizeze. PacienŃii cu scleroză în
plăci se înecau în lumină.
Popp a cercetat şi efectele stresului. În stare de
stres, ritmul emisiilor de biofotoni creştea – un
mecanism de apărare conceput să încerce
reechilibrarea pacientului.
Toate aceste fenomene l-au determinat pe
Popp să considere emisiile de biofotoni ca o
încercare a sistemului viu de a corecta
fluctuaŃiile Câmpului Punctului Zero. Fiecărui
sistem îi place să aibă un minimum de energie
liberă. Într-o lume perfectă, toate undele s-ar
anula unele pe altele datorită interferenŃei Herbert Fröhlich 1905-1991
distructive. Totuşi, acest lucru este imposibil în
cazul Câmpului Punctului Zero, în care aceste
fluctuaŃii minuscule ale energiei tulbură în mod S-ar putea ca acest fenomen să explice şi
constant sistemul. Emisia de fotoni este un gest capacitatea de regenerare a corpului.
compensator pentru stoparea tulburării şi pentru Numeroase specii de animale au demonstrat
atingerea unui anumit echilibru energetic. În capacitatea de regenerare a unei părŃi pierdute a
concepŃia lui Popp, Câmpul Punctului Zero corpului. Experimentele cu salamandre,
„forŃează“ o fiinŃă umană să funcŃioneze ca o efectuate în anii 1930, au arătat că o întreagă
lumânare. Corpul cel mai sănătos ar avea cel parte a corpului, un maxilar, chiar şi cristalinul
mai scăzut nivel al emisiilor de fotoni şi ar fi cel unui ochi, putea fi amputată şi se regenera în
mai apropiat de starea câmpului zero, starea cea întregime, de parcă urma un tipar tainic.
mai dezirabilă – fiinŃele cele mai sănătoase s-ar Acest model ar putea să explice şi fenomenul
apropia de nefiinŃă. membrelor fantomă, puternica senzaŃie fizică pe
Popp a recunoscut acum că ceea ce care o au persoanele invalide că braŃul sau
experimentase era mai mult decât un leac pentru piciorul pierdut este încă prezent. Multe dintre
cancer sau un gestaltbildung (configurare, în aceste persoane, care se plâng de cârcei, de
germană, în original, n. trad.). Era un model dureri sau de mâncărimi foarte reale la membrul
care furniza o explicaŃie mai bună decât teoria lipsă, s-ar putea să aibă o senzaŃie fizică
neo-darwinistă curentă privind modul în care adevărată – o umbră a membrului respectiv, aşa
evoluează fiinŃele pe planetă. Mai degrabă decât cum este ea înregistrată în Câmpul Punctului
un sistem de „eroare fericită“, dar în ultimă Zero.22
instanŃă întâmplătoare, dacă ADN-ul foloseşte Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp
frecvenŃe foarte diferite ca instrumente de ar putea să fie însăşi cheia sănătăŃii şi a bolii.
informare şi comunicare, observaŃiile îi sugerau Într-un experiment, el a comparat lumina emisă
că era vorba de un sistem de feedback al de ouăle făcute de găinile crescute în libertate
comunicării perfecte, prin unde care codifică şi cu cele obŃinute în crescătorii intensive.
transferă informaŃii. Emisiile de fotoni provenite de la ouăle găinilor
crescute în libertate erau mai coerente decât cele

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010 99

ştiinţă

Popp şi-a dat seama că lumina emisă de corp ar putea să fie însăşi cheia sănătăţii şi a bolii. Într-un
experiment, el a comparat lumina emisă de ouăle provenite de la găini crescute în libertate cu cele
obţinute în crescătorii intensive. Emisiile de fotoni provenite de la ouăle găinilor crescute în libertate erau
mai coerente decât cele ale găinilor din crescătorii. El a mers mai departe, folosind emisiile de biofotoni
ca instrument de măsurare a calităţii alimentelor. Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea mai
scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburare în sistem duce la creşterea emisiei de fotoni.

ale găinilor din crescătorii. El a mers mai
departe, folosind emisiile de biofotoni ca
instrument de măsurare a calităŃii alimentelor.
Cele mai sănătoase alimente au intensitatea cea
mai scăzută şi cea mai coerentă. Orice tulburare
în sistem duce la creşterea emisiei de fotoni.
Sănătatea este o stare de comunicare
subatomică perfectă, iar boala este o stare în
care comunicarea se întrerupe. Suntem bolnavi
atunci când undele noastre sunt desincronizate.
Imediat ce a început să-şi publice
descoperirile, Popp a ajuns să-şi atragă
adversitatea comunităŃii ştiinŃifice. MulŃi dintre
colegii săi germani au crezut că scânteia lui de
geniu se stinsese. La universitate, studenŃii care
doreau să studieze emisiile de biofotoni erau
cenzuraŃi. În 1980, când a expirat contractul de
profesor asistent al lui Popp, oficialii
universităŃii au avut o scuză pentru a-i cere să
plece. Cu două zile înainte de împlinirea
termenului, aceştia au intrat în laborator şi i-au
cerut să predea toate aparatele. Din fericire,
Popp fusese înştiinŃat de acest „raid“ şi
ascunsese fotomultiplicatorul la subsolul
locuinŃei unui student care îl simpatiza. Atunci
când a părăsit campusul, a plecat cu preŃiosul
său echipament intact.
Felul în care a fost tratat Popp de către
oficialii UniversităŃii din Marburg semăna cu
tratamentul aplicat unui criminal fără un proces
corect. Ca profesor asistent timp de mai mulŃi
ani, Popp avea dreptul la o plată compensatorie
substanŃială pentru anii de serviciu, însă
universitatea a refuzat să i-o plătească. A fost
nevoit să cheme universitatea în judecată pentru
a obŃine cele 40.000 de mărci care i se cuveneau
şi a obŃinut aceşti bani, însă cariera îi era
afectată. Era căsătorit, avea trei copii şi nu părea
să găsească de lucru. Nici o universitate nu era
pregătită să-l primească la acea vreme.
Se părea că întreaga sa carieră academică se
încheiase. A petrecut doi ani în industria privată,
lucrând pentru producătorul farmaceutic de
remedii homeopatice Roedler, una din puŃinele
organizaŃii care a primit favorabil teoriile sale
neobişnuite. Totuşi, Popp, autocrat perseverent
în laboratoarele sale, era la fel de perseverent în
continuarea muncii sale, fiind convins de
validitatea acesteia. În cele din urmă, el şi-a
găsit un protector în persoana profesorului
Walter Nagl de la Universitatea din
Kaiserlautern, care i-a cerut lui Popp să lucreze
alături de el. Din nou, cercetările lui Popp au
stârnit o revoltă în cadrul facultăŃii, cerându-i-se
demisia pe motiv că cercetările sale stricau
reputaŃia universităŃii.
Până la urmă, Popp a obŃinut o slujbă la
Technology Center din Kaiserlautern, care este
în mare parte sponsorizat prin burse
guvernamentale pentru cercetări aplicative. Va
avea nevoie de aproape 25 de ani pentru a-şi
găsi adepŃi din cadrul comunităŃii ştiinŃifice.
Încetul cu încetul, câŃiva savanŃi aleşi din
întreaga lume au început să considere că
sistemul de comunicare al corpului ar putea să
fie o reŃea complexă, bazată pe rezonanŃă şi pe
frecvenŃe. În sfârşit, aceşti adepŃi aveau să
înfiinŃeze Institutul InternaŃional de Biofizică,
format din cincisprezece grupuri de savanŃi care
lucrau în centre internaŃionale din lumea

100 NEXUS New Times — iunie – iulie 2010

 ştiinţă

Rezonanţa undelor nu era folosită pur şi simplu pentru a comunica în interiorul corpului, ci şi pentru
comunicarea între fiinţele vii. Două fiinţe sănătoase se angajau într-o „absorbţie reciprocă de fotoni“,
cum o numea el, făcând schimb de fotoni. Popp si-a dat seama că acest schimb ar putea să dezvăluie
secretul unora dintre cele mai persistente enigme ale regnului animal: cum pot bancurile de peşti sau
stolurile de păsări să creeze o coordonare perfectă şi instantanee.

întreaga. Popp a găsit birouri pentru noul său
grup în Neuss, lângă Düsseldorf. Fratele unui
laureat al premiului Nobel, nepotul lui
Alexander Gurwitsch, un fizician specializat în
fizică nucleară la Universitatea din Boston şi la
laboratorul de cercetări nucleare CERN din
Geneva, doi biofizicieni chinezi – oameni de
ştiinŃă recunoscuŃi din toată lumea începeau cel
puŃin să fie de acord cu el. Pentru Popp avea să
urmeze o perioadă favorabilă. Deodată, primea
oferte şi contracte ca profesor de la universităŃi
cu reputaŃie din întreaga lume.
Popp şi noii săi colegi au continuat studiul
emisiilor de fotoni cu numeroase organisme din
aceeaşi specie, mai întâi făcând experimente cu
un tip de purice de apă numit Daphnia. Ceea ce
au descoperit era mai mult decât uimitor. Testele
efectuate cu un fotomultiplicator au arătat că
puricii de apă îşi sugeau reciproc emisiile de
fotoni. Popp a încercat acelaşi experiment cu
peşti de mici dimensiuni şi a observat că aceştia
făceau la fel. Conform măsurătorilor făcute cu
fotomultiplicatorul, pălăriile de floarea soarelui
erau asemenea unor aspiratoare biologice,
mişcându-se în direcŃia celor mai mulŃi fotoni
solari, pentru a-i absorbi. Chiar şi bacteriile
„înghit“ fotoni din mediul în care se află.23
Popp începea să întrezărească faptul că aceste
emisii avea un scop în afara corpului.
RezonanŃa undelor nu era folosită pur şi simplu
pentru a comunica în interiorul corpului, ci şi
pentru comunicarea între fiinŃele vii. Două
fiinŃe sănătoase se angajau într-o „absorŃie
reciprocă de fotoni“, cum o numea el, făcând
schimb de fotoni. Popp şi-a dat seama că acest
schimb ar putea să dezvăluie secretul unora
dintre cele mai persistente enigme ale regnului
animal: cum pot bancurile de peşti sau stolurile
de păsări să creeze o coordonare perfectă şi
instantanee. Multe experimente privind
capacitatea de întoarcere acasă a animalelor
demonstrează că nu e vorba de urmarea
obişnuită a unor piste, mirosuri sau chiar
câmpuri electromagnetice ale pământului, ci de
o anumită comunicare tăcută, care acŃionează
asemenea unui elastic invizibil, chiar atunci
când animalele se află la multe mile distanŃă de
oameni.24 Pentru oameni, era o altă posibilitate.
Dacă am putea prelua fotonii altor fiinŃe vii, am
putea fi capabili să folosim şi informaŃiilor
purtate de aceştia pentru a ne corecta propria
noastră emisie luminoasă, dacă aceasta o ia
razna.
Popp începuse să experimenteze o asemenea
idee. Dacă anumite substanŃe chimice
cancerigene ar putea să modifice emisiile de
biofotoni ale corpului, atunci ar fi posibil ca alte
substanŃe să poată reintroduce o mai bună
comunicare. Popp se întreba dacă anumite
extracte din plante ar putea schimba caracterul
emisiilor de biofotoni ale celulelor canceroase,
astfel încât să înceapă din nou să comunice cu
restul corpului. El a început să experimenteze
cu un număr de substanŃe netoxice socotite „de
succes“ în tratarea cancerului. În toate cazurile,
cu o singură excepŃie, substanŃele măreau doar
emisiile de fotoni din celulele tumorale, grăbind
astfel moartea trupului. Singura poveste de
succes a fost vâscul, care părea să ajute corpul
să „resocializeze“ emisia de fotoni a celulelor

NEXUS New Times — iunie – iulie 2010 101

ştiinţă

Studii ştiinţifice arată că multe puncte de acupunctură de pe corp au o rezistenţă electrică extrem de
scăzută în comparaţie cu punctele din jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, faţă de 3 mega-ohmi în
punctele aflate pe pielea din jur). Cercetările au mai arătat că în corp sunt eliberate endorfine şi cortizon
steroid pentru înlăturarea durerii, atunci când punctele sunt stimulate la frecvenţe joase, iar la frecvenţe
înalte sunt eliberaţi neurotransmiţători, cum ar fi serotonina şi norepinefrina, care reglează starea de
spirit. Nu se întâmplă acelaşi lucru atunci când sunt stimulate punctele din jur.

tumorale, readucând-o la starea normală. acupuncturii. Conform teoriei medicinii

Într-unul din multele cazuri, Popp a întâlnit o
femeie în jur de treizeci de ani, care avea cancer
la sân. Popp a încercat extracte din vâsc şi din
alte plante pe eşantioane de Ńesut canceros şi a
descoperit că un anumit remediu din vâsc crea
coerenŃă în Ńesutul similar cu cel din corp. Cu
acordul doctorului care o trata, femeia a început
să renunŃe la orice alt tratament în afara acelui
extract din vâsc. După un an, toate analizele de
laborator ale femeii reveniseră virtual la normal.
O femeie care fusese externată cu un cancer
terminal îşi restabilise propria emisie
luminoasă, doar prin ingerarea unei plante
medicinale.25
Pentru Fritz-Albert Popp, homeopatia era un
al exemplu de „sugere de fotoni“. El începuse să
considere remediile homeopatice drept
„absorbante de rezonanŃă“. Homeopatia se
bazează pe noŃiunea că o afecŃiune se tratează
cu mijloace care produc simptome
asemănătoare. Un extract dintr-o plantă care, în
doză alopată, produce erupŃie şi mâncărime este
folosită într-o formă extrem de diluată pentru
tratarea erupŃiei şi mâncărimii. Dacă o frecvenŃă
rătăcită în corp poate produce anumite
simptome, înseamnă că diluŃia înaltă dintr-o
substanŃă care produce aceleaşi simptome ar
susŃine aceste oscilaŃii. Asemenea unui diapazon
în rezonanŃă, o soluŃie homeopatică potrivită ar
putea să atragă şi apoi să absoarbă oscilaŃiile
respective, permiŃând corpului să revină la
normal.
Popp s-a gândit că semnalul electromagnetic
molecular ar putea să explice şi mecanismele
tradiŃionale chinezeşti, corpul uman are un
sistem de meridiane care străbat Ńesuturile
corpului şi prin care circulă o energie invizibilă,
pe care chinezii o numesc „Qi“ sau forŃă vitală.
Se presupune că acest „Qi“ pătrunde în corp
prin punctele de acupunctură şi circulă către
structurile organelor mai profunde (care nu
corespund organelor din biologia umană
occidentală), furnizându-le energie (deci forŃă
vitală). După opinia lui Popp, sistemul de
meridiane s-ar putea să funcŃioneze ca nişte
unde călăuzitoare, care transmit o anumită
energie corporală către zone specifice.
Studii ştiinŃifice arată că multe puncte de
acupunctură de pe corp au o rezistenŃă electrică
extrem de scăzută în comparaŃie cu punctele din
jurul lor (10 kilo-ohmi în centrul punctului, faŃă
de 3 mega-ohmi în punctele aflate pe pielea din
jur).26 Cercetările au mai arătat că în corp sunt
eliberate endorfine şi cortizon steroid pentru
înlăturarea durerii, atunci când punctele sunt
stimulate la frecvenŃe joase, iar la frecvenŃe
înalte sunt eliberaŃi neurotransmiŃători, cum ar fi
serotonina şi norepinefrina, care reglează starea
de spirit, dispoziŃia. Nu se întâmplă acelaşi
lucru atunci când sunt stimulate punctele din
jur.27
Alte cercetări au dovedit că acupunctura poate
provoca dilatarea vaselor sanguine şi creşterea
fluxului de sânge la organe aflate la distanŃă.28
De asemenea, alte cercetări au demonstrat
existenŃa meridianelor, precum şi eficienŃa
acupuncturii într-o mare diversitate de afecŃiuni.
Chirurgul ortoped Dr. Robert Becker, care a

102 NEXUS New Times — iunie – iulie 2010


efectuat numeroase cercetări privind câmpurile
electromagnetice ale corpului, a conceput un
dispozitiv special de înregistrare cu electrozi,
care rulează pe corp ca un aparat de tăiat pizza.
După multe studii, el a pus în evidenŃă sarcinile
electrice din aceleaşi locuri, la fiecare din
persoanele testate, toate corespunzând punctelor
situate pe meridianele chinezeşti de
acupunctură.29
Au fost multe posibilităŃi de explorare, dintre
care unele au reuşit şi altele nu. Însă Popp era
convins de un singur lucru: teoria sa privind
ADN-ul şi emisia de biofotoni era corectă şi
această emisie conducea procesele corpului. Nu
avea nicio îndoială că biologia era guvernată de
procesul cuantic pe care el îl observase.
Note de final:
1. F. A. Popp, „MO-Rechnungen an 3,4-Benzpyren
und 1,2-Benzpyren legen ein Modell zur Deutung der
chemischen Karzinogenese nahe“, Zeitschrift für
Naturforschung, 1972; 27b: 731; F. A. Popp, „Einige
Möglichkeiten für Biosignale zur Steuerung des
Zellwachstums“, Archiv für Geschwulstforschung,
1974; 44: 295-306.
2. B. Ruth şi F. A. Popp, „Experimentelle
Untersuchungen zur ultraschwachen
Photonenemission biologischer Systeme“, Zeitschrift
für Naturforschung, 1976; 31C: 741-745.
3. M. Rattemeyer, F. A. Popp şi W. Nagl,
Naturwissenschaften, 1981; 11: 572-573.
4. R. Dawkins, Tfe Selfish Gene (Gena egoistă),
ediŃia a 2-a (Oxford, Oxford University Press, 1989):
22.
5. Ibid.: prefaŃă, 2; a se vedea şi R. Sheldrake, The
Presence of the Past (PrezenŃa trecutului) (London,
Collins, 1988): 83-85.
6. Dawkins, Selfish Gene: 23.
7. Ibid.: 23; Aceasta este, în biologia moleculară
actuală, ecranarea sonoră învăŃată a limbajului, în
spatele căreia este ascunsă ignoranŃa, din lipsa unei
explicaŃii mai bune“.
8. Interviu prin telefon cu Fritz-Albert Popp, 29
ianuarie 2001.
9. R. Sheldrake, A New Science of Life (O nouă
ştiinŃă a vieŃii) (Londo, Paladin, 1987): 23-25.
10. R. Sheldrake, A New Science of Life: The
Hypothesis of Formative Causation (O nouă ştiină a
vieŃii: ipoteza unei cauzalităŃi formative) London,
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010
ştiinţă
Blond and Briggs, 1981); Sheldrake, Presence of the
Past.
11. Sheldrake a exprimat punctul de vedere
conform căreia non-localizarea din fizica cuantică ar
putea să explice în ultimă instanŃă unele din teoriile
sale. Ase vedea website-ul lui Sheldrake:
www.sheldrake.org.
12. A se vedea H. Reiter şi D. Gabor, Zellteilung
und Strahlung. Sonderheft der Wissenschaftlichen
Veroffenlichungen aus dem Siemens-Konzern (Berlin,
Springer, 1928).
13. R. Gerber, Vibrational Medicine (Medicina
vibraŃională) (Santa Fe: Bear and Company, 1988):
62.
14. H. Burr, The Fields of Life (Câmpurile vieŃii)
(New York, Ballantine, 1972).
15. R. O. Becker şi G. Selden, The Body Electric:
Electromagnetism and the Foundation of Life
(Electricitatea corpului: Electromagnetismul şi bazele
vieŃii) (Quill, 1985): 83.
16. Experimente efectuate de Lund, Marsh şi
Beams sunt consemnate în Becker şi Selden, The
Body electric: 82-85.
17. Becker şi Selden, Body Electric: 73-74.
18. H. Fröhlich, „Long-range coherence and energy
storage in biological systems“ (CoerenŃă amplă şi
stocarea energiei în sistemele biologice),
International Journal of Quantum Chemistry, 1968;
2: 641-649.
19. H. Fröhlich, „Evidence for Bose condensation-
like excitation of coherent modes in biological
systems“ (Dovada excitării asemănătoare condensării
Bose a modurilor coerente din sistemele biologice),
Physics Letters, 1975, 51A: 21; a se vedea şi D.
Zohar, The Quantum Self (Eul cuantic) (London,
Flamingo, 1991): 65.
20. R. Nobili, „Schrödinger waves in animal
tissues“ (Unde Schrödinger în Ńesuturile animale),
Physical Review A, 1987; 35: 1901-1922.
21. Becker şi Selden, The Body Electric: 92-93; de
asemenea, R. Gerber, Vibrational Medicine: 98; M.
Schiff, The Memory of Water: 12. Mai recent, un alt
italian, Ezio Insinna, a propus că centriolele, micile
structuri în formă de roată de căruŃă, care Ńin
structurile pe loc, sunt virtual oscilatoare „fără
moarte“ sau generatori de unde. Într-un embrion,
aceste unde vor fi puse în mişcare de genele tatălui
atunci când se unesc pentru prima oară cu genele
mamei şi după aceea continuă să pulseze viaŃă
organismului. În primul stadiu al dezvoltării
embrionului, acestea pot să înceapă la o anumită
103
ştiinţă
frecvenŃă să influenŃeze forma şi metabolismul
celulei, iar apoi să schimbe frecvenŃa pe măsură ce
organismul se maturizează. CorespondenŃă cu E.
Insinna, 5 noiembrie 1998. A se vedea E. Insinna,
„Synchrocity and coherent excitations in
microtubules“ (Sincronicitate şi excitaŃii coerente în
microtuburi), Nanobiology, 1992; 1:191-208.
„ciliated cell electrodynamics from cilia and flagell to
ciliated sensory systems“ (dinamica celulelor cu cili
de la cilia şi şi fragella la sistemele senzoriale cu cili),
în A. Malhotra, ed. Advances in Structural Biology
(Cercetări avansate în biologie structurală)
(Stamford, Connecticutt, JAI Press, 1999: 5. T. Y.
Tsong a scris, de asemenea, despre limbajul
electromagnetic al celulelor: T.Y. Tsong,
„Deciphering the language of cells (Să descoperim
limbajul celulelor), Trends in Biochemical Sciences,
1989; 14: 89-92.
22. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, în Coventry şi
la telefon, martie 2001.
23. F.A. Popp şi Jiin-Ju Chang, „Mechanism of
interaction between electromagnetic fields and
livings systems“ (Mecanismul interacŃiunii dintre
câmpurile electromagnetice şi sistemele vii), Science
in China (Series C), 2000; 43: 507-18
24. Biologul Rupert Sheldrake a făcut recent un
studiu privind capacităŃile speciale ale animalelor.
Studiile sale au demonstrat că unele colonii de
termite continuau să construiască un fel de coloane şi
apoi le îndoiau una spre alta până când capetele
coloanelor se întâlneau formând un arc, conform unui
proiect dincolo de orice formă de comunicare
obişnuită. Unul din cele mai bune experimente pentru
testarea acestei capacităŃi a fost efectuat de
naturalistul sud-african Eugene Marais, care a aşezat
o placă de oŃel într-un muşuroi de termite. În ciuda
înălŃimii şi lăŃimii plăcii, termitele aveau să
construiască un arc sau o coloană de fiecare parte a
plăcii, atât de asemănătoare, încât, atunci când placa
a fost înlăturată, cele două jumătăŃi se îmbinau
perfect. Marais (şi mai târziu Sheldrake) a ajuns la
concluzia că termitele operau conform unui câmp
energetic organizator mult mai avansat decât orice
formă de comunicare senzorială, mai ales că multe
din aceste forme de comunicare nu ar putea străbate
placa de oŃel. Sheldrake strânsese într-o bază de date
2700 de cazuri de întâmplări cu animale de casă şi
comportamente aparent telepatice, precum şi un
număr de observaŃii privind propriile animale de
casă. Peste 200 de studii se referă la capacităŃile
telepatice ale lui JayTee, o corcitură de terrier din
104
nordul Angliei, care se ducea la fereastră pentru a-şi
aştepta stăpâna, Pamela Smart, anticipând telepatic
întoarcerea ei acasă, chiar dacă aceasta pleca de la
serviciul în momente neobişnuite şi cu vehicule
diferite. A se vedea R. Sheldrake, Seven Experiments
That Could Change the World: A Do-It-Yourself
Guide to Revolutionary Science (Şapte experimente
care puteau să schimbe lumea. Ghid practic în ştiinŃa
revoluŃionară – Fourth Estate, 1994): 68-86, şi Dogs
That Know When Their Owners Are Coming Home
and Other Unexplained Powers of Animals (Câini
care ştiu când vin stăpânii lor acasă şi alte puteri
neeexplicate ale animalelor – Hutchinson, 1999).
Interviu cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21 martie
2001.
25. Interviuri cu Fritz-Albert Popp, Coventry, 21
martie 2001.
26. J. Hyvarien şi M. Karlssohn, „Low-resistance
skin points that may coincide with acupuncture loci“
(RezistenŃa scăzută a punctelor de acupunctură care
ar putea coincide cu poziŃiile geometrice ale
punctelor de acupunctură), Medical Biography, 1977;
55: 88-94
27. B. Pomeranz şi G. Stu, „Scientific Basis of
Acupuncture“ (Bazele ştiinŃifice ale acupuncturii)
(New York: Springer-Verlag, 1989).
28. A. Colston Wenty, „Infertility“ (Book review)
„Infertilitatea“ (Recenzie de carte), New England
Journal of Medicine, 1995; 333(4):263.
29. Becker şi Selden, „The Body Electric“: 235.
Nota editorului:
Lucrarea „Câmpul“ a apărut la Editura „Adevăr
Divin“. Pentru a o achiziŃiona puteŃi accesa site-ul:
www.divin.ro
NEXUS New Times — iunie – iulie 2010